sâmbătă, septembrie 26, 2020

Permanentizarea urgenței în civilizația moftului

Complexul politico-mediatic și comedia de prost gust

Sîntem o societate dramatică; am ingurgitat, la nivel global, cam aceleași structuri narative, în mare parte hollywoodiene. Acestea ne-au formatat gândirea în anumiți termeni de așteptări, patternuri de reacție și de acțiune, estompând alte structuri care sunt specifice mai degrabă lumii tradiționale. Patternul acesta narativ, în mare, e cel din filmul/romanul/jocul de acțiune, el însuși bazat pe basmul eroic: apare un rău (o problemă, un om rău, un vrăjitor, un lider corupt, un tiran, o boală, un cataclism, un balaur) care destabilizează ordinea societății (a orașului, a națiunii, a planetei); un erou salvator pornește să înfrunte răul și să salveze societatea, declanșându-se astfel conflictul. Plotul (sau intriga) se dezvoltă prin alternanța dintre victorii și înfrângeri în desfășurarea evenimentelor conflictului. În final, eroul salvator învinge răul, iar ordinea e restabilită. Cursul poveștii a avut consecința că a schimbat ceva în firea personajelor, în primul rând a celor principale.

Nu doar filmele, cărțile și jocurile pe calculator ne-au formatat în acest fel, ci și complexul politico-mediatic. Vreme de 15 ani, din 2004, România a funcționat în logica războiului mediatic, în care „publicul”, împărțit în două, a urmărit mereu cu sufletul la gură o serie de ploturi în care un protagonist (eroul, de regulă aflat undeva la putere) se luptă cu un antagonist. Regula spune că nu ai altă metodă de a capta atenția publicului; trebuie să-i oferi un conflict, un circ, un război între două personaje majore. În cazul complexului politico-mediatic avem de a face, de fapt, mai puțin cu filmul de acțiune sau basmul eroic, cât mai degrabă, prin grotescul și absurdul său, cu gâlceava de tip Commédia dell’Arte, după cum a arătat Arpad Szakolczai (și, desigur, nu vorbim aici doar de comedia politică românească, ci de politicul modern în general… deși, parcă a noastră se distinge printr-o măiestrie caragialescă aparte).

Conflictul s-a dezvoltat în jurul unor mize precum: condițiile de aderare la UE, suveranitatea țării, lupta împotriva corupției, independența Justiției, statul paralel și altele. La fel ca în fotbal, filmul și personajele fac sens în funcție din tabăra cu care ții: cutare e protagonistul și cutare e antagonistul sau invers. Există o anumită relativitate a modului în care pot fi privite situațiile dramatice, însă, în mare, se poate spune că am avut de a face cu diade protagonist/antagonist schimbătoare, războindu-se: Băsescu cu Tăriceanu după aderare, Băsescu cu Criza, Ponta cu Băsescu, Iohannis cu Corupția, Iohannis cu Dragnea, respectiv Iohannis cu Dăncilă. (Logica situațiilor dramatice a funcționat și înainte de 2004 în România, însă într-un mod ceva mai complicat și nu e locul să detaliem aici.) Cu alte cuvinte, complexul politico-mediatic românesc a funcționat, din 2004 încoace, în principiul conflictului permanent.

Și în momentul de față ne aflăm, desigur, în plin conflict, iar plotul evoluează de la o zi la alta. Așteptarea publicului e centrată pe apariția unei arme (tratamentul) care să anihileze antagonistul (virusul) și să pună capăt acestei stări de conflict, care este, într-adevăr, tratată de autorități ca o veritabilă stare de război.

Perspectiva dramaturgică asupra realității politice ne poate scoate la lumină aspecte neașteptate, căci ne pune la dispoziție filtre de interpretare precum conflict, personaj, plot ori climax. Totuși, principiul conflictului permanent relevă mecanisme mai profunde care pot fi puse în lumină de perspectiva antropologică legată de noțiunea de liminalitate.

Antropologia urgenței

Elaborată în zona antropologiei reflexive inițial de Arnold van Gennep și Victor W. Turner, concepția de liminalitate se refră la perioadele de trecere de la o etapă la alta sau de la un stadiu la altul în viața unei comunități ori a unui individ. Termenul vine de la latinescul līmen, care înseamnă “prag”, aceeași rădăcină etimologică din care avem, bunăoară, cuvântul “subliminal” (care nu are legătură, însă, cu liminalitatea).

În societățile tradiționale, perioadele liminale sunt considerate inerente și necesare vieții, motiv pentru care sunt gestionate prin ritualuri și ceremonii și sunt integrate în viața comunității prin legăturile de sens pe care le creează miturile esențiale și sistemul de semnificații al universului simbolic din cultura respectivă. Nașterea, trecerea la viața adultă, căsătoria, moartea, vânătoarea, recolta, intrarea în noul an, boala, molima, foametea ori războiul sunt astfel de perioade liminale care au, la popoarele primitive și la cele tradiționale, propriile lor mecanisme de gestiune. Viața socială este, astfel, o serie de perioade de ordine, stabilitate, pace și echilibru care sunt întrerupte de perioadele în care ordinea și identitatea sunt “puse între paranteze”, iar legile “normale” și sistemele de relevanță ale lumii sunt suspendate sau chiar inversate. Starea liminală e dominată de sentimentul pasagerului: vrei ca ea să se încheie cât mai repede, abia aștepți să înceteze și să revii la ordinea lumii pe care o știai, aceea pe care o știai drept funcțională. Revenirea la perioada de ordine și echilibru nu înseamnă, însă, revenirea la aceeași stare, întrucât perioada de trecere a marcat, inevitabil, o schimbare în identitatea ori în legitățile societății.

Perioadele liminale sunt relevante și în lumea modernă. În primul rând, “riturile” de trecere continuă să marcheze viața oamenilor și azi la diferite nivele, în diferite contexte și în diferite spații culturale: examenele de bacalaureat, de maturitate, de doctorat ori de obținere a carnetului de șofer, serbarea zilei de naștere, celebrarea Zilei Naționale, ceremoniile religioase, căsătoria, botezul, ceremoniile funerare, învestirile în funcție în cazul posturilor de conducere din administrație, armată ori învățământ, Anul Nou, atingerea țintelor comerciale, competițiile sportive, festivalurile etc. sunt exemple de momente liminale din categoria celor predictibile. La acestea se adaugă, desigur, cele neașteptate (“lebedele negre” de care vorbește Nicholas Taleb), la scară mai mică sau mai mare, precum războaiele, revoluțiile, epidemiile ori crizele economice, care sunt, de asemenea, perioade liminale în care mersul general al lucrurilor se oprește iar legitățile pot fi literalmente “întoarse pe dos”.

Întrucât în starea liminală legitățile normale sînt suspendate iar cunoașterea e obturată de incertitudine și confuzie, comportamentul tinde să se bazeze pe mimesis. Copiezi comportamentul liderului sau pe al a celui pe care îl simți mai aproape de adevăr sau, pur și simplu, comportamentul celui de lângă tine.

Prin răspunsul cvasi-global și prin multitudinea sferelor afectate, actuala criză globală cauzată de pandemia de gripă este, desigur, o perioadă liminală, chiar una fără precedent în istoria umanității. Unii dintre cei care erau ieri în galop pe cai mari, azi sunt năpădiți de teamă și îngrijorare. Unii dintre cei care ieri erau slabi, azi se dovedesc a fi puternici. Unele dintre companiile puternice ieri, azi sunt în pragul falimentului. Unii dintre cei care ieri erau bogați, azi nu mai au ce să mănânce. Unii dintre cei care ieri erau foarte vocali, astăzi tac.

Nu doar prevederile Constituției și ale legilor normale au fost suspendate în urma decretării stării de urgență (libertatea de mișcare, de proprietate etc.) ci și prioritățile de zi cu zi. Ordinea timpului, a spațiului și a socialului care, până mai ieri era funcțională și de la sine înțeleasă, astăzi este suspendată. Graba orașului, claxoanele și înjurăturile din trafic, toate lucrurile care păreau să nu sufere amânare, s-au risipit ca un fum. Miriade de întâlniri, proiecte, spectacole, călătorii, vacanțe, restaurante luxoase au fost puse pe lista de așteptare. O întreagă atitudine a lumii moderne și un întreg life-style au dispărut.

Vreme de câteva decenii, Occidentul a celebrat și a cultivat obsesiv-compulsiv abolirea distanței prin revoluția tehnologiilor IT, de comunicare și transport. Apoi, într-un răstimp de numai câteva zile, un virus ne-a făcut conștienți că, totuși, distanța, într-o anumită doză, e bună, că abolirea acestui dat natural al lumii – acela de a avea distanțe între comunități la diferite scări – își are și el rostul lui. Apoi, în același mod obsesiv-compulsiv, Occidentul a căzut în cealaltă extremă și s-a grăbit să anihileze pe scară largă experiența întâlnirii față-în-față – care, susținea Alfred Schutz, e chiar fundamentul socialității umane – și s-o înlocuiască cu un surogat panopticonic, generând o stare de deprivare senzorială a celuilalt și de precaritate a intimității ce riscă să transforme întreaga lume într-un azil, cum spune Tom Boland.

Moftul cronic

Dar iată, perioada de carantină urmează să ia sfârșit. Va lua sfârșit și criza? Vom ieși cu bine din starea liminală peste câteva zile?

Se va întoarce oare omul glorios, superior, sigur pe sine, mofturos, extravagant, semeț, care stăpânea natura, care arunca mâncarea la gunoi la un minut de la expirare, care arunca hainele la gunoi după ce le purta o dată, care făcea liniuțe pe bulevardul din centru, care domnea cu autosuficiența unui semizeu în paradisul terestru pe care și-l crease singur aici pe pământ? Vor reveni omul de afaceri care-și construia viitorul cu resursele lui smart, femeia empowered cu pasul sigur în lume, tânărul bold care a fost învățat să-și afirme identitatea și viziunea cu voce tare, care urca dimineața în avion ca să încerce atmosfera vibrantă din cutare pub londonez într-un city break și dădea la reciclat laptopul în momentul în care configurația lui devenea outdated? Va reveni omul civilizației mofturoase, care pășea din mall în aeroport și din aeroport în săli de conferințe posh, dar nu ieșea niciodată din palatul său (la fel ca Siddhārtha Gautama în tinerețe), protejat de eventualii sărmani, suferinzi sau bătrâni care ar fi putut să-i strice buna dispoziție? Vor reveni ei neschimbați, acum că au ajuns să contemple boala și moartea care s-au strecurat în realitatea lor ca un cârnaț continuu de cifre prin ferestruica smartphone-ului și i-au învățat un adevăr pe care nu-l știau, acela că moartea e înfricoșătoare? Va dispărea teama colectivă de moarte brusc, așa cum a apărut? Vor fi lucrurile “exact la fel ca înainte”, cum spune Michel Houllebecq sau, mai degrabă, lumea “nu va mai fi la fel”, cum credea Yuval Noah Harari?

Timpul de trecere este, sau ar trebui să fie, un timp de încercare a limitelor și de cernere a valorilor, priorităților, prietenilor și dușmanilor, un timp de reevaluare a bugetelor și forțelor, de contemplare a trecutului și de interogare a prezentului. Așa ar putea să fie și, fără îndoială, pentru unii așa va fi.

Totuși, există o mică problemă. Dacă, în lumea tradițională, situațiile liminale sunt în sfera “naturală” a evenimentelor, lucru care le face acceptabile și controlabile prin mecanisme proprii, liminalitatea aceasta are și o dimensiune patologică, ba chiar două.

Prima dimensiune se referă la faptul că perioada liminală a coronavirusului nu a apărut din senin. Oricât de surprinzătoare și neașteptată pare, această suspendare a ordinii lumii a venit în urma unei tendințe autosubversive care a fost cultivată cu perseverență și care s-a escaladat în ultimii ani în mai toate spațiile civilizației Vestului, inclusiv la noi. Atitudinea subversivă, critică, “disruptivă”, distructivă și deconstructivă a fost o dominantă a unei importante pături culturale, intelectuale, academice, de business sau politice, fiind celebrată ca o nouă normalitate, ca un catalizator al progresului și al mersului înainte. Am fost învățați că biznisul adevărat e disruptiv, că arta adevărată e subversivă, că progresul real e cel care dă peste cap lumea bătrânilor, a oamenilor de la țară, a celor din Căcâna sau a celor din întreg județul Teleorman.

Care e, de fapt, normalitatea pe care tânjim s-o recuperăm în dimineața zilei de 16 mai? Care e ordinea pe care am pierdut-o? În care lume abia-așteptăm să ne întoarcem? În aceea în care ne găsim plăcerea din a submina ordinea lumii, a-i deconstrui resorturile interne și a-i exploata fără milă resursele pentru targeturile noastre de biznis mofturoase și capricioase? Abia așteptăm să ne dăm buni în fața universului, să dominăm natura, să schimbăm lumea după cum ne taie capul și să declanșăm noi revoluții? Nu cumva, în tot acest timp, ne trăgeam palme singuri, ne tăiam singuri craca și ne furam singuri preșul de sub picioare? Nu cumva am cultivat o stare liminală, am injectat realitatea cu liminalitate permanentă?

Liminalitatea permanentă este, de fapt, al doilea aspect patologic al lumii moderne (să mi se permită convenția ca, prin acest termen, să includ și “postmodernitatea”).

În universul arhaic, situațiile liminale sunt, prin definiție, temporare și pasagere. Totuși, unii autori (Arpad Szakolczai, Zygmunt Bauman, Giorgio Agamben, Bjørn Thomassen și alții) au remarcat că unele societăți moderne au intrat în “rituri de trecere” și n-au mai aflat (sau n-au vrut să mai afle) calea de ieșire. Comunismul și fascismul au generat astfel de regimuri politice care erau prinse în vârtejul liminalității permanente.

Vă amintiți de Fidel Castro, veșnic în salopetă revoluționară, veșnic salutând cu Vive la Revolución! Eram adolescent când îl auzeam pe Ceaușescu pomenind de “Victoria Revoluției Socialiste”. Ce revoluție visează omul ăsta, îmi ziceam, că doar sîntem pe timp de pace? Dar nu numai comunismul și fascismul au avut simptome de liminalitate permanentă. Și regimurile capitaliste, urcând cu entuziasm în spirala globalizării, au intrat în aceeași formă de stare liminală din care nu este ieșire. Liminalitatea a fost mereu cultivată în lumea modernă la nivel global prin tendința autosubversivă a progresului. Mai mult, și liminalitatea permanentă a fost cultivată prin negarea trecutului și a tradiției, devalorizarea vechiului, glorificarea prezentului și a viitorului, orientarea mesianică spre un eschaton secular, obsesia pentru înnoire, upgrade și update, sentimentul permanent al urgenței și grabei, starea de breaking news permanent în care se bălăcesc de câțiva ani televiziunile de știri.

Liminalitatea permanentă a fost cultivată acerb în era globalizării și este posibil ca starea aceasta de urgență cvasi-globală, în care liderii naționali (inclusiv ai noștri) au aplicat cuminte, la modul copy-paste, o rețetă universală de War On Coronaterror, să fie doar consecința, punctul culminant al injecției masive de liminalitate permanentă din modernitatea târzie în care ne aflăm.

Această dimensiune patologică a modernității pune sub semnul întrebării capacitatea omenirii de a găsi resursele proprii pentru “ieșirea din criză”, întrucât e posibil ca acest caracter patologic să se fi cronicizat. Autoritățile din diferite țări, inclusiv din România, vorbesc despre o perioadă prelungită a măsurilor restrictive într-o anumită formă sau alta.

Problema cu stările liminale – și, în special, cu starea de liminalitate permanentă – nu ține doar de neplăcrea, disconfortul, dezechilibrul, dezordinea și incertitudinea pe care o anumită comunitate le experimentează cu astfel de ocazii; problema are implicații mult mai grave în contextul actual de expansiune continuă a sferei de dominație a pieței.

Iarmarocul global

Sfere ale experienței umane care, înainte, erau libere de acțiunea pieței, au intrat treptat sub dominația economicului, devenind marfă: educația, cunoașterea, securitatea, sănătatea și, mai nou, chiar și sfera vieții private, au fost cucerite de logica neoliberală, transformându-le în marfă, cu tot ce implică mecanismele pieței libere: preț, vânzare, marketing, publicitate, penurie etc.

Dar ce legătură poate avea liminalitatea cu marfa? Ei bine, este vorba de distincția dintre market și fairground, despre care vorbește Szakolczai. În vremuri de pace, ordine și stabilitate, actul de cumpărare este bazat pe rațiune, bună chibzuială, cântărirea atentă a alternativelor, a bugetului și a consecințelor pe termen lung. Este actul de vânzare-cumpărare care are loc în târgul medieval, în piața (oborul, iarmarocul) organizată cu o anumită periodicitate (de regulă săptămânal). Capitalismul modern a introdus un model corupt al pieței care nu este bazat pe această concepție de market, ci pe fairground – un eveniment disruptiv, străin ciclicității curente, inserat în lumea tradițională într-o atmosferă generală de carnavalesc, distracție și clownerie, ideală pentru oportunism, șmecherie, alba-neagra și șarlatanie.

Distincția – deși cvasinecunoscută economiștilor – este relevantă nu doar pentru istoria “pieței”, ci și pentru înțelegerea, din perspectivă antropologică, a capitalismului modern, ale cărui rădăcini comune cu lumea teatrului au fost puse în lumină de autori precum John Agnew sau Wendy Griswold. Termenul fairground ar putea fi tradus cel mai bine în română prin bâlci, în vreme ce termenul târg pare să conțină în el ambele conotații. Market desemnează, așadar, cadrul comercial al vremurilor de stabilitate, în vreme ce fairground se referă la cadrul comercial din vremuri liminale, extra-ordinare.

Capitalismul modern (cel puțin, cel “dinainte de covid”) are, în esență, un caracter duplicitar, întrucât păstrează aparența “economiei de piață” și a “alegerii raționale”, dar funcționează în logica economiei de tip fairground și a trickster-ului. În lumea fairground-ului, cumpărătorul nu are timp de alegeri bine chibzuite, pentru că marketingul modern e calat pe principiile propagandei și persuasiunii; el trebuie să “cumpere acum”, să “nu mai stea pe gânduri”, să-și dea frâu liber capriciilor, nebuniilor, mofturilor, poftelor de moment, vanității și iluziilor fără limite, fără griji și fără bariere morale ori raționale. Este lumea în care cel care vinde se transformă în scamator și expert în trucuri psihanalitice menite să-l hipnotizeze pe client, trezindu-i dorința și făcându-l să cumpere. Pitită în literele cu font mic-mic ale contractelor, alegerea rațională iese la iveală abia post-factum, în instanță și în manieră apofatică (“iată cum trebuia să faci și n-ai făcut”).

Prin migrarea unor domenii precum sănătatea sau educația în așa-numita “piață liberă”, societățile din SUA, UE sau alte țări cu stil de viață occidental au renunțat la gestionarea acestor domenii după criteriul beneficiilor pentru persoana umană și pentru comunitate, lăsându-le să alunece în terenul mâlos al interesului comercial, al bulelor financiare, al concurenței, al targeturilor de vânzări, al penuriei artificiale, al propagandei și al lobby-ului – într-un cuvânt, în sfera economiei liminale de tip fairground. Această migrare a avut loc pe nesimțite, fără să fi fost alegerea omului de rând și, de fapt, fără știrea lui.

Privind actuala criză din această perspectivă, lucrurile devin cu adevărat paradoxale, întrucât tocmai comerțul și economia sunt cele care au fost puse între paranteze prin politica lockdown-ului. Ce poate să însemne asta? Înseamnă oare că am ieșit din fairground, că s-a încheiat circul?

Dimpotrivă. Cred că fimul e în climax – ca să revenim la terminologia de la începutul acestui text – sau, mai bine zis, e tot în climax. Economia fairground merge mai departe, plotul avansează așa cum trebuie într-un film de acțiune. Experții în scenaristică spun că, dacă vrei să faci un film bun, trebuie să fii nemilos cu protagonistul tău și să-i arunci câte-o surpriză neplăcută puternică atunci când se așteaptă mai puțin. În logica asta, biznisul a fost pus parțial între paranteze la nivel global nu pentru că urmează să dispară, ci pentru că vine ceva mai mare.

Apropo: între timp, protagonistul complexului politico-mediatic s-a schimbat. Ești tu.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Foarte bun articol! Nu am motive de optimism, in sensul de a spera ca aceasta epidemie de CoVID va fi schimbat ceva in esenta noastra, din contra. Citeam pe undeva ca toate aceste manifestari „mofturoase” pe care le prezentati sunt de fapt cauzate de o trauma. Trauma educatiei, a parintilor, a scolii si da, a societatii. In timp ce alte generatii au internalizat trauma, ramanand oarecum modesti dar cu alte probleme, de ex. devenind workahoolici, la noile generatii trauma se vede in look, tatuaje, barbi, anumite haine, dar si in alegeri, pe scurt totul trebuie sa fie diferit fata de parintii lor: platesc cu Revolut, nu cu cardul, beau berea cu lamaie si ghimbir, totul este „revolutionar”.
    Seamana dupa mine cu generatia hippie care a aparut dupa trauma WW2.
    Acum, ca ei habar nu au ce ii mana in lupta, asta e o problema de asumare si constientizare. Tocmai trauma te face sa fugi de adevar si sa iti confectionezi mecanisme de protectie mentala a EU-lui ranit. Caci toate acele aparente goale si manifestari fara fond nu sunt decat un raspuns la o trauma neacceptata, pe care unii din politica si marketing au reusit constient sau intuitiv sa le foloseasca.
    Azi, nu poti sa primesti produsul X contra sumei Y, cumparand produsul X te alaturi revolutiei, de ex revolutia berii cu lamaie. Sunt revolutii pe lumea asta, dar nu atat de multe si dese cum incearca media sa ne prosteasca.

    • @Gigel

      A bea berea cu lamaie e o noutate, acum, (un „trend”) in Romania ? Doar intreb ? Eu am baut o bere faimoasa (nu specific numele sa nu se interpreteze) cu lamaie, in Mexic, in secolulu trecut (1998) in Mexic.

      • Sunt o gramada de manifestari ale moftului urban, bineinteles cu variatii in functie de nivelul de cultura, situatie financiara, etc. Dar in esenta este vorba de moft si forme in general fara fond, nu e prima data in istorie cand traim asta.

        • @ Gigel,

          Am inteles: in Romania este un „moft urban” (cool ?) in anul 2020. In Mexic era ceva obisnuit in 1998. O mica precizare in Mexic – ca si alte tari din zona Caraibelor – se foloseste „lime”(lamaie verde – nu stiu daca exista in Romania) si nu lamaie galbena (lemon).

          • O informatie pentru Jim. Daca este vorba despre o bere care seamana la denumire cu prietenul nostru Virusul cel nou, atunci afla ca , poate chiar inainte de 1998 , un hotel mare din Predeal afișase un benner permanent dedicat acelui produs. Plus ca in curtea lor stateau parcate doua masini, cenul utilitara – care aveau in spate cate o DOZA uriasa ca reclama – cine tie / cunoaste la ce3 ma refer.
            Pe de alta parte un pui de demnitar comunist imi povestea inainte chiar de 1989 ca taica -sau a batut la Vienna bere cu diverse arome de fructe – greu de crezut ca lamâia sa fi lipsit din sortiment. PS. Pe atunci la noi umbla un banc despre berea marca BERO, apropo de zvonul ca pentru a face spuma ori Patronul Stat ori dealerii / carora li se spunea ”gestionari” sau ”responsabili” / adaugau un pic de detergent DERO.

            • @ Psihopatolog modest (19/05/2020 la 8:55)

              „… bere care seamana la denumire cu prietenul nostru Virusul cel nou,….” nu are arome de fructe.
              Nu este ca berea bauta candva, inainte de 1989, de puiul de comunist care a povestit despre Viena…….

              In Mexic si Caraibe, berea se poate bea – cu sau fara – o felie de „lime” adaugata (sau infipta) pe (in) buza paharului.

  2. frumos scris ! a fost odata. cind conta adevarul, sinceritatea, inteligenta si priceperea. acum e altceva. bulele financiare din patru n patru ani, prin care camatarul baga n mina n buzunarul cetateanului productiv, se numesc „cicluri economice”. ca sa vezi, camataru i om de stiinta / academician. despre politruci si jagardelele televizate nimic de spus, mint cum respira si traiesc din breaking news uri. nimic nou sub soare, panem et circenses. cica lumea i in pragul colapsului ca nu mai vede gheata marelui ronaldo si backhandul c o mina al magicianului federer. muschii steroizoidali ai lui stallone darima muntii, din nefericire sint prea mari pentru micutele bacterii si virusi. nu i bai, homo sapiensii sint incuiati in casa de eminentele cenusii protectoare, avind dreptul de a iesi sa respire doar cu masca pe figura. cit infantilism, mai bine ramineau in grota !

  3. Sa inteleg ca societatea capitalista este obsesiv-compulsiva ? La fel si comunismul lui Ceausescu si nazismul bestiei hitleriste ?
    Ce sa facem pentru a scapa de traumele psihice de paranoia pe care ni le poate inculca propaganda cu lupta anti virus ?

  4. Garantez ca lumea va incerca intoarcerea pe exact coordonatele de dinainte , virusul se va opune , se vor cauta noi coordonate, va vota si virusul , se va obtine in fine un echilibru apoi dupa un timp vom avea vaccin pentru toti si posibilitatea de a alege ce pastram din experienta si obiceiurile castigate .

    Foarte bun textul , mi-a placut in special „Iarmarocul global”

  5. Capitalismul e una, iar negustoria e alta. Sintagma ”povești negustorești” nu a adus-o capitalismul, exista dinainte. Iar termenul ”brașoave”, la fel. Asta ca să nu mai vorbim de celebra poveste cu oridginea termenului ”șmecher” / ”schmecker”.

    Isteria lockdown nu a creat-o capitalismul, a creat-o progresismul anti-capitalist. Dar stânga ”revoluționară” nu are niciodată probleme în a susține lucruri contradictorii, din asta trăiește.

    • Una fara alta nu poate functiona, capitialismul si comertul (negustoria) merg mana in mana iar lockdownul exista din evul mediu daca nu chiar si mai dinainte, este „metoda” consacrata si sigura.

  6. Cine stie ,poate este asa cum ne spune textul , poate nu este, sau poate parti vor fi regasite mereu si mereu cind intr-un sens cind in altul . Poate omenirea avea nevoie de o pauza , de o perioda de relaxare , de o resetare a mintii fiecaruia dintre noi . Poate nu ar mai trebui sa privim totul in contrapondere adevar versus minciuna – sau persoana X – versus persoana Y. Scenarita este pina la urma -parte – in fiecare dintre noi , cu totii ne creem propriile scenarii, propriile interpretari ale unor situatii si cautam o proprie motivatie (unic adevarata si care ne apartine numai noua )a tot ceea ce viata ,fie ca este politica sau religioasa sau orisicare alta forma existentialista . Omul , fiecare individ din cetate , extrage , din cea il inconjoara ,doar partea care ii creaza o stare proprie de bine si nu se sinchiseste de ce vor altii din jurul lui . Preferabil este atunci cind citim texte ,ce ne sunt supuse dezbaterii ,sa ne exprimam doar pe scrierea in sine ,fara sa atragem in acest joc si persoane (desigur nu ne putem opri in a critica pe unii sau ai lauda pe altii ).Foarte multe scrieri doar fac aprecieri gratuite , raportate la o persoana sau grupuri de persoane , fara o baza a cunosterii sau fara a cunoste adevarul si se exprima ,referitor la persoane publice , atribuind calitati sau defecte, doar in baza unor aprecieri proprii , uneori doar sentimentalist exprimate . Omenescul din noi, vrea de fiecare data ca -el si numai el – sa aiba dreptate si alege – mereu si mereu – ceea ce mintea lui poate procesa mai usor , ceea ce ii este mai la indemina si ceea ce ii este mai simplu de inteles . Robotului numit om ii este greu sa parcurga o tema si sa se miste intr-un cadru tematic accesind simultan mai multe cai de urmat (fiecare cu adevarul ei ) , mai multe posibilitati de discutat .Fiecare se rezuma in as forma o opinie , pe care o pune in centrul propriului univers al intelegerii si nimic si nimeni nu il poate scoate din propria lui abordare . Putina lume, poate judeca o situatie pornind de la finalul ei (faptele si nu vorbele ce exista de fiecare data intr-un final tematic )si sa incerce a se reintorce pe firul faptelor pina la zicerea initiala . Mai toti uitam faptele sau vorbele ce au declansat la un moment o actiune umana si trecem mai departe cu repeziciune peste tot , parca impinsi de la spate de o forta necunoscuta ,ce ne grabaste pasii spre o noua forma de intelegere . Daca ne vom intorce la cotidianul nostru de -zi cu zi -sau nu , este si asta o intrebare . Deocamdata , se pare ca revenirea aproape totala la ceea ce era – pina mai ieri – normalitatea este inca evitata. Multi dintre noi raman inca in case si nu se napustesc ,nici la cumparaturi , nici la deplasarea cu masina , nici la cheltuirea haotica a banilor , nici la un consum excesiv de bauturi (de orisice fel ) . Este inca o acalmie ce imi pare a fi un factor de bine , o liniste ce ne era necesara si continua sa ne fie necesara . Multe se modifica in perceptia noastra a tuturor si balanta inclina spre nevoia de liniste , de calmitate ,de neagresiune verbala sau fizica . Acum cind ne uitam la multe din programele si politice de la TV , parca aceia care raman ancorati intr-un discurs agresiv,de contra -nu prea mai sunt pe placul nostru si in aceiasi masura si cei care vin tot timpul si ne tot arata si ne tot spun sau ne amagesc cu – fel de fel -de promisiuni ce nu au corespondent in realitate , parca nu ii mai credem ,asa cum o facem cu ceva vreme in urma si nu ii mai recunostem sub forma in care ii priveam si ascultam cindva, ba chiar ne apar uneori comici in spusele lor . – Eppur si muove – ramine insa tot ceea ce se invirte in jurul nostru o data cu planeta in jurul soarelui ,ca sa parafrazam vorbele atibuite lui G.G.

  7. Este constatat faptul, nu exista alegere rationala decat intr-o masura destul redusa, omul modern este ghidat in continuare de instincte asa cum a fost acum 10000 de ani.
    Tocmai acest fapt este bine studiat si anticipat de cei care au reusit sa intelega „mecanismul” dupa care functioneaza omul, care sunt necesitatile, dorintele si visele sale.
    Stim bine intreg tam-tamul care se face in jurul unui vin, cineva a spus, 20 % este vin , restul poveste si ambalaj.
    Criza nu va schimba nimic, in 2 luni nu poti schimba ADN-ul fiintei umane, nu poti schimba valorile, sistemul etc.etc.
    Prea mult ne batem capul cu lucruri care nu se vor intampla pt ca este imposibil iar acum intervine rationalul, trebuie sa incercam sa miniman pe cat este posibil consecintele lockdawn-lui cu mijloacele care exista, marea temere fiind, sunt ele in masura sa rezolve problema ?
    Am cititi si auzit , in Europa exista voci care de pe acum avertizeaza ca nu vom scapa de marirea taxelor si a impozitelor pt a „plati” urmarile crizei, poftim ? n-am inteles.
    Europa sociaista, statul asistential de pe acum incepe sa ne pregateasca usor, usor de ce va urma, va trebui sa ne rupem coatele si mai tare, sa muncim si mai mult pe bani pt consum mai putini, ceva nu se leaga, la cei de stanga oricum nu s-au legat nici o data treburile.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Marius Bența
Marius Bența
Marius Ion Bența este sociolog și a lucrat mulți ani ca jurnalist; scrie despre universuri paralele, modernitate, identitate națională și rețele sociale. Recent, volumul său Experiencing Multiple Realities: Alfred Schutz’s sociology of the finite provinces of meaning a fost publicat la editura Routledge.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

De ce e Bucureştiul altfel

Capitala României e cea mai mică (spaţial) metropolă importantă din regiune: oraşul se termină imediat după blocuri. Limitarea extremă crează probleme importante...

România înapoiată: reflecții la început de toamnă electorală

Locuiesc într-un sat situat la mai puțin de 10 km de Sibiu, practic într-o fundătură mărginită de dealuri...

CV de parlamentar. De la greață la oroare

Mi-am luat inima în dinți și am citit pe pagina de Facebook a lui Valeriu Nicolae toate postările despre CV-urile parlamentarilor români....

Cum se stinge un sat în România

Satul Șirnea din comuna Fundata, județul Brașov este deja bine cunoscut de publicul românesc. Imagini feerice din acest sat de munte circulă...

Asaltul asupra cunoasterii, ratiunii (common sense) si alunecarea spre intuneric

Am fost ispitit sa scriu intoarcerea in Evul Mediu gandindu-ma la faimoasa “e pur si muove” a lui Galileo Galilei, astronomom ,...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.