Atunci când suntem agresaţi de atâtea ştiri deprimante, atunci când ajungem la disperare văzând cum nimicnicia morală prosperă, atunci când nihilismul renaşte sub ochii noştri (dar a murit el oare vreodată în toţi aceşti ani dominaţi de năluciri ideologice?), atunci când hienele, lichelele, canaliile şi delatorii, îmbătaţi de ură, predică furibund de la pseudo-amvonul Cetăţii, batjocorind şi spurcând tot ceea ce a mai rămas de batjocorit şi de spurcat, ei bine atunci îl recitim, trebuie să-l recitim pe Albert Camus. Când se vorbeşte despre “trădarea intelectualilor”, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. Cand ni se spune ca totul este o apă si-un pamant, adică noroi, să ni se permită să-i recitim pe Albert Camus, pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca. Să-i evocam si să-i invocăm in favoarea unei etici a onoarei.
În urmă cu peste cinci decenii, la 4 ianuarie 1960, înceta din viaţă, într-un tragic şi absurd accident de automobil, Albert Camus. Îmi revine în memorie o frază a autorul “Omului revoltat”, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: “Nici unul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuşi”. La un ceas istoric în care părea că nu există vreo şansă de a ţine piept avansului totalitarismului comunist, când intelectualii de marcă ai Vestului acceptau să devină megafoane pentru „campania pentru pace”, Camus şi puţini alţii au rostit adevărul. Au denunţat falsificarea noţiunilor esenţiale de bine şi rău. Au susţinut lupta pentru libertatea culturii. Să-i numim aici pe Raymond Aron, Hannah Arendt, Isaiah Berlin, Arthur Koestler, Eugene Ionesco, George Orwell, Michael Polanyi, Manes Sperber, Karl Jaspers, Czeslaw Milosz, Ignazio Silone, Jeanne Hersch.
Impresionată de onestitatea poziţiilor politice şi filosofice ale lui Camus, Hannah Arendt l-a numit unul dintre puţinii oameni onorabili din Parisul anilor 50. Spre deosebire de Sartre, Francis Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceştia, Camus nu a avut motive să roşească în momentul în care, în februarie 1956, urmaşul lui Stalin, Nikita Hruşciov denunţa “cultul personalităţii”, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnacht-ul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul „Omului revoltat” genealogia şi consecinţele demonismului nihilist al veacului XX.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Va multumesc, domnule Tismaneanu! Este mare nevoie de asemenea exemple pentru ca nu totalitarismul a dus omenirea mai departe, ci speranta ca poate fi invins.
Asa este. Totul devine posibil cand adevarurile nu mai pot fi rostite iar in locul lor limba de lemn ascunde sublimand bolile unei lumi. Camus a avut intuitia si puterea interioara sa se sustraga pasiunilor unora ca Malraux, Sartre, De Beauvoir si chiar Tristan Tzara imediat dupa razboi. El a fost vesnicul exilat (Strainul) totusi si purta altfel de sensibilitati.
O singura remarca, altfel articolul e demn de toata stima: Ignazio Silone a fost deconspirat ca informator fascist de catre istoricul italian Mauro Canali. Cred ca locul sau langa celelalte nume mari ale eticii onoarei este problematic.
Tabloul de inceput zugraveste ideea “totul este o apa si-un pamant”, deci trebuie sa-l recitim pe Camus, Lovinescu, Ierunca si nu numai. In viata reala se spune ca nimeni nu gandeste pentru tine, cu toate acestea exista mari dascali ai omenirii. O singura divergenta: daca cei mai multi si mai straluciti intelectuali ar fi strigat in megafoanele “campaniei pentru pace”, in urma cu 12-13 ani, salbaticia totalitarismului terorist (Statul Islamic), nu ar fi existat.
Mitul lui Sisif , ce eseu filozofic absolut superb.
Adevarat graiti, domnule Tismaneanu.
Pe aceeasi lungime de unda, recomand cartea lui Michel Onfray – „L’ordre Libertaire: la vie philosophique d’Albert Camus”