marți, mai 17, 2022

Peter O’Toole: hoinarul conștient

Peter O’Toole nu a fost doar un imens actor, ci și un om cu o voință fantastică. Încă din adolescență își nota în jurnal că nu va fi un om banal și că „va agita nisipurile netede ale monotoniei”. S-a dus acum dintre noi, la 81 de ani, încă un copil unic al cinematografiei și, privind retrospectiv, cred că putem rezuma totul sub titlul unei profeții împlinite. Un excentric din naștere, Sir Peter s-a dedulcit nu doar la hainele grele ale lui Henric al II-lea (în The Lion in Winter sau Becket), ci și la viață pur și simplu: un călător perpetuu, un pasionat al escapadelor bahice, un indiferent încântător, aproape un zănatic! O’Toole și-a transformat pedigriul într-un titlu de glorie atunci când declara senin că nu aparține clasei muncitoare irlandeze, ci clasei criminale (trei dintre foștii prieteni din copilărie fuseseră mai târziu spânzurați pentru crimele comise).

E aproape imposibil de nominalizat rolul său cel mai strălucitor. Probabil că ar exista o oarecare unanimitate în privința lui T.E. Lawrence, fascinantul personaj pus să străbată platouri întregi de deșert, șeici, ambuscade cu turci și memorabile dialoguri cu ofițeri ai armatei britanice. O pereche de ochi albaștri, melancolici, dar sfredelitori, puși să conducă triburi împotriva turcilor în timpul Primului Război Mondial, să-și închipuie unitatea arabă în mijlocul unor extrem de dogoritoare evenimente. Un rol ca o mănușă, am putea spune, din partea unui Peter O’Toole care, la fel ca în viață, nu ne lasă decât să intuim extrem de vag ce anume l-ar fi înclinat spre această lume exotică a dunelor de nisip. Personajul plin de mister al lui Lawrence nu-și putea găsi mai bine cuibul decât în spatele acestor doi ochi albaștri de o intensitate sfărâmătoare.

O’Toole a fost mereu înconjurat de titani ai cinematografiei: Anthony Quinn, Alec Guinness sau Omar Sharif (în Lawrence of Arabia), Eli Wallach sau Audrey Hepburn (în How to Steal a Million), Richard Burton (în Becket), Katharine Hepburn, Anthony Hopkins (în The Lion in Winter) sau chiar John Lone (în The Last Emperor). A contat și acest detaliu în tabloul final al unei genialități cinematografice? Probabil. Dar dincolo de echipele strălucite de platou, Peter O’Toole a epatat mereu ca reprezentant al unei specii rare, născută și apusă practic odată cu el. În pofida unei karme prielnice, O’Toole a continuat să sfideze conveniențe, limite fizice, canoane de tot felul. Putem spune că a reușit în pofida acestor lucruri, împotriva naturii sale nesupuse, iar toate la un loc nu fac decât să-i adauge un bemol [erată: diez] de admirație la imaginea de monstru sacru – clișeul preferat al cinematografiștilor! Nimic nu l-a putut opri pe Sir Peter până la acești 81 de ani plini, nici măcar doctorii care îl avertizaseră în nenumărate rânduri asupra efectelor nocive ale băuturii. Totul s-a jucat pe muchie de cuțit în viața lui O’Toole, totul s-ar fi putut scrie diferit, dar totul a fost scris să fie astfel. Când regizorul David Lean căuta rolul principal pentru Lawrence of Arabia, nu puțini au fost cei care s-au îndoit de oportunitatea angajării lui Peter (mai cu seamă din cauza acestei reputații de „hellraiser”). Dar niciun argument de acest fel nu a putut înlocui prestația pură a lui Peter, plierea ideală pe cofrajul lui T.E. Lawrence. Ce a urmat a fost poveste… După 2 ani de filmări, pe teritoriul a 7 țări diferite, după degete rupte, arsuri și insolații, după glezne luxate și ligamente avariate, Peter O’Toole ieșea maiestuos pe scena lumii ca marele Lawrence al Arabiei. „M-am trezit într-o dimineață ca să constat că eram faimos”, spunea el la acea dată. Când afirmăm că această carieră colosală a fost presărată nu doar cu excentricitățile lui, ci chiar cu sânge și agonie, nu exagerăm prea mult. Nu puține au fost filmele în care Sir Peter a pătimit la modul cât se poate de fizic. De pildă, turnând alături de Hepburn pentru Leul în iarnă, O’Toole își rănește grav unul din degete între două ambarcațiuni, dar își duce eroic bucata desprinsă până a mal, acolo unde o înmoaie într-un pahar de coniac, după care și-o fixează la loc. Apoi își bea licoarea. Normal! Nenumărate astfel de incidente au brăzdat cariera sa fabuloasă, una trăită la limita dintre demență și normalitate. Privind astăzi în urmă, cu mult drag și mai mult calm, putem spune că Peter O’Toole a personificat tot ce are mai spectaculos destinul: sublima imperfecțiune, celebritatea involuntară, jemenfoutismul total…

Nu știu acum ce poate surprinde mai bine esența acestui personaj. S-a jucat mereu pe sine. S-a jucat cu viața, a sfidat-o, a pus-o la încercare. Și poate că multora nu le iese și la fel de mulți s-ar pierde între valurile nesăbuinței cu o astfel de atitudine permanent sfidătoare, dar lui Peter O’Toole i-a surâs și chiar i-a devenit marcă. La final, atunci când cad toate cortinele scenelor lumii, O’Toole va putea rosti cu siguranță un ultim și reverberant cuvânt: PASIUNE!

Iar nouă, spectatorilor de rând, nu ne rămâne decât să-i preluăm în gând exercițiul favorit și să-l petrecem mental peste toate limburile posibile: The only exercise I take is walking behind the coffins of friends who took exercise!

RIP, Peter O’Toole!

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. frumos articolul, nimic de zis, un singur amendament: „să-i adauge un bemol de admirație ”

    cred ca ati vrut sa spuneti diez de admiratie.
    cu bemolul nu faceti decat sa-i scadeti din merite…

  2. Peter O’Toole este pentru mine actorul perfect, adica acela care poate juca absolut orice rol, care-si poate topi personalitatea proprie in personalitatea personajului pe care-l interpreteaza. Ganditi-va numai la personajele jucate de el in „Cum se fura un million”, „Noaptea generalilor” si „Omul din La Mancha”. Vorbesc despre el la prezent pentru ca sunt sigura ca multe generatii de aici inainte vor fi impresionate de geniul lui interpretativ.

  3. Domnule Marius Stan, nu inteleg dece nu amintiti si de „Noaptea generalilor”. Va temeti sa nu se interpreteze? Am observat azi ca nici alti autori de articole in tema nu o fac. In afara de interpretarea magiastrala a lui Peter O’Toole, filmul are si meritul de a prezenta soldatii germani de atunci intr-o maniera, cred eu, foarte apropiata de adevar. Poate de aici vine retinerea.

    • Domnule Bucur, va asigur ca n-am nicio retinere pe acest subiect. Dar sper ca va dati seama ca POT a jucat in aprox. 100 de productii iar selectia devine, inevitabil as spune, o chestiune de gust. Legat de ultimele 2 comentarii, daca as fi pus sa aleg, as opta cu siguranta pt The Ruling Class.
      In rest, daca va plac melodramele, Noaptea generalilor va ofera din plin asa ceva. In mod cu totul si cu totul intamplator, performanta lui POT in acest film mi s-a parut un pic cam prea abundenta si nervoasa, pe alocuri excesiva. All in all e un film greoi iar scopul lui mi s-a parut acela de a scoate in evidenta diferenta subtila dintre crima individuala si crima de masa ca practica inexorabila a unei conflagratii (ca o face prin implicatii ironice, pe masura ce filmul evolueaza, poate ca e prea putin profund… iar dupa ce aflam cine este criminalul si facem toate conexiunile posibile intre apucaturile sale private si contextul mai larg al crimelor de razboi, totul cade intr-o lancezeala cinematografica: moartea suspansului!). Singura retinere legata de acest film e strict tehnica, cinematografica, desi -repet- nu e cea mai proasta pelicula ever…

Dă-i un răspuns lui Marius Stan Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marius Stan
Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro