Cândva dorința de a fi preot putea fi ilustrată suficient prin imaginea slujirii sacre a unei comunități. Clericii din vechime – cel puțin ardelenii – se simțeau chemați să se impună și în chip de tribuni ai comunității, atașând Evangheliei idealuri patriotice, de luminare a oamenilor… Să ai parte de carte, să intri într-o breaslă, să cunoști rubrica doctă, uneori chiar și să ai dreptul de a „moșteni” preoția – modelul de familie, din tată în fiu – păreau suficiente ca un asemenea om să fie respectat pentru alegerea lui. Nestemate literare precum „Popa Tanda” de Slavici și „Liicean odinioară” de Agârbiceanu, inspirate din realitate, ne încurajează să descoperim că viața nu e simplul conformism la clișee istorice.
Între timp, școala nu mai cade exclusiv în sarcina Bisericii, iar libertatea… s-a liberalizat, nemaifiind percepută ca principiu al devotamentului în favoarea celorlalți, lucru formulat clar în Evanghelii și în mesajul Împărăției pe care ele o anunță. Și chiar dacă mirosul de tămâie și nevoia de ceremonial îi fac încă pe mulți să se simtă bine în biserică (dincolo de confortul accesoriilor și al rapidității tehnologice a comunicării), a da consistență religioasă propriei existențe rămâne un act profund de libertate la care mulți nu mai prea știu cum să aibă acces.
Se crede adesea că preoții practică doar o meserie și că mesajul lor, deși benefic comunității, nu e viabil celor mai mulți membri ai săi. A pescui suflete pentru credință, ca pescarii de oamenii ai lui Isus, rămâne și azi o chestiune la fel de provocatoare ca pe vremea când, în lume, rabinul originar din Nazaret își chema ucenicii. Între timp, odată cu recunoașterea publică a mărturiei creștine (anul 331), clericul a devenit prin excelență un responsabil ritual. Îi revine să scuture cădelnița, să invoce intenții de corectitudine funcțională, dar mai ales să nu uite a-și măsura viața cu mărinimie. Altfel, autosuficient, încredințat că îl are oricând la îndemână pe Dumnezeu, va lăsa la vedere prea puțină bucurie legată de chemarea credinței personale. Cumplită iluzie pentru clerici și, pe termen lung, pentru cei pe care îi păstoresc!
Așteptăm recunoștința semenilor, dar rămânem surprinși că veștmântul aurit nu mai garantează succesul și autoritatea, că Liturghia nu e un „proces tehnologic” pentru a obține rezultate în numerar și că moralismul, deși articulat sub măsura bună a Decalogului, nu pare să mai impresioneze lumea în chip gratuit. „Pescuirea” ca vocație nu are ascendent în logica umană a succesului, fiindcă a prinde pești înseamnă să pui undița sau plasa, dar nimic nu pare să mai garanteze restul. Paradoxal, sub regimul comunist, piedicile în calea universului de credință au susținut pariul libertății interioare în fața agresiunii puterii. Când, în 1989, libertatea a revenit fără primejdii în sfera publică, nimic nu părea să anunțe parcursul pe care îl va lua existența mea personală. Adolescent, văzusem că nu există alte garanții pentru a câștiga sufletele în favoarea credinței în afară de inexplicabilul har care trebuie încontinuu cerut de Sus. Nimic nou, dacă e să rememorez mandatul dat de arhiereu oricărui preot proaspăt hirotonit. Punându-i în palmă părticica din Cuminecătură, episcopul îi spune: „Primește acest Odor și-l păstrează până la a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos, când are să-l ceară de la tine”.
Odată cu începutul tot mai toridelor veri de la noi, m-am obișnuit să reiau drumul acelei zile când, cu destui ani în urmă, mi s-a întâmplat și mie lucrul acesta. Mă revăd cu fruntea pe marginea altarului, sub palma arhiereului care m-a „pus preot”, și mă întreb de-atunci dacă am reușit să mă schimb cu adevărat, să întrezăresc măcar peisajul împlinirii, și dacă mi-am potolit dilemele și angoasele vis-a-vis de ceilalți. Preotul poate fi și el timorat de ceea ce se petrece în societate, chiar dacă e chemat să-și cultive credința și speranța. Depășit de evenimente – presupunând că nu-și pierde cumpătul –, va simți la rândul său (la fel ca primele generații creștine sau ca martirii recenți) că sensul vieții i se revelează atunci când mesajul evanghelic începe să aibă înrâurire în primul rând asupra lui. Numai că, pe fundalul acestei aventuri personale, descoperi cu uimire că, în existența pe care o ai de trăit, e necesar să epuizezi mai întâi toate certitudinile omenești. Credința nu oferă, de fapt, perspective ieftine care să-l aducă pe Dumnezeu, în mod magic, în simțirile și proiectele noastre – așa cum li se pare unora –, ci ne ferește, providențial, să confundăm istoria cu o simplă luptă a voinței și a forțelor proprii.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
E o zi frumoasa de Duminica aici. Plina de Pace si va mai si citesc articolul, e perfect. Nu-mi mai trebuie nimic.
Multumiri bun domn!
„Preotul poate fi și el timorat de ceea ce se petrece în societate, chiar dacă e chemat să-și cultive credința și speranța.”
Deficitul bugetar poate si chiar ar trebui să îl timoreze pe preotul zilelor noastre fiind platit din acest buget cu multă dărnicie și fără a îndeplini niște criterii sau praguri de performanță cerute tuturor medicilor si profesorilor de exemplu. Mai ales pe preotul acela care câștigă mult mai mult de la cei ce calcă prin cimitire și trec cu sârguință pe la biserică, plătind acatiste. Cred ca atâta timp cât primește de la buget 3700 de lei ca venit minim brut de la bun inceput, a sosit timpul să se întrebe dacă nu este cazul fie să declare și alte venituri mult mai veridic sau cât mai corect pentru a fi impozitate, fie sa renunțe la suportul bugetar al statului și să constate fără timiditate ce impact real au serviciile sale asupra unei comunități pe care crede sincer sau nu aacă încă o mai „păstorește”.
Ori poate guvernul României va constata, in sfârșit, că asemeni Greciei in plina criză a venit momentul să lase societatea românească, prin formele ei restrânse în mici comunități sau parohii să decidă singură care sunt preoții timorați si care nu. In fond, la nivelul fiecărui județ antreprenoriatul de sorginte bisericească deține una sau chiar mai multe IMM-uri performante plasate între primele zece. Cum eficiența economica a preoților și eficacitatea lor managerială sunt evidente deja a sosit cu siguranță și momentul lucid al renunțării lor la salariile bugetare. Dacă nu, atunci se poate substitui la fel de corect in loc de renunțare termenul de sistare de catre guvern a plății unui cuantum de 50 % din salariul inițial iar din 2026 acela al sistării integrale. Vom avea șansa de a vedea astfel cam câți preoți netimorați are la noi cu adevărat biserica ortodoxă si câți își vor mai face datoria din vocația cerută de fapt in aceasta nobilă profesiune.
Cred că a cam venit vremea să stabilim astfel statistic care este numărul creștinilor practicanți și al preoților onesti și in România. Pentru demografi ar fi o binecuvantare iar pentru statisticieni o informatie în sfârșit reală, creștini practicanți intreținându-și cu drag păstorul cu vocație. Cred asta tocmai pentru că nu este ceva absurd ci dimpotrivă rațional și necesar mai ales acum. Inchei cu mulțumiri pentru efortul așteptat de la dvs. de a supravietui prin vocație ajutând astfel creștinește Romania de azi, dar si cu speranța că smerenia nu a dispărut din ortodoxia românească. Scriu asta in calitate de pensionar care încă mai crede că bănuțul lui pierdut din pensie de mâine va fi cel puțin la fel de prețios în qochii lui Dumnezeu ca salariul de la stat al unui preot care are mai mereu și alte venituri. La ceas de grea încercare, poate biserica si BOR vor înțelege în sfârșit cum trebuie să se apropie cu adevărat de credincioșii si necredincioșii României. Dilema preotului timorat si a BOR par a fi acum una strict existențială cred eu in deplina mea ignoranță…
Preotia nu e o meserie sau cariera, este un har. Cine nu-l are, nu ar trebui sa fie hirotonisit.
Azi, este mai greu sa pescuiesti oameni.
Intial, pescuitul se realiza asupra oamenior care credeau (CREDEAU) in alti zei. Era doar o deviere a antentiei de la idoli la Dumnezeu. Acum, progresistii care urla „carpe diem”, conving multi oameni ca nu exista nici un zeu. Intr-o societate fara nici un Dumnezeu… e greu. Doar harul poate face fata.
Mai ales ca sunt si preoti falsi, care in numele lui Dumnezeu te pune sa mori pentru imperiu etc.
Tulburător text, scris cu implicare și scrutare de sine. Chiar dacă de prea puține ori se întâmplă efectiv așa, e adevărat că „a da consistență religioasă propriei existențe rămâne un act profund de libertate”.
Adânc, concis, bine scris!
Eu personal consider că e doar o meserie. Ca în orice meserie, există oameni cu aptitudini, cu chemare și har și există și ceilalți. Bineînțeles, rezultatele celor două categorii de prestatori întru credință sunt diferite, ca de la Cer, la Pământ.
Sufletele ce se împlinesc ajung, inevitabil, să se uite către Dumnezeu (fie că-l numesc exact așa, sau altfel) și aleg o cale, către El. Sufletele rătăcite, lovite de viață, pot găsi alinare, structură și speranță, în credință. Fără îndoială, credința poate face mult bine!
Dar mulți dintre cei ce-l găsesc pe Dumnezeu, confundă religia cu credința, iar unii dintre ei ajung la concluzia că doar religia lor e cea adevărată. Toți slujitorii Domnului, fie ei preoți, imami, profeți, guru, lama etc., au responsabilitatea uriașă de a-l revela pe Dumnezeu, oamenilor, într-un mod în care să-i facă pe acei oameni să înțeleagă că Dumnezeu e unul singur, indiferent de calea pe care o alegem pentru a ajunge la el.
Câtă vreme înțelegem că suntem, toți, copiii Domnului (indiferent de rasă, religie, culoare a pielii, convingeri politice etc.), omenirea mai are o șansă.
Conform Coistitutiei cetățenii acestei țări au dreptul de a crede sau nu în poveștile biblice.
Cu greu mă rezum să scriu doar atât, altfel voi fi cenzurat.