Cu câteva zile în urmă, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice a demisionat în bloc. Acest consiliu, pe lângă Ministerul educaţiei şi cercetării, avea rolul de a susţine excelenţa în cercetare, prin programe adecvate, lansări de competiţii, monitorizări ale proiectelor, consilierea ministerului în buna gestionare a politicilor cercetării, reprezentare internaţională a cercetării româneşti etc. Demisia a survenit întrucât fondurile de cercetare au fost reduse drastic, după o întârziere de mai bine de trei luni a finanţării programelor. Dialogul cu ministerul a fost inexistent în toată această perioadă.
Am făcut parte din acest consiliu, ocupându-mă iniţial de ştiinţele umaniste, fiind apoi vicepreşedinte. Mă simt dator în faţa colegilor să mărturisesc experienţa celor doi ani ai acestui consiliu. Această experienţă nu poate rămâne nerostită, fiindcă ea trebuie să îşi continue influenţa indiferent de cei care au trăit-o. După ce mărturisesc, pot ieşi din scenă surâzând şi recitind senin însemnările împăratului Marcus Aurelius, care stau să iasă la Humanitas într-o frumoasă ediţie. Dar mai întâi, experienţele trebuie rostite: le voi îndrepta spre viitorii membri ai consiliului, încă neanunţaţi. Aceasta este garanţia deschiderii şi seninătăţii mele publice: sunt convins că viitorii membri vor fi colegi competenţi, înţelepţi şi harnici. Ei au şansa de a realiza, pentru întregul sistem al cercetării, lucruri pe care le-am început sau pe care nici nu am reuşit să le facem. Acestea sunt mai importante decât persoanele care le împlinesc; de aceea le adresez lor următoarele rânduri, pornind de la experienţa acestor doi ani. Nu vreau să accentuez prin aceste raţionamente o polemică cu puterea (care este oricum compromisă). Mă interesează excelenţa ştiinţifică şi cred în faptul că ea poate salva întreaga societate mai eficient decât oricine. Nu mă interesează efortul politicienilor de a abate discuţia pentru a-şi ascunde propriul viciu: acela că ei nu vor excelenţă ştiinţifică, ci putere exclusiv imediată. Aceste raţionamente concentrează experienţa celor doi ani din perspectiva mea strict individuală. Ele nu acoperă toate principiile, succesele şi eşecurile vechii echipe, ci sunt o parte, sper, semnificativă a lor. Ele sunt doisprezece.
1. Viitorul consiliu nu trebuie să acţioneze întrucât ar fi reprezentativ. Ideea că politicile de cercetare trebuie să exprime voinţa unei majorităţi a cercetătorilor este falsă şi inaplicabilă. Universul cercetării nu este analogic unei democraţii, ci el reprezintă un corp elitar a cărui ierarhie este dată de nivelul publicaţiilor membrilor ei. Cei mai buni trebuie să îi influenţeze pe cei pe cale de a deveni cei mai buni. Concret, aceasta înseamnă că viitorul consiliu trebuie să îşi răspundă întrebării: ce este mai bine şi mai autentic pentru cercetarea românească: să îşi dizolve graniţele etnice, sau să cultive mai departe festivismul solipsist? Un model democratic tinde spre autolegitimare, întrucât o majoritate nu asumă niciodată dorinţa de a fi mai bună decât este. Aşa cum o democraţie este cea mai bună opţiune pentru o societate civilă, la fel modelul elitar este necesar pentru cei ce forţează graniţele cunoaşterii. Universităţile şi institutele pot nominaliza membrii consiliului, dar acţiunea celor din urmă trebuie să fie independentă şi în virtutea experienţei lor ştiinţifice.
2. Viitorul consiliu trebuie să păstreze modelul internaţionalizării cercetării româneşti. Dacă ţinem cont de nivelul prestaţiei ştiinţifice româneşti, comparate cu alte zone de excelenţă ale lumii, de aparatura disponibilă, de problemele ridicate şi de nivelul finanţării, trebuie să recunoaştem o poziţie foarte modestă a României în acest plan. A nu depăşi cu orice preţ acest nivel înseamnă transformarea sigură a României într-o colonie tehnologică: în loc să facem maşini şi idei pentru alţii, vom face şuruburi şi hârtie de imprimantă pentru alţii. Această „internaţionalizare” înseamnă: a) folosirea criteriilor internaţionale în promovarea proiectelor; b) folosirea evaluatorilor străini, din două motive: pentru că ei garantează faptul că principiul cunoaşterii e mai vast decât graniţa limbii şi pentru că suntem o comunitate atât de mică de oameni de ştiinţă încât ne cunoaştem toţi cu toţi şi nu ne putem aprecia obiectiv. Evaluatorii străini costă sub un procent din finanţarea anuală a proiectelor, iar România îi plăteşte sub nivelul ţărilor vecine. Aproape nimeni nu mai foloseşte azi evaluatori conaţionali, iar foarte mulţi specialişti români câştigă salutar din evaluarea proiectelor altor „naţiuni”. c) sprijinirea diseminării internaţionale a rezultatelor cercetării, prin încurajarea publicării lor în cele mai bune şi mai adecvate locuri din lume, complementar descurajării publicării acestora în revistele „de catedră” cu un peer review disimulat. d) încurajarea cercetărilor care nu privesc doar România şi particularismul ei, care amestecă cercetări de mare valoare cu multe proiecte care îşi ascund irelevanţa în spatele particularismului, după modelul „noi de aici suntem, deci ne ocupăm de temele locale”; e) descurajarea spaimei conform căreia, prin internaţionalizarea cercetării, ar fi lovită cultura şi limba română. Dimpotrivă, capacitatea de a discuta universalul (în cazul ştiinţelor umane) în propria cultură o potenţează pe aceasta din urmă.
3. Viitorul consiliu trebuie să dispună de un instrument eficient de evaluare a gradului de noutate al unui proiect. Mă refer la faptul că, în ciuda amabilităţii cu care a fost primită ideea în întregul consiliu şi în admirabila instituţie care a sprijinit logistica noastră, nu am reuşit să producem un asemenea instrument, datorită unei piedici surde despre care nu vreau să vorbesc. Practic, în România problema plagiatului nu este una legată doar de o persoană, ci de un întreg fenomen al confuziei în privinţa conceptului de noutate al unei cercetări. Un evaluator se poate întâlni cu proiecte complet inovatoare, cu proiecte care prelungesc (majoritar sau minoritar) o cercetare, sau cu proiecte care se autoplagiază pervers, sau cu altele care pur şi simplu copiază munca altora. Cunosc întregul gen. Soluţia trebuie să fie următoarea: înfiinţarea unui „registru unic al cercetării”, unde directorul unui proiect îşi poate înscrie datele cercetării, pentru a putea participa la competiţii şi pentru a-şi putea ocroti drepturile intelectuale asupra rezultatelor. Această bază de date, pe lângă acest prim scop, ar fi un instrument util pentru a obţine rapid statistici asupra evoluţiei globale a cercetării în România şi ar fi un instrument util evaluatorului pentru a aprecia gradul de noutate al unui proiect într-un „context”.
4. Noul consiliu trebuie să aibă gestiunea integrală a programului de finanţare a cărţii tehnico-ştiinţifice, gestionat în prezent de ANCS. Am persuadat „gestionarul” fără nici un rezultat concret în acest sens. Astfel, Agenţia Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică deţine un program de finanţare a cercetării ştiinţifice unde, până recent, site-ul instituţiei indica drept membri ai comisiei de evaluare persoane dintre care unele erau de mult timp decedate. De fapt, „sistemul” este construit astfel încât, independent de creditul ştiinţific pe care îl ai ca cercetător, poţi primi bani de la aceeaşi instituţie care finanţează cercetarea fără să treci prin verificarea de drept a valorii cercetării. În locul unui Zeppelin care zboară cu balonul sfâşiat, am putea avea o finanţare eficientă şi economă a publicaţiilor ştiinţifice.
5. Noul consiliu trebuie să încheie parteneriate cu AFCN şi cu ICR. În numele apropierii tematice, în specificul ştiinţelor umaniste, dintre finanţarea cercetării, finanţarea publicaţiilor culturale şi promovarea internaţională a culturii române, colaborarea dintre aceste organisme poate fi eficace şi poate produce o economie de bani. În primul caz, consultând întâmplător titlurile finanţate de Administraţia Naţională a Fondului Cultural Naţional, am constatat cu surprindere prezenţa volumelor care decontau produse ale cercetării la CNCS. Legal, nu era dublă finanţare, căci un organism finanţa cercetarea, celălalt tipărirea ei. Însă judecata de valoare se făcea de două ori şi era plătită de două ori, ceea ce înseamnă o risipă. Nu am reuşit să modificăm ceva în acest sens fiindcă „descoperirea” a survenit foarte târziu; soluţia ar fi apelarea aceloraşi specialişti pentru evaluarea globală a întregii cercetării. Cu Institutul Cultural Român (după un wind of change necesar) colaborarea este necesară în numele graniţei comune şi netrasabile precis niciodată între cercetare şi cultură în domeniul umanist. Aceasta înseamnă sprijinirea de către ICR (traducere profesionistă, publicare relevantă, prezentare media) a rezultatelor cercetării umaniste finanţate prin CNCS, într-un pachet de acţiuni comun. Interesul ICR este motivabil aici întrucât eficacitatea unei difuziuni a culturii de vârf în medii academice este infinit mai eficace decât dansatorii populari plimbaţi prin festivale pentru construirea unei imagini a României ca partener cultural de referinţă, iar interesul CNCS este legat de faptul că el obţine ceea ce nu are, adică logistica unei difuzări eficace a rezultatelor cercetării. Nu am reuşit să încheiem nici acest acord, din motive simple de înţeles.
6. Noul consiliu trebuie să creeze un program de finanţare a cercetării ştiinţifice tip „junior” pentru masterate. Mă gândesc la un program de antrenare a studenţilor masteranzi în derularea, ca directori de proiect, a unor proiecte de cercetare mentorate cu durata a trei semestre, cu scopul antrenării lor în parcurgerea conţinutului şi mai ales a formei unui proiect de cercetare. Sunt cel puţin trei temeiuri care indică acest program drept o urgenţă absolută. a) Finanţarea studiilor şi a cercetării arată în România sub forma unei clepsidre, unde primii ani de studiu sunt încă finanţaţi din sacul vitelin (părinţi, entuziasm, etc.), iar doctoratul şi tot ceea ce urmează dispun de o ofertă de programe. Sistemul se îngustează la nivelul masteratului, unde studenţii sunt cei mai săraci, unde se pierd cei mai mulţi, şi unde trebuie formaţi pentru cercetare; b) Legea învăţământului din 2011 prevede masteratul de cercetare: el trebuie susţinut prin programe de cercetare adecvate; c) cei mai mulţi tineri care intră în programele de cercetare ale seniorilor pierd vremea învăţând mecanismele formale ale ritmului unei cercetări profesioniste finanţate; educarea lor timpurie va fi profitabilă. CNCS avea în vedere pentru 2013 propunerea unui asemenea proiect.
7. Noul consiliu nu trebuie să renunţe din raţiuni populiste la criteriile de minimă eligibilitate ale proiectelor depuse spre finanţare. Unul din capetele de acuzare permanentă a CNCS a fost asumarea unor criterii ridicate de eligibilitate la depunerea proiectelor. Aceste criterii au vizat publicarea prealabilă de către potenţialul director de proiect a unor lucrări cu relevanţă ştiinţifică internaţională, iar relevanţa a fost judecată după fiecare domeniu în parte. Am putut constata cum, statistic, o asemenea măsură a favorizat mai degrabă generaţia tânără de cercetători, mai antrenată în frecventarea mediilor internaţionale de cercetare. Aceste criterii formale au produs o economie la bugetul cercetării, întrucât au fost introduse în al doilea nivel al competiţiei proiecte cu şanse reale de câştig, pentru a nu plăti inutil evaluatorii internaţionali. Ele au fost înţelese greşit, prin două prejudecăţi, care trebuie respinse aici. Prima susţinea că aceste criterii obligă cercetătorii să publice doar în străinătate. Acuza este falsă, întrucât ele selectau pentru eventuala finanţare numai acele liste de publicaţii care puteau dovedi circulaţia internaţională a publicaţiilor, indiferent de locul apariţiei lor, chiar dacă prestigiul şi difuzarea maxime sunt date în lume de cei mai importanţi editori internaţionali. A doua susţinea că prin aceste criterii se restrânge accesul la finanţare. Acuza este iarăşi falsă, pentru că, dată fiind o ierarhie a unor elemente, ea îşi păstrează ordinea indiferent de locul secţionării ei. Selectarea unor directori de proiecte credibili, cu experienţă, care cunosc rigorile publicării în lumea cercetării este o garanţie a bunului rezultat al ei, iar activitatea anterioară a aplicantului este oriunde în lume evaluată pentru o finanţare. De aceea, a intra în concurs cu proiecte credibile scade costurile evaluării finale, dar nu modifică ierarhia.
8. Viitorul consiliu trebuie să atragă eficient, prin programele sale, cercetători străini care să deruleze proiecte în România. Una dintre opticile eronate pe care am moştenit-o este faptul că finanţarea cercetării româneşti are un scop asistenţial de mărire temporară mai ales a veniturilor celor deja angajaţi în sistem. De fapt, scopul finanţării cercetării în România este transformarea României într-un partener credibil în cercetare, într-un loc dezirabil pentru orice cercetător. De iure, programele CNCS erau deschise oricui. De facto, la ele aplicau doar români, cu o încurajare destul de ineficientă sau formală a diasporei. Această stare de fapt deosebeşte laboratoarele României de cele ale unei lumi infinit mai competitive. Orice laborator de prestigiu oferă privirii în mod spontan informaţii despre amestecul uman teribil al cercetătorilor, argument în favoarea unei rulări eficiente a specialiştilor atraşi de idei, iar nu de asistarea semi-socială a unor salariaţi ai sistemului de educaţie şi cercetare, chiar dacă ei sunt plătiţi umilitor în veniturile lor de bază, la care de fapt ar trebui să se intervină.
9. Viitorul consiliu nu trebuie să folosească populist argumentul „încurajării tinerilor”. În ciuda încărcăturii retorice cu care ne-am obişnuit în apelarea „tinerilor”, în domeniul cercetării acest argument nu este funcţional. Maturitatea intelectuală şi randamentul maxim al creierului şi al capacităţii de inovare nu sunt legate de vârstă. Echilibrul programelor de cercetare trebuie să reflecte acest aspect. Programele dedicate tinerilor (cum sunt „Tinere echipe” sau cele de cercetare postdoctorală) au în componenţă cercetători de vârste foarte diferite, iar programele „Idei” dedicate seniorilor, conţin majoritar tineri în echipe. Prin urmare, aceste „dedicaţii” nu acoperă vârste, iar pledoaria făcută recent de CNCS pentru echilibrarea bugetelor între programe nu a vizat contingente de vârstă. Folosirea simbolului retoric al „tinerilor” cercetători nu este productivă în cercetarea ştiinţifică, ci preferinţa pentru echipele mixte, cu accente pe nivelul de experienţă.
10. Viitorul consiliu trebuie să trateze cu discernământ graniţa delicată dintre ştiinţele umaniste, arte şi teologie. Cu doi ani în urmă, am moştenit un sistem foarte rigid în conceperea criteriilor de finanţare şi evaluare a domeniului umanist. Acest sistem înclina majoritar să judece ştiinţele umaniste după criteriile ştiinţelor naturii sau al celor exacte. Aceasta avea drept consecinţă un raport nerealist între evaluarea unei cărţi versus a unui articol ştiinţific, impunerea forţată a articolelor publicate în reviste ISI drept unic criteriu de apreciere, etc. Ne-am delimitat cu cât discernământ am fost capabili de aceste exagerări. Am făcut un loc în comisia de ştiinţe umaniste teologiei, artelor plastice şi muzicii, lăsând reprezentanţilor lor să îşi judece propriile standarde de evaluare. Urmarea firească ar fi fost, pentru viitor, implicarea decisivă a finanţatorilor specifici în sprijinirea comună a unor proiecte de cercetare, unde bisericile, asociaţiile profesionale în ultimele două cazuri, pot sprijini cercetarea acestor domenii în numele unei graniţe delicate şi extrem de mobile între conceptul riguros de cercetare ştiinţifică şi specificul acestor domenii.
11. Viitorul consiliu trebuie să admită reticenţa românilor faţă de scientometrie şi, dacă poate, să o trateze. Este una din problemele cele mai importante cu care m-am putut confrunta, mai ales in domeniul umanist. Reticenţa noastră faţă de scientometrie ţine de naşterea culturii române în mediul romantismului german. Fiecare este altfel, excepţional şi nemăsurabil de la prima plachetă de poezii sau cronică de carte. Ceea ce nu s-a înţeles este faptul că scientometria nu măsoară valoarea infinită a nimănui, ci caută temeiuri pentru a împărţi decent o sumă de bani finită. Când am intrat în CNCS, un coleg filosof m-a deplâns că am pătruns între „inginerii cu cap pătrat care nu au înţelegere pentru ştiinţele umaniste”. În scurt timp, am devenit si eu, pentru el, tot un cap pătrat, asemenea distinşilor şi minunaţilor mei colegi, mult mai inteligenţi decât interlocutorul meu. Dacă va fi vreodată să depun un proiect pentru a organiza un colocviu, mi-aş alege o dezbatere despre impactul scientometriei asupra fostelor ţări socialiste, şi m-aş ocupa sistematic de fascinantele şi inventivele tergiversări şi răstălmăciri ale regulilor scientometrice pe care aceste societăţi le-au dezvoltat.
12.Viitorul consiliu trebuie să manifeste atenţie şi deschidere umană pentru ceea ce persistă de fapt în logistica finanţării cercetării din România. Consiliile trec, însă şi noi, şi predecesorii noştri, ne-am bucurat de un sprijin absolut şi devotat, cu o rară profesionalitate şi cu eleganţă umană apreciabilă din partea angajaţilor instituţiei care asigură logistica granturilor de cercetare (UEFISCDI). Energia, profesionalitatea, orele petrecute peste program, experienţa acestor persoane este ceea ce supravieţuieşte turbulenţelor neroade ale politicului şi asigură, de fapt, eficacitatea regulilor pe care le-am construit. Le mulţumesc tuturor cu discreţie, colegial, dar în mod public.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
visati frumos, domnul meu. Nu numai ca nu se vor regasi principiile enuntate de dvs, dar in acest consiliu se vor regasi tot felul de oameni de casa, dornici sa se asigure si sa ii asigure pe cei pe care ii vor reprezenta, mai precispe cei care nu s-au mai regasit pe liste in ultimii ani (din motive pe care le stim cu totii)! Ati demisionat, ati facut un gest onorabil, dar de fapt ati usurat misiunea lui Costoiu et co de a numi un Consiliu dupa felul si asemanarea lor.
Demisia dvs este un gest onorabil, dar in mod sigur Consiliul va fi umplut cu prof cu reputatie academica indoielnica, poate chiar plagiatori asa cum a fost pe vremea cand era ministru E. Andronescu iar minina reforma facuta in ultimii 2 ani va sfarsi lamentabil printr-o reintoarcere la valorile „eterne” ale plagiatului…Si in acest context va intreb dc nu cumva era mai bine pt viitorul cercetarii romanesti sa ramaneti in functie si sa luptati pt a mai salva cate ceva(evident anuntand public care a fost situatia cu taierea fondurilor si ca demisia intregului consiliu ar periclita si mai mult rezultatele obtinute pana in prezent)?
Nu intentionez sa va acuz de nimic, dar mi se pare ca sunteti in situatia unui comandat de armata care a ordonat retragerea doar dupa ce a vazut ca nr si dotarea tehnica a inamicilor sunt net superioare.
Consiliul National al Cercetarii Stiintifice este un organism inutil care trebuie lasat sa moara in pace.
Din experienta pe care am avut-o in Romania in cadrul programului Fulbright in 2012, unde am studiat cauzele lipsei de performanta in cercetare, pot spune ca optimizarea activitatii CNCS, organism de distribuire a resurselor financiare minuscule pe care le poate aloca Romania pentru cercetare, nu va contribui in nici un fel la cresterea calitatii studiilor efectuate.
Din Romania au plecat, in ultimii 23 de ani, aproape toti cei care aveau inteligenta, entuziasmul si inventivitatea necesare cercetarii adevarate. Din 2007 exodul creierelor s-a accentuat, fara cale de intoarcere. Cei care au ramas nu pot constitui masa critica necesara formarii unor echipe de cercetare performante.
In opinia mea, comuniatea academica din Romania ar trebui sa accepte realitatea. Daca statul mai poate, dupa plata pensiilor, ajutoarelor sociale, renovarea spitalelor, asigurarea confortului termic, prevenirea dezastrelor ecologice, sa imprumute bani pentru educatie si cercetare, atunci ar trebui sa ii foloseasca exclusiv pentru finantarea preferential mai mare a catorva universitati de elita, cu speranta ce acest mediu se va dovedi atractiv (cum nu este acum) tinerilor care au talent.
Dl. Baumgarten trateaza cu precadere domeniul stiintelor umanistice. Desi nu neg importanta acestora, cred ca accentul major trebuie pus pe cercetarea in domeniul stiintific si tehnic. Acestea sunt singurele care pot duce la o dezvoltare economica a tarii.
De multi ani am considerat si continui si acum sa cred ca criteriile impuse pentru finantare pentru proiectele cu caracter tehnico-stiintific, acelea legate de publicarea de lucrari/articole in cateva reviste de circulatie mondiala, este complet gresit. Este „carul pus inaintea boilor”. Sa nu uite domnii de la CNCS de la ce nivel porneste si la ce nivel se afla cercetarea in Romania – un nivel foarte scazut, am putea spune inapoiat. Etapele nu pot fi arse in acest domeniu, nu se poate trece direct la cercetare de varf, cand de 25 de ani in tara asta nu se mai face, practic, nici o cercetare! Institutele de cercetare care mai exista mai traiesc doar din servicii, nu din cercetare!
Le dau dreptate celor care spun ca intai trebuie rezolvate problemele locale. Bani pentru cumpararea de tehnologie, de licente, de utilaje moderne Romania nu are; nici la stat, nici in privat. Atunci poate ca cercetarea romaneasca ar putea rezolva macar partial aceste lucruri, cu bani mult mai putini…
Domnule Baumgarten, sfaturile Dvs. „catre fiul Teodosie” nu sunt ceea ce trebuie…Sorry!
Problema finanțării este fundamentală pentru viitorul cercetării din România. Răposatul guvern din care făcea parte și dl.Funeriu a avut o încercare de ierarhizare a institutelor de cercetare după care ar fi urmat finanțarea de la buget. Nicăieri în lumea civilizată cercetătorul X nu este trimis în lume să aducă contracte- ci își vede de cercetare. Dacă oamenii deștepți- care au lipsit până acuma din structurile de decizie ale cercetării ar face:
1. o selecție a cercetătorilor după performanțe- nu neapărat ISI dar la 40 sau 50 de ani ar trebui să aibă cel puțin 1 lucrare din PN-uri- ca să nu mai vorbim de lucrări în FP6, FP7, etc.
2. o finanțare de 65…70% de la bugetul de stat a cercetătorilor rămași.
3. garantarea unui profit rezonabil pentru lucrări proprii aduse- atunci astfel de oameni deștepți s-ar putea considera că au reformat Cercetarea.
Sistemul universitar si de cercetare actual este cangrenat in proportie de minimum 80%. Evident salvarea consta in amputare, dar nu cu satarul sau fierastraul ci cu bisturiul sub anestezie. Aceasta nu se poate face decat DE SUS IN JOS si PRIN VOINTA POLITICA. „Bisturiul” si „anestezicul” sunt identice: FINANTAREA. Intai trebuie sa fie reluata evaluarea dupa criterii internationale (la indivizi) si cu experti internationali (la institute si universitati-facultati) iar apoi finantarea trebuie semnificativ diferentiata in asa fel incat cei 80% ori se apuca de altceva ori pun osul la treaba in colective de calitate (atatea cate sunt). Robinetul trebuie inchis treptat – tura dupa tura de la an la an, astfel incat in 5-6 ani sa se faca selectia oarecum naturala a celor cca 30% (20% actuali plus cam 10% din cei recuperabil din 80%). Din pacate nu exista vointa politica deoarece actualul guvern este prin „calitatea” membrilor sai reprezentativ – cum zice costoiu – tocmai pentru cei cca 70% irecuperabili pentru un sistem universitar si de cercetare european. Anul trecut pe vremea asta se facuse evaluarea internationala a institutelor nationale si urma ca din 2013 finantarea lor sa fie diferita. Se vazuse clar ca institute adevarate sunt numai cele de la Magurele, institutul de biologie, cel de geologie, Petru Poni de la iasi si cam atat. Dar ce te faci cu tot felul de sandramale impostoare de tipul daraboantelor lui „andrei george” care in orice tzara europeana ar fi doar un birou oarecare in ministerul muncii (e un institut care cica studiaza „protectia muncii”!!). Dar incd-ul pentru sfecla si cartof, sau cel de ecologie industriala, cel de masini agricole, cel de textile-pielarie, etc etc. Numai ca tocmai aceste sandramale sunt cele mai vocale – vezi „andrei george”. E clar ca guvernul unui plagiator care nici macar nu-si cere scuze renuntand la un titlu fraudulos si inutil pentru el nu va incepe niciodata amputarea. Si nici macar anestezia, doar sufocarea lenta a ultimelor ramasite ale cercetarii performante pentru ca, nu-i asa, astia nici macar nu-i voteaza.
Nu e nici o speranta pana la viitoarele alegeri, numai ca atunci va fi prea tarziu.
Prietene Lucid, vorbești despre ceva la care nu te pricepi- și se vede- și dorești, finalmente- un atac la persoană- care nu își are locul aici . Pentru cultura ta generală pot să-ți spun că fiecare stat European dezvoltat are un astfel de institut de cercetare- fie el BGIA- în Germania (unde sunt, de fapt, vreo 4 institute- inclusiv unul dedicat problematicii training-ului de specialitate- la Dresda), INRS și INERIS în Franța, HSL-ul din Marea Britanie. Ghici ce- peste tot în instituțiile sus-amintite cercetătorii sunt plătiți 100% de stat și/sau de asociațiile profesionale. Acuma că tu ai anumite probleme cu persoane nu poate decât să ne înttristeze. Iar faptul că vorbești despre institute- fără să ai nici cel mai mic habar ce fac ele- ar trebui să-i supere eventual pe managerii respectivelor institute- ca și pe cercetătorii care fac treabă prin ele- dacă nu ar realiza că anumite frustrări tu le transpui pe sistemul- hai să lovim pe undeva, să mânjim pe cineva că poate tot o ieși ceva. Hai să mai dăm exemple, să înțeleagă lumea despre ce vorbim- sunt institute extrem de performante- care au rezultate concrete, nu pitici pe pereți- cum ar fi ICI București, COMOTI București și multe altele. Aceste institute chiar dau rezultate- care nu sunt relevabile neapărat prin nu știu ce publicații internaționale- dar sunt utilizabile. Și aduc un beneficiu mult mai mare decât o cercetare fundamentală pe care nu ne putem permite s-o facem.
100% adevarat.
Nu de consilii avem nevoie ci de o reala Reforma a educatiei.
REFORMA EDUCAȚIEI
Recomandări
1. Schimbări urgente.
Este necesară o schimbare fundamentală a viziunii asupra educației naționale.
Trebuie să clădim această nouă viziune pe concepția şi convingerea că educația este factorul principal al dezvoltării.
În această perspectivă, avem nevoie de un Acord Social al Educaţiei, pe care să-l aprobăm prin referendum, deoarece poporul român este cel care este suveran să-şi stabilească ca prioritate naţională educaţia, cu corolarul ei necesar – reindustrializarea.
Prin acest acord vom stabili principii, reguli, funcţionalităţi şi nivele de finanţare, care nu vor mai putea fi schimbate la fiecare nouă guvernare.
Existenţa acestui acordul ar asigura un tratament adecvat educaţiei de către întrega societate românească şi va mobiliza întreaga resursă umană pe calea progresului în cunoaştere şi inovare.
O caracteristică majoră a acordului social al educaţiei ar fi existenţa mecanismelor care să asigure echilibrul responsabilităţilor dintre guvern şi educaţie. Acest echilibru are în vedere atât valorile responsabilităţii guvernamentale, cât şi pe cele ale autonomiei asociate unei comunităţi profesorale independente şi unei resurse umane cointeresate.
Ca urmare a aprobării acestui acord, bugetul educaţiei nu ar fi dependent de Ministerul Finanţelor, de crizele care se succed ori coexistă în ţară.
În vederea asigurării funcţionării normale a domeniului educaţiei, ne trebuie 6% din PIB, pentru realizarea reformei educaţiei ne-ar mai trebui încă 2 % din PIB, iar pentru cercetare ar fi necesar încă 2% din PIB.
O altă problemă este corectarea unor prevederi ale Legii nr. 1/2011 – Legea Educaţiei Naţionale şi a unor acte normative consecutive aplicării acestei legi. Poate chiar rediscutarea întregii legi, cu cei abilitaţi, cu societatea civilă, cu specialiştii din educaţie, urmată de trecerea legii prin Parlament, pentru a nu fi contestată ori atacată în orice moment.
Ar trebui să ne aplecăm serios asupra disciplinelor şi programelor de studiu din şcoli şi ar fi util să generăm, cu specialiştii din sistem, alte manuale, mai atractive, mai eficiente. Practic, avem nevoie de o reformă a manualelor.
Anularea blocării posturilor din educaţie, atât pentru cadre didactice (de predare şi auxiliar), cât şi pentru personalul nedidactic, reprezintă o altă direcţie de lucru, aceasta pentru a permite buna funcţionare a sistemului – care este îmbătrânit, descompletat şi, în bună măsură, deprofesionalizat. Chiar dacă refacerea sistemului educaţiei va dura mai mulţi ani, degradarea continuă a acestuia trebuie stopată imediat.
Educaţia are nevoie de un alt tratament!
Prefigurând viitoarea lege, aceasta va trebui să rezolve raţional metodologia de promovare a cadrelor didactice, modul în care se ierarhizează universităţile, finanţarea universităţilor, criteriile de finanţare a proiectelor etc. O asemenea lege ar trebui să ofere doar un cadru general şi de principii al reglementării educaţiei, statul urmând a renunţa la pretenţia centralistă de a reglementa tot şi lăsând loc aplicării principiilor bunei guvernanţe. Astfel, atribuţii privind reguli ale promovării cadrelor didactice şi ale ierarhizării universităţilor ar putea fi date unor ONG – uri de profil.
Nu mai trebuie mers pe linia ca statul să reglementeze tot, ci trebuie dezvoltate instrumentele managementului calităţii în toate unităţile şcolare.
2. Principalele probleme cu care se confruntă, în prezent, învăţământul superior.
Universităţile din România se confruntă cu multe probleme, deoarece există o finanţare publică deficitară a educaţiei şi cercetării ştiinţifice. Cele mai multe universităţi nu au venituri proprii cu care să poată suplimenta fondurile guvernamentale.
Universităţile întâmpină greutăţi privind calitatea învăţământului, competitivitatea echipamentelor pentru cercetare, infrastructura necesară asigurării unor tehnologii moderne de informare şi de comunicare cu mediul socio-economic, legătura cu mediul economic, promovarea cadrelor didactice ca urmare a impunerii unor standarde minimale nerealiste, de către fosta conducere a ministerului.
Salariile mici din universităţi, mai ales la începutul carierei, constituie un element de menţinere a unei atractivităţi reduse pentru tinerii valoroşi. Mult dorita şi aşteptata întoarcere în ţară a elitelor s-a dovedit a fi un proces lipsit de consistenţă.
Indisponibilitatea unor fonduri adecvate cauzează universităţilor dificultăţi în îndeplinirea misiunii şi obiectivelor acestora.
Astfel, universităţile întâmpină greutăţi în:
– asigurarea calităţii învăţământului;
– achiziţionarea echipamentelor şi consumabilelor pentru cercetare;
– asigurarea unei tehnologii moderne de informare şi comunicare.
Salariile mici din universităţi crează dificultăţi în atragerea de personal înalt calificat şi motivat, “brain-drain” – ul rămânând o problemă actuală.
Nivelul transferului de cunoaştere şi de tehnologii de la universităţi în mediul economic este scăzut, iar contribuţia cercetării universitare la creşterea PIB-ului este nesemnificativă.
Legăturile dintre universităţi şi industrie sunt slabe, ceea ce determină existenţa unor venituri mici provenite din consultanţă, contracte de cercetare şi comercializarea invenţiilor.
Infrastructura şi facilităţile pentru cercetare – dezvoltare sunt inadecvate şi deteriorate, pe seama unei întreţineri deficitare.
Chiar, dacă se manifestă fenomenul de “brain – drain” , încă mai există suficient personal înalt calificat în universităţi. Acestă forţă de muncă ar trebui reorientată spre consultanţă, inovare şi cercetare cu potenţial comercial.
Experienţa universităţilor din ţările dezvoltate arată că un venit semnificativ se poate genera prin consultanţă, cercetare şi dezvoltare, după cum urmează:
– Taxe de licenţiere a drepturilor de proprietate intelectuală.
– Drepturi de autor.
– Venituri din servicii de consultanţă.
– Venituri din contracte de cercetare.
– Venituri din contracte de sponsorizare.
– Venituri ale firmelor înfiinţate de universităţi.
3. Educația – suportul industrializării
Din perspectivă istorică privind procesul de industrializare a Europei Occidentale, putem remarca acţiunea de modernizare a educaţiei ce a însoţit revoluţia industrială. În Europa Centrală şi de Est, deşi acest proces s-a produs mai lent, acesta a condus la dezvoltarea educaţiei naţionale – ca instituţie fundamentală a modernizării acestor ţări, între care şi România.
În perioada de după al II lea război mondial, chiar dacă ţara noastră a intrat în zona divizată a Europei comuniste, România a continuat procesul de industrializare, care a determinat o puternică susţinere a învăţământului de toate gradele. Economia naţională cerea tot mai multă forţă de muncă calificată şi s-a dezvoltat reţeaua urbană şi rurală de şcoli, de licee, şcoli tehnice şi universităţi. În această perioadă evoluţia învăţământului românesc a fost însoţită de creşterea investiţiilor şi alocărilor bugetare pentru domeniul educaţiei, deoarece era necesară creşterea numă¬rului elevilor şi al absolvenţilor cu studii medii şi superioare.
Astfel, revoluţia din anul 1989 găsea România ca fiind un stat industrial – agrar de dezvoltare medie. Procesul brutal de dezindustrializare, ce a urmat, a condus la afectarea tuturor sferelor de activitate – socială, economică, politică, ştinţifică, educaţională, culturală etc.
Decapitalizarea întreprinderilor româneşti, dezindustrializarea şi dezorganizarea agriculturii au transformat România, din producător net, în consumator net.
Chiar, dacă unele întreprinderi erau depăşite tehnologic, majoritatea le-am distrus din dezinteres, deoarece România nu a avut o politică industrială şi de aici nu a avut nici interesul de a susţine învăţământul românesc, stricând şi ce s-a clădit în anii anteriori.
Unele investiţii străine în industrie, care au determinat un câştig în planul tehnologic şi în cel al inovării, nu au condus la structurarea unei economii competitive.
Acum, România este lovită de o criză economică, care este amplificată de toate aceste greşeli din trecutul recent.
Noi nu putem apela la argumentele unor economisti care susţin că alternanţa industrializare / dezindustrializare este un proces normal care se petrece în state cu economii dezvoltate, sub efectul globalizării.
În anul 2000, PIB-ul României era de 60 miliarde euro, iar exporturile erau de 12 miliarde euro. În anul 2006, investiţiile străine mai erau încă în expansiune.
În anul 2008, după o expansiune puternică a investiţiilor străine, PIB-ul urcase la 138 miliarde euro, dar în anul 2011 acesta a scăzut la 125 miliarde euro, iar bugetul educaţiei a reprezentat doar 3 % din PIB.
În cazul României, putem vorbi de un multiplu de crize interdependente – de natură socio-economică, cu efectul degradării continue a educaţiei, ştiinţei, culturii, industriei şi agriculturii.
Chiar, mai mult, unii investitorii străini au început să închidă fabrici din România, sub efectul crizei internaţionale. Şi iată cum asistăm la o “a doua dezindustrializare”, după cum se exprimă unii economisti.
Dacă la prima dezindustrializare a ţării am pus pe “butuci” educaţia, ce se va mai întâmpla după cea de a doua dezindustrializare?
Iată cum, prin dezindustrializare ne îndreptăm spre “ antieducaţie”, cu axioma ei nondezvoltarea şi sărăcia lucie.
Dacă, odată cu dezvoltarea economică a ţării, înainte de anul 1990, s-au alocat multe fonduri construirii de locuințe, de unități de învățământ, spitale, rețele de canalizare, de distribuție a apei potabile etc, toate contribuind treptat la urbanizarea multor localităţi, fenomenul dezindustrializării s-a răsfrânt şi asupra componentei de habitat, iar astăzi multe dintre clădirile de altădată sunt dezafectate, la tot pasul dai de ruine ale fostelor platforme industriale.
Dezindustrializarea a condus şi la creşterea abandonului şcolar, dar şi a criminalităţii şi infracţionalităţii.
Majoritatea statelor Uniunii Europene parcurg un proces de dezindustrializare, dar este vorba de state dezvoltate economic, unde industria a ajuns la maturitate. Pentru aceste state, dezindustrializarea este necesară pentru renunţarea la industrii aflate în declin şi delocalizarea unor activităţi productive în ţări emergente, precum România.
În cazul ţării noastre, trebuie să ne gândim serios la stimularea unui proces de reindustrializare din motive de refacere a ţării.
Reindustrializare înseamnă reeducarea întregii societăţi româneşti pornind de la paradigma că educaţia este suportul dezvoltării ţării, prin crearea de noi industrii bazate pe ştiinţă şi inovare, în cadrul cărora să activeze o resursă umană înalt calificată, creativă şi antreprenorială.
Nu trebuie să uităm că principala resursă internă a ţării este resursa umană.
Educarea acestei resurse este forţa motrice a creşterii economice, a ridicării standardului de viaţă şi a bunăstării sociale.
Pentru a susţine acest tip nou de educaţie, trebuie să definim domeniile în care România poate şi vrea să fie competitivă, prin valorificarea resurselor sale interne. În aceste domenii, trebuie să finanţăm proiecte mari, inovative şi integrate, în aceste proiecte implicând şi educaţia românească, pentru a elimina actualul sistem, care fărâmiţează finanţarea pe teme mărunte, nerelevante din punct de vedere economic. Implicând universităţile în aceste mari proiecte, se dezvoltă legătura acestora cu economia reală, în beneficiul dezvoltării şi al creării de noi locuri de muncă, destinate unei resurse umane înalt calificată şi inovativă. Aceste mari proiecte vor conduce la dezvoltarea producţiei interne şi la creşterea exportului.
Ca suport fundamental al acestei adevărate reforme, avem nevoie de un Acord Social al Educaţiei, pe care să-l aprobăm prin referendum.
Consolidarea educaţiei pe această cale este garanția dezvoltării social – economice şi constituie suportul democraţiei şi justiţiei sociale.
Ar mai fi necesară şi aplicarea principiilor bunei guvernanţe, astfel încât o parte din atribuţiile guvernamentale din educaţie să fie date unor organizaţii acreditate ale mişcării sindicale şi ale societăţii civile. Astfel, atribuţii din educaţie, cum sunt stabilirea standardelor minimale de promovare şi de atestare din învăţământul superior şi din cercetare, clasificarea universităţilor şi ierarhizarea programelor de studiu, ar putea constitui obiectul autoreglementării prin federaţiile sindicale sau printr-un ONG reprezentativ al universităţilor.
Pe această cale, ar fi şi mai mult consolidată autonomia universitară – garantul universal al consolidării dezvoltării, democraţiei şi a statului de drept.
Mai mult, chiar, prin educaţie putem să îmbunătăţim morala publică, oferind modele pozitive, prin care tineretul şi întreaga societate să-şi consolideze credinţa că prin educaţie, efort, muncă, creativitate, corectitudine, fiecare se realizează în planul aspiraţiilor sale şi contribuie la dezvoltarea ţării pe coordonatele unei perspective clar definite.
Sublim ! Trebuie sa ni-l propunem chiar daca pare imposibil, doar asa avansam!
Deprimant corul bocitoarelor.
Domnule Profesor Peter Manu,
Spuneti ca „banii […] ar trebui sa ii foloseasca exclusiv pentru finantarea preferential mai mare a catorva universitati de elita, cu speranta ce acest mediu se va dovedi atractiv (cum nu este acum) tinerilor care au talent.'”
Ideea dvs este generoasa dar foarte neclara. Ce intelegeti prin tinerii talentati: doctoranzi? postdoci? conf univi pana in 40 de ani? profi univ pana in 50? Si cine sa-i indrume pe acesti tineri? Indrumatorii n-au nevoie de sustinere?
Apoi ce inseamna o facultate de elita in Romania? Cine decide la ora actuala acest lucru? Un prim-ministru conferentiar universitar dr fara un singur articol publicat? Ministrii cercetarii si educatiei- cu articole publicate in cele mai dubioase conferinte gen WSEAS? Andrei George, vocalist si ocupational safety provider?
Nu-l cunosc personal pe dl Baumgarten insa profilul dumnealui il recomanda pentru o astfel de munca de asanare a grajdurilor augice in care e tinuta cercetarea romaneasca. Cunosc insa personal pe alti doi membri ai fostului CNCS, am lucrat cu ei, si pot garanta ca sunt oameni de top in domeniul lor -matematica si fizica, buni organizatori, „tineri cu talent” adica. Imi pare foarte rau ca si-au dat demisia, n-au facut decat sa netezeasca drumul restauratiei.
O intrebare personala: daca veti mai fi invitat si la anul sa veniti la o eventuala conferinta a diasporei, organizata sub inaltul patronaj al presedintelui Crin Antonescu sau al premierului Victor Ponta, ati avea o ezitare sau ati accepta din nou cu entuziasm?
Cu consideratie,
HC.
Stimate domnule Cornean,
Nu cred că neapărat un ”tânăr de top” va reuși să reformeze cercetarea românească dintr-un motiv foarte simplu- discutăm despre 2 lucruri diferite, cercetarea aplicativă- care constituie ”grosul” și cercetarea fundamentală- unde astfel de tineri își găsesc locul, eventual. Cercetarea aplicativă funcționează și dacă este finanțată funcționează bine. Ceea ce trebuie făcut acolo – pe lângă o verificare pe criterii strict de competivitate și eficiență- este găsirea unor diseminări eficiente pentru rezultatele cercetării. O bază de cunoștințe cu aceste rezultate- care să fie disponibilă pentru orice fel de agent economic cu o taxă rezonabilă ar fi o soluție. Tinerii genialoizi care-și trag proiecte numai pentru sufletul lor nu sunt o soluție.
Domnule Profesor
Reproduc intrebarile dumneavostra, urmate de raspunsurile mele.
„Ce intelegeti prin tinerii talentati: doctoranzi? postdoci? conf univi pana in 40 de ani? profi univ pana in 50? ”
Cred ca fonduri intramurale trebuie acordate timp de 4 ani de la data angajarii ca asistent universitar, preferabil celor cu experienta de cercetare intr-un centru de excelentta dinRomania sau din strainatate.
„Apoi ce inseamna o facultate de elita in Romania?”
Universitatile de stat din Bucuresti, Cluj si Iasi ar trebui desemnate drept institutii de elita si finantate preferential. Admiterea studentikr in aceste universitati ar trebui facuta pe baza unui examen national riguros. Riguroasa ar trefbui sa fie si evaluarea scientometrica, obiectiva, a activitatii cadrelor didactice si aplicarea sistemului „up or out”.
„O intrebare personala: daca veti mai fi invitat si la anul sa veniti la o eventuala conferinta a diasporei, organizata sub inaltul patronaj al presedintelui Crin Antonescu sau al premierului Victor Ponta, ati avea o ezitare sau ati accepta din nou cu entuziasm?”
Nu voi accepta o invitatie la o eventuala conferinta Diasporei la Bucuresti. Lumea/comunitatea stiintifica din Romania este dominata de oameni mediocri, macinata de intrigi meschine, incapabila sa se deschida noului sau sa-l produca.
Ciudata justificare a unui eventual refuz de a participa la o Conferinta a Diasporei românesti. In septembrie, 2012, cand incercam sa va conving sa nu mergeti la Bucuresti la Conferinta Diasporei si sa sustineti demersul profesorului Tismaneanu, m-ati refuzat, spunand ca: „articole despre lucrarea de doctorat a D-lui Victor Ponta nu pot inlocui demonstratia solidaritatii noastre cu cei care doresc sa invatam si sa lucram impreuna”*. Am incercat sa va inteleg decizia, explicand-o prin apartenenta la universuri de actiune diferite (stiintific – dvs., politic – V. Ponta). Nu m-ati contrazis atunci, dar iata ca o faceti acum. Mi-e dificil sa cred ca in septembrie 2012 comunitatea stiintifica romaneasca era una fata de care trebuia sa fiti solidar, iar in aprilie 2013 s-a transformat intr-una dominata de mediocritate si intrigi meschine. Se mai schimba oamenii, dar chiar asa de repede !!!
* http://www.contributors.ro/reactie-rapida/apel-pentru-onoare-academica-mega-plagiatorul-ponta-nu-are-dreptul-moral-sa-patroneze-o-conferinta-a-diasporei-stiintifice-romanesti/#comment-98544
Articolul acesta e o incercare binevenita de structurare a principiilor unei actiuni organizate in cercetarea româneasca. Este nevoie mai mult ca oricand de aprofundarea fiecaruia dintre aspectele semnalate in text. Iar cei care trebuie sa faca acest lucru sunt cercetatorii romani. Ei sunt singurii care trebuie sa-si negocieze cu autoritatile publice formele organizationale cele mai adecvate activitatii lor. De aceea apreciez textul d-lui Bamgarten ca fiind unul scris cu echilibru, responsabilitate si o viziune a unui viitor in care, pentru a avea o sansa, ar trebui sa evitam captivitatea modelor stintifice de tot felul.
Problem evaluatorilor străini este o mare capcană. În primul rând, nu cred că se justifică costurile necesare- pentru că pe oamenii respectivi nu-i plătești cu grăunțe ci trebuie să le dai niște bani buni- nimeni nu-ți face evaluare decât de formă pe bani puțini. În al doilea rând, cu tot respectul pentru respectivii evaluatori- pentru a se face o evaluare corectă și cinstită- în domenii relativ restrânse- ar trebui ca cei care solicită evaluarea să-și numească și evaluatorii. Ca să nu vorbim vorbe eu știu că cel mai bun din domeniul meu este profesorul A.Hale de la Universitatea Tehnică din Delft.Presupun însă că dacă va fi solicitat să facă o astfel de evaluare ,costurile se vor ridica la câteva mii de Euro- și are statul bani să plătească ? Acuma probabil că și la universitatea din Tartu există o catedră sau ceva de specialitate și s-ar putea ca membrii CNSC când apelează la universități evaluatoare din afară- dar oare de ce numai la universități și nu și la institute ? pot lua grup astfel de evaluatori pentru 50 de propuneri și 10.000 Euro toate- dar calitatea evaluării scade- și nu am nici un fel de garanție că cei de la Tartu sunt cât de cât cunoscători în domeniu.
Finalmente, nimeni nu evaluează pe ochi frumoși. Vrăjelile că dl. profesor X sau Y n-au cerut decât banii de autobuz- sunt vrăjeli și doar atât.
Uluitor cu cat tupeu mintzi – scoala lui ponta si costoiu, se vede. Evaluatorii au fost platiti cu cca 50 euro per evaluare. Acesta este baremul european: eu insumi sunt evaluator pentru Portugalia si Bulgaria si primesc 70 euro (incluzand si VAT-ul) la portughezi si 50 euro la bulgari (deci cam aceeasi suma). Nici vorba de „mii de euro”. Si in legatura cu alegerea evaluatorilor mintzi cu nerusinare: la comptetitzia IDEI i s-a cerut fiecarui propunator sa indice 3-4 potentzial evaluatori din strainatate – cu adresa inclusiv e-mail. Catzi au raspuns pozitiv nu mai este problema celor care au organizat competitzia. Ura asta a gunoaielor din jalnicul sistem universitar si de cercetare de la noi impotriva criteriilor valorice europene – gen publicatzii ISI si brevete EU, USA si Japonia, precum si impotriva evaluatorilor straini arata ca regulile impuse in 2011 si 2012 le-au demascat impecabil impostura. Sa nu uitam ca la IDEI 2011 madam andronescu nu a fost in stare nici macar sa indeplineasca criteriile de eligibilitate, care nu erau de premiant Nobel ci de obisnuit post-doc intr-o tzara civilizata apuseana. Iar de-alde pricopie, costoiu, prisacariu, gigel-nu-stiu-cum nici macar nu au avut curaj sa depuna vreun proiect caci stiau bine ce urma.
Acum totzi astia se razbuna, dar in prostia lor ranchiunoasa nu pricep ca o fac nu impotriva celor care au castigat in 2011-2012 ci impotriva insusi viitorului Romaniei.
Asa este, magaria aceea cu banii taiati e facuta exact impotriva celor care au castigat atunci proiectele pe criteriile acelea faimoase. Au taiat fara nici un motiv aparent, lansand insa competitia noua cu un buget de 350 de milioane de lei de „cercetari aplicative”, unde ai nevoie de o firma. Eu am facut prin 2005 un proiect cu o firma si am zis ca nu mai fac asta cate zile oi avea… Nu faceau nimic, nici o hartie, nici o lucrare, absolut nimic. Stiind ca avem nevoie de ei si ca banii nu-i luam fara ei, isi bateau joc intr-un hal fara de hal. A trebuit sa facem noi tot, inclusiv partea lor practica, inclusiv hartiile lor, inclusiv alergat dupa facturile lor. Am aflat dupa incheierea proiectului ca pana la urma au pierdut si contractul pe care ii ajutasem noi sa-l dezvolte…
Gurile rele spun ca taierea de bani s-a efectuat la cererea expresa a dnei Andronescu, care a vrut sa se razbune pe fostul director de la INCDFM (dl Pintilie avea un proiect bunicel) pentru scandalul din decembrie cu lucrarile dumneaei (vezi pe integru). Acuma nu cred eu tot ce se spune, dar se poate sa fie adevarat. Oricum ar fi insa, banii s-au taiat ca sa fie mai multi acum, la competitia asta, unde, in lipsa evaluatorilor straini, va castiga banii cine trebuie, ca e foame mare…