Pe strada Al. Lăpuşneanu din Iaşi se poate vizita, între 27 iunie şi 30 august, expoziţia Fragments of a Life organizată de curatoarea Olga Ştefan. Expoziţia evocă zilele negre ale Iaşi-ului din iunie 1941, cînd mii de evrei au fost supuşi unei epurări etnice, mulţi dintre ei fiind urcați cu forța în trenuri ale morţii din care aveau să fie debarcaţi doar ca „mărfuri” inanimate şi aruncaţi în gropi comune. Au fost ucişi 13.266 de evrei în cîteva zile…
La capătul aceleiaşi străzi Lăpuşneanu, trecătorul se poate opri la cîteva tarabe să cumpere cărţi precum Mein Kampf, într-o ediţie necritică şi propagandistică din 1993, Protocoalele înţelepţilor Sionului, în traducerea legionarului Ioan Moța, Miturile fondatoare ale politicii israeliene de Roger Garaudy, o adevărată Biblie a antisemitismului și negaționismului – și o carte ilegală în multe țări europene – şi scrierile lui Corneliu Zelea Codreanu. Fără comentarii.
Fotografie făcută pe 29 iunie 2016, ziua comemorării a 75 de ani de la Pogromul din Iași, la tarabele de pe strada Lăpușneanu din Iași.
La sfîrşitul lunii iunie a acestui an a avut loc, tot la Iaşi, comemorarea oficială a 75 de ani de la Pogromul din Iaşi. Organizatorul principal al evenimentului a fost Institutul Wiesel. Altfel spus, evreii şi reprezentanţii lor oficiali comemorează Pogromul în care au fost ucişi cei de aceeaşi etnie cu ei. Din partea cetăţenilor locali, descendenţi ai creştinilor care au fost agenţi sau simpatizanţi ai Pogromului din 1941 (căci, nu-i aşa?, evreii l-au omorît pe Isus – a nu se aminti aici că Isus însuşi era evreu – şi au conspirat să aducă comunismul în ţărişoara altminteri sedusă de „sfînta tinereţe legionară”) nici un afiş și nici un interes special. Municipalitatea a redenumit într-adevăr două piațete din Iași cu nume generice care îi evocă pe evreii martiri și pe drepții între popoare. La ceremoniile oficiale au participat și reprezentanți ai Guvernului, Președinției și administrației locale. Dar, pe plan local, nu s-a făcut totuși mare vîlvă și publicitate în jurul comemorărilor.
În acelaşi spirit al enclavizării ”chestiunii evreiești”, un obelisc-memorial ce comemorează Pogromul din Iaşi a fost instalat lîngă Sinagogă. Nu în vreo piaţă centrală din „dulșili tîrg” sau lîngă gara de unde au plecat trenurile morţii (la gară există doar o placă memorială instalată tot de Institutul Wiesel), ci în locul caracteristic, în memoria colectivă, pentru comunitatea evreiască: în umbra sinagogii. Obeliscul avînd de altfel gravată o menoră pe una din laturi – un simbol religios ce trimite de asemenea exclusiv la identitatea evreiască. Pogromul ar fi, nu-i aşa?, doar o problemă a evreilor. Creştinii dorm liniştiţi, împăcaţi probabil cu ideea că, în Iaşi-ul democratic, evreii pot în sfîrşit să-şi plîngă liber morţii şi să-şi comemoreze rudele care au murit în Holocaust. Și, desigur, guvernul și oficialitățile sînt alături de ei.
Fiind însă „democraţie”, e firesc ca pe tarabele de alături să se vîndă o literatură destinată unui public cu opinii diferite: negaţionişti, adepţi ai Noii Drepte, neo-legionari şi neo-nazişti. Tarabele cu pricina, situate de altfel în apropierea uneia din clădirile Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” (Corpul R al UAIC), reprezintă „libertatea ideilor” din această urbe. În care, de altfel, a înmugurit şi Mişcarea Legionară, desprinsă din LANC-ul profesorului A.C. Cuza, în anii 1920, şi unde Căpitanul a înfăptuit primul său „omor ritual”, ce l-a „consacrat” ca legionar: asasinarea prefectului de poliţie Constantin Manciu într-o sală de judecată – un act pentru care avea să fie achitat, întrucît şi prefectul cu pricina îl agresase anterior.
O altă fotografie făcută pe 29 iunie a.c. la tarabele de pe strada Lăpușneanu din Iași.
În acest peisaj, un tînăr român emigrat împreună cu părinţii în Franţa în anii 1980, Romulus Balazs, ce a realizat un film documentar inspirat de Pogromul din Iaşi, „Souvenirs de Iaşi”, propune o cu totul altă înţelegere a responsabilităţilor: Pogromul aparţine mai curînd memoriei colective a românilor, care ar trebui să înţeleagă cum s-a putut întîmpla aşa ceva, nefiind o „chestiune etnică” de care ar trebui să se ocupe doar evreii şi Institutul Wiesel. Balazs urmează să proiecteze filmul său documentar în mai multe universităţi din Bucureşti, în august şi în octombrie, tocmai pentru a le revela studenţilor o parte a memoriei lor colective şi a-i întreba cum gestionează ei acest trecut.
Anul acesta se împlinesc, așadar, 75 de ani de la Pogromul din Iaşi. Pe 9 octombrie se vor împlini și 75 de ani de la începerea deportării evreilor în Transnistria. Institutul Wiesel a fost şi este în febra organizării comemorărilor. Olga Ştefan, la rîndul ei descendentă a unui martir evreu asfixiat în trenurile morţii, străbunicul ei Isac Ușieru, a organizat o expoziţie comemorativă la Iași. Unde? Pe strada Lăpuşneanu, unde la mare trecere sînt, cum am văzut, Hitler, Codreanu și Garaudy…
Citind cîteva mărturii ale supraviețuitorilor Pogromului din Iași adunate de Adrian Cioflîncă și publicate în iulie 2007 în Revista 22, am găsit și mărturia unei femei casnice, Ghitta Leib, care povestește: ”În dimineața zilei de 29 iunie am fost scoși din adăpost în bătăi și batjocură, încolonați în convoi și împinși la Chestura Poliției. Aici, după cîteva ore de așteptare în amenințări și batjocură, au trimis femeile și copiii acasă, iar bărbații nu i-am mai văzut căci au fost închiși în vagoane și trimiși în linia morții. 140 de oameni într-un vagon, așa că soțul meu a murit înăbușit în vagon și eu am rămas văduvă cu 2 copii mici. În noiembrie 1942 am fost evacuată din prăvălie și scoasă din pîinea zilnică, căci nu aveam cum să-mi cîștig existența. În aprilie m-a evacuat din locuință tot prin C(entrul) N(ațional) de R(omânizare) și în noiembrie 1943 am fost încă o dată evacuată prin CNR din locuință. Așa că în decurs de un an am fost evacuată de 3 ori și de atunci mi-e distrusă gospodăria și cu greu îmi pot cîștiga existența (…).” Această femeie era născută în 1909. Locuia pe strada Lăpușneanu…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Aceasta subcultura conspirationista si radicala a devenit invaziva si o adevarata cultura populara , multumita internetului . Marea majoritate a populatiei crede sincer in aceste bazaconii , in extraterestri si in ,dominatia evreiasca, . La care se poate adauga proliferarea nemaipomenita a pornografiei , exacerbarea celor mai joase pulsiuni , mediatizarea violentei etc. . Privit in ansamblu , pare ceva morbid , sinucigas . Problema e , chiar trebuie admise toate aceste monstruozitati in numele libertatii , cind este evident ca submineaza libertatea ? Cenzura acestor anomalii poate fi considerata ca o incalcare a libertatii ? E ceva foarte straniu , senzatia e mai degraba ca aceste pulsiuni irationale sint alimentate ( ex. , intr-o reclama ,calda, , o familie moderna , parintii si copiii , sub dus , in general alaturarea de adulti si copii in fel si fel de ,jocuri, , sugestiile omniprezente ale politicii libidinale sint inspaimintatoare in Occident ) . Amploarea si intensitatea acestor monstruozitati nu ne da voie sa credem ca sint simple scapari , te duce gindul la biopolitica . Peste o generatie sau doua lumea noastra va fi , daca se continua asa , un adevarat ospiciu , populata de obsedati , paranoici , zombi si alt fel de mutanti , lumea postumana .
Prima chestiune e aceea a recunoasterii unei responsabilitati de stat.
Franta a recunoscut oficial o responsabilitate a statului francez in deportarea evreilor direct in lagare de concentrare, abia la 52 de ani dupa acele fapte. Si de catre un presedinte de „dreapta”, Chirac, cel de „stanga”, Mitterrand (un contemporan al evenimentelor), refuzand sa o faca.
Au trebuit zeci de procese si amenintari ale USA pentru ca Elvetia sa recunoasca colaborarea cu cel de-al 3-lea Reich in depozitarea unor bunuri ale evreilor ucisi in lagare de concentrare, acceptand totodata sa plateasca despagubiri.
Romania a recunoscut deportarea evreilor in Transnistria si realitatea pogromului de la Iasi, oficial, dupa 63 de ani, dupa publicarea raportului comisiei conduse de Elie Wiesel, in 2004, si a decis sa instituie o zi speciala de comemorare la nivel national, pe 9 octombrie. Incriminarea negationismului dateaza din 2002 in Romania.
Il voi cita din memorie pe Elie Wiesel, la publicarea raportului: „sunt nascut in Romania, sunt evreu si de o viata ma ocup de Holocaust, dar nu am stiut despre ce s-a intamplat in Transnistria” ! Asa cum nu au stiut mai toti romanii, nici cei trecuti prin scoli si universitati.
Ignoranta s-a datorat unei cenzuri practicate de regimul comunist, iar in anii’90 preocuparile societatii romanesti erau foarte departe de „chestiunea evreiasca”.
Cenzura e o arma cu dublu tais, poate avea (si cel mai adesea are) un efect pervers, de a amplifica chiar tezele conspirationiste pe care incearca sa le indeparteze de ochii publicului larg.
Cred ca dezbaterea critica si deschisa e in spiritul unei Europe civilizate si libere, altfel riscam instaurarea unor tipuri de „politii ale gandirii”, administrate de „gardieni ai corectitudinii politice”.
E doar unul dintre motivele pentru care Germania nu mai interzice publicarea „Mein Kampf” (aflata in domeniul public, libera de drepturi), ci prefera sa editeze pe bani publici editii cu aparat critic, publicul avand astfel acces la o informatie strans legata de istoria si devenirea Germaniei de astazi.
A doua chestiune e aceea a responsabilitatii colective, a intregii comunitati.
Ea nu poate fi juridica pentru ca in Europa nu se mai aplica in drept penal pedepse de tip tribal, in care o intreaga comunitate sa fie pedepsita pentru faptele unora dintre membri. Ar fi o violenta discriminare, profund inechitabila, la fel de revoltanta precum judecatile „morale” rasiste si superficiale despre intregi comunitati si popoare.
E motivul pentru care „francezii”, „britanicii”, „olandezii”, etc. luati drept comunitate nationala, nu pot fi obligati individual sau in grup sa raspunda pentru fapte ale stramosilor care au ucis, cotropit, colonizat, vandut in sclavie, etc.
Dar se poate stabili o raspundere juridica a unor persoane juridice sau fizice clar identificate. Chiar si asa e foarte greu, in 2007 Curtea de apel din Bordeaux a decis ca SNCF (caile ferate franceze) nu au nici o responsabilitate directa in deportarea celor peste 70.000 evrei dusi in lagare cu trenuri franceze !
Amenintarea cu blocarea accesului la contracte pe piata USA a condus la semnarea unui acord amiabil, prin care SNCF si Franta s-au obligat sa verse fiecarui deportat evreu, devenit cetatean american, 81.000 de euros.
In schimb raspunderea „morala”, cu rol „reparator”, e acceptata si se asuma voluntar de catre o colectivitate. De aceea avem zile memoriale, monumente, se acorda „despagubiri”, se restituie bunuri (practica e diferita de la stat la stat).
Stimata doamna Palade, trec aproape zilnic pe strada Lapusneanu. Zilele acestea a fost chiar agmoleratie pe pietonal pentru ca toate terasele ofereau posibilitatea vizionarii meciurilor de la CE.
1. Intrebarea mea este: unde exact este pozitionata aceasta expozitie, de ce nu este „gasibila” usor. M-as opri din drumul meu sa vad despre ce este vorba. Poate ca o poza de la eveniment ar fi fost mai „orientativa” decat pozele cartilor „discutabile”. (Sa nu uitam ca o reclama, chiar si negative, tot reclama este).
2. Cred ca libertatea cunoasterii nu ar trebui ingradita in nici un fel. Cartile acestea au tot dreptul sa fie pe tarabe, ca si exercitiu de cunoastere. (Pentru linistea dumneavoastra, tarabele nici nu mai exista acum, probabil ca pe 29 iunie inca mai erau. Sunt doar 2 siruri de braduti in ghiveci in locul buchinistilor. Chiar trist!).
In rest aveti dreptate in totalitate. Oamenii ar trebui sa isi cunoasca istoria reala, nu cea cenzurata.
Articolul meu nu se dorea o reclamă a expoziției (care este pe Str. Al Lăpușneanu nr. 7-8), ci semnala niște incongruențe între popularitatea acelor lucrări expuse pe tarabe de buchiniști și slaba mediatizare a unor evenimente care comemorează cel mai mare genocid din istoria orașului.
Nu e de mirare ca Mitterrand a refuzat recunoasterea responsabilitatii , tinind cont de primele lui adeziuni la miscarile nationaliste de dreapta , aceste lucruri nu prea se sterg din caracter , restul e oportunism . Politica franceza in general este ,altfel, , radicalizata (v. R. Aron ) , extrem de tensionata ( istoria moderna a Frantei e un perpetuu razboi politic si social , o succesiune de revolutii si contrarevolutii ) . Cit despre ,cenzura, , cuvintul e odios , pe buna dreptate , ar trebui gasit alt termen , mai adecvat .Oricum , faptele dovedesc ca aceasta ,lasare la liber, e mult mai nociva decit o campanie rationala de respingere si restringere a acestor fenomene . Cita vreme nu aveau un mijloc de difuziune , erau marginale si nu contaminau populatia obisnuita . In general , se pleaca de la ideea ca omul european , civilizat , e natural ,bun, , rezonabil si va respinge spontan nerezonabilul .Ei , iata ca nu-i asa , tendintele negative , resentimentare , prind mult mai bine , intotdeauna tiranii s-au ridicat pe valul popular . E nevoie de un control rational , o educatie etica , implicind necesar si o anumita doza de severitate legala , ceea ce anticii numeau sophrosyne . Dar pt. mentalitatea neoiluminista si postmodernista orice disciplina si responsabilizare trece drept constringere si ingradire a libertatii , libertate care echivaleaza cu ,totul e permis, si ,fa ce vrei, , devizele anarhistilor ( sau , de dragul ex. , ,maoistilor, ) . Sistemul nostru de imunitate e cazut .