joi, martie 28, 2024

Pastila de muzică

Într-un articolaș de tinerețe, dedicat plictiselii, maestrul tuturor filosofilor români încă-n viață observa că cine habar n-are despre cele sfinte îi jignește pe îngeri zicând că se plictisesc. (Nu chiar așa zicea maestrul, însă o trag și eu înspre alte turte. [Dar vai, enervanți mai pot fi unii cititori! De nu le dai un citat și-o sursă exacte… Ei bine, voilà: „Cînd necredincioșii vor să calomnieze pe îngeri, nu găsesc nimic mai ofensator de spus decît că se plictisesc” – C. Noica, Eseuri de duminică, Ed. Humanitas, 1992, p. 102. Ei bine nr. 2: dacă tot ajunserăm acolo, hai că mai trag o frază tare de-a maestrului: „Și dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă vă plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima și mintea, dacă sînteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură – veți întîlni cîndva filosofia”; idem: 164-65.])

Orișicât, dacă cu filosofarea chiar o termini în veci pururea după ce dai colțul, căci chiar nimic dintr-ale tuturor/oricăror religii nu zice c-ar mai fi cazul de-așa ceva în vreunul din ceruri, singura treabă subțire rămâne muzica.

Totuși-totuși – grăiește vulgul –, ce poate fi mai plicticos decât să cânți și să cânți și să tot cânți (și nimic altceva) ad aeternum

Este comun superficialilor să vorbească despre meseria celor pe care nu-i cunosc, ca și despre profesiile de care n-au habar, ca și cum ar fi, sau doar li s-ar părea lor, plicticoase, ca și cum cu totul altceva ar fi mult mai onorabil. Cine n-a cântat niciodată crede că-i plicticos să (tot) cânți – vezi celebrele exerciții numite generic, pentru instrumentiști „game”, pentru guriști „vocalize”. Iar cine-a cântat un pic (și i s-a înfundat) e convins că nici n-ar fi putut cânta mult și bine, darmite tot timpul.

Opinia „plictiselii” provine întâi de toate din necunoașterea faptului că numai limitele mădularelor atât de intime și delicate ale muzicirii aduc oboseala și nevoia de a tăcea, pauzá, trage sufletul, termina (muzicarea). Când cântă, dacă nu e obsedat de tehnica și calitatea glasului, vocalistul cântă cu plăcere. Chiar și cântatul neartistic, fals și afon, mormăitul și urletul, toate generează secreții de endorfine, de adrenaline, de euforie, entuziasm, expandare, libido, extăzel, fericire. Fără îndoială, pe lumea cealaltă, decorporalizați, cine cântă (îngeri sau oameni) n-au nici problema oboselii, nici a desăvârșirii corzilor vocale (și a altor mecanici/concatenări neurofiziologice), așa că plăcerea de-a cânta e chiar formă de autoerotism fără margini.

Uitați-vă, deja în lumea asta, cu câtă exaltare (psihică, nu doar neuro-motrice și transpirațională) răpăie și mitraliază bateristul poliritmic. Bate și bate și iar bate, tot bate! Bătaie ruptă din niciun rai, însă a cărei rupere atot-tunătoare chiar îl suie pe dânsul (ca și pe-ascultători, mă rog, doar pe unii, deloc puțini) spre varii raiuri sau măcar electrizări variate. Un suflător în tubă (dar nu numai el, majoritatea celor ce cântă-n fanfare) e fără îndoială un bubuitor fălos, triumfalist, euforic. Un ludic marcat de ceea ce psihanaliștii numesc fixație anală, juissând la bombele de joasă frecvență hertziană și de mare intensitate decibelică, totodată în ritmurile pompos sacadate – în grav și constant sus-jos, sus-jos de cvintă perfect banală, dar de impedanță răzbătând kilometric. Între muștiucul crâncen al alamei și sfincterul strâns al buzelor se naște constant un mic ego grosier, sadic, ghidușind ca un mărunt însă pervers demon.

Cu totul alta e natura glissandourilor la trombon față de cele produse pe corzi de vioară sau cello. Primele, rafinând maximal fineți de bizon, elefant, vacă, măgar, sinecdoce pentru purcei cu scufițe roz (și aripi, desigur), ultimele, filigramând super-eleganțe de păsări și păsăruici. Dar atât momentele în care (muzicanți) le producem, cât și în momentele în care (melomani) le-auzim, simplu zis: plac. (Dumnezeule, nu vedeți că absolut orice onomatopee produsă/auzită – plac! plac! – face plăcere?)

Contrabasistul… la fel. Provine (psihanalitic) tot din jocul instrumentului său asociabil sonor catacombelor sau canalelor de viscere inferioare/joase. Doar că, fiind un violist exmatriculat sau un cellist ratat, uneori se răzbună. Atunci când iese din fundul/fosa orchestrelor și din subordonata (jos-nică) funcție de acompaniator de fundal, el se străduie și de poate chiar ajunge să melodizeze în flagiolete care imită bine viola, altista, pasărea. Complexat, compensează tocmai de rușine și supracompensează cu feminină trufie, cum deseori încearcă și reușește și braciul.

Revenind însă la îngeri, ca și la oamenii care poate c-avea-vor parte de primirea-n sân de Avraam, unii urmând a fi repartizați în cetele corurilor sau orchestrelor paradisiace, e sigur că vor produce muzici dincolo de orice concept, educație și profesionalism pământean, material, biologic. „Dincolo” nu negreșit în sensul esteticilor noastre actuale și nicidecum în comparație cu tehnicile, experiențele și expertizele de care știm antum. Ajunge să știm/vedem/auzim cât de biologice, cât de senzorial-senzuale sunt instrumentele, vocile și stilurile muzicilor pe care le producem și de care ne bucurăm „pe lumea asta”, ca să încercăm (fie și nereușind) să ne imaginăm că fără toate elementele sau dimensiunile (bio-psiho-senzoriale) actuale, „muzica paradisiacă” este, poate fi, fi-va… cu totul altceva. Ceva trans-… Încă neconceptualizat/neconceptualizabil.

Oricum, următorul mare geniu al psihologiei umaniste va veni să elibereze prospera civilizație viitoare teoretizând despre angstul anticipării plictiselii. Iar următorul mare Profet sau Mesia va trebui să aducă oamenilor credința/certitudinea că postum nu se vor plictisi.

Pân-atunci, cred, bine e ca cine nu poate face filosofie să-nvețe măcar nițică muzică/muzicire, muzicătură/muzicare.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Un prieten, muzician, povestea cit de frumoasa e meseria lui si facea comparatie cu unu, pe care-l vedea pe geam, si care statea toata ziua pe scaun in fata unui computer. Facea, evident aluzie la mine.
    Fi-miu a lucrat citva timp ca practicant in firma in care lucram si povestea ca nu si-ar imagina sa stea toata ziua pe scaun in fata unui computer. Mai bine ar fi sofer de TIR.

    Astept sa se nasca scriitorul, filozoful care sa descrie trairile, emotiile, implinirile, suferintele etc. de care ai parte in fata unui ecran stind pe scaun. De fapt si scritorii tot in fata ecranului stau si chiar si filozofii.

  2. ..mă tem că muzica rămâne o plăcere pământeană, ca și celelalte..

    Pentru că „trăim” de fapt senzații (vizuale, auditive, olfactive ..etc). Fiecare dintre acestea având rezervată zona specifică din creieraș, unde semnalele recepționate, pe cale neuronală, de la organele de simț sunt decodificate și transformate-n senzații (unele dintre ele, minunate..).

    Interesant e că urechile transmit semnale auditive non-stop, doar că-n timpul somnului ele sunt ignorate de creier. Unii au însă „urechi de tablă” chiar și treji.. Este vorba de un deficit al secreției de dopamină în zona de recompense din creier și de aici lipsa de emoție.. E vorba de rolul hormonilor fericirii. Ce-ar fi viața-n absența lor (aici pe pământ, sau dincolo..) ?

    Altfel, cred că plictiseala vine din monotonie, iar Cel de Sus (genial în facerea lumii) n-o fi dat rasol chiar cu Paradisul.. O zi fericită, vă urez !

    • Fac parte din cei cu urechi de tabla, in copilarie am.suferit ca nu eram primit la cor, desi cintam tare si stiam textul
      Dar, muzica ma emotioneaza profund, pt mine a fost o catastrofa ca in vreme de covid nu am putut merge la opera, la concerte de muzica clasica, la recitaluri. Pt ca, cum spunea Celibidache, muzica inregistrata e muzica ee conserva, nu se poate compara cu muzica vie.

      • ..important e că vă emoționează.. Eu am ceva ureche, dar tentativele mele din copilărie sau adolescență de-a învăța la chitară sau la clape, au eșuat lamentabil. Și când te gândești că tipi precum Ian Anderson sau Toto Cutugno cântă la 7-8 sau 9 instrumente, plus vocea.. Îi invidiez și îi admir pe oamenii ăștia. https://www.youtube.com/watch?v=2u0XXpVGUwk&t=1s

        Pentru mine muzica e o parte a sufletului și un fel de agendă în care evenimente petrecute în timp se leagă de o anumită piesă. Și deși memoria îmi mai joacă uneori feste, când vine vorba de agenda aia nu dau greș.

        Cât despre conserve, genială zicerea maestrului. Îmi amintesc însă cu ce poftă devoram în armată, cot la cot, niște pateuri cvasi-expirate..
        Din motive obiective n-am mai călcat demultișor nici pe la operă, nici pe la ateneu, să simt vibrația aia vie a violoncelului..

  3. A vorbi despre muzica raiului este ceva foarte riscant: până acum, nimeni nu s-a întors printre pământeni să depună mărturie și, foarte probabil, nimeni nu o va face. Însă dincolo de asta, rămân impresiile autorului despre contribuția diverselor instrumente muzicale la recepția mesajului muzical, pe care le apreciez dar cu care nu sunt de acord: având în vedere diversitatea atât de mare a personalității umane, este loc cu soare pentru fiecare om și înclinațiile lui către anumite instrumente muzicale. Unii, mai glumeți, spun că nu omul alege instrumentul muzical ci pe dos, instrumentul alege pe cel cu care vrea el să lucreze. Bănuiesc că autorul are oarece experiență cu lumea muzicală, nu doar la nivelul de meloman, ceea ce este un lucru remarcabil. Dintre toate artele, muzica este cea mai aproape de rațiune având în vedere că necesită înțelegerea și aprofundarea nu numai a meșteșugului ci și a teoriei muzicale (pentru cei mai subtili).

    Apoi, mai rămâne problema cu afonii, cei care din proiect sunt lipsiți de organul necesar accesului pe tărâmul muzicii, dar așa-i viața, nedreaptă. Ei cum se raportează la muzica raiului?

    • Stimate domn: atât după text, cât și după poză, sunteți suficient de matur ca să nu fiu eu primul care vă spune și confirmă: viața nu-i DELOC nedreaptă! Așa ne pare doar fiindcă nu-i după calapodul neștiințelor, așteptărilor/pretențiilor și prejudecăților noastre. Și mai exact: pare nedreaptă în contingent momentan, dar în Absolut (ontologic vorbind), ba!

      Și mai e și destul de cinstită, unora dând-le „pe (de-)o parte”, altora „pe (de-)alta”.

      Cât despre afoni… nici aici nu există absolut nicio „problemă”. Afonii înșiși chiar n-au nicio problemă, ci numai noi ceilalți, dăruiții, deștepții. Și mai aparține problema doar fițoșilor „cu școală”, care – conform principiului de a fi deranjați mai mult de paiul vecin decât de propria grindă – ar vrea ca orice formă de minoritate, particularism ori fragilitate să tacă din gură. Păi domnia voastră n-ați mai intrat în ultimele două decenii în nicio biserică urbană, cu (și de) fițe? Nu i-ați văzut pe toți bătrânii cantori, foști dieci sau simple „ajutoare de strană” murmurând mai mult sau mai puțin mut, inhibați/intimidați de găștile de seminariști și profi care, în sutăni „corale” ori cu impecabile costume negre, cântă în strane ca după partiturile cele mai de ultimă oră (proto)psaltă? N-ați observat cu câtă vervă vocalizează orientalist, á la greque, de parcă-s mai mari, mai faini și mai importanți decât orice liturghie? N-ați remarcat ocheadele lor înspre vulg, în care se poate citi clar jubilația fudulă de a fi fost școliți după canoanele cele mai pre-macarice, pre-antonpannești, kukuzeliene, atonite, „pur bizantine”? Nu observați că doar aplauzele și uralele de operetă le mai lipsesc pentru a confirma supra-/extra-/mirabolanta lor excelență vocală și partiturală, autenticitatea lor divin bizantino-protomedievală? În vreme ce, stând în picioare, îngenuncheați ori ghemuiți către pardoseală, printre adulții sau babele din urmă, din pronaos, din afara lăcașului, mai poți auzi ici-colo câte-un glas sau murmur stins, foarte timid, care îngână și el, cum poate, fie toată liturghia preoțească, fie doar răspunsurile corurilor de strană. Aici e „zona” afonilor propriuziși, mai mulți ori mai puțini, însă „obligatoriu” prezenți, sinceri, smeriți și de inocență supremă.

      Ale cărui voci credeți că le aude și le apreciază cel mai mult Pantocratorul din cupola înspre care toate vocile dintr-o biserică converg, care se concentrează și i se adresează acestuia la modul fizic, obiectiv, ingineresc, acustic, neintenționat și necunoscut percepției comun-omenești? Ale micilor filistini de profesie, care cântă exact „ca la carte” și amuțesc toate glasurile false, afone, distonante, heterofonice, agramate, proprii mulțimii? Adică glasurile școlite, alfabetizate până la uitarea de sens religios și concentrarea doar pe tehnica reproducerii de sunete și intervale „autentice”, corecte, de manuscris cât mai vechi? Sau chiar glasurile mulțimii deloc omogene, neuniforme, aparținând celor care cântă cum pot, dar numai din inimă și cu sufletul golit de ifose? Personal, cred cu convingere că aceștia din urmă constituie varianta cea mai religios-onorabilă, suprem meritorie. Deasemenea fiind aproape sigur că dacă există „cu adevărat” dreptate, viață postumă, rai și coruri prin ceruri spirituale, atunci mai degrabă vor fi ele compuse nu din doctori în muzică bizantină și grupuri corale care trăiesc din turnee, concerte și diplome internaționale, ci din (ex-)afoni și făpturi cu voci (ex-)false, care au „știut” să cânte numai din inimă și numai pentru Dumnezeu, niciodată pentru a impresiona lumea, nicidecum pentru a performa ideologia rezurecției de vocalități antice și a reproducerii de partituri autentico-medievale.

      Despre toate acesta însă, cu multe detalii și analize, vedeți mai bine viitoarea mea carte: „Oameni, credințe, muzici, idei”. Care va apărea poate la anul, peste zece ani, postum, ori poate niciodată.

    • Acolo unde „nu se poate”, ar merita să se încerce (până se poate). Căci „miștoul” e doar forma (mai degrabă vorba) vulgară pentru „ironie”; aceasta din urmă fiind adeseori singurul instrument care îi mai poate feri pe unii de înzidirea/înțepenirea/betonarea definitivă în non-devenire, în anti-dinamism. Zic ironie, dar as sublinia mai ales auto-ironia, singura formă eficientă, astăzi, în a obține smerenia. (Pe care, vede-se, nimeni nu o mai consideră o virtute, absolut toată cultura și civilizația nepopească îndârjindu-ne/programându-ne întru supremul păcat al mândriei, fuduliei, luării excesive în serios.)

  4. Muzica este in mare parte o achiziție culturală niste combinatii de sunete sunt percepute ca armonioase pentru ca învățăm încet ce este frumosul. Este ca si gustul pentru bere, whisky, rom sau alte băuturi pe care la început nu le găsim rostul. In timp învățăm să le apreciem și chiar să ne placa, deși nu cred ca exista bere care sa produca senzatii asemănătoare cu cele furnizate de muzică bună.
    Cand fiul meu avea vreo 5 ani l-am dus la un spectacol de operă și a fost un eșec, la observa unei soprana s-a speriat și a trebuit să părăsim sala in rusine.
    Cei mai multi oameni rămân captivi culturii in care au fost educați. Oricat am incercat sa prind armonia din opera chinezească n-am gasit nimic care să mi-o faca plăcută. Pur si simplu vine din alt univers.

  5. Cred ca unii dintre noi cind spunem muzica ne gîndim de fapt la muzica clasica, daca se poate din cea mai ,,grea” sau la performanta, virtuozitate, la profesionisti ,,grei”. Ascultatorii de muzica sint chiar omisi din sfera muzicii, in cel mai bun caz tolerati undeva pe cea mai de jos treapta.
    Fie si asa. Tebuie dat Cezarului ce i se cuvine. Lumea e plina de muzicieni, unii foarte tineri, sau chiar care nu profeseaza, a caror performanta e incredibila, divina. Este clar pentru mine ca undeva la virful muzicii se afla oameni cu har divin, oameni care ,,prind” unde din univers.

    Dar muzica trebuie sa fie ceva mai mult decit asta, ceva inafara oricarei ierarhii. Desi in primul rind fiecare dintre noi decide (pentru el) ce e muzica, alegînd din paleta a tot ce se poate imagina despre ea.

    Revenind, intrucit muzica, la fel ca orice arta, se adreseaza afectului, iar afectul exista in noi inca din faza de embrion, de muzica se poate bucura oricine. O parte va ajunge la nivele mai sofisticate ale muzicii, o alta parte vor refuza muzica pur si simplu, oricit de simpla ar fi ea. Un individ absolut lipsit de talent muzical poate totusi fi un excelent meloman.

    Aici o conferinta care abordeaza si ea un punct de vedere interesant
    https://www.youtube.com/watch?v=r9LCwI5iErE&t=26s

  6. eheeii, creierele umane desi au dimensiuni asemanatoare , neuronii si sinapsele neuronale au comportamente individualizate. depind ele de mediu, experienta traita si mostenita, efortul de a imblinzi si cizela salbaticiunea ? cu siguranta ! una i batutul tobei pentru a marca bucuria vinatului pus la protap si alta i valsul vienez din saloanele pline de conti si contese cu peruca. ca sa ajungi la performante intr un domeniu (oricare) trebuiesc parcurse niste etape. oricit de matematician ar fi fost Pitagora, impaiat si inviat astazi ar fi bulversat ! asa i si n muzica (banuiesc)

  7. Un baterist, Charlie Watts de exceptie care n-a „mitraliat” nimic insa a facut parte din cea mai mare formatie rock a lumii, Rolling Stones, s-a dus, odihneasca se in pace !!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro