luni, ianuarie 18, 2021

Paul Neagu – Crucea Secolului. Un monument uitat

Opera lui Brâncuși în România include operele

a cinci generații de artiști care au creat/crează în spirit

brâncușian. Evaluarea și cartografierea acestui

patrimoniu identitar este marea provocare

a următoarei generații de critici.

Deoarece s-au împlinit trei decenii de la revoluția din 1989, devine oportună o redefinire a răspunderilor Primăriei Municipiului București în ce privește Crucea Secolului, monumentul consacrat eroilor acelei răscruci din istoria noastră recentă.

Comanda ridicării unui monument în amintirea tinerilor uciși în fosta Piață a Aviatorilor în decembrie 1989 a fost oferită nominal sculptorului Paul Neagu (1938-2004) de către Andrei Pleșu, pe atunci Ministru al Culturii.

La atribuirea comenzii, în anul 1991, s-a ținut cont de calitățile estetice și conceptuale ale proiectului, dar, deopotrivă, de notorietatea neegalată a artistului, salutat de critica din țară și din străinătate drept cel mai important sculptor român după Brâncuși.

Disc lenticular de bronz, înalt de șase metri, pe suprafața căruia perforații cubice configurează desenul unei cruci: așa se înfățișează privirii Crucea Secolului. Sculptura a fost amplasată spre toamna anului 1997 în Piața Charles de Gaule. Cortina de vegetație de la circumferința pieței izola eficient compoziția de fundalul clădirilor, subliniindu-i puritatea contururilor.

În scrisoarea din 22 august 1995 adresată Arhitectului-Șef al Municipiului București, Paul Neagu notează: „În ședința din 11 mai 1995 (…) s-a discutat și convenit faptul că lucrarea mea, Crucea Secolului, (…) va fi amplasată în centrul Pieței Aviatorilor din București, pe un paviment ușor convexat (s.n.), conform sugestiilor și desenelor puse la dispoziție de mine și de echipa mea tehnică“.

Surprinzător, pe parcursul realizării proiectului, Primăria Municipiului București a negociat cu sculptorul în sensul de a impune montarea lucrării direct pe pământ, fără soclu. Așadar, în toamna anului 1997, Crucea Secolului avea să fie instalată în mijlocul unui perimetru circular de pământ, ornat cu… gazon și flori.

Dezacordul sculptorului se citește în declarația de presă a acestuia, datată 19 septembrie 1997, ziua dezvelirii monumentului: „În întâmpinarea Crucii Secolului nu îmi rămâne decât să presupun două întâlniri suprapuse, și anume: mai întâi, din periferia pieței, un contact vizual, poate circular sau poate pe un sector de cerc și, abia apoi, o apropiere și o intrare pe cercul de piatră (s.n.)“. Prin menționarea „cercului de piatră“, respectiv a soclului lucrării, cu evidență absent din amplasametul de atunci al sculpturii, artistul va fi ținut să formuleze un protest neechivoc, ce responsabilizează, fără apel, posteritatea.

„Un monument-sculptură – explică Neagu într-o scrisoare către Primăria Municipiului București – nu poate fi o ilustrare (s.n.) a unor evenimente. El trebuie să fie plantat în straturile adânci de conștiință ale neamului și locului, găsindu-și astfel locul firesc printre obiectele cu caracter de tezaur.“ Față de elevația ideatică a proiectului lui Paul Neagu, spațiul anodin de verdeață unde a fost montată Crucea Secolului introducea un element de stridentă platitudine.

Tristă ironie a sorții, Bucureștiul a ratat, în anul 1914, șansa de a avea un monument public realizat de Constantin Brâncuși, Fântâna lui Haret. Proiectul a fost respins de notabilități nepregătite să îi înțeleagă noutatea.

* * *

În istoria creațiilor plastice europene de referință, cazul unui monument oficial instalat… fără soclu înscria un precedent regretabil, căruia Primăria este datoare să îi șteargă urma printr-o acțiune competentă de restaurare. A lipsit, în mod surprinzător, la momentul potrivit, reacția promptă a criticii și a instituțiilor avizate.

Mai grav, la câțiva ani după moartea sculptorului Paul Neagu, Crucea Secolului a fost mutată câteva sute de metri mai la nord, în proximitatea Grădinii Bordei – un loc unde nu s-au dat lupte și nu au existat victime. S-a invocat în mod hilar că monumentul nu plăcea, oferindu-se drept probă interviuri ad-hoc luate de jurnaliști pasagerilor din autobuzele ce traversau Piața Charles de Gaule. Corect interpretată, ancheta a relevat doar faptul banal că o sculptură detașată de soclul ei poate să nu placă. Dar vina, în acest caz, era doar a Primăriei.

În noul amplasament, lucrarea este înghesuită într-un colț de drum, montată pe un soclu ridicol și rezecată de contextul ideatic cu care fusese gândită să comunice. Monumentul consacrat eroilor revoluției din 1989 este, în prezent, o lucrare dublu mutilată – redusă la caricatură. (Pavel Șușară observa într-o discuție că intervenții de această natură sunt sancționate de legislația în vigoare ca fapte penale.)

Mutarea de pe amplasamentul consacrat din Piața Charles de Gaule ofensează memoria jertfelor din decembrie 1989 și maculează, la modul explicit, recunoștința națiunii pentru eroii săi. Este, în plus, pus în cauză statutul artistului în societate, căci decizia relocării abuzive privește principala lucrare monumentală din România a unui artist-reper al generației sale. Cade în sarcina Primăriei Municipiului București și a instituțiilor abilitate să ia măsurile ce se impun.

* * *

Numeroase sunt monumentele comemorative din a doua jumătate a secolului XX ce armonizează expresiv planul vertical și planul orizontal al compoziției plastice mai curând decât să exalte verticalitatea per se. În reabilitarea axei de orizontalitate a plasticii monumentale se afirmă, imperativ și inconfundabil, crezul democratic al contemporaneității.

Apare semnificativ, în acest context, că discul vertical de bronz era conceput să dialogheze cu vârtejurile cuburilor de granit din desenul eminamente orizontal al pieței și al soclului. La acel moment, tapiseria de granit ce acoperea întregul Pieței Charles de Gaule, țesătura zecilor de mii de cuburi anonime de piatră, articula credibil, pentru sculptor, metafora unei generații ce a stat martoră gestului eroic.

Paul Neagu îi explica pictorului Dinu Săvescu ideea monumentului folosind acești termeni: „Un ban rostogolit pe caldarâm!“. Pentru artiștii simbolizanți, metalul este… piatră (mineral) purificată prin foc. Sculptorul evoca amintirea tinerilor uciși în decembrie 1989 prin… banul de bronz rostogolit pe pavajul Pieței. Clipele de cumpănă în care se trăiește actul eroic călesc ființa și o înnobilează. Paul Neagu închipuia carnea bronzului perforată de cuburi potrivnice de piatră izbucnite abrupt, nebune, din caldarâm, ca în coșmarul unui ritual de lapidare dintr-o lume fără oameni, populată de materii înfrățite ori vrăjmașe.

* * *

Bucureștenilor ieșiți la plimbare spre Parcul Herăstrău, celor ce parcurg Piața Charles de Gaule pe trotuarul din dreapta (al fostei reședințe a Ambasadei Rusie) li se oferă, spre stânga, spectacolul insolit al Arcului de Triumf dominat de o cruce. Imaginea este rezultatul unei iluzii optice aproape perfecte. În fapt, crucea respectivă domină cupola Mănăstirii Cașin, situată la circa trei sute de metri spre vest. (Corespondența simbolică între Arcul de Triumf și Mănăstirea Cașin, remarcată ca neoportună în anii ’80, avea să determine, ne reamintim, includerea ei pe lista lăcașurilor de cult ce urmau să fie demolate.)

Există, în orașul București, similare nuclee de rafinată coeziune a gândirii urbanistice. Privitorii sunt invitați să le savureze, iar noile generații de arhitecți, artiști sau edili să le protejeze și să le înmulțească.

Paul Neagu nota în legătură cu un proiect pentru sculptura Capstea: „A instala o lucrare cu potențial de monumentalitate nu reprezintă decât jumătate din misiune[a unui sculptor]; pentru a fi evaluată în mod adecvat, este nevoie de un amplasament topologic complementar (s.n.), apt să transforme potențialitățile în întregul realității“.

Lucrării îi erau voit optimizate potențialitățile de a intra în comunicare cu monumente proxime precum Arcul de Triumf și Mănăstirea Cașin. Dar, în loc să domine axa ce o leagă de Arcul de Triumf, discul bombat de bronz apărea rotit cu 45° ca pentru a răsfrânge, asemeni unei oglinzi, imaginea Arcului către o direcție perpendiculară pe raza incidentă. Iar direcția răsfrângerii corespundea cu acel segment din Bulevardul Aviatorilor unde se află amplasată Statuia Aviatorilor.

Neagu șarjează percepția comună amplasând Crucea Secolului în Piața Charles de Gaule. Obiectul circular, cu un diametru de șase metri, risca neîncetat să fie înghițit de spațiul generos pe care trebuia, în principiu, să îl polarizeze – o piață de circa trei sute de metri lărgime.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Într-adevăr, contextul prea amplu comprima sculptura, reducând-o, pentru ochiul neatent, la ceea ce dorește să fie: un reper vizual, un simplu punct. O valoare neglijabilă prin sine, dar cardinală prin amplasarea sa în mijlocul pieței. Căci punctul care demarchează centrul unui cerc nu are, geometric vorbind, valoare egală cu celelalte puncte de pe suprafața lui. El este entitate de generare a cercului.

Artistul perforează pe suprafața… punctului o primă linie de puncte, apoi o a doua linie de puncte, perpendiculară pe prima. Lucrarea exploata sincretismul dintre configurația crucii – desemnând pregnant vocația comemorativă a monumentului – și sistemul de axe ortogonale — instrument bine cunoscut al geometriei algebrice, a cărui elementară menire este de a pune în evidență originea sistemului de axe.

Punctul de vid, golul în care se intersectează axele, nu făcea astfel decât să reverbereze semnificația de ansamblu a discului din bronz, aceea de punct de reper demarcând, la rândul lui, tot un punct de reper: centrul pieței.

Declarația de presă făcută de artist cu ocazia dezvelirii lucrării consemnează aspecte importante de luat în considerație. „Crucea Secolului este un monument gândit în relație simbolică – dar și topografică (s.n.) – cu Statuia Aviatorilor și Arcul de Triumf“.

Crucea Secolului se instituia ca antiteză la Arcul de Triumf. Bronzului subdimensionat din Piața Charles de Gaule i se opunea, la circa șapte sute de metri distanță, un edificiu din piatră supradimensionat. Arcul de Triumf domină, gigantic, spațiul circular în care este amplasat, hipnotizează privirea, îndeamnă reflex la momentul de golire a spiritului față de solicitările mundane, obligă la o racordare, fie și instantanee, a gândirii la retorica imperativă a arhitecturii.

În relația cu Crucea Secolului, stilul interbelic al Arcului de Triumf contează mai puțin decât caracterul său afirmativ. Puritatea pietrei ivorii strălucind în bătaia soarelui înscrie un contrast polar față de matitatea umbroasă, incertă, a discului de bronz. Crucea Secolului – aminteam – frapează prin câteva aparente inadecvări. Este, însă, necesară precizarea că majoritatea argumentelor negative formulate cu seriozitate de critică devin caduce la un studiu atent al contextului ideatic al operei.

* * *

În decembrie 1989, erau transgresate norme ale combativității militare. Atacatori bine înarmați au ucis câteva sute de tineri, trăgând în mulțimea de pe străzi. Privirea retrospectivă a unui artist chemat să omagieze amintirea victimelor printr-un monument așezat în proximitatea Arcului de Triumf nu putea ignora prăpastia ce desparte ideea de bravură militară – temă cardinală a Arcului de Triumf – de ideea de genocid. Este limpede că cei uciși în 1989 și-au acceptat destinul pentru a aboli dreptul forței înarmate. Dar, un monument – unul chemat să ilustreze salvarea obținută prin bravura pacifistă – selectează ineluctabil modalități expresive antagonice celor utilizate în temele eroismului combativ.

Triunghi eroic în geografia Capitalei

Crucea Secolului dădea consistență unui triunghi eroic în geografia Capitalei, menit să coroboreze parcursul închipuit de Brâncuși la Târgu Jiu, o jumătate de veac mai devreme. Preexistența latentă a triunghiului eroic înainte de instalarea Crucii Secolului rezulta din conjuncția simbolică a Arcului de Triumf (arh. Petre Antonescu, 1935-1936) cu Statuia Aviatorilor (Lidia Kotzebue și Jozsef Fekete, 1930-1935) mediată de Piața Victoriei. Dar, prin monumentul ridicat de Paul Neagu, acorduri abia percepute se converteau în linii de forță ce alertau spontan privirea.

* * *

Dacă străbați Bulevardul Kiseleff înspre oraș venind dinspre Casa Presei Libere, întâlnești Arcul de Triumf saturând, imaculat, spațiul devenit strâmt al pieței circulare ce îi poartă numele. Odată ajuns în Piața Victoriei, loc predestinat festivităților naționale, se deschide opțiunea pătrunderii spre centrul Capitalei. Sau, dimpotrivă, a descinderii, prin Bulevardul Aviatorilor, în calmul netulburat al naturii din coroana de parcuri ale lacului Herăstrău.

Pe acest secund traseu, brațele metamorfozate în aripi – trupul în cruce al Statuii Aviatorilor – materializează în bronz visul unui zbor frânt spre soare. La limită, se poate spune că sculptura își depășește în fapt vocația. Căci parabola lui Icarus amalgamează în fascinație și dramă destinul tuturor celor care au aspirat spre condiția eroică, sfârșind, totuși, în moarte.

Merită observat că, prin ritualul parăzii, Arcul de Triumf deschide accesul spre oraș, spre viață, pe câtă vreme Statuia Aviatorilor întâmpină privitorii în drumul spre teritoriul relaxant, de pace netulburată, al lacurilor.

Următorul monument al triadei, Crucea Secolului, pare a fi fost înadins consacrat ilustrării ideii de eroic dintr-o perspectivă a spiritualizării. Tinerii ieșiți pe străzi în 1989 nu aveau arme. Nu doreau să lupte. Strigătul lor – „Fără violență!“ – semnala un anume demers al dobândirii victoriei, dificil, dar indiscutabil cel mai meritoriu.

Refuzul înfruntării fizice comută conflictul în planul mentalului, forțează la comunicare. Sacrificiul pascal poate asuma infinite forme, el rămâne perpetuu recognoscibil prin natura izbânzii pe care o propune. Cristul este anti-erou. Eroii revoltei au fost, la rândul lor, anti-eroi. Numele le va rămâne legat de reperul temporal al anului 1989. A-ți sacrifica șansa de plinătate a vieții pentru a schimba cursul istoriei: pentru tinerii uciși, destinul s-a condensat în punctul unei clipe.

Acesta ar fi, în valoare reală, darul primit de societatea românească de la ei: un punct în timp. Nesemnificativ prin sine, dar crucial prin consecințele sale. Și iată, lucidității unui artist i se datora materializarea unui simbol care să exprime, cu pregnanță și pietate, relația dintre autorii sacrificiului de sine și beneficiarii direcți ai gestului lor, societatea prezentă. Metaforele sculpturale se pretează uneori la a fi transpuse în limbajul curent. Vorbind în numele posterității, Paul Neagu pare a fi dorit să afirme, atunci când concepea Crucea Secolului, discul de bronz de nouă tone: „Am luat să cântăresc acel punct (s.n.) al timpului și l-am găsit greu!“.

Golurile nu sunt simplu ornament pentru o piesă de dimensiunile Crucii Secolului. Ele instituie traverse de rezistență, asigură non-deformabilitatea discului sub acțiunea propriei greutăți. Desigur, țeserea pe interior a discului cu traverse de consolidare a celor două fețe putea fi lesne camuflată privirii. Dar, Neagu ține, dimpotrivă, să o reveleze, să o comute în instrument de angajare a jocului luminii pe suprafața sculpturii.

Se poate specula asupra semnificației acestei soluții plastice, asupra posibilității ca ea să enunțe simbolic o paralelă la evenimentele din 1989. Atunci, încercarea de a-i anihila pe primii protestatari a produs o reacție spontană, de coalizare a populației, a declanșat reacția mulțimii. Motivul revoltei l-au constituit absenții. Steagul românesc cu stema sfâșiată s-a impus și el, imediat, drept emblemă a revoltei – o revoltă crescută exploziv în jurul unor goluri.

Desigur, rămânea la libera alegere a artistului să compună, folosind motivul perforațiilor, orice configurație pe suprafața sculpturii. Asemeni talgerelor lansate la concursurile de trageri, discul, așezat pe muchie, ca și cum ar traversa piața, sugerează o traiectorie virtuală și o țintă virtuală. Îl poți închipui străpuns de proiectile și păstrând în carnea bronzului golurile de aer ca mărturie a țintelor lovite.

* * *

Apelul la simbolul cruciform a putut trece drept ornamentalism steril, drept compromis destinat să menajeze artistului favoarea unui public altfel insensibil la austeritatea artei abstracte. Reproșurile acestea surprind. Paul Neagu a reușit să conserve autenticitatea operei sale într-un spațiu cultural nu totdeauna flexibil importurilor alogene, precum este, într-o măsură, cel al Marii Britanii. Este imposibil să nu i se recunoască această izbândă a carierei artistice. De ce și-ar fi umbrit conștiința prin consimțiri facile la presupuse imperative ale gustului public?

* * *

Arcul de Triumf, Statuia Aviatorilor, Crucea Secolului: luptă-și-triumf, luptă-și-jertfă, jertfă-fără-luptă. Complementaritatea simbolică dintre cele trei monumente din triunghiul eroic al Capitalei se confirmă și la nivelul interrelaționării lor topografice.

Într-adevăr, un arc de triumf prinde viață pe planșa arhitectului numai după ce a fost trasată axa orizontală a parăzii trupelor. Cu alte cuvinte, rațiunea constructivă primară a Arcului de Triumf și, deopotrivă, expresia ultimei sale abstractizări o constituie vectorul orizontal ce comandă logica construcției. Prin aceasta, arcul de triumf rămâne, chintesențial, un monument adresat celor vii.

Dimpotrivă, Statuia Aviatorilor, alegorie a unui trup uman preschimbat în pasăre, se dezvoltă compozițional în jurul axei verticale. Silueta columnară, de Icarus, a personajului înălțat pe soclu conotează levitația, omagiind-o ca pe o libertate câștigată. Celor două monumente disjuncte li se îngăduia astfel să angajeze o comunicare simbolică prin reflectare în oglinda lenticulară de bronz a Crucii Secolului.

În logica miturilor, atât eroismul, cât și hybrisul se înscriu indelebil în eternitatea memoriei. Dar, pe câtă vreme sacrificiul eroic găsește, în însăși vocația sa, resurse de a cicatriza trauma pe care o impune comunității, moartea, cauzată prin hybris, nu se vindecă, rămâne gol perpetuu sângerând, declanșator al roții distrugătoare a vendetei. În Piața Charles de Gaule, perforațiile din discul de bronz actualizau această secundă situație, hybrisul prin genocid.

Exista însă, pentru artist, posibilitatea de a comemora drama într-un registru superior, al apelului la înțelepciune, la iertare, la armonie socială, prin comutarea discursului plastic spre simbolul de inegalabilă elocvență a actului pascal. Semnul crucii figurat pe discul de bronz își declină salubre virtuți exorcistice, de alungare a răului. El venea să reaștearnă echilibrul într-un spațiu bântuit, timp de decenii, de amintirea unor leader-i contestați – o știu cel mai bine vârstnicii, ce își amintesc că numele anterioare ale fostei Piețe a Aviatorilor, actualmente Piața Charles de Gaule, fuseseră, în succesiune directă: Piața Adolf Hitler, iar apoi Piața Stalin.

* * *

Crucea Secolului comemorează o ultimă mare răscruce a istoriei românești. Dar, dincolo de circumstanțele concrete pe care le evocă, mesajul ei elogiază reconfortant, la capătul unui veac brutal, luciditatea demnă a tinerei generații, curajul ei de a face să triumfe dreptatea.

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Well, limbajul artistic poate fi greu de înțeles. Recunosc că „aspirina” lui Neagu e mai decentă decît „micul pe scobitoare* ghildușian. Dar pasajul ăsta m-a terminat: „În reabilitarea axei de orizontalitate a plasticii monumentale se afirmă, imperativ și inconfundabil, crezul democratic al contemporaneității”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Matei Stircea Craciun
Matei Stircea Craciun
tudii: - filologie, Universitatea București, 1970-75; - doctorat în istorie și antropologie, Univ. București, 1993; - postdoctorat Fulbrigh, Simbolism hylesic, Queens College, City Univ. of NY, Georgetown University, Washington, 1995. Poziție: - cercetător principal I, Institutul de Antropologie Francisc Rainer, Acaademia Română; - secretar științific IAFR (1997-2012). Specializare: - antropologie simbolică // brâncușiologie // abordări hermeneutice ale sculpturii abstracte. Contribuții (premiere internaționale) : Exegeza endogenă a creației brâncușiene (1992, 2010, 2016, 2020). Se oferă soluții  sistemice problemelor fundamentale ale brâncușiologiei: determinarea semnificațiilor alegorice ale motivelor sculpturale; identificarea principalelor izvoare de inspirație ale operei (altele decât cele avute în vedere de exegeza brâncușiologică); explicitarea principiilor de compoziție ale sculptorului. -          Conceptualizarea curentului artistic – simbolismul hylesic - lansat de Brâncuși în arta modernă și poziționarea culturologică a acestuia printre cele mai importante curente artistice al veacului XX. - Exegeza endogenă a motivului „Pomul cunoașterii binelui și răului”, Geneza, 2.9. Se recuperează valoarea denotativă a unei sintagme/concept/simbol de valoare cardinală în teologiile ebraică, creștină, islamică. Valorii simbolice hermetice a sus-numitei sintagme, exegeza endogenă îi substituie o valoare denotativă clară, prin circumscrierea unei erori de transcriere în textul sacru.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

De la numerologie la ”România Educată”

Religiozități arhaice în contemporaneitate   O doamnă inspector din Galați a dat o circulară școlilor cu privire la un ”training” (inevitabil, online) de numerologie care...

A patra întrebare: Când intrăm în blackout?

Se îndesesc zilele prin care ne trece glonțul “energetic” pe la ureche. Aceasta, de fapt, era a treia întrebare a articolului de...

Cu stiletto pe pârtia de ski sau cum mint politicienii că… depolitizează educația

Politicienii, noi și vechi, vor să… depolitizeze educația cu grația unei doamne care, după șampania de anul nou, o ia pe pârtia de ski...

Ministerul Culturii e gol!

Răspunsul Ministerului Culturii la semnalul de alarmă tras de cineastul Alexander Nanau poate părea năucitor, dar în realitate nimic nu-i nou sub...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.