miercuri, iulie 24, 2024

Partea a treia – Reactia liderilor militari romani dupa „declaratia de independenta” din aprilie 1964

Mărturii din timpul şedinţei plenare a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964)

În toamna anului 1962, generalul Leontin Sălăjan a insistat atât personal, cât şi prin intermediul subordonatului său, generalul Floca Arhip (adjunct al ministrului Forţelor Armate pentru pregătirea de luptă), să nu fie importat un divizion de rachete sovietice „sol-navă” de tipul S-2 „SOPKA” (SSC-2b „Samlet”, în codificarea NATO) deoarece relieful dobrogean de la Marea Neagră nu permitea utilizarea eficace a sistemului menţionat decât în proporţie de 50%.

După un an şi jumătate, contraamiralul Grigore Marteş a menţionat – în şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964) – despre propunerea sovieticilor privind cumpărarea complexului S-2 „SOPKA” de către armata română, astfel:

„Aşa, de exemplu, este cunoscut faptul că ni s-a recomandat uneori să achiziţionăm tehnică militară care nu se prezintă la nivelul tehnicii mondiale. Chiar nouă, marinarilor, ni s-a propus să achiziţionăm complexul SOPKA. Eu personal am fost trimis să discut problema aceasta la Sevastopol şi când am arătat că nu sunt împuternicit să discut asemenea problemă (sic!), au căutat să mă convingă că este un complex foarte bun, că l-au luat şi bulgarii”.

Declaraţia comandantului Marinei Militare a fost întreruptă brusc de generalul Leontin Sălăjan, care a dorit să prezinte mai multe detalii ale problemei respective:

„De ce e vorba, tovarăşi, de SOPKA. E o baterie de rachete de coastă, însă a[le] cărei caracteristici nu corespundea[u]. Ea corespundea pentru locuri unde aveau un mal mai înalt. Ea atunci putea fi folosită cu toată capacitatea ei, cu toate caracteristicile. Ori, la noi ştiţi, malul este oricum totuşi destul de jos. Şi noi am spus treaba asta [:] «tovarăşi, totuşi nu corespunde, nu-i păcat, poate că în altă parte lipseşte». Ne-am dus la tovarăşul Hruşciov, când ne-a primit, însă cu un an înainte, iarăşi: «a, avem un armament extraordinar Sokasa (corect: SOPKA – nota P. Opriş)» şi pe toate căile m-a prelucrat. Până la urmă am spus «nu luăm!» şi n-am luat. Dar când ne-a oferit navele alea (tov. Marteş [:] «Elefant»), nişte nave vechi, care ne-ar fi mâncat banii şi submarine cam tot de felul acesta, vechi, pe care noi le-am dat la fier vechi, că erau nişte sicrie plutitoare. Alea le-au dat bulgarilor, pe care îi costă câteva milioane de lei numai întreţinerea şi repararea lor şi nu-s bune de nimic, sunt cu totul întârziate, înapoiate”.

Despre navele sovietice menţionate de Leontin Sălăjan şi Grigore Marteş se cunoaşte faptul că au fost propuse la 17 ianuarie 1958, de premierul Nikolai Bulganin, pentru a fi închiriate României în cursul anului 1958 (trei submarine mijlocii „Proiect 613”, construite în 1955, cu propulsie clasică şi două nave de escortă „Proiect 50”, fabricate în anul 1956).

La rândul său, căpitanul de rangul I Ioan Negoiţă a dorit să comunice la reuniunea din 6 mai 1964 următoarele:

„Pe timpul cât am fost la studii în URSS, m-am lovit de împărţirea elevilor în elevi proveniţi din ţările surori (Bulgaria şi apoi China) şi elevi din ţările prietene (restul). […]

De asemeni, o altă atitudine era aceea că nu ni se preda chiar acel material pe care noi îl avem în dotare, spunând că este secret pentru noi. Aşa, spre exemplu, fiind la Şcoala [de ofiţeri de marină] din Baku, în anul 1950 am cerut să ni se predea mina A.M.D., pe care o aveam în ţară în dotarea Marinei (dar bineînţeles fără instrucţiuni). Nu s-a făcut acest lucru. Acelaşi lucru s-a repetat cu aparatura de recunoaştere NIHROM şi de cercetare de radiolocaţie MACITA, în anul 1960, la academia din Leningrad. Ce fel de colaborare, ce fel de ajutor frăţesc poate fi acesta, când ţi se dă material, nu ţi se dau instrucţiuni şi nici nu ţi se predă la şcoală sau academie? De ce ţi se mai dă acest material? Numai pentru a lua valută pe el şi pentru a nu-l putea folosi sau să-l foloseşti fără instrucţiuni şi atunci să spui că românii nu pot exploata tehnica nouă? Sau pentru a ţine mereu specialiştii sovietici pe lângă tine? […]

15 aprilie 1957 - Bucuresti. Andrei A. Gromiko (Ministrul Afacerilor Externe al URSS) și Grigore Preoteasa (Ministrul Afacerilor Externe din România) semnează un acord foarte important pentru România și URSS.
15 aprilie 1957 - Bucuresti. Andrei A. Gromiko (Ministrul Afacerilor Externe al URSS) și Grigore Preoteasa (Ministrul Afacerilor Externe din România) semnează un acord foarte important pentru România și URSS.

Un alt exemplu îl constituie bateriile de artilerie de coastă. În anul 1954 am făcut parte din comisia de recepţie a acestor baterii. Am cerut să ne arate caietele de sarcini, condiţiile de recepţie şi condiţiile prevăzute în proiectele de execuţie pentru aparatura de transmisiuni. Primul cuvânt care ni l-au spus specialiştii sovietici a fost acesta: «Nu aveţi încredere în noi?». Eu le-am arătat că aceeaşi întrebare o pot pune comisiile de recepţie a diferitelor obiective în URSS, ori după câte ştiu eu acolo recepţia unei nave, care este asemănătoare unei baterii [de] A[rtilerie de]. C[oastă]. durează 6-7 luni de zile. Pe timpul recepţiei, continuu veneau şi spuneau [:] «ce mai verificaţi [?] totul este după norme, semnaţi actele». Dar realitatea a fost alta. Am găsit derogări de la proiect (repartitoarele de la centralele telefonice au fost executate de tip neprotejat, deşi trebuiau să fie protejate contra umezelii, rezistenţa de izolare a unor cabluri era slabă, lipsuri din piesele de schimb). Unele din aceste lipsuri, deşi au fost trecute în listele de remedieri, totuşi nu s-au executat până la desfiinţarea acestor baterii. Din această cauză, multe cable (sic!) au fost compromise şi instalaţia nu a funcţionat în bune condiţiuni. Mai mult, pe timpul exploatării au apărut defecţiuni care au fost făcute în timpul montajului (la b[a]t[e]r[ia] MIDIA, o mufă de cablu nu a fost umplută cu bitum şi a luat apă, lucru care la noi – poate cuvântul este tare – se categoriseşte drept sabotaj). Cum se pot toate acestea împăca cu insistenţele specialiştilor sovietici şi în special ale consilierului «semnaţi, ce mai controlaţi, vă îndoiţi de noi?».

Un alt fapt îl constituie construirea dragoarelor de radă în anii 1957-1959. Ne-au spus că ne dau aparatura cea mai nouă pentru ele. Da[r] ne-au dat staţii de hidrolocaţie care în 1960 nu se mai fabricau, iar în 1963 ne spun: «nu vă mai dăm piese de schimb fiindcă nu mai fabricăm nici o piesă pentru aceste staţii». Ne întrebăm pe bună dreptate [:] «nu cumva ne-aţi dat staţiile ca să scăpaţi de ele şi să ne luaţi banii [?] Ce facem noi cu ele fără piese de schimb?».

De asemeni, principiul contractării unor materiale este foarte interesant. Ni se oferă diferite staţii, dar fără să spună care sunt caracteristicile lor tehnico-tactice, fără să spună cât se vor mai fabrica ele şi piese de schimb pentru ele. Asta înseamnă cam aşa: «cumpăraţi materialul, după câţiva ani vă trimitem descrierile şi atunci o să vedeţi cât sunt de bune şi la ce sunt bune, iar într-o bună zi nu vă mai dăm piese pentru ele». Iată exemplu de colaborator, de grijă pentru întărirea capacităţii de apărare a întregului lagăr socialist, a tuturor armatelor ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia.

Aş mai vrea să mai dau un exemplu de modul de tratament egal între URSS şi R.P.R. În anul 1959, fiind la Leningrad, la studii, în cadrul grupei de români din acest oraş s-a petrecut următorul lucru. O studentă română s-a căsătorit cu un student sovietic. I s-a spus imediat [:] «trebuie să iei cetăţenia sovietică». Asta ce însemna [?] Însemna ca în locul bursei de 800 ruble pe care i-o da statul nostru, să primească doar 240 ruble bursă de la statul sovietic. Sigur că acest lucru nu convenea tinerei perechi şi atunci a intervenit ca să-şi păstreze cetăţenia română. Nu s-a aprobat şi după câte ştiu căsătoria s-a desfăcut. Cum se împacă acest lucru cu toleranţa noastră faţă de soţiile ofiţerilor noştri căsătoriţi cu cetăţene sovietice, cum se explică îndemnurile (şi chiar ameninţările) pe care le face Consulul sovietic din Constanţa, ca acestea să nu-şi schimbe cetăţenia? (subl.n.)”.

Bibliografie:

Serviciul Istoric al Armatei, fond Direcţia Superioară Politică a Armatei;

Marian Moşneagu, Submarinele României, în „Marina Română”, anul XVIII, nr. 2 (124)/2008;

Marian Tănase, Programul naval naţional de înzestrare a marinei militare cu submarine în perioada apartenenţei României la Tratatul de la Varşovia, în Anuarul Muzeului Marinei Române – 2012, tom XV, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2012.

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro