vineri, martie 29, 2024

Paternalismul ratat al lui Daddy

Cred că nu putem nega că auto-victimizarea e un fel de sport național. Ne plîngem mereu de milă pentru că am fost victimele unei istorii nedrepte care explică de ce trăim și azi, dacă nu am luat între timp drumul bejaniei, într-una din cele mai sărace și corupte țări din UE, condusă de ciocoi ce parazitează sau blochează viguros proiectele majore și împiedică răutăcios intrarea țării în lumea civilizată. Sau care încearcă mefistofelic să dea ceasul înapoi, luîndu-ne și ce am cîștigat în firava noastră democrație din ultimele decenii, după ce au cîștigat alegerile cu promisiuni obscene de modernizare și bunăstare.

Realitatea e însă că, dincolo de tarele noastre naționale și de ravagiile pre-comunismului (turcii și tătarii), comunismului (Stalin, Dej și Ceaușescu) și post-comunismului (Iliescu, Năstase, Dragnea, Ponta), am intrat într-o eră întunecată în care, în multe țări din apropierea noastră și de peste mări, democrația și libertatea nu mai sunt apreciate de majorități. E vorba mai ales de majoritățile ce votează senin lideri ca Vladimir Putin, Orban Viktor, Milos Zeman, Beniamin Netanyahu sau Donald Trump – to name but a few. Sau care acordă încredere unor partide ca Fidesz, PiS, M5S, Lega etc. Populismele și agendele autoritare ale cleptocraților nu par a avea frontiere. Ca un efect, harta democratică a lumii se restrînge și apar, în schimb, tonuri iliberale tot mai sumbre.

În acest peisaj, mișcări ca #Rezist, #Corupțiaucide, #Vă vedemdinSibiu sunt excepțional de meritorii și pentru că merg împotriva unui curent global și regional – nu numai împotriva eșecurilor și malversațiilor coaliției PSD-ALDE. Dar, în tabloul global și regional al cleptocraților de azi, Daddy, liderul nefastei coaliții, nu e un actor prea semnificativ. E mai curînd un frățior de provincie al marilor cleptocrați, cam simpluț și grosolan. Nu e vorbă, Daddy e șmecher, uns cu toate alifiile și are reflexe național-ceaușiste și bolșevice puternice. Organizează, de pildă, Congrese  PSD la Sala Palatului, recurgînd nonșalant la simbolistica „măreață” a fostului PCR. Dar, în tabloul mai larg, e complet lipsit de anvergură. Iar Pristandalele sale variabile, de la istericul Codrin, între timp căzut în tristețea dizgrației, pînă la numeroasele cucoane chirițist-bovarice promovate „pe criterii de gen” – Vasilica, Gabi, Olguța, Rovana, Carmen ș.a. – sunt niște figuri de iarmaroc sau, în cel mai bun caz, de salon de frumusețe din Videle sau Voluntari. Ceea ce, bineînțeles, nu le face inofensive pe plan local. Dar să nu uităm totuși cu cine avem de-a face. Daddy și lacheii săi de toate genurile nu fac decît să repete cam neinspirat toate clișeele populismului învățate de la frați cleptocrați mai vizibili, prin intermediul consilierilor lor străini.

Înfrățirea transnațională a lui Dragnea cu alți lideri cleptocrați, printre care Putin, Viktor Orban și Netanyahu, este serios documentată de investigații jurnalistice. S-a scris deja, mai ales în Revista „22”, despre complicatele legături ale lui Dragnea cu aceste rețele, care explică și de ce atît el, cît și Gabriela Firea, au triumfat electoral cu ajutorul strategilor ce au lucrat și pentru formațiuni de extremă dreaptă din Israel, ca și pentru Netanyahu însuși: Moshe Kulghaft și Sefi Shahed. Dragnea a fost admis în clubul select al cleptocraților celebri ai zilei: Putin, Orban Viktor et ejusdem farinae. Dar numai ca un frățior cam stîngaci și provincial – ca un mărunt lider local, fără ideologie sau crez politic și fără vreun relief regional și, cu atît mai puțin, global.

Este de notat și că retorica suveranistă, anti-UE, anti-Soros și anti-multinaționale, a intrat doar recent în circuitul global. E vorba de mantre care străbat politica (anti-)europeană și sunt ocazional folosite și de Donald Trump. Nu auzeam aceste clișee în campaniile electorale anterioare Brexit-ului și ascensiunii lui Trump. Pe atunci, artizanii retoricii de campanie a diverșilor politicieni populiști nu considerau că UE sau Soros ar putea fi țintele frustrărilor prin care poate fi manipulat electoratul. Daddy și compania au preluat și ei această retorică „pe val”, bolborosind ce au învățat de la consilierii lor. Să nu ne închipuim că istorioarele cu „statul paralel” (o traducere cam neinspirată a sintagmei deep state la care s-a referit la un moment dat, fără succes, președintele Trump), multinaționale și sorosiști s-au născut în retortele creativității politice din Kiseleff. Acolo se fac numai malversații și tîrguieli meschine.

Tsunami-ul populist global care încearcă să distrugă reperele democrației liberale are succes și datorită spaimei de frontiere fluide sau ușor penetrabile care par că amenință, în urma valurilor de imigrație necontrolată din țări afectate de război și de foamete, bunăstarea sau chiar modurile de viață ale societăților occidentale. Refugiul în „valori naționale” pe care îl predică mulți politicieni populiști, de la Donald Trump la Marine Le Pen, e o soluție facilă, dar atractivă pentru mulți. Lăutărismul nostru autohton ce încurajează „mîndria de a fi român” demonizînd uniunile transnaționale ce permit sau chiar impun cote de imigranți „barbari” în țărișoară e numai o specie locală a unui etno-populism ce transcende de fapt, ironic, frontierele. Vocabularul anti-imigrație al lui Trump seamănă leit cu cel al lui Orban Viktor. „Make America Great Again” sună foarte apropiat de „Mîndri că suntem români”. Să se fi inspirat oare Trump și Steve Bannon de la Victor Ponta și PSD?

Vestea bună este însă că, dacă despotismul populist tinde să învăluie Europa și pare o ispită irezistibilă și pentru actualul președinte al SUA, și reacția liberal-democratică se globalizează. De pildă, mișcarea #Rezist din România oferă inspirație și pentru alți cetățeni din Europa de Est care vor să reinventeze democrația, opunîndu-se în stradă dictaturilor care renasc în regiune. Pentru că, da, democrația trebuie din cînd în cînd reinventată. Mulți, foarte mulți se tem în realitate de libertate, așa cum bine intuiește un personaj dostoievskian din Frații Karamazov, la fel ca și psihologul german-american Erich Fromm în lucrarea sa clasică Escape from Freedom (1941). O tiranie protectoare, ce asigură o viață bună și previzibilă, e de multe ori mai dezirabilă (și irezistibilă) ca o libertate ce implică insecuritatea și nevoia de a fi mereu alert, întreprinzător și dinamic. Dacă un dictator asigură o viață confortabilă, mulți îl preferă în mod natural riscurilor libertății. Este ceea ce, în teoria politică, se cheamă „conducere paternalistă” – cînd un regim sau un lider politic (un „tătic”) îi determină pe cetățeni să-și cedeze libertatea în schimbul confortului și bunăstării. Ar fi ajuns, de pildă, Ceaușescu atît de detestat la finalul „carierei” sale dacă în anii ’80 s-ar fi perpetuat relativa bunăstare economică din anii ’70?

Ca de obicei însă, în România se impun formele fără fond. Pentru că nu de un despotism sau un paternalism al bunăstării e vorba aici, ci de clasica agendă cleptocratică locală travestită într-o demagogie goală. Cam ca discursul lui Daddy de la Congresul extraordinar al PSD, în care a vorbit degajat și suprarealist despre programe „after-school” introduse în toate școlile românești – fără a tresări deloc la gîndul că în realitate PSD desființează școli și alocă mai mulți bani bisericilor și clientelei sale decît educației sau renovării școlilor aflate în ruină. Ca să nu mai vorbim de faimoasele spitale regionale – o altă piesă din fabrica de fantasme electorale a PSD. Sau de drumuri, autostrăzi etc. Ce conducere „paternalistă” poate avea succes într-o țară fără școli, drumuri și spitale moderne, în care puterea de cumpărare și salariile scad, pe fondul devalorizării leului, în timp ce guvernanții afimă că ele cresc? Adevăratul program de guvernare al PSD este „să facem România mizeră din nou” (Make Romania poor again), afirmînd sus și tare, în pofida tuturor evidențelor și a bunului simț, că se întîmplă de fapt contrariul – România prosperă văzînd cu ochii. Cam ca în România anilor ʹ80, cînd propaganda PCR admitea cu greu numai niște „dificultăți temporare”, cînd penuria agroalimentară era de fapt colosală.

Așadar, cum condițiile reale de trai din România se înrăutățesc putem fi, paradoxal, optimiști: s-ar putea ca retorica globală a despotismului paternalist, cu populismul ei aferent, să nu prindă, pînă la urmă, la noi. Un despotism în condiții de mizerie ne amintește mult prea dureros de anii ’80 și ’90 pentru a avea popularitate în țărișoară.

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Am o singura observatie critica, referitoare la optimismul final, si anume acela ca saracirea va destepta masa populatiei impotriva populismului promovat de Daddy si clica sa. In interpretarea mea, PSD-ALDE (si pe un alt plan UDMR) actioneaza premeditat ca un segment de 30-40-50% din populatie sa fie saracit, astfel incat sa fie vulnerabil la mesajele bazate pe alb-negru si solutii facile si sa le asigure cu regularitate majoritati parlamentare (mai ales in conditiile in care multi dintre alegatorii mai educati si/sau mai prosperi prefera sa se declare scarbiti si sa nu voteze). In fapt, cresterea polarizarii sociale (masurabila prin deosebirea de niveluri de venit intre diversele parti ale populatiei) a fost semnificativa si deloc intamplatoare in timpul guvernarior PSD de dupa 2012. Ceea ce este trist este faptul ca cetatenii cei mai amarati ai acestei tari nu-si dau seama ca hotii din PSD-ALDE sunt dusmanii lor reali, cei care actioneaza premeditat ca acesti cetateni sa fie si mai amarati, si aceasta dincolo de orice retorica cu grija de oameni etc. Este adevarat, ca pana acum nici din partea elitelor urbane si pro-europene nu a ajuns la „talpa tarii” un mesaj clar si inteligibil (pre limba lor) ca interesele lor vor fi mai bine promovate de parlamentari si guvernanti opusi liniei PSD-ALDE.

  2. Este corecta observatia privind “auto-victimizarea”. Cred ca trebuie sa iesim din “groapa” auto-victimizarii si acceptarii culpabilizarii la nesfarsit din cauza regimului fostului presedinte Nicolae Ceausescu. Daca am face acest lucru, am fi probabil surprinsi sa vedem ca altii nu se auto-victimizeaza si nu accepta sa fie culpabilizati din cauza “atomizarii” japonezilor, “napalmizarii” vietnamezilor, “vandalizarii” irakienilor, “terorizarii” sirienilor” etc. Dimpotriva, i-au urcat pe responsabili pe socluri, si-au asumat istoria si si-au dezvoltat stima de sine cu “visuri” si “maretii”. Mergand pe excesul de memorializare inhibanta a unor evenimente din categoria “victimizare-culpabilizare”, ar insemna ca dupa plecarea lui Donald Trump de la Casa Alba sa urmeze o lunga perioada de digerare a erorilor si vinovatiilor de leadership ale perioadei sale. Sunt incredintat suta la suta ca nimic din asa ceva nu se va intampla, ci chiar de a doua zi vor rasuna fanfarele si triumfalismul. Trebuie si noi sa invatam din astfel de lucruri, sa fim o natiune care invata, incepand cu stima de sine.

    • Absenta stimei de sine nationale este suicidara. Trebuie sa ne intre bine in cap si pentru totdeauna acest adevar elementar de psihologie sociala, din psihologia natiunilor.

      • @ Falstaff (18/03/2018 la 11:01)

        Subscriu 100%. Am lucrat 3 ani „cot la cot” (in pozitii similare) cu un american get-beget din Minesota (fost ofiter tehnic de aviatie in razboiul din Iugoslavia) la un project (desigur in aviatie) si am inteles de ce americanii sunt unde sunt: intotdeuna pozitivi privind activitatea lor si neamestecand marfa cu ambalajul i.e. activitatea profesionala cu politica.

  3. Pentru cei cu minima luciditate si un dram de memorie, imparatul este, evident, gol. La fel si curtenii sai, care (cum altfel?) se poarta la fel ca imparatul. Demagogia desantata nu mai are limite, semn ca cei aflati la putere nu se bazeaza deloc pe „supusii” lucizi.
    Cel mai recent exemplu care-mi vine in minte: mai ieri, domnul primar al sectorului 3, Robert Negoita, zicea pe la televizor (in contextul intentiei de a mari taxele si impozitele locale), ca cine nu vrea sa plateasca impozit sa se duca in Alaska. :) Sa fim bine intelesi, este acelasi domn Negoita care vindea sute de apartamente pe persoana fizica, ca sa nu plateasca TVA… :)
    Oricine se uita, cu ochi critic, la faptele unor vremelnici conducatori precum Firea, Dragnea, Tariceanu, Iordache, Vosganian, Dancila etc. etc. etc., poate judeca singur in ce masura rezultatele acestor fapte se potrivesc cu frumoasele vorbe ale personajelor respective.

  4. Ma tem ca populismul e o caracteristica generala a politicului, astazi. Un anume tip de populism, de stanga, a creat conditiile necesare pentru a aduce la putere lideri ca Orban sau Trump (apropo, cred ca exista destule deosebiri intre ei astfel incat sa nu fie, pur si simplu, postati sub aceeasi eticheta). Iluziile ideologice, aparent generoase, au creat tensiunile sociale care au dus la alegerea celor despre care vorbim. Pana si ce se intampla astazi in Romania are niste radacini bine infipte in politica celor care, acum, sunt in opozitie (ma refer la dezastrul politic numit USL, care a adus la acelasi numitor ceea ce ar fi trebuit sa fie doua curente politice diferite). Ca intotdeauna, numai justa masura care impaca interesele sociale diverse este cea care aduce pace si bunastare pe termen lung.

  5. „Populismele și agendele autoritare ale cleptocraților nu par a avea frontiere.”

    Am auzit si citit numeroase comentarii cu privire la acest subiect. Pentru confortul nostru intelectual avem nevoie, insa, de cateva raspunsuri la intrebar puse, ori nepuse. Cum s-a intamplat, oare, ca dintr-o data omenirea s-a saturat de binele democratiei si de libertatile de care s-a bucurat o scurta perioada?! Si aici, de obicei, incep sa aduca argumente filosofii. Ba ca regimurile autoritare sunt mai mult timp exersate de societate, ba ca este mai usor de inteles si mai eficienta politica autoritara, ba ca au fost uitate vremurile regimurilor autoritare trecute samd. Tot felul de nazbati, nu fara un fundament real.

    Am auzit, insa, si opiniile catorva specialisti in securitate, care spuneau ca de fapt ne aflam intr-un razboi. Un razboi hibrid, in care componenta informationala are rezervat un rol deosebit. Optiunile populatiei, inclusiv pentru regimui autoritare, de tip putinist, au fost luate in urma unoe manipulari masive, pentru realizarea carora au fost investite sume uriase de bani.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Tereza-Brindusa Palade
Tereza-Brindusa Palade
Profesoară de Etică Politică la Facultatea de Științe Politice a SNSPA, București. Eseistă, publicistă și poetă. Membră a Grupului pentru Dialog Social. Autoare a numeroase cărți de eseistică filosofică și teologică, printre care amintim: Noaptea gîndirii metafizice (2008), Fragilitatea Europei (2009), Castelul libertății interioare (2010), Chemarea înțelepciunii (2011), Infinitul fără nume (2013). Autoare a zeci de articole științifice în limbi străine, dintre care unele publicate în reviste de prestigiu ca Annalecta Husserliana, Persona, European Journal of Science and Theology. Autoare a sute de articole apărute în presa culturală și de opinie din România. Autoare a două volume de versuri și a unor serii de poeme publicate în revistele literare Familia, Viața Românească și Discobolul.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro