joi, octombrie 28, 2021

Peruca lui Robespierre

E trist destinul justitiarului de catacomba. Se credea menit sa aduca lumina, sa-si indrume semenii spre zonele pure ale unei moralitati fara cusur, a luptat cu leii si paraleii, si-a construit un nume, se visa recunoscut, aplaudat, aclamat. Facuse ceea ce altii nu indraznisera macar a-si inchipui. Nenorocul l-a urmarit ca un blestem al celor pe care ii sfidase. Pare sa fie logodit cu esecul. Este mistuit de un soi de impotenta interioara, de o incapacitate de a realiza ceva in chip sustinut, pe care el o cunoaste si care il roade pe dinauntru, ca un ulcer. Asta e, cred, cauza chinului sau devastator, neimpacat, un resentiment plin de ura — constiinta unei fundamentale mediocritati, impotente, incapacitati interioare.

El stie ca, atunci cind e comparat cu altii, cu adevarat mari, doar seamana cu ei, dar nu este ca ei: iar asta il innebuneste. El stie mai bine decit toti ca nu face doi bani si ca esecurile sale, marginalitatea sa sunt consecinte nu ale conjuncturilor adverse sau ale ghinionului, ci ale neputintei sale sufletesti: ale lipsei sale interioare de calibru. „E marunt, domnule”, asta e. E facut doar din maruntis. Isteria punitiva a lui Robespierre se situa la antipodul acelei bucurii a vietii care il facea pe Danton atat de uman.

Maximilien de Robespierre

Iacobinul nostru a fost lasat in urma, a pierdut toate trenurile posibile, traieste din dosare ingalbenite de vreme, dintr-o gloriola vesteda. Da note, trage de urechi, vorbeste in numele universului. Nu i-a ramas decat atat, ecoul propriei secretii a urii, al unui icter metafizic pentru care nu s-a gasit si nu se va gasi niciodata vreun leac. Avea ambitia sa lase in urma o opera morala. Nu ramane decat rumegus ranced. N-a avut dusman mai mare decat auto-imaginea sa. Un Dorian Gray al timpurilor noastre…

Absolutismul sau de mic Saint Just la pensie nu mai convinge pe nimeni, traieste pe margine, isi admira pozele din timpuri de mult apuse. Din personajul tonitruant de-odinioara a ramas doar o voce ragusita. Din Robespierre n-a mai ramas decat peruca. Splendoare in baltoaca, buruieni, mucegai, noroi.

Locuieste pe un napastuit, dezolant Bulevard al Amurgului, intre icoane sfaramate si margele desirate. Nu-i mai mai bate nimeni pragul casei, vorbele sale, candva sorbite cu nesat de mai tinerii invatacei, se sting intr-o pacla fara noima. Lectiile sale suna ca o pedagogie a neantului. Declin, scrum, tacere, pustiu.

O prima versiune a acestui articol a aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/01/17/peruca-lui-robespierre/

Recomandare:

http://www.curteaveche.ro/anatomia-resentimentului.html

Distribuie acest articol

39 COMENTARII

  1. Stimate domnule profesor, nu aţi scris şi despre divorţul de semenii săi (care primesc premii şi rănesc astfel orgoliul unui Robespierre de paradă). :)

        • Ceea ce se petrece la ora actuala cu acest linsaj intrece orice imaginatie. Este o mizerie infinitia, o porcarie fara margini. Nu credeam ca se va ajunge pana la acest abis al nemerniciei. Este ceea ce am numit candva voluptatea ticalosiei ajunsa la paroxism. Foertat de presiuni externe, premierul mitoman si plagiator si-a cerut scuze pentru magaria spusa la adresa unui europarlamentar german. De ce nu-i cerem sa faca acelasi lucru in raport cu doamna Monica Macovei? Recomand excelentul articol al lui Cristian Pantazi:

          http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-16428594-frica.htm

        • Lasati-i sa se zvircoleasca, sa ameninte, lupta lor nu e cu noi, lupta lor e cu legile, cu adevarul, cu principiile: iar cei care se ridica impotriva adevarului pierd sistematic orice fel de lupta, oricit ar fi de puternici.

          • Sa nu ne inflamam, chiar daca va exista tot timpul tentatia de a le raspunde cu aceeasi moneda. Daca le vom raspunde pe limba lor, sansele noastre vor scadea cu fiecare replica, fiindca a le raspunde pe limba lor inseamna chiar asta: sa renuntam sa ne mai comportam ca niste oameni civilizati si rationali. Sa facem in continuare recurs la ratiune si competenta, nu la secretii. Sa nu-i tratam ca pe jivinele incoltite care-si arata coltii, chiar daca asa ne trateaza ei pe noi. Caci daca in mintea lor, ei sint oamenii iar noi, jivinele, surpriza lor va fi cu-atit mai mare.
            Cred ca cel mai bun lucru pe care-l putem face este sa continuam ceea ce am inceput bine. Sa ne facem meseria bine, sa propagam fara teama valorile autentice si ideile valoroase: sa-i aparam cu decenta pe cei care le sustin cu onestitate. Sa nu deformam adevarul, sa sprijinim pina in pinzele albe justitia.

      • De ce dezamagire ? Mai curând pragmatism, as spune eu. Când iti pui lumea-n cap in loc de peruca, ce altceva poate ramâne decat peruca ? Sau, eventual masca mortuara, ca sa ne pastram in istorie,

    • sa fi fost Robespierre atat de venal? Nici nu exista un Varan in spate ca sa-l „imprumute” cu sume mari!
      Gadea nu se ridica nici macar la o comparatie cu Quisling.

      • Descrierea se suprapune aproape perfect, spun aproape, pentru ca la Gadea inca n-am vazut
        sfarsitul, dar e simplu de imaginat. Iar daca ar asista la vreo ghilotinare, probabil ca nici n-ar clipi. Ce-ar mai fi de completat? Fanatic. Mai conteaza ?

  2. Isteria punitiva a lui Robespierre se situa la antipodul acelei bucurii a vietii care il facea pe Danton atat de uman.

    Si Georges Danton a fost iacobin (din cate imi aduc aminte) si chiar unul din liderii factiunii ultra-radicale, Montagnards, la fel ca si Robespierre. Ambii republicani extremisti. Lipsa calitatilor oratorice a lui Robespierre era compensata prin ultra-radicalism verbal in timpul dezbaterilor din cadrul Adunarii Nationale (legislativul francez cristalizat in jurul miscarii republicane care a abolit monarhia constitutionala in 1792). Desi de pregatire avocat, Robespierre palea la capitolul oratorie in fata colegilor de partid mai moderati –Girondins– grupati in jurul lui Brissot, Roland si Paine, mai toti oameni eruditi, devotati Revolutiei si Republicii dar cu siguranta departe de a fi fanatici.

    Merita amintit si Jean-Paul Marat, gazetarul revolutionar care sustinea pe linie mediatica actiunile iacobinilor Montagnards si ale mob-ului parizian. Prototipul omului fanatic menit sa starneasca pasiuni, haos, dezinformare, conflict.

    • Propuneam o distinctie de temperamente, nu de ideologii. Dar asemenea distinctii duc adeseori la optiuni diferite. In Britannica, putem citi: „Georges Danton, in full Georges-Jacques Danton (born October 26, 1759, Arcis-sur-Aube, France—died April 5, 1794, Paris), French Revolutionary leader and orator, often credited as the chief force in the overthrow of the monarchy and the establishment of the First French Republic (September 21, 1792). He later became the first president of the Committee of Public Safety, but his increasing moderation and eventual opposition to the Reign of Terror led to his own death at the guillotine.” Exista in plin centru al Parisul o cafenea Danton, nu stiu daca exista si o cafenea Robespierre. Eu unul n-as bea acolo un pahar de vin. Poate ati vazut filmul lui Andrzej Wajda. Nu mai vorbesc de Georg Buchner si de Camil Petrescu. Ganduri bune.

  3. Justitiarii nu pot fi fericiti, domnule profesor! Ei sunt dublu nefericiti: odata, pentru traumele suferite, care le-au deschis apetitul si nevoia de a fi justitiari, si inca odata prin constiinta faptului ca actul de justitie – desi justificat – inseamna curmarea (fie ea fizica sau macar sociala) a unor existente pe care ei insisi le percep, in ultima instanta, ca fiind banale… sau „sub vremuri” ca sa folosesc expresia cunoscuta.

    Credeti ca procurorii si judecatorii de la Nurenberg au fost fericiti? Eu unul nu cred acest lucru, desi deciziile lor au fost eminamente juste, doar ca nu poti condamna pe cineva la moarte fara a te simti tu insuti un criminal, si nu cred ca motivatiile legale sau justificarile morale iti pot aduce linistea sufleteasca.

    Am afirmat – si-mi sustin afirmatia – ca daca i-as gasi pe tortionarii familiei mele mi-as face probabil dreptate singur. Dar nu, nu as fi fericit facand acest lucru: as fi cel mult impacat ca s-a facut dreptate, dar actul fizic al razbunarii m-ar bantui pana la sfarsitul vietii.

    Ca o concluzie – trista dar adevarata – omenirea are nevoie de justitiari! Este aproape unica garantie ca ororile nu vor fi repetate. Cat despre tristetea justitiarilor, va sugerez sa trecem peste cu un minim de delicatete: au ales indoielile, cosmarurile si izolarea, si sunt persona non grata in cercurile oamenilor „de bine” (amintiti-va izolarea calaului in vremuri apuse).
    Doar ca sunt necesari, si nu in ultimul rand pentru ca intelectiualii sunt incapabili sa-si faca singuri dreptate.

    • De acord cu Dvs. Eu vorbesc aici despre justitiarul care a iesit spatiul public, justitiarul de catacomba, care nu mai are drept ecou decat propriul ego hipertrofiat, deci nu despre cei care, precum Joachim Gauck si colaboratorii sai, au indeplinit ceea ce trebuia (folosesc verbul in sens normativ, ought to, sollte) indeplinit. Nu m-am referit la doamna Germina Nagat a carei activitate poate fi privita drept una a justitiei politice in actiune. Am sustinut lustratia in Romania, oricat de tarziu si de partial ar fi ea aplicata. O sustin si acum. Ca orice text literar, articolul este polisemic. Ganduri bune.

    • @ iosiP

      1) considerati pe cei prezenti la Targoviste in acea camera, pe 25.12.1989 , drept „justitiari” in sensul si caracterizarea oferite de dvs. ?

      2) considerati pe „vigilante” in sensul si caracterizarea din comentariul dvs. ?

      3) credeti ca ” a lua legea in propriile maini” suplineste statul de drept ?

      • 1. Nu, cei de la Targoviste aveau o doar misiune murdara de indeplinit: sa inchida gura unora care stiau prea mult.

        2. Definiti va rog termenul, nu putem pune laolalta pe cei care omoara cersetorii din favelas si militiile cetatenesti care sustineau activitatea serifului in vestul Americii.

        3. Da, atunci cand statul „de drept” protejeaza criminalii, din motive pe care le cunoastem cu totii.

    • Interesant punctul d-voastra de vedere. Totusi, desi cred ca oamenii trebuie sa fie liberi sa-si caute fericirea, si eu ma indoiesc, ca multi altii, ca fericirea ar putea fi un bun scop in viata. Si n-as teoretiza prea mult. Cred ca multumirea ca ti-ai facut datoria, bucuria ca ai gasit solutia cea mai buna sint de ajuns.
      Justitiarul e un om aparte, el nu face dreptate ca sa se razbune, ci fiindca are un simt al dreptatii foarte dezvoltat. Il vedeti pe Daniel Morar nefericit? Sau pe Monica Macovei? Eu nu. De blestemat, ii blestema probabil mai mult de jumatate din tara, adica tot atitia citi regreta sincer comunismul. Acesti doi oameni au schimbat insa fata Romaniei prin consecventa si competenta lor, mergind aproape tot timpul contra curentului. Iar ca ei, avem azi din ce in ce mai multi procurori si judecatori capabili si onesti care-si fac meseria. Chiar daca bucuria lor e inca rara, ginditi-va ca si i-au facut dusmani pe toti politicienii, oamenii acestia au totusi motive sa fie multumiti: au deja confirmarea ca-si fac bine treaba. Se cuvine sa-i respectam si sa-i sustinem cum putem mai bine.

  4. Stiu cateva personaje care se pliaza descrierii dumneavoastra si totusi ma abtin sa merg cu identificarea pana la capat pentru simplul motiv ca Robespierre a ramas in istorie. Eu refuz sa le acord acestor fiinte sinistre dreptul la posteritate. Mizeria lor trebuie sa dispara odata cu disparitia lor publica. Si apoi sa intre intr-un imens anonimat pentru tot restul vietii. Si dupa.

  5. Nu stiu, domnule Profesor, daca ati avut intentia sau nu de a exprima in acest articol caracterul dominant al romanului acestor timpuri, insa eu asa inteleg analogia cu Robespierre. Suntem un popor de robespieri balcanici, vajnici producatori de mici ghilotine in ograda proprie, unde asasinam zilnic tot ce sta in calea turpitudinii noastre, bun simt, etica, morala, adevar, excelenta, compasiune, iubire, propriul suflet, etc., punand cu aplomb umarul la construirea Ghilotinei Mantuirii Neamului.

  6. Accentul cade, cred, pe capacitatea de învîrtoșare a mediocrității. E în mediocritatea zgîriată un duh resentimentar cu resurse stihiale, aș zice. Ce nu face conștiința de mezanin pentru a coborî vindicativ etajele superioare! Cum se pune ea în scenă, cum se cheltuie harnic și subversiv la căclîiele excelenței! Nevertebrată și incapabilă a impună altitudine, nu va împroșcaea văzduhul cu secreții acre, nu va căuta să mărunțească temelii solide, să zădărnicească făpturi robuste și înaripate?

    Neputîndu-se acomoda cu un portret estompat şi mişcîndu-se permanent între veleitate şi obidă, mediocritatea îşi depășește acest neajuns adoptînd – cum altfel? – insigna demascatorului încercănat, deturnîndu-şi, va să zică, toate insomniile către un program de tenacităţi ofensive: pamfletul vîscos, denunţul suprarealist, faultul barbar. Adversarul, identificat din rîndurile elitei, trebuie arătat cu degetul, scos de sub plapumă, jupuit de prestigiu, lovit sub centură. Demitizat şi, cu militantă cerbicie, demonizat : ca profitor astuţios, ca mentor improbabil, ca uzurpator îmbuibat, ca abil stricător de suflete.

    Astfel, până mai ieri anonim sau palid, mediocrul îşi obţine rîvnita felie de mondenitate. Sensibil la zăpăceala compatrioţilor, el devine detectiv (fantezist), apoi procuror (inflamat) şi, în final, gîde (jouisseur). Face rating, e inclement şi demolator, smulge gheare închipuite, dă în vileag turpitudini şi mlaştini nebănuite. Apoi, în răsfăţul unui public de rinoceri, surîde. Şi-a dat, în sfîrşit, un destin…

    • Frumos, domnule Vali (ba chiar „frumos ca intotdeauna”, daca-mi permiteti aceasta apreciere), doar ca usor fara obiect!

      Sunt – sau suntem – unii mediocri care au avut de suferit peste putinta dumneavoastra de a intelege, si recunosc ca pentru o clipa (infamanta) mi-am dorit sa fi suferit si dumneavoastra la fel, macar sa stiti despre ce vorbiti. Dar nu stiti – sau poate doar va inchipuiti ca stiti – si sunt convins ca nu am cum sa va fac sa intelegeti: credeti-ma, prapastia dintre cei care stiu si cei care doar isi imagineaza ca stiu taie abrupt orice cale de dialog.

      Ca mediocru, nu ma pot lansa in discursuri inaltatoare sau in ample actiuni reparatorii, unicul meu recurs fiind acela de a apela la „duhul resentimentar” pentru a-mi face dreptate. Desigur, as aprecia contributia elevata a celor din generatia dumneavoastra, doar ca va istoviti energia in eseuri literare, preferand varbul „a spune” in locul celui „a face”.

      „Resurse stihiale”, spuneti? Credeti-ma, daca le aveam as fi terminat de mult ceea ce am inceput, doar ca sunt – cum bine ati observat – un biet mediocru, care isi cauta dreptatea in afara „dreptatii” asigurate de catre statul ca si-a tradat principala menire, aceea de a-mi asigura protectia sau macar compensatia pentru nedreptatile suferite.

      P.S. Mi-e teama ca doamna Gorga v-a analizat si caracterizat in mod corect: sunteti un idealist, aflat la ani-lumina de realitatile lumii in care traiti. Sau mai corect, la „ani-reeducare”.
      Vise placute!

      • Punctual :

        1. Nota mea era gîndită să funcționeze complementar cu textul făcut de Vladimir Tismăneanu. Un (calofil) exercițiu de consens… Ea nu veștejește omul de pricepere medie, de inteligență comună, de viață nespectaculoasă. Totodată, nu simt că scriind ce am scris am nesocotit problema suferinței. Spun doar că tema comentariului era alta, anume mediocritatea resentimentară. E vorba de o clasă de inși cu înzestrări neglijabile care înțeleg să scuipe, să otrăvească, să arunce în aer îzbînda acelora mai buni (să le zicem „elite”), în domeniile profesionale unde își visau ei apoteoza. E simplu : în loc să admiri superlativul cutărei prestații, te împelițezi ca gîde al ei, descoperi în tine, brusc, inepuizabile energii iconoclaste…

        2. Aveți dreptate : nu vă știu biografia, n-am idee care vă sunt cearcănele, tristețile, deziluziile. Înțeleg că ați încasat nedreptăți, că o duceți cătrănit. (Credeți-mă că nici eu nu mă mișc într-o atmosferă îngerească. Nu intru în detalii…) Dar vă recunoașteți în portretul invidiei pustiitoare? Ok, nu sunteți genial (după cum mărturisiți), excepțional, făcător de epocă în cutare meșteșug. Vă bate gîndul să maculați tot ce vă surclasează? Mă îndoiesc.

        3. Poza, bat-o vina! Uneori (foarte des!) interlocutorul rămîne împotmolit în profilul meu de întîmpinare și caută acolo probele inconsistenței mele : sunt prea fraged (oi fi, deși am copilărit în deceniul ceaușismului terminal…), perorez în chip romantic (fără priză la realități), îmi cheltui vitalitatea în mici panseuri frumosiste (în loc să-mi convoc generația și să depanăm patria). E curios : pesemne dacă foloseam experimental fotografia unui domn ridat și melancolic, eram urecheat că sunt victima umorilor tîrzii, a dezgustului geriatric, că cioranizez amar sau, din contră, că-mi visez, descărnat, utopii… Cît despre verdictul doamnei Gorga, ce să mai zic? Est-ce un compliment, ou plutôt un reproche?

        Vă mulțumesc pentru intervenție. Gînduri bune.

  7. Numele acestor indivizi insalubri trebuiau făcute publice încă din 90 pentru ai feri pe oameni de veninul lor care, iată, sub protecția securitâții cu sora lor siameză, miliția, au continuat și mai abitir dar în forme mult mai subtile( citește perverse ) ”munca”. Nu ar fi târziu nici acum deoarece tocmai anonimatul îi face productivi. Există, însă, riscul, la cât de mizerabili sunt, ca listele lor să cuprindă, pe lângă câțiva inși indezirabili, până și pentru ei, și o sumedenie de oameni care le-au fost victime.

  8. Articol bine scris, fraza elevata, dar intrebarea ramene: ce fel de mesaj sa transmiți unui electorat care este convins ca toți fura si ca furtul este justificat atunci când este posibil.
    Acest public răspunde când victima este el însuși. Si de la aceasta relație simpla trebuie început orice program politic, nu la a invita oameni in strada.
    Realitatea economică este simpla: actualul regim „a dat” (desigur, nu de la el), cu o mana si a luat cu doua. Care a fost valoarea cosnitei la începutul mandatului si care este valoare acesteia astăzi. Cât din valoarea muncii a fost erodata de inflație – reflectata prin noile costuri.
    In final, dacă Romanul înțelege ca EL a fost furat, reacția lui va fi diferită.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Cine sunt adevaratii „crizatori”?

Din toata aceasta costisitoare, frustranta, murdara, dar, vai, pilduitoare tevatura, remarc cateva lucuri precise: 1. Criza a avut...

Democrație, decizie colectivă, raționalitate, știință, medicină

Mă tem că numele Nongqawuse nu e prea cunoscut. Era o fetiță din tribul Xhosa, din Africa de...

Criza de carburanţi din S.U.A. şi România din anul 1979 şi limuzinele utilizate de politicienii comunişti de la Bucureşti în perioada 1957-1979

În cursul şedinţei din 25 iulie 1979, Nicolae Ceauşescu a propus şi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat majorarea...

Agenda ,,verde”, Europa și gazul rusesc: cronica unei crize energetice anunțate

            Dacă la sfârșitul verii s-a vorbit despre o situație tensionată, acum se vorbește deschis despre o criză energetică. Prețurile la petrol,...

Preşedintele unui stat eşuat

Preşedintele Iohannis a trecut de la plimbările cu bicicleta şi recomandările practicării terapeutice a golfului la gestionarea crizei sanitare. Ca de atâtea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.