vineri, octombrie 23, 2020

Permanențele omenității noastre – note de lectură la cartea “Isus al meu”

După efortul de a te auto-extrage din impersonalul „se”, în care omul inevitabil cade permanent și din care la fel se poate retrage permanent, printr-un travaliu intens, cartea “Isus al meu” este reconfortantă prin onestitatea ei. Deși autorul își propune să fie o carte neîncadrabilă, ea poate fi încadrată din punct de vedere al formei, al structurii, al tipului de demers. Ceea ce e neîncadrabil e conținutul, dependent de asimilările culturale ale autorului, de efortul de sinteză, de argumentare, de organizarea coerentă, sau de lipsa ei, care sunt inerent unice fiecărei persoane, ca să ne exprimăm familiar cu un termen tradițional și tocmai prin asta neautentic în abordarea implicită a cărții, sau, dacă doriți, dau profilul unic al fiecărui Dasein.

Deja în acest punct se simte nevoia unei abordări mai structurate, care să separe stratul filosofic implicit al cărții de stratul accesibil publicului larg oferit explicit prin ea. Am structurat textul în următoarele părți:

  • Perspectiva din care e scrisă cartea
  • Proiectul cărții
  • Elemente ale analizei ontice a lui Isus și a Bisericii
  • Mecanisme ale opacizării la har
  • Posibile foloase ale cărții pentru Biserică
  • Încheiere

Perspectiva din care e scrisă cartea

Lucrarea “Ființă și timp”, din perspectiva căreia e scrisă cartea “Isus al meu” este dificilă, greu accesibilă publicului larg. Ne putem face o imagine într-o anumită măsură din câteva pasaje care se referă la termeni cum sunt teologie, credință, adevăr, om, sens, tradiție. Paginile din extrasele de mai jos sunt după numerotația din ediția de la editura Humanitas din 2003:

  • Religia are un aparat conceptual. Credința ar trebui să fie rezultatul unei interogări, ori dogmele nu sunt supuse interogației: „Teologia este în căutarea unei explicitări mai originare a ființei omului în raportarea ei la Dumnezeu, explicitare care este prefigurată pornind de la sensul credinței înseși și care rămâne înlăuntrul ei. Încet-încet ea reîncepe să înțeleagă ceea ce a suprins Luther, în speță că “fundamentul” pe care stă propriul ei sistem de dogme nu este rezultatul unei interogări în care credința este primordială și că aparatul conceptual pe care îl pune în joc în acest „fundament” nu numai că nu este suficient pentru o problemă teologică, ci, în plus, o acoperă și o deformează.” [10]
  • Omul este o ființare, iar teologia oferă o explicitare a acestei ființări, una între altele în planul ontic, fără însă să reușească să ajungă la adevăr, fără să aibă relevanță ontologică mare. „Celălalt fir călăuzitor pentru determinarea ființei și esenței omului este unul teologic: [“Și a zis Dumnezeu să facem om după chipul și asemănarea noastră”]. Antropologia creștin-teologică pornind de aici și preluând totodată definița antică, dobândește o explicitare a ființării pe care noi o numim om. Însă întocmai precum ființa lui Dumnezeu, ființa lui ens finitum este și ea intepretată ontologic cu mijloacele ontologiei antice. Pe parcursul epocii moderne definiția creștină a fost deteologizată.” [48-49]
  • Teologia creștină este dominată de planul ontic, de aspectele psihologice ale trăirilor umane. “Nu e deloc întâmplător că fenomenele angoasei și fricii, care rămân îndeobște indistincte, au pătruns, ontic vorbind și de asemenea – cu toate că în limite foarte înguste – ontologic, în spațiul teologiei creștine. Acest lucru s-a petrecut ori de câte ori problema antropologică a ființei omului în raportarea sa la Dumnezeu a căpătat preeminență și când fenomene precum credința, păcatul, iubirea, căința au călăuzit interogarea [190n]
  • Sensul ființei este deținut prealabil de tot ce se află în planul ontic, care îl ascunde, și se cere dezvăluit. „Sensul este „către ce”-ul proiectului proiectului de la care pornind ceva devine inteligibil ca ceva, iar acest „către ce” își primește structura de la deținerea-prealabilă, privirea-prealabilă și conceperea-prealabilă” [152]
  • La adevăr putem avea acces numai fiind în lume, dar el este într-un plan care trebuie dezvăluit. “faptul-de-a-fi-adevărat-, ca fapt-de-a-fi-des-coperitor, nu este posibil decît pe baza faptului-de-a-fi-în-lume.” “logos-ului îi aparține starea de neascundere, aletheia. Traducerea prin cuvântul “adevăr”, și mai ales determinările teoretice prin care acest cuvânt este conceptualizat ascund sensul a ceea ce grecii, în înțelegerea lor prefilozofică și “în chip de la sine înțeles”, au pus la baza folosirii termenului de aletheia.” [219]
  • Omul este supus căderii din adevăr în neadevărul caracteristic stării neautentice a lumii. „Starea de deschidere cea mai originară, adică cea mai autentică – în care Dasein-ul poate fi ca putință-de-a-fi – este adevărul existenței.” “Constituției de ființă a Dasein-ului îi aparține căderea. În primă instanță și cel mai adesea, Dasein-ul este pierdut în “lumea” sa. Înțelegerea, ca proiect orientat către posibilitățile de a fi, s-a strămutat la rândul ei acolo. Contopirea cu impersonalul “se” înseamnă domnia nivelului public de explicitare.” “Dasein-ul, fiind prin esența sa supus căderii, este, potrivit constituției sale de ființă, în neadevăr.”[221-222]
  • La adevăr se accede printr-un efort. “Întotdeauna, adevărul (starea de des-coperire) trebuie ca mai întâi să fie obținut de la ființare cu forța.” [“printr-o străduință supremă a gândirii”] [223]
  • Dasein-ul (ființarea omului) nu poate decide să intre, ci numai să iasă din existență. “Oare Dasein-ul ca el însuși a decis de fiecare dată în chip liber – și va putea el de fiecare dată să decidă – dacă vrea sau nu să intre în „existență”, devenind “Dasein” ?” [228]
  • Adevărul dispare odată cu Dasein-ul. “Un sceptic [cineva care tăgăduiește ființa adevărului, respectiv cognoscibilitatea sa] nu poate fi combătut, tot așa cum ființa adevărului nu poate fi “dovedită”. Iar când scepticul este unul factic și el neagă adevărul, atunci el nici nu are nevoie să fie combătut în vreun fel. În măsura în care el este și s-a înțeles pe sine ca fiind astfel, în disperarea sinuciderii el a suprima Dasein-ul și, o dată cu aceasta, adevărul. Adevărul nu se lasă dovedit în necesitatea lui, deoarece Dasein-ul, înainte de toate, nu poate, în ce-l privește, să fie supus dovezii.” [229]
  • În lume nu există adevăruri eterne. “Afirmarea unor “adevăruri eterne”, cît și amalgamarea “idealității” Dasein-ului (întemeiate fenomenal) cu un subiect idealizat absolut țin de acele reziduri ale teologiei creștine care sunt încă departe de a fi fost radical expulzate din problematica filozofică.” [229]
  • Moartea este o posibilitate a Dasein-ului, nu o componentă în interpretarea vieții. “Antropologia elaborată în teologia creștină […] a văzut moartea ca o componentă în interpretarea vieții.” [249n]. “Moartea este o posibilitate de ființă pe care Dasein-ul însuși are de fiecare dată să și-o asume. Cu moartea, Dasein-ul stă în fața lui însuși în putința lui de a fi cea mai proprie. În această posibilitate, Dasein-ul are ca miză pur și simplu al său fapt-de-a-fi-în-lume. Moartea sa este posibilitatea de-a-nu-mai-putea-fi-Dasein.” [251]
  • Timpul are o finitudine absolută, așa cum are și omul. În vedere posibilității morții omul se desăvârșește, dacă duce o viață autentică, desprinsă de dominarea planului ontic. Cum spune domnul Liiceanu în excursul final al cărții Ființă și timp: „Fiind expresia temporară a grijii, fiind intim legat de constituția de ființă a Dasein-ului, timpul își pierde alura de eternitate monotonă care curge “peste lucruri și oameni”, către un viitor determinat. Temporalitatea orginară este finitudine existențială, finitudine a vieții modelată în permanență de un sfîrșit anticipat. E timpul prin care ne “săvîrșim din viață” desăvârșindu-ne, e timpul care “închide”, care ne de-finește, care dă contur putinței de a fi.” (pag. 625 în Ființă și timp, Ed. Humanitas, 2003).
  • Tradiția împiedică Dasein-ul să dezvăluie adevărul și să se desăvârșească în timpul finit avut. “Dasein-ul nu are numai înclinația de a cădea sub dominația lumii sale (a lumii în care el este) și de a se explicita pe sine ca un reflex al acesteia; Dasein-ul cade totodată sub dominația tradiției sale, surprinsă mai mult sau mai puțin explicit. Aceasta îl scutește de sarcina de a se conduce singur, de a interoga și a alege.” [22]

Acesta e contextul în care are loc exercițiul de gândire liberă al Dasein-ului Gabriel Liiceanu asupra Dasein-ului Isus, întemeietorul religiei creștine. Încă de la nivel de presupoziții Isus nu poate fi Adevărul, pentru că se află într-un plan ontic, el însuși având nevoie de dezvăluire a adevărului în sine. Dogmele nu pot fi adevăruri absolute, pentru că sunt asociate unei tradiții ontice. Nu poate exista viață după moarte, pentru că timpul e cu totul finit.

Se poate observa că există unele analogii între perspectiva heideggeriană și creștinism: omul cade din ceva în lume, omul trebuie să facă efort ca să se desprindă de starea în care a căzut. Dacă în creștinism omul se străduiește pentru mântuire, pentru a cunoaște Ființa aflată dincolo de moarte, urmând practici tradiționale, în perspectiva heideggeriană omul se desăvârșește, dacă e autentic, având în față perspectiva morții definitive, prin efortul să individual de gândire și acțiune autentică. Cineva ar putea spune că ce face Heidegger e să contruiască un fel de teologie profundă, angajată ontologic, a Ființei, în absența uneia în spațiul său cultural protestant. S-ar mai putea spune și că este o convergență neintenționată cu ortodoxia în chestiunea neautenticității teologie raționaliste occidentale, care pentru Heidegger era întreaga teologie.

Cum se transmite mai departe, altor Dasein-i mai tineri acest ethos heideggerian ? Care este relația cu Dasein-ul lui Isus, cum poate fi el de folos în afara religiei creștine pentru Dasein-ul autentic ? Vom afla din această carte.

Proiectul cărții

Un proiect al unui Dasein nu poate fi decât unul personal și unic: “voi încerca să scriu un “volum personal”. Unul neîncadrabil. Unul care ar refuza eticheta.” (11) “Am vrut să ofer un document de înțelegere obținut la capătul unui efort personal de gândire” (14)

Dasein-ul este un erou : “Și cum, în condiții de intoleranță extremă, mintea noastră mai poate încerca să fie liberă ? Iar încercarea ei de distanțare ar putea fi privită, dacă nu binevoitor, măcar cu oarecare îngăduință ?” (14) „Îmi voi asuma riscul de a vorbi în deplină libertate despre o temă care la noi e încadrată de paznici severi, fie ei teologi de serviciu, sau atei agresivi.”

Isus este o ființare, un Dasein: „<Isus al meu> e omul căruia, din toată specia umană, i-a păsat cel mai mult ! Asta spun și eu. Atât de mult încât a devenit Dumnezeu.” (12)

De la Biserică nu așteaptă nici un dialog, pentru că este instalată în ontic: „cu clerul, de orice confesiune, dialogul nu e cu putință, orice preot, prin dogmă, e instalat a priori în adevăr” (11), iar adevărul am văzut că nu poate exista în planu ontic. “Aș fi însă fericit să întâlnesc un cititor care să-mi vină în întâmpinare cu libertatea efortului său de gândire” (14). “Asta însemnând: fără teama de-a exprima gânduri adunate în mine de-a lungul vieții, punându-mi cap la cap lecturile, cântărind toate argumentele și – mai ales – lăsându-mi mintea să judece acolo unde alțiise mulțumesc să invoce “virtutea credinței”” (15).

Proiectul cărții are trei momente:

  • Sinteza ontică nepărtinitoare, fie și distorsionată intepretativ, a faptelor și ideilor în circulație. Ea subminează extremismele întemeiate pe folosirea selectivă, distorsionând realitatea istorică, a creației culturale (le subminează PR-ul, propaganda).
  • Ocrotirea altor oameni care vor să gândească liber. “Îmi place să ocrotesc, să iau în grijă, să protejez, să îndrum, și să mă bucur că meditația prietenului m-a făcut să-mi descopăr “dimensiunea angelică”: sunt protejat, deci protejez. Așadar, poate sunt și eu un pic de înger.” (266) Acești oameni sunt Dasein-ii care vor duce mai departe gândirea liberă într-un efort înlănțuit de finitudini temporale.
  • Supunerea propriilor idei și texte criticii altora persoane (exemplificată în carte prin schimbul de scrisori cu Horia Patapievici, Andrei Pleșu și Martin S. Martin, 267-293). Aici se încadrează și dorința explicită ca cititorii să urmeze ei înșiși un drum al gândirii. Cei care continuă gândirea liberă nu trebuie să o facă mimetic, printr-o tradiție a conținutului gândirii, ci urmărind fiecare liber într-un mod eroi exemplu proiectului paradigmatic heideggerian, repetate în privința altei teme aici de Gabriel Liiceanu.

Observărm că structura cărții e încadrabilă, iar conținutul nu. Tiparul este cel al permanenței gândiri libere ca fundamentală omenității noastre.

Elemente ale analizei ontice a lui Isus și a Bisericii

Isus este un Dasein mai aparte, “Un exemplar strălucit și unic, cum nu s-a mai născut și nu se va mai naște niciodată, unul care îi socotea din capul locului pe oameni, pe toți oamenii, semeni, așadar, unul care nu putea decât iubi și îndemna la iubire, rupând astfel cercul vicios al condiției umane.” (17). Iisus a devenit Dumnezeu, adică în timpul ontic, în cadrul unui proces istoric, s-a transformat în Dumnezeu pentru a transforma specia umană în bine. Dasein-ul “Isus a gândit acest salt în termenii unei experiențe divine” (93). “Anvergura morală a lui Isus a creat așadar o nouă stare morală a omenirii” (95). “Tot ce e mare în Evanghelii e prin ricoșeu moral.” (214). Eventual “Isus trebuie privit nu ca un caracter, ci ca un apriori al moralității umane” (121), ceea ce sugerează că cel puțin metaforic că Isus ar putea avea o relevanță ontologică în sens heideggerian, chiar dacă numai pe un palier al grijii (Sorge).

Grâul se cerne de neghină rațional, nu prin dragoste: “M-am întrebat apoi ce ar simții Isus dacă ar ști câți oameni și câte Biserici s-au învrăjbit pe marginea unui detaliu sau al altuia” (29). Valorile promovate de personajul istoric Isus au un rol în domesticirea speciei umane, problema fiind că sunt încorporate într-un strat mitologic: “Rolul enorm al acetor valori în domesticirea speciei umane este contracarat, sau trecut în plan secund, de latura fabulatorie.” (32). “Teologia își creează complicații mitice pe care apoi nu știe cum să le introducă în real.” (63). În mod rațional ceea ce unește toate doctrinele creștine este o „etică a mânturii” (44), care la o adică poate fi și seculară, dezvelită de bagajul mitologic. Credința e interpretată în termeni psihologici, ca “ostoire a speranței” (240).

„Componenta afectivă supradimensionată îi conferă oricărei religii (mitice, biblice sau politice) enormul ei potențial de violență. (55).

Deciziile asupra învățăturii de credință, resursă în procesul de mântuire, sunt rezultatul unor procese ontice, fără nici o relevanță ontologică: “În concluzie: ereziile sunt variantele norocoase ale unei învățături care, din capul locului, nu posedă criterii de adevăr.” (40). Biblia e o ființare culturală, literară, pusă în slujba valorilor morale ale omenirii: “Niciodată literatura nu a fost pusă cu atât forță, ca în Biblie, în slujba valorilor morale ale omenirii.” (51).

Respingerea din start a realității oricărui proces prin care transcendentul se manifestă ontic (minuni, duh proniator) duce la percepția că transcendentul este reificat de om și vândut prin instituții: “Iar negustorii de transcendent, de la preoții egipteni și până la arhiereii tuturor Bisericilor de azi, vând marfa asta în cele mai somptuoase monumente ale lumii: temple, catedrale, moschei…” (59).

Centrul de greutate al vieții este în citire și gândire. Rugăciunea nu are nici un loc în viața aflată pe drumul gândirii, este un produs secundar asociat unor nevoi psihologice. Credința s-ar întemeia pe un subînțeles, pe o înțelegere neexplicitată, fără nici o legătură cu experiența empirică personală a omenilor. Evlavia este rezultatul unui trebuie, al unor norme ale tradiției, nu manifestarea unei iubiri agapice direct și personal trăite.

Isus e transformat finalmente într-o “etică universală” (191), “asemenea statuilor eline curățate de fardul și kitschul culorilor și devenite pure în albul marmurei lor” (211). Mesajul moral al creștinismului e idolatrizat pe cale rațională și din considerente estetice.

Mecanisme ale opacizării la har

Autorul face în câteva locuri aluzii la o potențială deschidere spre credință. Avem de a face cu un volum „prin care n-aș fi dorit să contest credința nimănui și din care, oricum, urma să rezulte că-i invidiez pe cei ce aveau darul neclintit al credinței de care eu nu mă făcusem vrednic.” (11) „Voi regreta, desigur, că Dumnezeul pe care nu-l poți pipăi decât cu ochii minții și-ai sufletului nu și-a coborât harul și asupra mea, îndurându-se să-mi dea un semn, cât de mic, că este, și nefiind mai niciodată prezent acolo unde era așteptat să fie.” (15) “Rândurile acestea reprezintă o digresiune inaugurală, un soi de rugăciune și de pregătire interioară înainte de a porni la drum.” (16). Cu toate aste exprimă refuzul “nebuniei” (“nu mi-am pierdut totuși mințile”) de a citi lucrarea lui Dumnezeu în propria viață: “Așa se face că, fără să fi ținut, în timp ce scriam, socoteala zilelor, faptul de a fi scris ultima pagină a cărții în Vinerea Mare m-a pus pe gânduri…” (18).

În termeni practici ortodocși asta înseamnă că duhul e în preajmă și dă semne prin îngerul păzitor, dar nu poate intra din cauza unei opacizări, a unei învârtoșări a sufletului. Pot fi enumare câteva mecanisme ale opacizării sufletului:

  • Prin amestecarea unor elemente specifice stadiului estetic kierkegaardian în evaluarea celor sacre: “Semnificarea divinității lui Isus prin scrierea pronumelui cu majusculă (El, Lui, etc) este de un prost gust desăvârșit” (119), “ideea simbolismului cosmic care stătea în centrul ei [a cărții „Simbolismul Crucii”] și a legato-ului universal care rezulta din ea îmi producea adevărate jubilații estetice.” (130).
  • Aducerea întregii înțelegeri despre Iisus în planul ontic, al explicațiilor raționale, al argumentelor. Nu se dă curs ocaziei de a vorbi despre El fie și la nivelul mai profund al ontologiei heideggeriene, probabil pentru că L-ar scoate din registrul Dasein-ului.
  • Asumarea unei vieți filosofice, transformarea filosofiei în mod de structurare a întregului drum al Dasein-ului propriu. Un altul ar putea fi să crezi că ai de partea ta rațiunea (150) în condițiile în care rațiunea umană e în evoluție, filosofia însăși evoluează și poate fi dusă mai departe.
  • Scientismul naiv, creditul necritic acordat teoriilor științifice (care în mod esențial aparțin planului ontic) în privința relevanței lor pentru discutarea temelor fundamentele ale religiilor (de exemplu teorie evoluției biologice și culturale).
  • Anticlericalismul, rezultat din înțelegerea distorsionată a ce înseamnă Biserica, inevitabilă când Isus e un Dasein: “Prin Isus, transcendentul intră în lumea umil […]. Prin Biserică, în schimb, transcendentul se instalează în lume tăind și spânzurând.”
  • Disprețul față de cei evlavioși, care pot vedea cruci și unde nu sunt ca obiecte, e un alt mecanism de opacizare: “nu e departe de babele habotnice care pupă microfonul reporterului TV, crezând că e cruce.” (218).
  • Insistența pe ce este rău în instituția Bisericii, făra acorda prea multă atenție manifestărilor autentice.
  • Asumarea filosofică a unei sintagme greșit formate categorial cum este “etica iubirii” (iubirea creștină este pe alt palier decât etica) împiedică deschiderea drumului spre primirea harică a iubirii, spre dezvăluirea ei ființială în cel care se vede pe sine ca Dasein.

Conștientizarea acestor cauze ale opacizării, permanențe ale omenității noastre, poate fi de folos

Posibile foloase ale cărții pentru Biserică

Dar nu numai Dasein-ul autor sau citutor are profit din citirea cărții, ci și Biserica. Un serviciu important adus de carte este evidențierea limitelor teologiei bazate pe gândirea omenească, în particular al celei academice. O astfel de teologie nu pare să poată fi apărată în privința adevărului ei în absența unei teologii practice a îndumnezeirii.

Domnul Liiceanu se manifestă, după cu reiese din text, ca un Iov al lipsei de credință. Fără intenție diseminează în lumea seculară informații cheie despre Iisus Hristo și credința creștină. Fenomenul ar putea fi numit harisma non-harismaticului [1], o formă de pastorație a cuiva care e conștient de limitele lui. Omul în fața non-sensului alegerii caută “mântuirea” prin necredință, o formă de perenizare a Dasein-ului în condiții de finitudine a timpului. Se prezintă ca un fel de Cain nevinovat fără să știe de ce, cum am văzut: „Urma să rezulte că-i invidiez pe cei care aveau darul neclintit al credinței de care eu nu mă făcusem vrednic.”, sau parafrazând: „De ce nu pogori harul tău asupra mea, Doamne ? Ce am făcut ? Unde am greșit ? Caut binele în toată viața mea, nu vezi ?”

Amestecarea aspectelor psihologice cu cele duhovnicești în discursurile publice, sau încurajarea și tolerarea acestora, poate duce la perceperea credinței ca sursa violenței, nu calea prin care ea este eliminată din comportamente în urma despătimirii. Credința nu e în registrul afectiv, deși îl angajează ontic.

E de dorit evitarea instituționalizării controlului comportamentului uman pe criterii religioase (situația Calviniștilor , pagina 63-64, situația fundamentalismelor religioase și simbiozelor lor cu politicul).

Insistența oamenlor Bisericii pe fapte bune în zona sfaturilor duhovnicești poate crea impresia că miza e coportamentul social moral și capitalul social aferent lui. Ori acestea sunt numai resurse necesare pe talerul judecății, nicidecum un scop final, iar din punct de vedere secular produse secundare de utilitate publică ale creștinismului. Altminteri există riscul social al idolatrizări eticii, al legii morale, în forme seculare. Faptul că fenomenul există arată că în trecut în Biserică s-au făcut greșeli care au permis apariția lui.

Umilitatea ierarhilor și a clerului în general e de folos pentru controlul reacțiilor anti-clericale.

Cenzurarea libertății gândirii altor oameni trebuie evitată cu orice costuri aparente pentru Biserică, pentru a împiedica mecanismul social al victimizări și a lăsa să se vadă efectele folosirii “darului divin al liberei cugetări” (258) asupra vieții oamenilor.

În contextul nostru românesc este necesară publicarea dosarelor CNSAS ale clerului, “Căci “se sparie gândul” de ce este acolo”. Dacă nu se poate da o dezlegare instituțională, se poate face de către fiecare în parte, sau de către rude, pentru clarificarea situației.

Un palier de semnificație a cărții domnului Gabriel Liiceanu care se va lămuri în viitor este cel al unei posibile spovedanii publice, sau chiar al unui nebun întru Hristos cu armele fenomenologiei, un câine filosofic mort pe care îl ia după el se străzile orașului, asemenea Sf. Simeon.

Mântuirea celor care nu pot recepta harul se poate face prin cei credincioși. Ei întrețin focul care luminează etica seculară, după tradiții care țin în lume permanențele omenității noastre.

Încheiere

Filosofia nu aparține domeniului „științelor” omului, ci mediază la un nivel superior de reflexie între câmpurile de cunoaștere ale științelor naturii, vieții, pământului, sociale, umaniste, conturând domeniile, căutând limitele, dar și folosul lor. O perspectivă similară, de înțelegere a rostului cunoașterii, dar în cu totul altă direcție, în raport cu alte procese, o are și teologia în sens propriu, adică practică, teologia care urmărește unirea Cu Dumnezeu a omului [2]. Dogmatica creștină nu transformă ființa omului într-o problemă ontologică, ci oferă altă perspectivă, asimptotic nediscursivă, în care dogmele sunt trepte necesare, validate empiric prin tradiție, în procesul de îndumnezeire, de eliminare a opacității la har, dezvăluire și apropiere practică, efectivă, de ființă. Gândirea creștină nu are valoare ca proiect autonom, ci ca rucodelie, ocupație onestă oarecare, conform darurilor, talanților fiecăruia, în procesul de sfințire a vieții.

Într-o țară în care faptele rele și proasta educație copleșesc în spațiul public tot ce este valoros, domenii complementare cultural care oferă perspective asupra lumii – știința, religia, filosofia – au datoria să coopereze pentru ajunge cu toții la liman. Este mai puțin relevant azi din punct de vedere social cine este cel mai important, unde se află cunoașterea cea mai relevantă, sunt mai puțin importante adevărurile susținute de fiecare, cât însăși ideea ca în mod onest, autentic, cu respect față de semeni, să cauți și altceva decât plăcerile inferioare egoiste și a face rău. Cartea “Isus al meu” are capacitatea să stimuleze o astfel de cooperare între adepții unor proiecte existențiale diferite pentru binele oamenilor. Prin folosirea retorică sau interesată sau din necunoaștere a unor părți din ea desprinse de stratul de înțeles pe care îl dă întregul în care sunt încorporate poate să ducă și la discordie, dezbinare, comportament tribal. Cartea putea fi scrisă cu mai multă atenție pentru a nu putea fi deturnată cu ușurință de la scopul ei.

Responsabilitatea interogării și alegerii e la fiecare cititor care vrea să se conducă fie singur, heideggerian, fie încercând în mod ontologic, nu ontic, să fie în armonie cu lumea, oamenii și Dumnezeu, după cum i s-a dat.

Filosofia și teologia sunt ambele păstrătoare ale permanențelor omenității noastre [3] prin exerciții de libertate diferite și la fel de respectabile, într-o iconomie complexă a folosului: prima prin puterea rațiunii umane care vrea să nu mai existe Dumnezeu, a doua prin puterea oamenilor care prin umilință au primit harul lui Dumnezeu.

Mulțumim din domnului Gabriel Liiceanu pentru această plină de folos carte.

Note

[1] Datorez această expresie domnului Marius Vasileanu, căruia îi mulțumesc și pe acestă cale.

[2] De exemplu aici: https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sfintenia-nu-este-o-desavarsire-morala-ci-unirea-omului-cu-dumnezeu

[3] Expresie preluată din textul Moga P Pr., 2020, Să reperăm permanențele omenității noastre, indiferent de concretețea unei anumite civilizații, în Vasileanu M. (ed.), 2020, Creștinul ortodox în veacul XXI – schițe pentru un portret, Ed. Lumea Credinței, București, 101-104

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. (reposted)
    hai sa va spun ceva : Liiceanu poate sa scrie orice vrea despre Dumnezeu, la fel si Dvs, nu sinteti nici sfinti nici ingeri, nu ma puteti convinge pe mine de „adevarul” vostru si nici pe alcineva. niciunul nu aduceti nimic din voi, au fost altii de la care eventual v ati „luminat”. asadar, lasati L pe Dumnezeu la locul lui si ocupati va de lumea n care va miscati. invatati i pe copii sa scrie si citeasca, sa nu si arunce gunoiul pe strada, sa nu minta si sa nu fure, sa si cistige respectul respectindu i pe altii (chiar daca s mai „prosti”), sa si cistige cinstit piinea nu ntinzind mina / luind de la altii. fair enough ? nu credeti ca romania i pe marginea prapastiei si sint lucruri concrete ce trebuiesc facute ? sau s a abatut ploaia de bani asupra tarii si flecareala / filosofeala e tot ce v a ramas

    • Super spus, respect. Si indirect ptr autorul articolului, exista tone de note in Biblie [Noul Testament] si Stintii Parinti care spun cam acelasi lucru ca dvs [daca inteleg bine]: fa-ti treaba bine, corect, invata-i pe copii sa scrie/citeasca, etc, si lasa discutiile despre cati ingeri incap pe un varf de ac pentru mai incolo… Fair enough!

    • Exasperarea dvs nu este una singulara si motivul este  foarte simplu. Societatea civila tretat  si intelectualii publici de la noi au impus in spatiul public o alta  agenda,  paralela  si complet diferita de agenda majoritatii cetatenilor si acest lucru se vede atunci cand comparam situatia de acum cu cea din anii `90 pentru ca se pot observa imediat  ” schimbarea la fata”  a sociietatii civile,  care este acum complet diferita de cea din anii `90 , dar si un discurs paralel si in contratimp cu societatea reala .

      Cu ceva timp in urma Andrei Plesu scria un tratat ” Despre ingeri” ( inspirat probabil prin contrast de experienta culturala  spirituala a Mineriadei din 1990 pe care a trait-o ca ministru al Culturii  )  si conferentia despre ”  Parabolele lui Isus” , acum Gabriel Liiceanu ne prezinta un ” Isus al meu. Stafeta este preluata pe rand si encomiastic de catre  Victor Barsan care intr-un articol dedicat fiicei sale ne prezinta o  adevarata ” Evanghelia dupa Gabriel ” ( https://www.contributors.ro/44868-2-liiceanu/) , de un schimb epistolar care musteste de iubire respectiv de ” afinitati elective” prezentat de Doru Castaian (https://www.contributors.ro/isus-al-meu-o-cronica-si-doua-scrisori/ )   si in sfarsit de un text gongoric  despre ” permanentele omenitatii noastre ”  scris de   Virgil Iordache ( https://www.contributors.ro/permanentele-omenitatii-noastre-note-de-lectura-la-cartea-isus-al-meu/).

      Acest ultim autor are o viziune filozofica insolita asupra lumii si societatii si cred ca doua citate dintr-un articol anterior sunt edificatoare in acest context : 

      „ Ceea ce este comun idealiștilor, naivilor, fraierilor, este autenticitatea.”

      „ Susțin ipoteza că autenticitatea este bună întotdeauna și că trebuie să o desprindem de efectele ei instituționale. Avem ce admira și la securiști, și la fundamentaliști islamici, dacă sunt autentici. Îi putem iubi și pe unii și pe alții.”  

       Virgil Iordache – Semnificatia morala a institutiilor totalitare
      ( https://www.contributors.ro/semnifica%c8%9bia-morala-a-institu%c8%9biilor-totalitare/ )
       

      • Domnule Simion, acest nu e un text de psihologie, competența dvs e în psihologie. Cum se numește intervenția fără competeță în discuțiile despre un text ?

        cu stimă,

        • Comentariul nu va era adresat dvs , dar pentru ca tot ati intervenit veti primi si replica  .  In primul rand,  sincer, cu dvs nu se poate discuta cu argumente pentru ca incalcati regulile de baza ale unui dialog public si mai jos voi explica si de ce .   

          1. V-a investit cineva in secret cu dreptul de a stabili competente , respectiv cu dreptul  de a da ( respectiv de a lua ) dreptul la cuvant in spatiul public ?! Platforma Contributors.ro este o platforma civica de opinii si analize , nu ograda dvs personala  in care eventual puteti folosi si parul , asa ca nu dvs stabiliti cine are dreptul sa discute sau nu.

          2. In ce tara traiti dvs si in ce an ? Pentru ca daca traiti aici si acum , dupa 30 de ani  ar fi trebui sa cunoasteti Constitutia tarii in care traiti respectiv un articol esential care are o legatura organica cu mediul universitar in care cercetati si predati biologie  : 

          Libertatea de exprimareARTICOLUL 30

          (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

          3. Chiar daca nu ati citit inca acel articol , se presupune totusi ca in calitatea pe care o aveti  ar trebui sa fiti familiarizat cu comunicarea publica  respectiv cu respectarea pricipiilor dialogului civilizat . Acesta se refera intotdeauna la subiectul discutiei iar una din exigente este  interdictia „argumentului ad hominem” ( respectiv cea mai buna dovada a evitarii discutiei si a lipsei argumentelor contrare ) .  Se presupune, dar deocamdata cel putin dvs nu va puteti focaliza asupra argumentelor deoarece aveti alte prioritati rezultatul fiind acela ca va extaziaza opiniile favorabile sistemului dvs de valori si ridicati bîta la orice opinie critica.

          4. Inainte de a va aroga dreptul de a stabili competenta altora , aveti  categoric dreptul  sa va evaluati propriile  competente si sa va raspundeti singur la intrebarea propusa : 

            ” Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie( s.n.) a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie (s.n.) şi filosofia biologiei (s.n) eseuri (s.n.)  filosofice în reviste de cultură. ” (https://www.contributors.ro/author/virgil-iordache/ ).

          ”  Domenii de competenţă (s.n.) : ecologie, filosofia biologiei (s.n.), ecohidrologie (s.n.). Pregătirea profesională: licenţă în biologie specializarea biochimie  (s.n.) , doctorat în ecologie pe probleme de ecotoxicologie (s.n.) , licenţă în filosofie pe probleme de evoluţia instituţiilor, toate la Universitatea din Bucureşti; specializări post-universitare în subdomenii ale ecologiei, calificare în managementul proiectelor, doctorand în etapă finală filosofie pe probleme legate de teoriile evoluţiei biologice şi culturale, doctorat în etapă finală în geologie pe probleme de modelare integrată a proceselor implicate în eroziunea solului(s.n.) . ” (https://www.uaic.ro/wp-content/uploads/2016/04/3_curriculum-vitae_IordacheVirgil_18Mai2016.pdf ).

          5. Cand emiteti asemenea enormitati in spatiul public  ( ” „ Susțin ipoteza că autenticitatea este bună întotdeauna și că trebuie să o desprindem de efectele ei instituționale. Avem ce admira și la securiști, și la fundamentaliști islamici, dacă sunt autentici. Îi putem iubi și pe unii și pe alții.”  ) va ramane dreptul garantat si libertatea sa discutati  (doar ) cu cei dupa chipul si asemanarea dvs . Sanatate.

          • Vă mulțumesc că ați revenit după atât de multă vreme la textele acestea. Sunt onorat că le acordați atenție, probabil nemeritată. Mă veți putea găsi și în viitor pe Edupedu, Marginalia și Lapunkt.

            cu stimă,

      • Corectie  :
        ” Societatea civila tretat  si intelectualii publici de la noi  ”  si

        ” inspirat probabil prin contrast de experienta culturala si  spirituala a Mineriadei din 1990″  ,

        trebuie citite  :
        ” Societatea civila si intelectualii publici de la noi ” , respectiv ” inspirat probabil prin contrast cu experienta culturala si  spirituala a Mineriadei din 1990″ .

        Multumesc pentru intelegere .

      • Am indoieli ca autorul este la curent cu imensa literatura critica in materie de ´heideggerologie´ : P. Trawny, T. Sheehan, C. Baambach, T. Rockmore, J. van Buren, G. Pattison, etc., etc. ( si nu trimit la Faria si nici macar la Wolin sau H. Ott … ) Tom Rockmore, in The Heidegger Case, On Philosophy and Politics, spune ca heideggerienii alcatuiesc o adevarata secta sau un cult academic : la orice resimt drept ´atacuri´ la opera si memoria maestrului reactioneaza invocind lipsa de calificare in heideggerologie, etc. Calificarea aceasta ar insemna cunoasterea integrala a celor aproape o suta de volume ale lui Heidegger, plus exegezele academice la zi ale heideggerienilor ortodocsi, sau , cum spune Rockmore, ar trebui sa iti heideggerizezi intreaga viata. Heidegger e notoriu pt. limbajul sau imposibil, echivoc si evaziv, ce se preteaza oricaror interpretari. La cei mai multi insa e vorba despre un jargon ´elitist´ mimetic si specios, de ´initiati´ . Dar care e treaba cu ´autenticitatea´ ( Eigentlichkeit ) ?
        Termenul provine din expresivismul romantic german, in special goethean ( Sturm und Drang ) iar in existentialism, mai direct, din nietzscheanism : a fi autentic, viata ca opera de arta, vievere pericolosamente, e idealul supraomist prometeic si in acest sens ´elitist´, estetic amoralist , si de aceea nu conteaza ce, ci cum, Daseinul autentic se opune ´preaomenescului´, impersonalului ´se´, das Man, monotonului : evident ca omul autentic este un ´Om nou´ , intr-o revolutie antropologica . E. Junger spunea ca nu conteaza pt. ce lupti, ci cum lupti, iar C. Schmitt aplica existentialismul in drept si teoria politica, unde autenticitatea este intensificarea sau absolutizarea politicii . Un voluntarism decizionalist sau, mai simplu, ´decretism´ si ´nihilism activ´, mistic ( religia dionisiana, Rausch Glaube ). Trimiterea la teroristi, chiar ca scapare nefericita, e totusi cumva consecventa, caci ´Fiinta si Timp´ e acum vazuta si ca un fel de carte de capatii ( ca ´Zarathustra´) a soldatilor politici germani ( expresia vine de la Spengler), de unde si importanta mortii si a alegerii ( mistica mortii in fascism ) , Heidegger marturisind ulterior ca Daseinul nu ar fi fost un individual, ci un suflet al Patriei ( Volksgemeinschaft, ´neamul´, cum spuneau trairistii , intre care, desigur, si Noica ), – in contextul mai larg al culturii ´revolutionar-conservatoare´ germane, de orientare indubitabil fascista : Schmitt spune partizan, Junger – anarch, acesti anarhisti mistico-politici , evident apropiati de legionari si de scuadristi, deosebindu-se de aceia stingisti si internationalisti prin caracterul lor ´teluric´, inradacinat, patriotic ( Heimat) . Apoi, heideggerianismul a erupt efectiv ( Ereignis , Evenimentul revolutionar ) in anarhismul postmodernist, a combate postmodernismul de pe pozitii heideggeriene e cumva ipocrit si cinic, de pe pozitiile unui postmodernism ´de dreapta´. In cazul lui Heidegger insusi, important nu era pt. cine ce sau pt. ce lupta, de pilda, pt. national-socialisti, ci ´cum´, adica autentic, intens, mistic, fanatic, ca homo totus politicus, aceasta e esenta prometeic-faustiana a ´autenticitatii´. Ar insemna totusi sa acordam prea mult heideggerienilor de ocazie, Heideggerianismul a fost o moda, o forma de non-conformism mai moale si neangajat, un obscurantism apocaliptic tipic filozofiei continentale, pesimism eroic-tragic neoromantic, ecou al huliganismului interbelic, simptomatic totusi pt. inadecvarea elitelor noastre provinciale, nostalgice, dezorientate si complexate.

        • Bună ziua domnule L.A.,

          Așa cum Darwin nu interesează pe nimeni dintre oamenii de științ actuali integral, cu toate operele lui, exceptând istoricii științei, ci interesează prin ceea ce are valoare perenă, de exemplu opera Originea Speciilor, fragmente din altele, la fel e cu orice autor de știință și filosofie.

          Dacă luăm pe Kant de ex., se poate folosi CRP și acum, iar din altele poate mai puțin.

          Același lucru e și cu Heidegger. Firește că literatura secundară e enormă și accesibilă numai specialiștilor în domeniu. Asta nu înseamnă că o operă fundamentală a sa, care n-are treabă cu nici o idelogie, nu poate fi de folos. Faptele, creațiile, operele, se judecă distinct în ce privește utilitatea pentru oameni. Interpretările istorice ale lor sunt și ele de folos, dar din altă perspectivă.

          Prin urmare faptul că există ceea ce numiți o sectă a heideggerienilor nu are nici o relevanță directă pentru acest text. Are așa cum istoria fizicii are pentru a discuta o aplicare a legii lui Newton la o problemă concretă de acum.

          cu stimă,

  2. Când scrieți și publicați un asemenea text, domnule Virgil Iordache, nu obișnuiți să-l mai citiți o dată? Autocorectorul, îmi închipui, v-a provocat atâtea greșeli de ortografie încât de la o vreme m-am oprit pur și simplu din lectură… Mărturisec că problema scrierii corecte s-ar putea să fie un „cărăbuș la cap” pe care-l am… Dar asta este… Uneori și forma în care este prezentată o idee contează…

    • Bună ziua,

      Aveți dreptate, după două zile de muncă pentru a scrie acest text, mai mult decât îmi planificasem, l-am trimis fără să recitesc.

      Dar ați putea avea dvs o contribuție civică, în afară de cea de cititor și comentator: puteți lua cu copy-paste textul, corectați cu track changes în word și trimiteți domnului editor la adresa editor@contributors.ro și cu cc la mine, virgil.alexandru.iordache@gmail.com , cu rugămintea să înlocuiască pe cel original după accept changes.

      Mai mult de 30 de minute cred că nu vă ia.

      cu stimă,

  3. Mie nu mi-e clar daca Liiceanu e la macar la curent cu apologetica crestina occidentala, mai veche si mai noua: CS Lewis, GK Chesterton, William Lane Craig, Robert Barron… Internetul e plin de dezbateri pe teme religioase, de la mic la mare. Aici la ortodocsi, unde credinta e doar har mistic, mai merge cu nu cred pentru ca nu cred, pentru ca nu mi s-a dat credinta. Dar in occident lumea opereaza cu argumente si contra-argumente care se vor rationale.
    Iata de exemplu o expunere recenta a prof. Alexander Pruss, Baylor University

    https://www.youtube.com/watch?v=zhsFPg3KH84

    • Dezvoltarea unei discuții publice în acest sens ar fi de folos. Cartea domniei sale poate cataliza așa ceva.

      cu stimă,

  4. Desigur, putem sa il aducem pe acest ISUS al meu ,al fiecaruia dintre noi , ca pe imagine a unui DASEIN universal ,in tiparul gindurilor unora ce au aceasta presupusa menire , dar adevarul ne arata ca ISUS este privit sau poate fi privit , astfel , doar de un numar relativ mic dintre locuitorii planetei TERRA si chiar in rindul acestora procentul ce crede in notiunea de = ISUS ca fiul al OMULUI -scade dramatic in aceasta parte de lume . Pe alte meleaguri – ISUS – al meu este privit cu totul si cu totul altfel , fie este necunoscut , fie este privit doar ca un profet si nu ca fiu al TATALUI , ce s-a ridicat la ceruri prin vointa divina .Chiar daca se incearca , de catre unii textieri , a ni se induce o anume nevoie de a privi totul , cumva , ca pe ceva deja prestabilit ,ceva ce nu trebuie nici judecat, nici cercetat , modelul , povestea, care sustine intreaga constructie religioasa imi pare a fi depasita de timpuri . La nivel filozofic unii dinte noi pot trece cu usurinta spre nevoia de dasein (ca forma de existenta imediata )dar la nivelul faptelor, ce pun bazele filozofiei ,totul este depasit de timpuri . Nu cred ca cineva isi mai poate asuma si partea faptica a lucrurilor , mai degraba totul este doar o poveste frumoasa, dar tot poveste , asa cum este si povestea numita Quovadis domine ?

    • Bună ziua,

      Ca om de știință aș aborda discuție prin articolele științifice despre dinamica numărului de creștini, tendințe globale, etc. Am rezerve că e un declin numeric al creștinilor, poate al ponderilor în diferite zone. Nu am timpul fizic să fac o astfel de investigare, dar dacă doriți o puteți face dvs. De ex. un articol interesant pare a fi aici:

      https://journals.sagepub.com/doi/abs/10.1177/2396939317739833

      Sunt zeci, sunt sute ? Cineva ar putea să se ocupe cu asta dacă vrea să dețină cunoaștere obiectivă, dincolo de impresii subiective, iar apoi să supună atenției publicului avizat ce a găsit. Acesta e modul de abordare pe care îl încurajez.

      cu stimă,

      • Departe de mine gindul de a face vreo investigatie de acest fel . Am afirmat doar ca in aceasta parte de lume , lumea cu care eu sunt familiarizat si cu care rezonez , fiindu-mi familiara cultura , istoria , obiceiurile intr-un cuvint intreaga INTELEPCIUNE Europeana , din care si Romania face acum parte ,nu doar ca pozitionare geografica ,ci si ca modalitate de acceptare a modelului propus noua de aceasta Uniune, exista un declin al intelegeri Culturii religioase si al manifestarilor , de acest fel, in cadrul Bisericii Crestine . La nivel personal nu am cum a ma pronunta ,fiecare individ are in vedere propria lui intelegere , pot spune ,doar , ca tot ceea ce tine de activitatea Bisericeasca nu mai este perceput ca o nevoie cetateneasca , nu mai are amploarea ce exista cindva . Totusi este greu sa accepti filozofia crestinismului(poate doar pentru mine ) atunci cind la baza ei se afla POVESTEA , cea cunoscuta de noi toti . . Doar la asta am vrut a ma referi .

  5. Daca credinta ,daca Dumnezeu este o chestiune de complicate concepte filozofice, teologie .. poate ca Iisus se adresa marilor carturari de la scolile celebre din Atena, Alexandria, Ierusalim.. poate celor din China ..
    Poate facea niste facultati de teologie.
    Asa Iisus a ales niste oameni simpli, pescari, carora le-a propovaduit invataturi care se adreseaza „inimii”.
    Cei ce vor sa ajunga la Dumnezeu, vad ca o iau pe calea complicata a conceptelor filozofice, teologice, a dogmelor, a traditiilor si nu pe calea aparent simpla a cunoasterii de sine, a sinceritatii cu noi insine,
    a construirii de „biserici interioare”.
    “Fericiti cei curati cu inima, ca aceia … vor vedea pe Dumnezeu”.
    Daca „inima curata ” este calea de „a vedea” pe Dumenzeu de ce atata filozofie, dogmatica, concepte peste concepte?
    De ce o multime se cred indreptatiti sa arate altora „calea” ,
    cand ei nu au parcus-o?
    Niste orbi, vor sa calauzeasca alti orbi,
    organizati acum in niste corporatii economico- religioase.
    Cred ca un Dumnezeu adevarat ar proceda
    asa cum spune proorocul Ieremia 31 :
    33…zice Domnul:
    „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor,
    o voi scrie în inima lor,
    şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.
    34 Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său,
    zicând: ‘Cunoaşte pe Domnul!’
    Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare”…
    De ce ar trebui infintate scoli, construite concepte filozofice..
    in care sa ni se explice ca soarele exista, ca ne da lumina si caldura?
    Poate ca daca exista Dumnezeu ar trebui lasat sa i se arate fiecaruia,
    cum crede Dumnezeu de cuviinta , ca trebuie sa i se arate.
    Prea multi “calauzitori”, prea putini cei care cu adevarat il cunosc pe Dumnezeu. ( care nu este obligatoriu sa fie cel iudeo-crestin)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Virgil Iordache
Virgil Iordache
Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie şi filosofia biologiei. Cărţi şi articole în domeniile ecologiei și filosofiei, eseuri filosofice în reviste de cultură. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Univesităţii din Bucureşti.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Impostura şi ipocrizia

Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea...

Tren la aeroport în 2020, tehnologie din 1930

În urmă cu o lună am scris despre posibile soluții la greșelile majore de proiectare ale acestei lucrări, care altfel riscă să devină...

Implicațiile unei adrese ANAF

Circulă printre grupurile online cu tematică fiscală o adresă recentă prin care ANAF îi semnalează unui contribuabil să fie atent la situația...

Ușurel cu autostrada americană pe scări

Săptămâna trecută, presa românească formală și informală ne-a umplut de “Breaking News” despre un Proiect de infrastructură uriaș: Americanii vor construi o cale ferată și...

Producţia românească de medicamente şi interdicţiile dictate de Nicolae Ceauşescu (1969)

În perioada Războiului Rece, autorităţile comuniste de la Bucureşti au aplicat în economie principiul „Pe unii îi obligăm să fabrice, iar pe...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.