duminică, noiembrie 28, 2021

Piața Universității- După 28 de ani

Îndată după decembrie 1989, nu doar „iluziile au durat numai o lună”, așa după cum scria Octavian Paler într-un editorial celebru publicat în România liberă din 25 ianuarie 1990, ci și solidaritatea. Unul dintre bunurile cele mai de preț câștigate în zilele Revoluției și care trebuia să îi lege pe mai departe pe toți cei cu adevărat democrați, oricât de învrăjbiți politicește ar fi fost ei la data respectivă.
Solidaritatea era necesară după o perioadă de 50 de ani în care inițiativa pluralistă, ideea sistemului multipartid suspectat că ar putea fragmenta voința națională erau socotite nocive, iar adversarii lor se manifestau tot mai agresiv pe măsură ce se apropiau primele alegeri libere programate să se desfășoare pe 20 mai 1990.
Aceste gânduri și această realitate s-au aflat la baza Proclamației de la Timișoara lansată public pe data de 11 martie 1990 și, mai apoi, la baza activității Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timișoara. Documentul conceput de un grup de intelectuali dintre care făceau parte, la loc de frunte, George Șerban, Vasile Popovici și Dorel Mihiț, dar și alții, refuza net înlocuirea regimului comunist cu o perestroika mai mult sau mai puțin mascată, agreată, cu ordinul expres al Moscovei, de cei ce preluaseră puterea la finele lui 1989, cu binecuvântarea clară a Kremlinului.
Proclamația a însemnat documentul cel mai semnificativ al societății românești după Revoluție fiindcă aborda toate domeniile, de la cel economic, politic, social, până la proiectul moral, reflectat de punctul 8. Cel care solicita ca în legea electorală să fie introdus un paragraf ce interzicea foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte, fapt perceput în acele zile ca un atac și o contestare directă a lui Ion Iliescu. Or, așa după cum se arăta în punctul 7 al Proclamației, „Timișoara a pornit Revoluția împotriva întregului sistem comunist și a întregii sale nomenclaturi, și nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de disidenți anticeaușiști din interiorului PCR”. Fiindcă, așa după cum scria încă în fraza de început a acestui document politic fundamental, „Revoluția de la Timișoara a fost încă de la primele ei ore nu doar anticeaușistă, ci și categoric anticomunistă”.
Deținătorii nelegitimi ai puterii au înțeles repede primejdia reprezentată de Proclamație și au comandat discreditarea ei. Fapt ce s-a întâmplat imediat, în chiar minutele în care a fost citită și comentată ironic la Televiziunea Română de unul dintre crainicii cei mai devotați fesenismului, așa cum fusese până în decembrie 1989, înfeudat comunismului și ceaușismului, dar și în zilele și săptămânile următoare de presa subordonată noii puteri.
Proclamația a fost comentată și discreditată mai abitir de la finele lunii aprilie, atunci când a devenit nu doar sursa de inspirație a programelor politice ale opoziției organizate în partide, a Alianței Civice, a Frontului Antitotalitar, ci și a mitingului maraton din Piața Universității de la a cărui începere se împlinesc zilele acestea 25 de ani.
Piața Universității a fost un loc în care, da, e adevărat, „se cânta, se scanda, se îngenunchea, se clincheteau chei”, așa după cum bine își amintește Ana Blandiana în cartea Mic tratat de manipulare (Editura Humanitas, București, 2013), dar care, în principal, a fost, așa după cum observa tot Ana Blandiana în aceeași carte, „ o școală a eliberării nu a libertății, pentru că zona liberă de comunism era, de fapt, o închisoare înconjurată de ură, dar o închisoare pentru care ei (participanții, n.m) optaseră, pe care ei și-o construiseră și și-o asumaseră, mărturisind-o”.
Ura aceasta, resimțită și recunoscută acum de una dintre cele mai active participante la miting, consfințea tocmai primejdioasa, catastrofala disoluție a solidarității românești, fenomen despre care vorbeam la începutul acestui comentariu. O disoluție până la un punct perfect explicabilă căci nimic semnificativ nu se întâmplase în realitate în mentalitatea marii majorități a românilor între decembrie 1989 și aprilie 1990. Români a căror cultură civică și politică era, în acea vreme, cvasi-inexistentă căci așa voiseră cei aproape 50 de ani de comunism. Români care priveau lucrurile doar în alb și negru și a căror vulnerabilitate în a rezerva negrul celor ce dovedeau o pronunțată voință antitotalitară, speriați, fără doar și poate, de incertitudinile legate de viitorul lor imediat într-o lume ce trebuia să fie fundamental altfel, a fost abil speculată de cei ce ajunseseră la putere. Indivizi și grupuri care, așa după cum observă în cartea Anii romantici (Editura Polirom, București, 2014) Gabriela Adameșteanu, pe atunci redactor șef adjunct la revista 22, „se aflau deja într-un network consolidat de structuri și care aveau resursele financiare, umane la îndemână”.
Majoritatea românilor au căzut atunci pradă vechii necunoașteri cuplată cu un obscurantism politic de tip nou, cu teama de a trece la un sistem politic pluripartid. Însuși votul liber, necontrolat, necenzurat, cu rezultat necunoscut încă înainte de a fi introdus în urnă era, la acea vreme, o sperietoare. Căci prea mulți dintre noi nu înțelegeau necesitatea respectului necondiționat pentru dreptul fiecărui individ de a avea opinii proprii și de a le exprima liber, fără teama unei represiuni viitoare. O represiune ce, din păcate, se va manifesta violent în zilele de 13-15 iunie 1990. O represiune de tip stalinist care, după rezultatul catastrofal pentru viitorul României al votului de la 20 mai, a amânat intrarea în democrație a țării.
Cred că are dreptate Gabriela Adameșteanu atunci când afirmă că în primăvara anului 1990, România și românii nu erau tocmai pregătiți pentru Proclamația de la Timișoara. Cred că nu eram pregătiți nici pentru radicalismul opiniilor exprimate în Piața Universității. Poate nici pentru votul liber pe care prea mulți dintre noi îl asimilau cu un gest mecanic urmat de o simplă numărătoare cât de cât corectă. În acel moment istoric avea încă puțină importanță confruntarea fără violență a ideilor și a opțiunilor.
La 25 de ani de la Proclamația de la Timișoara și la tot atâția ani de la începerea mitingului maraton din Piața Universității mi se pare că nu ar fi deloc inutil ca fiecare dintre noi să reflecteze la cât ne-am schimbat de atunci. Și la cât de solidari suntem ca națiune.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Stimate domn, romanii nu sunt nici acum pregatiti. Trist e ca dupa atata vreme, nu suntem in stare sa ne concentram pe ceea ce ne uneste, nu pe ceea ce ne diferentiaza. In loc sa conlucram sa facem o tara mai buna, o viata mai buna, se gasesc intotdeauna unii care pun degetul pe diferenta si o accentueaza, voit. In acest fel, in acest ritm, in acest sens, Romania nu va mai fi o tara, pentru ca nu e unita. La fel si omenirea, nu poate ajunge decat la disparitie. Egoismul, spiritul de clan, inhibarea curiozitatii si creativitatii, avaritia – definesc omenirea acum, mai ales Romania. Asa, nu poate exista decat sfarsit. Pacat, speram ca ar trebui sa fie ceva dupa ce lasam in urma toate certurile, toate diferentele, speram sa ne descoperim ca oameni, care se considera superiori celorlalte rase. Dar, uitati-va in jur… Din pacate, solutia va fi ori o alta revolutie sangeroasa, ori o interventie strategica din afara, ambele incerte.

  2. Imi amintesc foarte bine cum mergeam impreuna cu mama mea in Piata Universitatii de fiecare data cand se organiza un miting. Aveam atunci 10 ani. Imi amintesc lozincile pe care le strigam si cantecele scrise pentru acel eveniment si eram foarte mandru sa fiu acolo. Ulterior am inteles si de ce eram acolo si ce se intampla de fapt. Aveam mari sperante iar libertatea obtinuta dupa Revolutie imi dadea un sentiment de extaz. Se terminase cu temele facute la flacara lumanarii, cu frigul, cu grija permanenta sa nu spui ceva gresit. Astazi, ma uit cum in Romania se reactiveaza spectrul comunismului si cum oamenii cad intr-o stare de degradare morala din ce in ce mai accentuata, si ma intreb daca atat a durat libertatea obtinuta dupa 89. 28 de ani. Asadar, libertatea si democratia dureaza cam 30 de ani in Europa de Est. Dupa care urmeaza iar 50 de ani de ceva regim totalitar, iar apoi din nou 30 de ani de libertate. Este ciclic. Precum Coloana Infinitului. Poate Brancusi trebuia sa prevada si un final, fie o subtiere pana la disparitie asemenea materiei care trece printr-o gaura neagra , fie o diltare a spatiului nostru urmata de o mare explozie.

  3. Fiind in esenta matematician, ajuns calculatorst, nu pot sa ma abtin: de 2 ori 35 de ani? De cand? De cand a cazut Caritas, prima realizare a sloganului „sa-i prostim pe prosti”? Mie tot 28 imi iese! In rest insa sunt de acord cu cele scrise in privinta mentalitatilor, ca de „revolutie” cred ca ne-am lamurit!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Echipa câştigătoare a Preşedintelui Iohannis

La un an de la alegerile parlamentare, România are, în fine, o echipă câştigătoare : alianţa  social-liberală  şi-a definitivat lista de miniştri...

Opinie-răspuns la opinia vicepreședintelui PSD: putem aboli cota unică, dar cu asta ce-am rezolvat?

Percep opinia prezentată zilele trecute în ZF de dl. Sorin Grindeanu, vicepreședintele PSD, ca o binevenită deschidere la dialog privind oportunitatea renunțării...

In chestiunea scandalului MTR, despre toleranta si corectitudine politica

Nu se mai termina povestea cu MTR. Unii vor sa vada nu stiu ce film tezist, din acelea cu tema corecta politic la care...

De-democratizarea regimului politic din România. Interviu cu politologul Alexandru Gussi

Președintele l-a desemnat pe Nicolae Ciucă din nou ca premier, după o criză politică îndelungată. Cum s-a ajuns la această criză și...

De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat în ultimele luni în România

Cele mai vizibile probleme din ultimele luni în România au ținut de 3 crize – criza în sănătate (Valul 4 de Covid...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro