A fost, nu ma indoiesc, cel mai central european intelectual roman (dar si francez) al veacului XX. A trait o existenta sub zodia utopiei, a dilemelor identitare si a nevrozelor politice. Nascut la Răşinari in urma cu o 105 ani, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism descarnat,orice formula filosofica inghetata, s-a indoit de toate precum si de el insusi. A trait sub semnul disperarii, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos si adeseori irascibil, caruia s-a obstinat sa-i azvarle mereu manusa unui dispret infrigurat.
A fost indragostit de neant, se simtea bine doar in acel deşert al melancoliei cotropitoare caruia ii putem spune geniul inadaptarii ori vocatia de a fi mereu impotriva si mereu dezradacinat, Emil cel fara-de tara, Emil cel fara-de-casa (Heimatslosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici imbatranite. Dintre filosofii francezi ai timpului sau, l-as asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred ca putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degraba de o suprema, apasatoare, terorizanta descumpanire. Lumea este stramb alcatuita, suntem mereu dependenti de obligatii decizionale care sa dovedesc de atatea ori nefericite, chiar dezastruoase.
Cred ca o cheie pentru intelegerea acestei pasiuni o ofera un text scris de Paul Nizan in 1934 inca ii compara pe André Malraux si Martin Heidegger. Sa nu uitam, la acea data, Malraux era o vedeta a stangii antifasciste si pro-sovietice, iar Heidegger acceptase sa devina rectorul Universitatii din Freiburg numit de regimul nazist. Discursurile revolutionare ale lui Malraux sunau tulburator de asemanator cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorica a nazismului”, Malraux pe aceea a bolsevismului. Observa Nizan ca in opera lui Malraux, ca si in aceea a lui Heidegger, si as spune si in gandirea lui Cioran, era vorba de angoasa, de disperare, de refuzul masificarii, de “iremediabila solitudine ce caracterizeaza conditia umana”. Iata cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de fostii sai colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre si Raymond Aron, omul care avea sa rupa cu stanga stalinista dupa Pactul Molotov-Ribbentrop si care murea pe front in 1940, la doar 35 de ani, ingretosat de atatea infamii, abdicari si tradari.
Lui Nizan, asadar, Malraux ii amintea de “acel mare ganditor si filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca si pentru Malraux, esenta vietii umane se aflla in angoasa si disperare. Aceasta apropiere este extrem de simptomatica pentru perioada istorica actuala. La acest ceas de declin al civilizatiei burgheze, unii mari ganditori au descoperit subit ca, in confruntarea cu neantul, angoasa si disperarea reprezinta o realitate pentru om…La intrebarea fundamentala ‘Cum te poti sustrage angoasei si mortii?’, cei doi ofera raspunsuri diferite. Heidegger a gasit un raspuns in acceptarea totala si neconditionata a national-socialismului. Malraux, la randul sau, a incercat sa invinga aceasta angoasa. El a aflat in actiune, in orice fel de actiune, forta pentru a o depasi ori macar pentru a o putea ignora. Actiunea il poate proteja pe individ impotriva disperarii si angoasei…ea este suprema forma de eroism revolutionar”. (textul lui Nizan a aparut in “Literaturnaia Gazeta” inaintea sosirii lui Malraux in URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate ca ar merita ca unii dintre cei care scriu in graba, cu porniri inflamat-justitiare, despre aceste destine intelectuale sa mediteze la cuvintele lui Nizan…
Spre deosebire de un Georg Lukács care a ramas pana in ultima clipa fidel pariului sau bolsevic (“Cel mai rau socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a inteles ca a gresit. Si-a asumat ceea ce Marta Petreu numeste “trecutul deocheat”. A facut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Si-a purtat crucea cu demnitate, a expiat, a agonizat, a patimit, a sublimat supliciul in acele “silogisme ale amaraciunii” in absenta carora lumea noastra ar fi mult mai absurda si mai mohorata. Pentru că din deznadejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redemptiuni. Nu este disperarea sterilitatii, ci acel fior ce nu poate fi domolit al unei eterne neputinte, dar si al unei vesnice obligatii de a gasi sens acestei lumi. Dintre cartile lui Cioran, favorita mea ramane “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de naluciri ideologice: “O lume fara tirani ar fi ca o gradina zoologica fara hiene”. Aceasta carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-as lua cu mine daca ar fi sa-mi petrec restul zilelor pe o insula pustie. Impreuna cu „Précis de décomposition”” din care aleg aici un citat de maxima intensitate morala: „Que l’homme perde sa faculté d’indifférence: il devient assasssin virtuel; qu’il transforme son idée en dieu: les conséquences en sont incalculables. On ne tue qu’au nom d’un dieu ou de ses contrefaçons. Les époques de ferveur excellent en exploits sanguinaires: Ste Thérese ne pouvait qu’etre contemporaire des autodafés, et Luther du massacre des paysans… Le diable paraît bien pâle auprès de celui qui dispose d’une vérité, de sa vérité. Les vrais criminels sont ceux qui établissent une orthodoxie sur le plan religieux ou politique, qui distinguent entre le fidèle et le schismatique. Lorsqu’on se refuse à admettre le caractère interchangeable des idées, le sang coule…”
Textul de mai sus este un fragment actualizat dintr-un eseu aparut aici, pe „Contributors”, pe data de 7 aprilie 2011.
Fireste ca nu pot fi facuti intelectualii responsabili pt. ororile totalitarismelor ( tiranii nu dadeau doi bani pe sfaturile lor ) , ci doar de utopism , rupt de realitatile brutale .Intelectualii francezi au adoptat comunismul din revolta ( iar Camus a pus mai bine ca oricare altul diagnosticul revoltei ) , au inteles destul de repede adevarata natura a acestuia . Cioran are ceva din Diogene , un ciobanesc melancolic , de un bun simt si o modestie care il singularizeaza , are adevarata calitate a filozofilor , aceea de a nu se lua prea in serios .
Mi se pare că și Vintilă Horia intră în acest tip de analiză. Chiar și în cea privind „cel mai central european intelectual român”. Poate pe un loc chiar mai sus. Și mai sunt câțiva. Mircea Eliade, Eugen Ionesco,… Chiar și mai sus. Nu trebuie uitat Adrian Marino, cel mai înrădăcinat român, dintre toți.
Fireste ca pot fi facuti intelectualii responsabili pt. ororile totalitarismelor. Ei (foarte adesea in schimbul favorilor materiale) ai oferit dictatorilor pretexte morale, scuze, justificari etc. pentru atrocitatile facute. Intelectualii au fost slugile mult prea zeloase ale tiranilor care au „explicat” muncitorilor si taranilor ca tiranii au dreptate si victimele tiranilor (adesea copii si femei) sunt adevarati vinovati. Drept consecinta victimile au fost paralizate moral, intelectual, ideologic si in imposibilitate de a se organiza si apara – usurand treaba macelarilor. Tot ei au pacalit lumea promitandu-le paradisul terestru in varful muntelui de cadavre.
M-a emotionat articolul dumneavoastra.
Geniul si excelenta ofera, celor pe care ii aleg drept reprezentanti, o trasatura comuna : lipsa de abstract in maniera lor de a suferi sau de a iubi!
Sunt oameni liberi care se exprima cash si se asuma, care detestand conformismul nu cauta sa placa si nici nu au pretentia caracterului universal al mesajului lor!
„Nu scriu pentru ca am ceva de spus, ci pentru ca am chef sa spun ceva!”(E.M.Cioran)
Sunt creatori autentici si fideli lor insasi, in deplin acord cu dezacordurile lor, cu indoielile, aspiratiile si sentimentele care ii anima, ii exalteaza sau ii macina, adica datorita carora traiesc…
E.M.Cioran este, indiscutabil, un geniu!
A-l clasa intr-o categorie sau alta de expresie filosofica, mi se pare insa o greseala, nu ca i-ar limita lui din amploarea operei, ci ca ne-ar reduce noua capacitatea de intelegere(…) si apreciere a geniului, printr-o abordare apriorica…Spun asta din experienta.
Atata s-a vorbit in jurul meu despre Cioran pesimistul, nihilistul, mizantropul, depresivul chiar, incat eram convinsa ca, neaflandu-ma in pragul sinuciderii ;) , nu ma intereseaza !
Intr-o fericita zi insa, datorita unui prieten comun care era, si este inca, un optimist ireductibil (paradoxal?de loc!) supranumit „scriitorul fericirii”, am avut sansa sa-l citesc, eliberata de prejudecati si sa descopar un alt Cioran, cel adevarat, al meu!
De atunci, incerc sa nu mai permit ideilor negre sa ma macine, le macin eu pe ele… :)
Nu stiu cat si cum se studiaza in scoala românesca E.M.Cioran dar, din discutiile cu cativa studenti la filosofie, as zice ca e un fel de spoiala superficiala, care face mai mult rau decat bine …Imi recunosc insa subiectivitatea, pentru ca eu il ador si consider un privilegiu sa-l recitesc periodic, ma bluff-eaza de fiecare data!
Multumesc si felicit dl V.Tismaneanu pentru acest pasionant articol, ca si pentru alegerea citatului din final, subtil, profund si vizionar, de o actualitate infricosatoare, ingrijoratoare, reala insa…
Va multumesc la randul meu pentru patrunzatorul comentariu si cuvintele generoase.
:) Cioran s a razboit cu Dumnezeu si doar el poate sti cine a cistigat ! glumesc
Omul (in general, nu Cioran in particular) nu se cunoaste pe sine insusi dar vrea sa l „descifreze” pe Dumnezeu, ceea ce i un non sens. cauta gaurile negre dar nu stie cum functioneaza propriul sau creier. „descopera” bosonul higgs dar nu poate inlocui un dinte natural decit c un implant. „robia” credintei ii ofera de fapt libertatea, dar in orgoliul sau refuza sa o acepte ! altfel, Cioran cu ale sale exercitii de admiratie si sinceritate a fost un Om extrem de inteligent, profund moral si onest
Va multumesc,dle Profesor,pentru interesul pe care-l acordati culturii romane si marilor nostri ilustri disparuti!
Am remarcat de multe ori ca ne reamintiti,prin articole omagiale,ca in viata mai exista si altceva decat politica,si consider aceasta initiativa laudabila,un model de urmat si pentru alti intelectuali publici!
In orice caz,asta le doresc cat mai multor autori romani:asa cum faceti dvs,si ei sa-si aminteasca cu respect de marii nostri disparuti,sa pretuiasca mostenirea noastra unica,sa respecte memoria noastra nationala si sa impartaseasca toate astea cu noi,anonimii.
Totul se invata,mai ales cu profesori devotati si respectuosi fata de cultura,adevar si frumos!
Pentru ca e ziua lui Emil,nu pot sa inchei asa de optimist,si atunci observ ca articolul cu Marean Vanghelie a suscitat mai mult interes decat acesta,deci…mai e vreo speranta de destupare la minte??? Nu,no,niet,nada!