vineri, martie 29, 2024

Petrolul, agricultura şi datoria externă a României (1979-1981)

Când economistul Radu Negrea a publicat articolul „România încetează plăţile” în revista „Magazin istoric” (aprilie 1990), fosta arhivă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român se afla la Piteşti, în custodia Ministerului Apărării Naţionale, iar accesul istoricilor la imensul fond documentar fusese blocat. Acesta este unul dintre motivele pentru care mărturia economistului român despre intrarea României, în anul 1981, în incapacitate de plată nu a putut să fie susţinută cu documente în primăvara anului 1990.

În articolul respectiv s-a menţionat despre creşterea necontenită a preţurilor la ţiţei, după declanşarea în anul 1979 a celei de-a doua crize mondiale a petrolului şi despre importarea de către autorităţile comuniste de la Bucureşti a unor cantităţi mari de ţiţei, prelucrarea lor şi exportarea produselor obţinute în condiţii nerentabile din punct de vedere economic. Drept urmare, „în numai doi ani deficitul balanţei comerciale a României s-a mărit de trei ori, de la 800 milioane dolari în 1978 la 2,4 miliarde dolari în 1980. Iar acoperirea s-a făcut prin atragerea de credite masive din afară, ceea ce s-a reflectat în creşterea volumului angajamentelor faţă de străinătate”.

În opinia economistului Radu Negrea, vinovat pentru acea situaţie era Nicolae Ceauşescu. Voluntarismul politicianului comunist, lipsa sa de pregătire în domeniul economic şi dogmele în care credea au provocat o criză generală în balanţa de plăţi externe a României.

Opinia respectivă poate fi susţinută în prezent şi cu documente care provin din arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român. De exemplu, la şedinţa din 23 octombrie 1979 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a insistat pentru a se importa suplimentar două milioane de tone de petrol în anul 1980 (în afara planului curent de 21,82 milioane de tone), astfel: „Acest ţiţei nu se aduce pentru consum, ci pentru export. Acesta nu influenţează balanţa (de aprovizionare cu combustibil a României – nota P. Opriş); numai dacă sunt condiţii le aducem în întregime, le prelucrăm şi le exportăm. […] Chiar dacă la producţia netă obţinem 10%, eficienţa tot este bună. […] Dacă cresc preţurile la petrol cresc şi la benzine – un raport direct ca între cauză şi efect. […] Acest lucru nu este prevăzut în balanţa de aprovizionare, este vorba numai de o prelucrare pentru export. Aşa că dacă nu-l vom avea acest ţiţei nu va influenţa restul economiei. Cel mult nu vom avea ocupate capacităţile la chimie, dar restul în balanţă nu influenţează”.

Concret, în anul 1978 s-a obţinut în România o producţie de ţiţei de 13.724.000 tone, iar pentru perioada 1979-1981 era estimată extragerea a 14.800.000, 15.000.000, respectiv 13.300.000 de tone de petrol. La aceste cantităţi se adăugau cele menţionate într-un raport strict secret întocmit la 13 octombrie 1979, la Comitetul de Stat al Planificării şi în care erau prezentate problemele principale ale planului economic pentru anii 1980 şi 1981. În acel document s-a precizat în felul următor: „La Ministerul Industriei Chimice, s-au luat în considerare pentru anul 1980 o cantitate de ţiţei supus la prelucrare de 34750 mii tone, din care import 21820 mii tone (+ 2000 mii tone faţă de plan) şi 35000 mii tone în 1981. Importul suplimentar din anul viitor urmează să fie prelucrat exclusiv pentru export.

În cazul în care importul de 2000 mii tone ţiţei nu va fi realizat, indicatorii planului Ministerului Industriei Chimice vor fi modificaţi corespunzător”.

În felul acesta putem să confirmăm cel puţin parţial, cu ajutorul documentelor, mărturia economistului Radu Negrea, care în luna aprilie 1990 a consemnat astfel: „Adevărul este că prin comprimarea severă a consumului populaţiei şi nu printr-o politică „clarvăzătoare” – cum trâmbiţau documentele oficiale – până în anul 1978 s-a menţinut un deficit la nivel moderat al balanţei comerciale, deficit care se acoperea apelându-se la finanţarea externă. Apoi, datorită în principal impactului celui de-al doilea «şoc» petrolier (din anul 1979 – nota P. Opriş) s-a produs o deteriorare bruscă. Deşi preţurile la ţiţei creşteau necontenit, se continua importul unor mari cantităţi, a căror valorificare după prelucrare era nerentabilă. […]

Pentru anul 1979 se prevăzuse în plan ca încasările din export să depăşească plăţile pentru import cu 1,2 miliarde dolari, iar în fapt s-a înregistrat un deficit de peste 1 miliard dolari; în 1980, diferenţa dintre cifra cu plus planificată şi cifra cu minus, reprezentând rezultatele reale, s-a apropiat de 4 miliarde dolari. […]

Potrivit planificării, în trimestrul I al anului 1981, economia naţională urma să beneficieze de la acest minister (al Industriei Chimice – nota P. Opriş) de un surplus de 144 milioane dolari, dar s-a ales cu un deficit de 273 milioane dolari, rezultând prin cumularea nerealizării cu minusul unui gol de balanţă de peste 400 milioane dolari, care coincidea cu creşterea efectivă a datoriei externe în perioada respectivă.

Deşi în situaţiile înaintate cifrele săreau în ochi – de altfel în rapoartele lor specialiştii le aşezau astfel încât ele să apară evidente –, importurile destinate acestei ramuri, mai ales cumpărăturile masive de ţiţei, au continuat cu încăpăţânare, tocmai într-o perioadă de preţuri ridicate, când procesul de prelucrare în ţară nu se justifica economic, după cum arătau limpede rezultatele la export”.

Deoarece Radu Negrea a menţionat despre deficitul comercial din anul 1980 (aproximativ 4 miliarde de dolari), este cazul să ne referim şi la estimarea complet greşită pe care Nicolae Ceauşescu şi colaboratorii săi apropiaţi au făcut-o în toamna anului 1979 – privind situaţia economică a României în anul următor. Din raportul strict secret întocmit la Comitetul de Stat al Planificării rezultă că autorităţile comuniste de la Bucureşti nu se aşteptau deloc la o adâncire a deficitului comercial al ţării în anul 1980 şi estimau un sold pozitiv în balanţa comercială (200 de milioane de lei valută), în schimburile realizate pe devize convertibile. Acel optimism (o mare iluzie, din păcate) se baza pe vânzarea în străinătate a unor mărfuri româneşti care, iniţial, fuseseră planificate pentru comercializare pe piaţa internă (acestea fiind evaluate la 3 miliarde de lei valută) şi pe reducerea unor importuri de mărfuri în valoare de 400 de milioane de lei valută.

În acelaşi timp, autorităţile de la Bucureşti erau conştiente de faptul că o serie de investiţii pe care le-au planificat la începutul cincinalului 1976-1980 nu mai puteau fi puse în funcţiune la termen (în anul 1980 sau ulterior). La acestea se adăugau proiectele apărute în anul 1978, pentru care ar fi trebuit efectuate importuri suplimentare de 1,9 miliarde de lei valută în anul 1980 şi care au fost amânate în luna noiembrie 1979 din cauza lipsei cronice de valută: „programul de aviaţie, programul nuclear, unele subansamble necesare producţiei de utilaj minier, utilaje pentru canalul Dunăre-Marea Neagră, aparatură de perspecţiuni (sic!) geologice pentru forajul marin, acţiunea OLTCIT, majorarea importului de ţiţei cu 2 mil. tone etc. (subl.n.)”.

Până în prezent nu am reuşit să găsim în arhivele din România nişte informaţii despre cărţile citite de Nicolae Ceauşescu şi dacă acesta aflase despre modul cum s-a înfiinţat şi s-a dezvoltat „Standard Oil Company of Ohio”, sub conducerea lui John D. Rockefeller. Istoria firmei americane ar fi putut să fascineze pe un semianalfabet naiv şi idealist, care a ajuns la o vârstă foarte fragedă să cunoască mizeria din închisorile româneşti în perioada interbelică şi să ia contact cu grupul minuscul de comunişti din ţară – în fapt, agenţi ai autorităţilor sovietice. Oare Nicolae Ceauşescu şi-a închipuit că putea să se ocupe de cumpărarea de ţiţei, de procesarea sa şi vânzarea cu succes a produselor care se obţineau din petrol, aşa cum au procedat John D. Rockefeller şi urmaşii săi? La această întrebare nu se va răspunde, probabil, niciodată. Cert este însă faptul că afacerile cu petrol erau foarte rentabile în anii ’70 ai secolului trecut şi, la reuniunea din 23 octombrie 1979 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., ministrul Mihai Florescu a oferit o evaluare a profitului obţinut de România la un moment dat: „Am avut perioade când am realizat 120 dolari pe tona de ţiţei, în perioade când preţurile variază s-ar putea ajunge la 30-35 dolari pe tona de ţiţei. Chiar în condiţiile în care se obţin 6-10 dolari la tona de ţiţei toată lumea îl prelucrează (subl.n.)”.

Din păcate, intervenţiile lui Nicolae Ceauşescu în economie nu s-au limitat la sectorul prelucrării petrolului. La şedinţa din 23 octombrie 1979 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., politicianul comunist a exprimat nemulţumirea sa privind legumele pentru consum – care erau asigurate în România de sectorul particular în proporţie de 40%. Nicolae Ceauşescu a dorit să-i forţeze pe cetăţenii care cultivau legume să nu mai vândă direct produsele lor pe piaţă şi să încheie contracte de livrare cu întreprinderile de stat, astfel încât „85% din necesarul de legume de consum să-l asigurăm din fondul de stat şi numai cel mult 15% să fie asigurat din sectorul particular (subl.n.)”. Cetăţenii urmau să fie forţaţi să accepte în proporţie covârşitoare preţurile foarte mici planificate de autorităţile de la Bucureşti, iar pe pieţele din ţară şi din străinătate trebuiau să se livreze legume româneşti cu preţuri mari (inclusiv în valută) – profitul afacerii urmând să fie reţinut de statul român.

Astfel, Nicolae Ceauşescu impunea dogma comunistă cu privire la egalizarea veniturilor cetăţenilor, în condiţiile în care unii dintre aceştia erau capabili să obţină rezultate economice mult mai bune decât restul membrilor societăţii. Politicianul român şi colaboratorii săi considerau – greşit, în opinia noastră – faptul că cedarea profitului muncii proprii în favoarea statului este un act patriotic – nu unul de înşelare sau de jaf realizat cu ajutorul legilor emise de autorităţile comuniste de la Bucureşti.

În acelaşi timp, liderul politic român putea propune exportarea unor cantităţi mai mari de legume în anul 1980, astfel încât să fie achitată o parte din datoria externă a României, creată prin cumpărarea de instalaţii, utilaje şi echipamente necesare industrializării ţării şi care, din diferite motive, nu mai puteau fi plătite de statul român la termenele prevăzute în contractele încheiate din iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu sau cu acordul său.

În planurile aprobate de politicianul comunist se prevedea creşterea cantităţilor de legume de câmp şi a celor de seră cu circa 70%, respectiv 11% (de la 3.528.000 de tone obţinute în anul 1978 la 5.042.000 de tone în anul următor, iar la legumele de seră – care aveau preţuri mai mari pe piaţă – de la 138.000 la 154.000 de tone). Visurile deşarte despre recolte şi mai mari nu s-au oprit aici. Pentru 1980 şi 1981 s-a planificat obţinerea a 5.170.000 şi 5.230.000 de tone de legume de câmp,  respectiv 158.000 şi 174.000 de tone de legume de seră. Acele creşteri trebuiau realizate în condiţiile în care – repetăm – cetăţenii mai harnici renunţau la vânzarea produselor lor direct pe piaţă şi încheiau contracte cu întreprinderile de stat – care aveau ca sarcină principală furnizarea de legume pe piaţa internă şi în străinătate la preţuri foarte mari, comparativ cu sumele care urmau să fie achite producătorilor particulari. Interesul acestora pentru a obţine recolte mari a scăzut astfel pe măsură ce autorităţile comuniste de la Bucureşti îşi însuşeau o parte tot mai mare din profitul operaţiunilor de achiziţie şi, apoi, de vânzare a legumelor pe piaţa internă şi în străinătate.

Voluntarismul şi confundarea de către Nicolae Ceauşescu a viselor cu realitatea rezultă şi din planul pe care l-a expus pe scurt la şedinţa din 23 octombrie 1979 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.: „Noi avem de gând ca anul viitor cultura a II-a de porumb să o însămânţăm până la 25 iunie, ca realmente să luăm porumb boabe şi din această cultură, iar cu mecanizarea [pe] care o asigurăm putem realiza acest lucru. O să strângem – chiar dacă strângem mai timpuriu – o parte din orz, în aşa fel încât în 5-6 zile să strângem totul, iar în 3-4 zile, cu capacităţile [pe] care le avem, să putem însămânţa cultura a II-a”.

Astfel, agricultura românească era pusă de Nicolae Ceauşescu într-un pat al lui Procust. Orzul trebuia cules fără să fie copt în întregime şi urma să fie uscat prin vânturare mecanică în spaţii improvizate deoarece pe terenurile agricole eliberate trebuia să se însămânţeze rapid porumbul din cultura a II-a. Acesta, la rândul său, nu avea condiţii să se coacă în întregime până în momentul recoltării sale, iar mijloacele mecanice aflate la dispoziţia cooperativelor agricole de producţie erau insuficiente şi, de aceea, se apela în mod obişnuit la efectivele de militari, la studenţi, elevi şi muncitori pentru strângerea în cursul toamnei a tuturor cantităţilor de produse agricole existente pe câmpurile patriei socialiste.

La fel de optimist ca Nicolae Ceauşescu era Angelo Miculescu. La şedinţa menţionată, viceprim-ministrul şi ministrul Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor a ţinut isonul şefului său de partid, astfel: „Avem suficiente combine şi avem posibilităţi, cu mecanizarea respectivă, să realizăm această problemă. Anul acesta vom primi 20.000 combine pentru recoltatul porumbului”.

Deoarece Angelo Miculescu nu putea fi lăsat să se afirme singur în faţa lui Nicolae Ceauşescu, au intervenit imediat în discuţie alţi doi lideri comunişti: Nicolae Constantin („Este cunoscută grija pe care o purtaţi personal agriculturii. Aceasta o demonstrează dotarea cu un milion şi ceva în plus, din care o parte însemnată în trimestrul IV”) şi Gheorghe Rădulescu („Şi îngrăşăminte s-au dat mai multe decât se prevăzuse”).

Ce anume se putea face însă cu acele combine, după ce cotele de combustibil stabilite pentru a culege recolta se dovedeau a fi insuficiente, iar fabricile româneşti nu livrau piese de schimb pentru maşinile agricole în cantităţile solicitate şi la timp? Răspunsul propagandiştilor comunişti a fost clar: folosirea pe o scară cât mai largă a muncii manuale – aceasta fiind considerată o formă superioară de exprimare a patriotismului (care a fost moştenită, probabil, de la Burebista, Deceneu, Decebal sau chiar de la voievozii români care au învins armatele otomane timp de 500 de ani, însă tot sub stăpânirea sultanului au rămas).

Pentru a se înţelege de ce erau importante exporturile în Occident de produse agricole, legume de seră şi de câmp româneşti (mai ales în Republica Federală Germania, cea mai mare piaţă de desfacere pentru acestea) este necesar să reamintim decizia anunţată de Nicolae Ceauşescu la reuniunea din 13 mai 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., privind obţinerea pentru prima dată de către autorităţile comuniste de la Bucureşti a unor credite bancare pe termen lung din străinătate. Atunci, politicianul român a afirmat că „în planul nostru avem un pasiv de 1 miliard şi 300 de milioane lei valută care probabil va continua să existe şi în anul viitor şi ceva şi în anul 1971. Există o acoperire a acestei chestiuni în credite bancare pe termen scurt, care însă se bazează pe o dobândă ridicată şi ne-am gândit ca să propunem să încercăm să obţinem nişte credite pe lungă durată până la nivelul [la] care se dau în cadrul acesta, ar însemna 250-300 milioane de dolari, dacă le-am obţine de la 5 ani în sus ar fi mai bine, să fie 5-8-10-12 ani, ca să asigurăm acoperirea completă a deficitului de balanţă şi să nu mai apelăm la creditele acestea de scurtă durată, care ne creează greutăţi.

Sigur, de luat suntem gata să luăm de oriunde, dar toate ţările socialiste iau din Occident şi atunci şi noi trebuie să apelăm să luăm din Occident.

Noi şi aşa luăm aceste credite, dar luăm pe termen scurt şi cu dobândă mai mare şi tot din Occident luăm. […]

Avantajul este că nu suntem obligaţi să plătim de la an la an şi lichidăm balanţa aceasta pasivă şi ne creăm un avantaj că [cu cât] aportul anual este mai mic, cu atât vom avea o situaţie mai bună. Italienii au ceva oferte, probabil şi francezii, vom vedea care va fi situaţia la ei, probabil să luăm de la englezi, de la elveţieni, de la nemţi, din mai multe locuri, de la diferite bănci din diferite ţări. Acesta este un credit bancar pe care îl restituim tot în bani. […]

Vrem să luăm pe lungă durată că este mai avantajos. Aceasta este toată chestiunea, iar dobânda va fi cea care se practică pe piaţa mondială. Fiecare a citit manualul de economie politică şi ştie că creditul este o marfă şi ca orice marfă se tratează.

Ca să-l acoperim tot mărfuri trebuie să vindem, dar mărfurile trebuie vândute în altă parte. Ne gândim să vindem mărfuri şi să restituim creditul.

Este adevărat că noi cumpărăm mai mult decât vindem, pentru a susţine ritmul de dezvoltare în care mergem face acest lucru”.

(Pentru toate discuţiile despre creditele respective, care au avut loc la reuniunea desfăşurată la 13 mai 1969, vezi Petre Opriş, Decizia lui Nicolae Ceauşescu privind contractarea primelor credite economice financiare pe termen lung pentru România (1969), în contributors.ro, vineri, 9 octombrie 2020, https://www.contributors.ro/decizia-lui-nicolae-ceausescu-privind-contractarea-primelor-credite-economice-financiare-pe-termen-lung-pentru-romania-1969/).

Ce anume s-a întâmplat cu o parte dintre creditele respective? S-au utilizat pentru achiziţionarea din Occident a unor instalaţii, echipamente şi utilaje necesare dezvoltării exponenţiale a industriei petrochimice. În acest fel, Nicolae Ceauşescu a ajuns în toamna anului 1979 în situaţia de a aproba planificarea prelucrării în România a 34,75 milioane de tone de petrol (în anul 1980), respectiv 35 de milioane de tone (în anul 1981) – în condiţiile în care 68% din cantităţile de ţiţei respective trebuiau importate, iar preţul petrolului crescuse pe piaţa mondială cu mai mult de 70% în perioada 1976-1979 (potrivit declaraţiei făcute de Gheorghe Rădulescu la reuniunea din 23 octombrie 1979 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.).

Din păcate, tot în anul 1979, autorităţile comuniste de la Bucureşti apelau din ce în ce mai mult la credite finaciare pe termen scurt – exact cum se proceda în anul 1969, când Nicolae Ceauşescu a anunţat iniţierea de negocieri pentru contractarea din Occident a unor credite financiare pe termen lung. În asemenea condiţii, se poate pune sub semnul întrebării eficienţa economică a creditelor utilizate pentru dezvoltarea exponenţială în România a industriei petrochimice, iar afirmaţiile economistului Radu Negrea privind efectele negative generate de acea industrie în balanţa de plăţi externe a României pot fi considerate adevărate.

În cazul în care încercăm să aflăm dacă Nicolae Ceauşescu a fost conştient de faptul că importurile de ţiţei puteau să fie nerentabile pentru statul român, răspunsul este simplu. În şedinţa din 22 decembrie 1980 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., politicianul comunist a menţionat că a refuzat deja implicarea României în proiectul propus de autorităţile de la Moscova – privind livrarea anuală, de către partea sovietică, a 450.000 de tone de materii prime feroase – atâta timp cât statului român i se solicita plata în valută forte a acelor minereuri. Proiectul urma să fie valabil în perioada 1981-1990 şi era o continuare a celor încheiate între cele două state la date care nu au fost precizate în stenograma şedinţei din 22 decembrie 1980.

Nicolae Constantin a spus la aceea reuniune faptul că el convenise cu reprezentanţii U.R.S.S. ca România să participe la proiectul respectiv deoarece partea sovietică era de acord să cumpere din România 40 de autobasculante gigant (de 100 de tone), vagoane şi locomotive. Discuţiile pe acea temă nu erau încheiate şi preşedintele Comitetului de Stat al Planificării spera să obţină un rezultat pozitiv la negocierile care urmau să se desfăşoare pentru încheierea unei convenţii bilaterale între România şi U.R.S.S., astfel încât partea română să participe cu utilajele proprii la acel proiect.

La aceeaşi reuniune, Nicolae Ceauşescu a explicat punctul său de vedere privind importurile de ţiţei, astfel: „Şi, în primul rând, noi trebuie să facem calculele, inclusiv cu petrolul, cu ce-l plătim. Dacă îl plătim cu utilaje, atunci utilajul este una, şi atunci este rentabil; numai (sic!) fac calcule că vând petrolul numai la preţul materialelor şi este neeficient; dacă îl plătesc cu utilaje sau cu alte mijloace din domeniul construcţiilor de maşini şi am obţinut acolo diferenţe care îmi acoperă cheltuielile, este altceva. Trebuie să facem altfel calculele! Noi luăm aşa, simplu: este import de utilaje pe devize libere. Nu se poate trage asemenea concluzii”.

Este adevărat faptul că Nicolae Ceauşescu era atent cu cheltuielile statului român (mai ales cele în valută forte), însă în acelaşi timp se poate observa că ideea sa privind achitarea importurilor de petrol cu produse industriale fabricate în România nu era acceptată mereu de partenerii comerciali străini şi, potrivit declaraţiei liderului comunist român, nu era rentabil că imporţi, să prelucrezi şi apoi să vinzi produsele obţinute, pur şi simplu, în anul 1980.

La această problemă se adăuga o alta, extrem de dificilă pentru autorităţile comuniste de la Bucureşti (şi nu doar pentru ele): mijloacele de producţie acumulate (mai precis, cele care deveneau fonduri fixe) aveau preţuri reduse artificial în ţările comuniste deoarece se considera că preţurile respective erau un factor de intensificare a acumulării şi, în consecinţă, avea loc un fenomen de intensificare a creşterii economice. Devalorizarea artificială a mijloacelor de producţie genera un fond redus de amortizare şi de aici rezulta faptul că societatea comunistă nu îşi recupera cheltuielile pe care le-a făcut cu producerea fondurilor fixe, în momentul scoaterii din funcţiune a acestora din cauza uzurii lor fizice şi/sau morale.

Pentru ca economia comunistă să funcţioneze în continuare era necesară păstrarea preţurilor reduse artificial la mijloacele de producţie acumulate (fondurile fixe). Acest lucru putea să fie realizat deoarece autorităţile comuniste au confiscat proprietăţile private din ţară şi au creat proprietatea socialistă de stat. În plus, nu exista nici o opoziţie politică prin care să fie criticată reducerea preţurilor respective şi nerecuperarea fondurilor de amortizare fixate în momentul achiziţionării fondurilor fixe. În cazul în care acestea se cumpărau din străinătate, problema respectivă afecta şi balanţa de plăţi externe, iar autorităţile comuniste din România trebuiau să găsească rapid resurse financiare în alte sectoare economice pentru achitarea instalaţiilor şi echipamentelor importate în scopul industrializării ţării, inclusiv cele destinate prelucrării petrolului.

În opinia economiştilor comunişti Ion Blaga şi Gheorghe Manea – expusă în anul 1977, în volumul „Mecanismul economic al socialismului” –, reducerea preţului mijloacelor de producţie acumulate era eficientă din punct de vedere economic şi a început să fie aplicată în România de la 1 ianuarie 1955, sub influenţa experienţei căpătate de economiştii sovietici în propria ţară. Aceasta s-a realizat pe fondul modificării preţurilor din România în anul 1954 (sintagma care era utilizată atunci fiind „reaşezarea preţurilor”). Ulterior, s-a constatat că anumite subramuri ale industriei (de exemplu, cea extractivă) au devenit brusc nerentabile, în timp ce industria chimică şi cea a construcţiilor de maşini au înregistrat rentabilităţi uriaşe. Deşi în anul 1963 a avut loc în România o nouă reformă a preţurilor, nici aceasta nu a reuşit să rezolve problema nivelării rentabilităţii – apărute după aplicarea de la 1 ianuarie 1955 a reducerii preţului mijloacelor de producţie acumulate.

Din păcate, în documentele consultate în arhivele româneşti nu am găsit nici o evaluare a rentabilităţii economiei din România, pe ramuri şi subramuri de activitate, pentru anii 1979-1981 sau pentru o alte perioade din timpul Războiului Rece. Sperăm însă ca, prin continuarea căutării de documente în diferite fonduri ale fostei arhive a Comitetului Central al P.C.R., să găsim într-o bună zi atât evaluarea care ne interesează cât şi mai multe exemple de nerecuperare a fondurilor de amortizare stabilite în momentul achiziţionării fondurilor fixe şi care au afectat balanţa de plăţi externe a României.

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

  1. In 1982 , timp de 3 luni pe lîngă Oltenița :
    – plivit rosile. Buruienile erau mai înalte decit roșia. Că lipsea cînd apa , cînd curentul.
    – strâns gogoșari, roșii, pepeni.
    – strâns mazăre. Manual. Că mașina ( import) de cules mazăre lucra de la 4 la 6 dimineață. ( Altfel cădeau boabele pe jos că era prea cald ) . Lucra. Cînd avea motorina sau nu era defecta. Că piese de schimb originale nu aveau. Se improviza. 😀
    – cules ceapa frumoasa , groasa care se incarca direct pe tarla in un TIR mega frumos , extra condiționat. Normal , pleca direct în RFG cu ceputa noastră.
    – strâns pepeni .
    Voluntariatul asta a fost la ordin. In uniformă. Cazari in o baracă de PFL construita in mijlocul câmpului.
    Pe 23 august am fost îmbarcați cu tot și toate . Duși cu autobuzul în cazarma și anunțați că suntem liberi. Pardon eliberați. Pardon lăsați la vatra. Norocoși. Era vară. Alții urmau să strângă în decembrie porumbul de sub zăpadă.
    Alții mai puțini norocoși , după 3 luni cazarma au fost duși la canal si mine ( in subteran ).
    Cei mai năpăstuiți , amărâții aia care după depunerea jurământului au apărat patria muncind la Casa Poporului.
    Practic stat sclavagist.
    Pardon socialist. Pardon revoluționar.

  2. Sa importi petrol din Iran, sa-l rafinezi in Romania ca apoi sa-l vinzi pentru un profit iluzoriu, iată gândire de geniu carpatin. Dacă mai adăugăm importul de bumbac din Vietnam și prelucrarea lui la Pocreaca ca sa vindem haine rușilor înțelegem de ce s-a ajuns la faliment. Sa mai adaugam si import de minereu de fier pentru combinate supradimensionate? In acelasi timp recoltam sfeclă și cartofii cu elevii, studenții și soldații.

    • … si sa cumperi licenta pentru constructie avioane de pasageri interzise pe aeroporturile occidentale, ca sa te dai cu trasura reginei Angliei, cum e?!
      …. dar licenta pentru autocamioane care a salvat compania MAN de la faliment, cum e? Sau licenta pentru Renault 12, masina care „era suficient de buna pentru romanii-idioti” ?
      Nea Pingelica ne-a facut de ras in toata lumea! Nici Mobutu Seseseko Cucu Gbendu Wa ZA Banga nu cred ca l-a apreciat vreodata, dupa toate pomenile

  3. O imagine ce este bazata ca si intelegere economica pe spusele fostului sef de stat si pe unele raportari sectoriale ale activistilor de partid ce practic conduceau toate intreprinderile . Este foarte clar ca totul era un fals de proprtii uriase .Directorii erau simpli executanti iar intreprinderile erau conduse de catre sefii de cadre (personal ) si de catre activistii de partid aflati in diferite functii , impreuna cu cei de la centru ,incepind cu membrii PCR (activisti de partid ) si terminind cu decizia finala a sefului statului .La nivel general ,cu mici exceptii , costurile de productie depaseau cu mult veniturile obtinute din vinzarea produselor la export . Diferentele – in pierdere – era platite de toti cetatenii tarii ce nu erau retribuiti corespunzator muncii depuse . La toate acestea se adaugau , raportarile false din agricultura ( nu erau raportate toate terenurile agricole ce apartineau CAP-urilor) , nu era raportata corect productia la hectar .Muncitorii agricoli (la un moment dat si muncitorii din orase erau obligati a merge sa munceasca – simbata si duminica -in centrele de sortare marfa ). Toate cifrele erau umflate spre a satisface maretia conducatorului societatii socialiste multilateral dezvoltate .De pe santierele patriei se furau mari cantitati de materiale de tot felul . In fabrici si uzine si oriunde in economia socialista – furtul era la el acasa . Cetatenii ajungeau pina acolo incit schimbau direct , intre ei , produsele (troc )furate zi de zi ceas de ceas -din intreprinderi (termen generic).De nenumarate ori directorii de intreprinderi erau obligati sa trimita – fara factura – materiale ce erau apoi decontate in sistemul de productie , catre activistii de partid ce aveau de executat diferite lucrari de forma : baze sportive – reparatii de tot felul in sediile de partid , parcuri sau locuri de joaca .Intreaga productie interna de calitate – partea ce era refuzata la export – era vinduta in tara pe sub mina (era o expresie a acelor vremuri ). Totul se vindea la negru . Cojoace stil Alain Delon – geci de piele de calitate – pantofi refuzati la export din piele de mare finete – carnea de tot felul ca si mai toate produsele alimentare curente , Magazinele erau goale – iar familiile aveau congelatoare in care depozitau tot felul de produse atunci cind reuseau sa le gaseasca (si aici era un circuit de relatii si prietenii). Programul la TV tinea doar doua ore , din care jumatate era dedicat maretelor realizari ale partidului . Va imaginati cum daca cineva, peste vremuri, gaseste niste ziare de forma celui numit -Scinteia -ce aparea in acele timpuri si citeste ce scria in ele ramanea inmarmurit . Societatea socialista era practic prezentata ca si bunastarea absoluta iar conducatorii ei erau comparabili cu marile figuri istorice ale neamului romanesc .Curent electric nu aveam decit citeva ore pe zi -La un moment dat s-a cartelat cumpararea unor produse de forma – ulei – zahar – carne de pui – La nivel personal (pentru fiecare cetatean in parte )eram obligati sa participam la mai toate evenimentele ce reprezentau Tara in acele timpuri . Un cumul de decizii de partid gresit luate – implicarea in crearea unor structuri economice si de partid megalomane (facute cu costuri uriase ) construirea unor capacitati de locuire (locuinte )fara a avea o viziune de viitor si unde retelele de transport combustibil au ajuns sa nu poata acoperi la un nivel acceptabil intreaga retea , cumpararea unor tehnologii ieftine si depasite in mai toate ramurile economice , perderile uriase datorate cumpararii acestor sisteme energofage , inchiderea (fata de alte tari ) de facto a intregii Romanii dupa plata datoriilor externe (tot cetatenii au suferit ), precum si numarul extrem de mare de furaciuni ,practic fiecare cetatean pleca zilnic – cu un cui -(o expresie ce se doreste a arata fenomenul de masa ) de la locul de munca , impreuna cu ideologia de partid ce devenise de nesuportat ,pentru un numar foarte mare de cetateni, impreuna cu o conjunctura internationala favorabila , au dus la revolutia (revolta )din anul de gratie 1989.

    • Mafalda ….
      cum sa iti zic … ?
      A) Directorii erau simpli executanti iar intreprinderile erau conduse de catre sefii de cadre (personal ) si de catre activistii de partid aflati in diferite functii , impreuna cu cei de la centru ,incepind cu membrii PCR (activisti de partid ) si terminind cu decizia finala a sefului statului

      1) „incepind cu membrii PCR” … Directorul inususi era membru PCR. Si contabilul sef, si inginerul sef. Sefii de compartimente erau membrii PCR.
      2)Seful de cadre, dupa 1970 era un .. oaresicare. Cma dispretuit fiindca era bnauit ca are „criripitul” ca „sarcina de serviciu” . Si in naii de dupa 70 cadristi statea dracului in banca lui mi se baga ca musca-m ##### calului precum HR ul de azi !!! Ca azi e ca in anii 50 .. HRul (cadristul) isi da cu parerea la ce nu se pricepe!
      3)terminind cu decizia finala a sefului statului.. exista da nu ptr fiecare fabricuta .. Ci ptr „marile obiective”

      B) catre activistii de partid ce aveau de executat diferite lucrari de forma : baze sportive – reparatii de tot felul in sediile de partid , parcuri sau locuri de joaca . O baza sprotiva nu era „ceva de forma”. Era un „obiectiv” de plan. Poa chiar plan cincinal (daca era mare!)

      C) construirea unor capacitati de locuire (locuinte )fara a avea o viziune de viitor d’aia au crescut (din nou!) preturile la ap[artmaentele din blocurile comuniste … (cauta te rog „apartament de vanzare” in ce localitate vrei tu …. si o sa veziu cat costa in orasele mari!)

      D) unde retelele de transport combustibil au ajuns sa nu poata acoperi la un nivel acceptabil intreaga retea Acoiperau.
      Ce u inteleg cei ca tine este ca , desi au exsitat multe decizii gresite, dar neacaul au fots masurile adtive luate … arbitrar. De ex intreruerea curentului electric a produs mai multe boacane decat economii …

      E) La un moment dat s-a cartelat cumpararea unor produse de forma Nu de forma ci pe bune! Zahar si ulei (1 kil/lunar/persaona) parca in iarna 80-81.

      F) cumpararea unor tehnologii ieftine si depasite in mai toate ramurile economice . Nu intitdeauna chiar asa de ieftine sau depasite in modmentul contractului. Ce nu vrei sa stii este ca dupa Primul Soc Petrolier …. ei bine i Apus , mai ales in Japonia si Europa de vest s-au adoptat tehnologii mai putin energi intensive. Da.. daca RSR iscalise contractul de licenta in.. sa zicem 1973 … aia era ! De ex .. asa ca sa stii .. immomentul achizuteiei licentei BAC 1-11 , zisul avion era „star” in Europa de vest preintre scurt curiere. Motoarele RR Spey erau , inca , bune … Anul 1979.
      Dupa 10 ani insa …..

      Sa nu mai zic ca au fopts si „plase”. In conditiile cretserii continue a pretului petrolului RSR a incheiat un acrod cu Iranul ptr frunizari la pretul de 32 USD/baril. Dupa 2 ani pretul pe piata spot era de .. 28 $! Deci 4 * multe milioane barili …

      A da…..

      Multe decizii au fost proaste de la inceput. Sau au fost aplicate gresit. Sau…
      Insa ar fi bine sa analizam sine ira et studio ce si cum .. nu de lata dar prostia nu este doar un monopol comunist !!! Asa ca insiran cuvinte goale despre ce ni se pare ca trebuia sa fie .. am putea sa jaungem sa repetam niste greseli („pire qu’un crime, c’est une faute”)

      • Mici probleme pe ici și colo prin punctele esențiale :)

        C.) Chestia cu blocurile comuniste a fost o aberație cât casa. Ambii părinți ai mei sunt arhitecți pensionari. Au prins apogeul smintelii cu construcția de blocuri din anii 70 & 80. Apartamentle proaste și igrasioase construite la normă de stat au costat în opinia tatălui meu cu cel puțin 25% mai mult decât era normal din cauza risipei și aberațiilor. Ei au avut șansa să prindă ultimul decret favorabil și au construit casa noastră din România în regie proprie începând din 1968. Ușa construției de case în zonele urbane s-a închis câțiva ani mai târziu.

        În orice caz o casă individuală mult mai confortabilă ca un apartament comunist a costat până la urma mai puțin ca valoarea unui apartament deontată oficial de stat.

        Apoi cu excepția câtorva orașe mari prețul apartamentelor comuniste e la pământ. Încercați să vindeți unul în Petroșani, Roman sau Târnăveni :) Chiar dacă azi valorează nici $1000 costul lui inițial era practic același cu cel al unuia similar în București sau Cluj. Poate chiar mai rău, din cauză că-n orașele mici și relativ izolate construcțiile costau mai mult.

        E.) Chestia cu tehnologiile depășite e legată tot de incompetența crasă a lui Pingelică & Co. Când s-a cumpărat licența BAC 1-11 cizmarul era convins că va vinde zeci de poate chiar sute de avioane pe la pretenarii lui de prin lumea a III-a și că în plus va folosi motoarele RR Spey la avionul de vânătoare supersonic IAR-95. La scurt timp după ce România cumpărase licența, BAC 1-11 a ieșit din fabricație în Anglia fiind depășit și fără perspective. Pingelică n-a reușit să exporte niciun RomBAC nimănui, cele fabricate în România erau mult mai scumpe ca cele importate direct din Anglia (e normal când fabrici cu chiu cu vai doar o duzină), iar IAR-95 nu s-a realizat niciodată nici măcar ca prototip pentru că „militarizarea” unui motor ca RR Spey era ceva mult peste posibilitățile industriei românești comuniste – ca să nu mai vorbim de faptul că nu exista avionică, etc..

        În același timp în 1978, același genial cârmaci rupea ceea ce cred că a fost cel mai bun contract de licență pe care l-a avut vreodată România comunistă – acela cu Renault. Licența Renault R12 a fost o chestie foarte inspirată. A asigurat României un automobil modern la un cost accesibil. Uzina de la Pitești a fabricat o serie mică de R18 (succesorul lui R12) și apoi a întrerupt colaborarea cu francezii. Licența R18 costa mult mai puțin decăt aberația cu RomBAC, iar realizarea Daciilor așa păcătoase cum erau ele, era o treabă mereu rentabilă și pe piața internă și la export. În schimb pe lângă dezastrul cu RomBAC s-a aruncat și în aventura stupidă cu Olcit ce a fost un fiasco financiar poate chiar mai crâncen ca RomBAC.

        Astea sunt consecințele ajungerii unui dobitoc la butoane un timp atât de îndelungat. Nu conjunctura era vinovată pentru afacerile proaste pe care le făcea ca ceasul România comunistă, ci faptul că toate deciziile majore erau luate de un individ ce până să ajungă șeful suprem al statului nu administrase în viața lui nicio șaormerie și se pricepea la economie ca oaia la psihologie.

  4. Scuze ,

    completarea mea se bazeaza doar pe ce am trait .. nu pe acces la documente … dar, totusi :

    a) „Adevărul este că prin comprimarea severă a consumului populaţiei până în anul 1978 ” dupa parerea mea , „neavizata” , anii 70-78, au fost cei mai buni ptr cetateanul „simplu”. Consumul a crescut, s-a imbunatatit „ca structura” , sortimental si calitativ Pe ce ma bazez? Pai oe memorie! „recunosc” am trecut de la coniac 3 stele la coniac Moldova (56 lei/700 ml) si Dunarea (62 lei)!Si mai am exemple din astea …. Din grreupul de operatori calculator , vreo 12 , 6 au ajuns proprietari de apartamente de 3 camere . (un inginer avea un salariu de bazaq de ccca 2600 lei, un iperatior calculator 1650). In 1978 toata lumea a vrut concediu pe litoral …
    Ma rog in 79 au inceput primele semne ca e ceva in neregula …

    2) Ptr oricine care urmarea stirile (cate erau .. dar totusi erau) era „ceva ” legat de pretul petrolului si nastea intrebarea „cum ne vom descurca?”. Nu o sa gasiti documente.. discutiile alea aveau loc intre oameni „de incredere” (adica daca aveai un frate „cinstit da’ cam dobitoc” nu discutai asa ceva cu el! Ca dobitocu … )
    Legat de aceasta pron 1980 incepeam sa ne punem intrebarea „bine, bine continuma polanurile din 1973 … dar nu toinem cont de schimbari? Ca aia din vest modfica si tehnologiile, noi tot cu alea de dinate de Yom Kippur? adica razboiul care a precedat Primul Soc Petrolier)

    Dupa 1985 parerea mea personala (discutata cu f putini) era ca de fapt PCR si Nae mizasera pe o criza scurta si acum RSR era „depasita” ca urmare a erorii de apreciere (criza scurta)

    A da. Agravata de aprecierea dolarului de la inceputul anilor 80 . Noi exportam mai ales in RFG .. si una era sa platesti datoria in dolari cu o DM evaluata la 0,8$ si alta cu una la 0,5-0,6 !!!

    • Din ceea ce ţin minte, au existat multe produse bune pe piaţa românească până în anul 1978, inclusiv, însă chiar şi acestea erau supuse restricţiilor cantitative. La oraş se puteau găsi multe, însă la magazinele din sate era sărăcie lucie. Probabil că acesta este sensul frazei economistului Radu Negrea. Iar dacă dv. spuneţi că nu erau restricţii, încercaţi să vă închipuiţi ce anume se putea importa dacă Nicolae Ceauşescu lăsa totul pe seama cererii de pe piaţa românească. Aşa se putea intra mai repede în incapacitate de plată! Şi am lăsat de-o parte efectele cutremurului şi ale recoltelor slabe din 1979-1981 (secetă) deoarece le-am menţionat în cartea despre economia românească, apărută în urmă cu doi ani.
      Îmi aduc aminte şi de rata de schimb dolar-marcă, de discuţiile de atunci (le găseam în „Lumea”) despre schimburile comerciale dintre SUA şi RFG (marca devalorizată permitea exporturi mari în SUA) şi situaţia României. Nu am insistat asupra acestui aspect deoarece intram prin alte dosare şi nu mai ieşeam de acolo trei săptămâni. :)

      • – noi, ardeleni, cumparam masline sa le aducem bunicilor in Regat. In Regat se facea coada la ele, la noi se gaseau peste tot dar nu se prea cumparau. Dar deh, planificarea socialista, tovarasi!
        – pentru pantofi de calitate trebuie sa mergi ori la Cluj, ori la Timisoara (si, dar mai putin la Oradea). Idem pentru imbracaminte de gata (costume, unele de foarte buna calitate – mi-aduc aminte ca am mers cu un coleg sa-si ia costum de bacalureat. A cumparat unul foarte frumos si cu un croi foarte bun la jumatate de pret fata de cit platisera ai mei pe unul de comanda).
        – echipament de sport de calitate? Mai usurel. Citeva fabrici faceau copii, unele bunicele, dupa Adidas, majoritatea celorlalte produse erau cel mult mediocre calitativ. De unde stiu? Le comparam cu cele primite de colegi care aveau rude in Nemtia si primeau pachete. Nu puteai compara un Adidas, un Puma sau un Onitsuka cu un Pionierul fara sa fii melancolic. Rachete de tenis? Erau cele 3 produse la Reghin (Pluto – pentru copii, Neptun si inca o marca). Mda, si rachetele Aeroplane chinezesti. Aha, sa fie la ei acolo. Ce Dunlop SP (cel cu care juca Nastase? Ce rachete din dural (va amintesc ca in 1977 multi jucatori cu asa ceva jucau)? Toate veneau din import. Orice second hand pe care puneai mina – uneori pe bani grei, asta daca ti-l vindea cineva – era mai bun decit orice gaseai in magazine. Palete de pingpong? Era plin de chinezesti, majoritatea ordinare, pentru cele bune macar de intrare, un Butterfly Sriver sa zicem exista „piata libera”. Pot continua, lista e foarte lunga.
        – inchei cu 3 amintiri: – 1977, covrigii s-au facut din 4 la leu 3 la leu. Peste noapte. 1978, inainte sa plec la scoala o aud pe mama” „ce vremuri traim”. N-am inteles ce spunea. 1982, aprilie, cred. Carpati-ul fara de Timisoara (CFTM pentru cei care ati locuit in camine studentesti) s-a facut peste noapte din 2.50 lei 3.25 lei. N-am inteles atunci, n-aveam nici cum si nici de unde, ca „ieconomia” suporta un soc inflationist.
        Deja magazinele altadata pline erau mai degraba goale, produsele care existau erau proaste (asta prin comparatie cu cele din productia interna care se gasisera inainte), incepeau sa se gaseasca cele de trebuinta „pe piata libera”: blugi, tricouri cu dungi orizontale (o tempora!), sosete albe (obligatorii!), „reiati”, cafea, anticonceptionale, casete/benzi audio + magnetofoane si casetofoane bune, deja alimentele erau „rationalizate” si de unde inainte de ’78 veneau unguri si polonezi si goleau magazinele noastre, acum veneau si vindeau ei guma de mestecat (auzi idee, sa nu gasesti guma de mestecat in magazine!) Marlboro si schiuri Elan si costume de schi Dachstein.
        Si stiti ceva, existau atelierele care montau supape si umpleau cu gaz brichete de unica folosinta! Asta spune tot despre mareata economie romaneasca, altminteri capabila sa ne puna tone de otel pe capete!

      • Domnule Opris

        sunt de acord cu observatiile dumnevoastra.
        Dar, este un mare DAR
        Da, pe la sate magazinele erau …. cam „saracute” dar … cate masini de spata puteai vinde intr-o comuna de 5.000 locuitori ?
        Altele …. eh .. nu se produceau si , pe bune regimu era scârțan … si mai toti „pustanii” (eu fiiind din 52 ..) isi doreau magnetofoane, casetofoane si autoturisme! Care nu prea se gaseau sau ma rog nu aveu linia la moda .

        Insa, comparand anii 60 cu anii 70 si pe acestia cu anii 80 … ce pot sa va spun cu mana pe inima anii 70 au fost cei mai buni ptr „omul de rand”…
        Scuze , ma cam laud – https://www.scribd.com/doc/24242160/Amanunte-Cotidiene-Din-1960-1980 – ceva despre ce se gasea, cat costa.

        Da… ce nu se intelege, ce nu se vrea sa se inteleaga este ca „nostalgicii” nu doreau prelungirea mizeriei din anii 80 .. ci o restabilire a consumului popular la nivelul dion 75-77.. Gresau de intels enorma diferenta dinre „oferta” din magazinele anilor 70 (numai ciocolata „mare” de 100 de grame era prezenta in vreo 10 sortimete .. asta in Biciresti ca la tara … scuze) si mizeria anilor 80. Sa nu mai zic ca cei nascuti prin 1975 aveau vaga imoresie ca „normalul” era mizeria din anii 80 .. nu oferta realtiv satisfacatoare din anii 70 . Greu de acceptat ptr unu crescut cu progam TV de 2 ore si alea 2 joi fiind doar te puo in ### Conducator iubit! ca in 1978 noi le eplicam unora din Franta ce e prin Dallas Ewing Oil …

        Domnul meu sunt diferente intre perioadele diferite …. hm de la revedere .. tin minte ca a fots ceva „soc” cadn prin 1962 sau 63 au inceput sa se vanda autoturisme catre populatie ….

        A da. Si inca un link : https://forum.softpedia.com/topic/892034-asa-cum-a-fost/ primlel vreo 50 de pagini
        Amintiri diverse .. Sa zic asa „istorie orala” .. si o sa va mirati cate seriale americane am vazut in copilaria noastra „socialista”!

        • Sigur că „nostalgicii” nu vor mizeria din ani 80. Nimeni nu zice asta…

          Problema e că decada de mizerie atenuată și suportabilă (că prosperitate n-a fost !) din anii 70 s-a zidit pe suferințele și sărăcia din anii 50-60, și nici măcar asta n-a fost de ajuns. România a scuipat sânge și a plătit puținul din anii 70 cu mizeria crâncenă a anilor 80, cu sărăcia anilor 90 și dezvoltarea lentă a deceniilor 2000 și 2010.

          Nici azi, la 30 de ani de la împușcarea lui Pingelică România nu a ajuns în termeni relativi la celelate țări europene, acolo unde era în Anno Domini 1938, când Italia, Grecia, Spania, Ungaria, Părtugalia, Austria sau cea mai mare parte a Germaniei erau țări sărace pe lângă România.

          Comunismul ăla după care schiorlăie nostalgicii a făcut praf o țară înfloritoare în câțiva ani. Singurul lucru pe care-l știm e că 3 decenii nu au fost suficiente pentru a repara cele aproape 4 decenii și jumătate de comunism.

          Dacă e să extrapolăm, situația e de-a dreptul sumbră. Pinochet a avut nevoie de o decadă de condus Chile cu mână de fier pentru a repara ce a distrus Allende în 2-3 ani. Dacă proporția se menține înseamnă că ar putea dura binișor peste 100 de ani ca țările estului să repare pustiirile comunismului după care plâng nostalgicii cu lacrimi amare…

          • Svejk

            credinta nu inseamna si dreptate.
            Cauta pe Bogan Migerscu si vezi tabele din cartea România și Europa. Acumularea decalajelor economice .

          • Pentru Ghita Bizonu’:

            Câteva fapte ce bat orice tablele:

            1. În România interbelică practic nu exista emigrație românescă cu toate că un pașaport se obținea repede și ușor. În vremea comunismului sute de mii de români și-au părăsit țara riscându-și pielea în condițiile în care grănicerii trăgeau fără probleme. În postcomunism milioane de români și-au părăsit țara.

            2. Enciclopedia Românieie de la 1938 estima numărul imigranților europeni din România la 1 milion. Pentru epoca aia era enorm.

            3. În România trăiau aproximativ 900000 de germani (mare parte țărani și muncitori sau meseriași mărunți). După aproape 900 de ani de viață în Transilvania, în vremea comunismului și imediat după aia au plecat peste 98% din ei. Din puținii rămași unul a ajuns președinte :)

            4. Primii 1000 de evrei primeau cetățenia română în 1878 după ce se înrolaseră în armată în vremea războiului de independență. În 1939 trecuseră bine de 1 milion. Evident că ăști imigraseră în cea mai mare parte. Azi au mai rămas câteva mii. Prin anii 60-70 aproape un sfert din populația Israelului era formată din evreii fugiți din România.

            5. Exista o comunitate destul de semnificativă de italieni veniți în special din Sicilia și Calabira să lucreze în carierele de piatră românești. Au plecat cu toții cât de repede au putut în vrmea comunismului înapoi acasă. Azi sunt undeva peste 1 milion de români ce lucrează în Italia…

            6. Prim ministrul comunist Ion Gheorghe Maurer era fiul unui mic meseriaș neamț venit din Germania și al unei franțuzoaice venită și ea să câștige o pâine la București.

            Tatăl generalului de securitate Pacepa era un imigrant slovac ce avea un mic atelier mecanic la București. Își imaginează cineva azi un lăcătuș neamț sau un mecanic auto slovac emigând în România ca să scape de sărăcia de acasă?

            Crec că aceste fapte arhicunoscute dau imaginea clară a prăbușirii cauzate de comunism.

        • Nea Ghita – Cand spui mata ca era bine – sau, „mai bine” prin „70 – mi-aduc aminte de bancul cu ovreiul care – disperat – se duce la Rabin si-i spune ca nu mai poate trai ! Are o singura camera , nevasta si cinci copii ! Si Rabi il ajuta – sfatuindu-l sa -si aduca si soacra in camera !!!! Si bietul ovrei vine si mai disperat din nopu la Rabi – ca nu mai poate trai !! Si Rabi il sfatuieste sa-si bage si unica capra in camera ….. Si iar vine plangand la Rabi – care-l asculta si recomanda sa …. dea afara capra …. Si cand vine iar – ii recomanda sa-si trimita si soacra acasa la ea … Si ceva timp dupa il intalneste pe strada si-l intreaba cum se mai simte ? Mult mai bine Rabi – multe „mai bine” ! Si rabi ii spue – Vezi Itzig , tu traiai „mai bine” dar nici nuti dai seama ! Cam asa si cu romanii ! Traiau „mai bine” prin …. ’70 ! vhiar daca nu aveam multe din cele necesare si elemantare ! Dar INCA traiam „mai bine” ! Dar va veni si vremaea cand la CC sau alte sedii de Partid ( cu PPPP..) crapai de caldura si la blocurile unde locuiam „aia de rand” tremurai de frig – igrasia si mucegaiul erau infloritoare – si „pingelica” ne recomanda sa „mai punem o haina pe noi” Tara a fost furata – spoliata si vandalizata – de COMUNISM si netrebnicii care erau comunistii ! Numai analfabeti, prosti si pusi pe huzureala . Romania a fost PROST CONDUSA de niste neaveniti ! Am lucrat 40 de ani in Romania socialista si nu cred ca am avut mai mult de doi sefi in care am recunoscut competenta si ascendentul – In rest am avut sefi NUMAI idioti , incompetenti si PUNGASI ! Si pentru ca tot „aia” au ramas la conducerea economiei – la toate nivelele – ba au mai aparut si alte nulitati : Ilici Iliescu – KGB sau Petrica Roman care nu facuse NIMIC o viata intreaga – sef de laborator = neica-nimeni ) s-a dus dracului toata industria romaneasca si au inceput marile jafuri bancare si economice ! Stimate Domn – am lucrat din greu – nu am fost unul din profitorii regimuli comunist – si cati au fost – am fost platit „la fel” ca toti puturosii ! Pingelica a fost nu numai PROST ! A fost si ignar ! Avea o placere sa vada lumea suferind de foame – frig si alte lipsuri in timp ce nu se mai satura de palate, vile, case de protocl marete si cabane de vanatoare ! Nu a suferit nici ceea ce oferise ca recompensa Dej pentru cei care lucrasera efectiv si cu succes la industrializarea Romaniei dupa ‘960 ! Una din masurile lui Ceausescu a fost sa se anuleze reducerile de impozite si alte avantaje materiale acordate celor decorati sau premiati in vremea lui Dej ! Asta ca un exemplu de imbecilitate si rautate de tip mitocan ajuns ! In rest sa auzim numai de …. BINE !

          • “ ba au mai aparut si alte nulitati : Ilici Iliescu – KGB sau Petrica Roman ”
            Nulități? Au îndeplinit punct cu punct planul lui Gorbaciov!

    • Ce vremuri minunate, ce vremuri romantice… Numai cine nu a trăit atunci nu poate reda spiritul de aventura și de ‘make it happen’ care iti spunea, după un pont primit de la un connaiseur, sa te urci în primul personal și sa mergi pana în Floresti Prahova, pentru ca la magazinul Centrocoop de acolo se găseau seturi de câte 7 chiloței de dama inscripționati de la Monday la Sunday cu care cucereai instantaneu favorurile oricărei colege altfel mai rezervata. Sau tot acolo se băgau adidași originali făcuți la Pionierul, din aia meseriași, albi cu trei dungi roșii, care te poziționau instantaneu într-o elita a celor care știau, voiau și chiar puteau, atunci când ieșeai pe ștrase încălțat cu ei. De fapt, odată ce ți-i puneai în picioare nu-i mai dădeai jos, dormeai chiar cu ei. Cine își mai bătea capul cu observația ca respectivii adidași erau făcuți pentru probele de ski fond și in consecință aveau o talpa de plastic dur care nu permitea flexarea normală a tălpii, necesara atunci când mergi. Important era ca Adidas scria pe ei și chiar aveau trei dungi roșii. Adidas era în 1980 in mentalul colectiv ce sunt astăzi Gucci sau Emporio Armani sau Hugo Boss sau…
      Trebuie astfel elogiat tatăl marelui artist și
      traficant de piei de cloșca Serghei Niculescu Mizil, tovarășul Paul Niculescu Mizil care ajunsese la munca de jos, adică la Centrocoop. Geniul comercial al tovarășului Mizil făcuse legături între cooperativa noastră și cooperațiile lor, ale capitaliștilor, și se ajunsese astfel la schimburi subtile, adică noi le dădeam globuri de Moș Gerila și cârlige de rufe, de lemn, și ei ne dădeau noua chiloței la seturi săptămânale și adidași cu trei dungi. Auzisem eu ca tovarășul Mizil era cam dizident…

      • Ați auzit bancul ăla cu:

        – Moșule, cum era pe vremea lui Stalin?!
        – Păi era bine!
        – Cum naiba să fi fost bine? Că doar era foamete, erau arestări, era sărăcie…
        – Da mă erau toate astea, da’ eram așa de tineri…

  5. Foarte interesant articolul.

    Iată că marile spirite se întâlnesc :) La sfârșitul anilor 70 Pingelică s-a enervat descoperind că 40% din legumele de piață provind de la particulari și a decis să-i forțeze pe aceștia să vândă statului. În final asta a contribuit la foametea din anii 80.

    Cu aproape două decenii înainte lideul sovietic Nikita Hrușciov se enervase aflând că mai bine de jumătate din alimentele înfulecate de popoarele sovietice provin de pe pe loturile personale de subzistență ale kolhoznicilor (țăranii cooperatori). Singura idee pe care a avut-o genialul miner ajuns la cârma URSS nu s-a deosebit prea mult de cea a genialului ucenic cizmar ajuns ulterior la butoanele României: A tăiat prin ukaz loturile particulare ale kolhoznicilor la jumătate socotind că aceștia pierd prea mult timp lucrând pe loturile lor și neglijează astfel producția kolhozului.

    Consecințele au fost aceleași: Producția de stat nu a crescut aproape deloc iar produsele vândute de pe loturile înjumătățite ale kolhonzicilor au scăzut și ele cam la umătate. URSS, țara cu cea mai mare suprafață arabiă a lumii, a fost forțată sâ vândă anual tone de aur pentru a cumpăra cereale din SUA și Canada timp de decenii. Nimănui nu i-a trecut prin cap să mărească loturile private ale kolhoznicilor. Chiar dacă situația nu mai e așa de disperată ca-n vremea URSS, Rusia are și azi probleme să se hrănească din resurse proprii. În 2014 când cu conflictul economic cu UE și SUA legat de anexarea Cimeeii și de invazia estului Ucrainei, Maica Rusie a fost forțată să considere importul de carne de crocodil din Asia spre a compensa lipsa cărnii de porc și vită importate din Europa și America… :)

    https://www.themoscowtimes.com/2014/10/10/russia-to-import-crocodile-meat-to-replace-sanctioned-pork-beef-a40277

    La fel cum România de azi, despre care se estima acum 90 de ani înainte de comuniști, că are un potențial agricol suficient pentru a hrăni 100 de milioane de suflete e incapabilă să se hrănească fără importuri agricole.

    • Vă mulţumesc pentru comentariu. Presupun că vă referiţi la situaţia următoare:

      Obiceiul de a transporta aur în străinătate, pentru a garanta cu acesta tranzacţiile comerciale nu era o noutate pentru liderii comunişti români care aveau cunoştinţe aprofundate despre funcţionarea pieţei de capital (cum era în cazul lui Aurel Vijoli). La rândul lor, politicienii de la Moscova au apelat la proprii specialişti din domeniul finanţelor pentru a obţine diferite produse din statele occidentale cu ajutorul aurului sovietic. Un caz de acest gen a fost explicat în mod detaliat la 26 decembrie 1963 de ambasadorul României la Moscova, Nicolae Guină, în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R., astfel: „Ca să facă faţă situaţiei, ei [sovieticii] au importat până acum 11 milioane tone [de] grâu şi este vorba să mai importe 4 milioane tone de la americani, dintre care circa 1 milion tone este făină din RFG şi Franţa. […]
      Lipsa de produse agro-alimentare [în U.R.S.S.] duce la rămânerea în urmă a dezvoltării industriei uşoare, cantitativ şi calitativ, şi la creşterea preţurilor, care de asemenea creează nemulţumiri la populaţie. […]
      Dacă luăm aparatele tehnice, care altădată se spunea că în Uniunea Sovietică există aparatele de radio şi televizoarele cele mai bune, în ultimii ani calitatea s-a înrăutăţit. Vă dau un exemplu. O uzină care face aparate de televiziune şi care dădea garanţie că un an de zile să nu meargă la reparat, în şase luni a trebuit să meargă la reparat 60% din acestea. De aici [rezultă] şi o creştere a preţurilor la frigidere, la televizoare şi la aparate de radio. […] Ei au construit cu 5-6 ani în urmă nişte uzine şi care acum nu le convine să le reconstruiască. De aici provin şi ridicările de preţuri. […]
      Sunt bijuterii foarte multe – platină şi aur – şi articole de artizanat aduse din ţările din Asia. La unele aparate tehnice au schimbat marca [de fabricaţie] ca să le poată mări preţurile. [Acest fenomen a apărut] La televizoare şi aparate de radio, pe motiv că cetăţenii nu-şi plătesc taxele respective; aceste taxe se plătesc pe trei ani de zile odată cu cumpărarea aparatului.
      La confecţii, care sunt de o calitate mizerabilă, au numai la paltoane şi costume mărfuri nevandabile în valoare de un miliard de ruble. S-au apucat să facă confecţii din stofe grele, scumpe. Aceste mărfuri nevandabile s-au strâns de acum şase ani şi până acum. Omul care are posibilitate să cumpere aceste mărfuri nu le cumpără [pentru] că sunt demodate, iar oamenilor săraci nu le convine. Cel cu bani puţini ar accepta el moda veche, dar nu poate să le plătească. [Acestea costă] 240-250 ruble noi. Ori media de salarizare pentru muncitorii calificaţi este de 80 ruble pe lună. Dacă faci comparaţie, ca putere de cumpărare, cu 1000 lei iei mai mult decât cu 100 ruble pentru că puterea de cumpărare la noi este mai mare.
      La încălţăminte au un stoc nevandabil de 1,5 miliarde ruble, încălţăminte foarte demodată şi ordinară.
      Eu am avut ocazia să cunosc în câteva oraşe situaţia la încălţăminte şi trebuie să spun că încălţămintea care la noi se dădea pe cartelă [în anii ’50] era mult mai bună şi mai frumoasă decât încălţămintea care se vinde acum la ei. Consilierul nostru [economic] a vizitat mai multe depozite unde se găsesc ţesături de bumbac, lână şi mătase. Sunt cantităţi imense care zac [nefolosite] deoarece coloritul şi desenul sunt demodate. […]
      Deocamdată nu este lipsă [de brânzeturi şi lapte] pe piaţă. […] Pâine există numai în Moscova, Leningrad şi Kiev, pâine albă în care este băgată făină de porumb din acela alb, din care se fac floricelele [de porumb]. De asemenea, mai există nişte chifle. Grosul [producţiei] îl constituie pâinea neagră, dar şi aceasta, de pildă, în Moscova este amestecată că făină de secară. În provincie nu există decât pâine neagră, nu se găseşte pâine albă. Oamenii sunt foarte nemulţumiţi pentru că probabil în pâinea neagră se bagă făină de mazăre sau orz. Pâinea aceasta nu se coace în întregime, la mijloc rămâne cleioasă.
      La cantinele studenţeşti, precum şi la cantinele muncitoreşti, pâinea se dădea gratis, iar acum se dau câte trei felii de pâine pentru care se plăteşte în plus.
      La magazine, pâinea nu se dă în cantităţi prea mari. Acest lucru îl motivează prin faptul că ţăranii cumpără pâine neagră pentru a hrăni vitele. […]
      Ca să cumperi cartofi de la piaţă, trebuie să stai la coadă; la pâine, de asemenea, este coadă. Cât priveşte făina şi pastele făinoase, sunt perioade când se găsesc, însă nu se vinde mai mult de 1 kg [pentru o persoană]. Zahărul se vinde până la 0,5 kg [de persoană].
      Prin faptul că sunt cozi la toate produsele, la cozi se fac diferite comentarii şi se spun anecdote. Diplomaţii se duc la coadă şi află totul, află care este atmosfera în rândul populaţiei. […] Produse lactate se găsesc, la fel [şi produsele de] pescărie. […]
      În aceşti ultimi ani, pot să spun că nivelul de viaţă nu numai că nu a crescut, dar a scăzut. Nu este exagerat dacă spun că a scăzut cu 20% datorită ridicării preţurilor şi datorită acestei situaţii din agricultură, care întăreşte specula. […]
      Pentru grâul importat s-au expediat 200 tone [de] aur în Elveţia şi Franţa. Au plecat avioane [încărcate] cu aur, escortate de avioane militare, la Londra. La aeroport au fost de faţă şi oameni de-ai noştri şi au văzut. Nu ştim cât [aur] au trimis în Anglia”.

      Într-adevăr, în toamna anului 1963, autorităţile din S.U.A. şi Canada au anunţat că intenţionau să exporte grâu şi făină în U.R.S.S., în valoare de 750 milioane de dolari.

      Prezentarea de către Nicolae Guină a situaţiei politico-economice din U.R.S.S. a fost întreruptă de Alexandru Bârlădeanu, care a menţionat faptul că „800 tone de aur vor trebui să vândă [autorităţile sovietice] anul acesta”.
      După intervenţia lui Alexandru Bârlădeanu, ambasadorul României în U.R.S.S. a continuat prezentarea astfel: „[Sovieticii] Trebuie să importe 15 mil[ioane]. tone [de] cereale. În afară de asta, trebuie să aducă orez, carne. Ei nu pot acoperi aceste importuri prin valuta creată prin export de mărfuri şi atunci sunt forţaţi să vândă aur, platină, probabil şi diamante, pentru că dispun de diamante. Asta este o interpretare.
      Altă interpretare, că angajându-se Uniunea Sovietică în investiţii masive în industria chimică, mergând totuşi cu dezvoltarea şi [a] celorlalte sectoare, aceasta îi va forţa ca, la un moment dat, să reducă cheltuielile militare şi, deci, să creeze oarecum o situaţie favorabilă lor (occidentalilor – nota P. Opriş) din punct de vedere militar”.

      • Mulțumesc pentru răspunsul detaliat.

        Chestia cu Hrușciov și loturile kolhoznicilor e din biografia acestuia scrisă de William Taubman.

        Informarea lui Guină către Biroul Politic îmi sună foarte familiar. Am citit-o fie într-una din cărțile dumneavoastră, fie într-unul din articolele dumneavoastră de pe acestă platformă. Oricum a fost amuzant de văzut că după ce s-audistrat pe seama tâmpeniilor comise de ruși, ai noștrii le-au imitat cu mare grijă :)

  6. Mulţumesc tuturor comentatorilor pentru ideile expuse.
    O observaţie generală: cele mai interesante şi consistente comentarii, din punctul de vedere al valorii şi al cantităţii informaţiilor prezentate, sunt la articolele despre economie.
    Pentru mine, concluzia este simplă: merg mai departe pe acest drum. Tema generală este interesantă (deşi anumite rememorări nu sunt plăcute), documentele şi sursele edite există deja sau ştiu unde se află, iar pandemia a blocat puţin situaţia generală, însă nu a afectat ritmul publicării şi expunerea noutăţilor în domeniu.
    Din când în când vor fi nişte materiale pe teme apropiate (programul nuclear, transporturi, politică externă, culegere de informaţii, probleme militare şi sociale), însă direcţia de bază va rămâne economia.

    • Continuati, domnule Opris, articolele dumneavoastra sint foarte interesante si deseori lamuresc decizii ale temutilor to’arsi. Nici nu stii uneori daca sa te iei cu miinile de cap sau sa-ti spui „bai, ce idioti”. „Remarcabilul situatiunii” e ca multe personaje publice de azi sint, asa zicind, din acelasi film, de la natarai cu ifose la obraznicaturi ignare, de la gusteri oarecare la nulitati volubile reciclate continuu de presa de plastilina, singura lor productie fiind, vorba regretatului domn Neagu Djuvara, „cearta de vorbe”. Ca de idei nu poate fi vorba.

  7. Sa imi fie iertata aceasta completare …….

    Situatia acoperirii cererii pietei interne in RSR .. la o priviore mai atenta prezinta o … o particularitate, ca sa nu ii zicem ciudatenie, bizara rau .

    In cele mai multe domenii ale productiei destinata consumului personal, exista o fluctuatie a cererii, fluctiatie provocata de cerintele modei, schimbare de generatie, sau poa pur si simplu de bâzdăci .
    Azi se cere un model, maine altul. Azi e la moda o culoare, poimaine alta.
    In general a te ada pta cererii demoment nu este o mare problema .. nu are un cost ridicat (cum a avut de exemplu cerinta ca automobilele sa aiba catalizatior si pompa de injectie …). Oricum , din cand in cand se mai schimba gama.

    Ei .. si aici aveam, si noi o „ciudatenie” . Cumva , intamplator, se lansa un model nou care „prindea” si se vindea bine….. dar cumva , (ne)intamplator (?!?), in cativa ani se renunta la el ca fiind .. demodat ? Insa in productie ramaneau modelele mai vechi, mai putin cerute si care de la lansare nu erau prea cautate!
    Sau… mde. Pantalonii de catifea reiata . Ceruti, dar produsi in cantitati mici. Si cand ii gaseai … sigur ca nu erau la culoarea „momentului” !!!!!

    La care se dauga o indelungata intarziere la adaptarea la moda ….. de exemplu latimea reverului la sacouri samd …. Cand sa treaca moda…

    E o bizarerie .. bizara rau .. adica sa produci marfa care creeaza insatisfactie.. arunci cand cu aceiasi bani ai putea sa faci productie ceruta …..
    Ma rog si la sovietici … Asa la mica barfa sa stiti ca in URSS puteai cumpara camasi excelente .. dar care erau obligatoriu numai albe!!! (Norocu turistului roman … )

    • Stimate Donm ! Nu e nici o bizarerie roaneasca ! Explicatia este mai mult decat simpla : Toata industria roamneasca – de fapt toata tara – era condusa de cei nominalizati de PSR – deci in 99 % din cazuri IMBECILI si PUNGASI ! Daca ati fi lucrat in industrie v-ati fi convins ca se promovau in posturi de decizie – de conducere – intr-o imensa majoritate NUMAI INCOMPETENTI ! Incapabili sa – si insuseasca notiunile de baza ale meseriei in unitatile pe care – se faceau – a le conduce ! Neinteresati in a inova – imbunatatii sau moderniza ceva – ca „sa nu deranjeze” acolo sus ! Am fost obligat sa lupt si sa-mi asum fulgerele sefilorla ori ce imbunatatire, modificare sau – si mai grav – la realizarea unor masini – utilaje sau prosese tehnologice noi !! Si acum imi aduc aminte ca in preziua unorlucrari grele si cu posibile accidente grava directorul „ne instruia”SA FIM ATENTI ce facem maine – ca dansul are o importanta sedinta si nu va putea participa !!! Stimate Domn – Nu era nici bizara nici de mirare situatia ! O singura explicatie : Totala INCOMPETENTA a celor ce conduceau in Romania . V-as reaminti – tot din experienta proprie – ca singura perioada cand s-a „acceptat” si sprijinit competenta – cel putin in industrie a fost perioada ‘960 – ‘9 65 cand in Guvern au fost Maurer, Floresu sau gaston marin – Atunci cand s-au realizat mari uzine – MODERNE si EFICIENTE – si cand au fost acceptati tineri sau varstnici ingineri CAPABILI ! Si au fost si RECOMPENSATI -Dar a urmat pigilica cu alte criterii si cerinte de …. Partid ! Imi cer scuze ca incerc sa va completez – dar chiar asa batran cum sunt am inca memorie buna si …. am trait evenimentele. Cu scuze pentru lungime si deranj !

  8. Domnule Opris – Mi-as permite o mica completare la problema PETROL – Am avut ocazia sa particip la o discutie din Ministerul Chimiei referitoare la costurile prelucrarii petrolului importat – Nu-mi mai amintesc numele „adjunctului” de ministru care „calculase” pretul produselor finale obtinute prin prelucrare (nu era de fata) iar cel care-l „critica” explica „matrapazlacul de partid” facut : Se luase in calcul pretul platit pentru cantitatea de petrol importat dar cantitatea egala de petrol din productia interna adugat la prelucrare era in „calcul” ZERO – Ca doar ere dela noi ! Cam asa se faceau „socotelile” ca sa iasa bine !!

    • Vă mulţumesc pentru comentarii, domnule Th. Iliescu. Problema preţului petrolului românesc (extrem de mic) nu am analizat-o în acest material, deşi o cunosc destul de bine din documentele despre politica externă a României. Va trebui să revin la preţul ţiţeiului în materialele despre Sovrompetrol şi despre rezervele de petrol din perioada 1948-1975.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro