vineri, martie 29, 2024

Pierderea increderii in educatie

In dezbaterile publice de la noi se vorbeste uneori despre pierderea increderii in educatie. Nu e limpede, insa, cine anume isi pierde sau si-a pierdut increderea in educatie. Societatea, in genere? Dar oare asa e? Pentru a raspunde ar fi nevoie de o cercetare sociologica. Unele lucruri poti fi totusi lamurite si in lipsa rezultatelor unei asemenea cercetari.

Increderea societatii in ansamblu in educatie ar conta, probabil, doar daca ar fi exprimata la vot, prin alegerea unui program de guvernare care sa cuprinda masuri economice pentru revigorarea invatamantului. Pe scurt, e vorba de mai multi bani dati pentru educatie. Iar aici nu e limpede cum stam.

Poate populatia chiar nu e dispusa sa cheltuiasca mai multi bani publici pentru educatie. Sau poate e dispusa, dar nu are ocazia, fiindca politicienii nu propun includ astfel de masuri in programele lor de guvernare. Iar asta fiindca ei nu cred ca propunerile de finantare mai substantiala a educatiei le-ar aduce voturi. Poate este vorba de un cerc vicios datorat unei probleme de imagine a educatiei romanesti.

Sa incercam, totusi, sa depasim suprafata chestiunii. Sunt cateva categorii de persoane care ne intereseaza in mod special, atunci cand vorbim despre increderea in educatie. Ii am in vedere, de pilda, pe cei care angajeaza absolventi de liceu si de facultate. Daca acestia nu ar avea deloc incredere in educatie, nu ar mai tine cont de diplomele si notele celor pe care-i angajeaza. Faptul ca tin cont si de alte lucruri, cum ar fi experienta practica si implicarea in diferite activitati extra-curriculare, lucruri de care nu se tinea cont in asa mare masura in trecut, ne arata, poate, ca angajatorii pun mai putin pret pe educatia formala in prezent. Tot asta ne arata, probabil, si investitiile tot mai mari in cursuri de pregatire pentru noii angajati, organizate in interiorul firmelor. E limpede, insa, ca evaluarile realizate de profesori in scoala sunt inca luate in serios la angajare.

Am putea vorbi si despre profesori. Si-au pierdut acestia increderea in educatie? Daca si-ar fi pierdut-o complet, probabil ca si-ar fi schimbat meseria. Ce rost are sa faci o munca pe care nu o consideri deloc utila? Poate ca mai putini absolventi de facultate se gandesc sa lucreze in invatamant in prezent, dar nu e sigur ca asta se datoreaza faptului ca ei cred ca educatia scolara e inutila sau ca nu se poate realiza in conditii bune. Dar in ce-i priveste pe profesori am putea vorbi si astfel: „important, pana la urma, e ca ei sa isi faca meseria cum trebuie, fie ca au incredere in educatie, fie ca nu au”.

Raspunsul previzibil este ca in masura in care exista o legatura intre felul in care iti privesti munca si cat de bine o faci, ar putea, totusi, sa conteze ca profesorii sa nu isi piarda prea mult increderea in educatie. Dar chiar si asa, impresia generala este ca in cazul profesorilor ceea ce e important e sa fie bine pregatiti si, poate, si platiti corespunzator, felul in care isi privesc ei insisi munca fiind pe un plan secundar.

Am mai putea vorbi si despre elevi si studenti. Ei sunt, in fond, cei care beneficiaza de educatie. Iar ceea ce se poate observa in cazul lor prezinta un interes special, dupa parerea mea. Cand spun „se poate observa” ma bazez, de fapt, pe propriile mele observatii si pe cele ale cunoscutilor cu care am discutat. Cand incep scoala, marea majoritate a copiilor par sa aiba incredere deplina in educatie. Nu se indoiesc ca lucrurile pe care le invata la scoala le folosesc la ceva. Pe parcusul scolii, insa, ceva se schimba pentru multi dintre elevi. Asa se intampla ca majoritatea liceenilor nu mai considera ca la scoala se petrece ceva important pentru ei. Pentru acestia, daca mersul la scoala nu ar fi un prilej de socializare, probabil ca ar fi, pur si simplu, o corvoada necesara, dar inutila.

Lipsa de incredere in educatie a celorlalte persoane (lasandu-i la o parte pe angajatori, profesori si elevi) ne intereseaza doar in masura in care acestea joaca rolul de parinti, sau atunci cand pun la indoiala competenta unor specialisti. In aceste cazuri pierderea increderii nu este atat de dramatica pe cat lasa uneori presa sa se inteleaga. Parintii continua sa-si incurajeze copiii sa mearga la scoala, liceu si facultate, iar daca nu o fac, sunt considerati „iresponsabili”. Continuam sa ne bazam pe specialisti, chiar daca uneori ii pretuim mai mult pe cei „educati in afara”. Sistemul functioneaza.

Nu vreau sa spun ca vreunul dintre cazurile de mai sus nu ar merita o discutie detaliata. Cazul cel mai serios mi se pare, insa, cel al pierderii increderii studentilor si elevilor in educatie. Noi, ceilalti, suntem deja prinsi intr-o retea complexa de norme si constrangeri sociale, care ne impun sa ne bazam pe educatie chiar si atunci cand ne scade increderea in ea.

Vorbind acum doar despre elevi si studenti, am mai putea sa ne intrebam: „In ce anume si-au pierdut, de fapt, increderea?”. Raspunsurile de genul „in educatie” sau „in scoala” sunt inca pline de ambiguitate.

Poate ar trebui sa ne uitam la ce anume cred elevii la inceputul scolii, dar nu si ceva mai tarziu. Chiar daca nu s-ar exprima asa, probabil le putem atribui elevilor din scoala primara opinia ca profesorii isi merita statutul de educatori, fiindca stiu o multime de lucruri si au ce sa te invete. In liceu, sau chiar in facultate, astfel de pareri sunt mult mai rare. Elevii mai mari si studentii ajung sa creada ca profesorii lor nu sunt mai inteligenti si nici macar mai informati decat ei. Dar mai important e ca nu mai cred ca ii pot invata ceva.

Poate ca orele li se par plicticoase. Poate li se pare ca sunt evaluati intr-un mod nedrept, sau partinitor, sau, pur si simplu, arbitrar. Poate ca disciplinele de studiu li se par neinteresante. Poate orele li se par prea incarcate, si poate chiar asa si este. Pierderea increderii in educatie poate avea toate aceste aspecte. Dar chiar daca s-ar schimba toate, ei ar putea continua sa creada ca nu le foloseste la nimic ceea ce invata la scoala.

Am avut in liceu si ore captivante, tinute de persoane carismatice. Notele ni se pareau tuturor corecte. Cu toate acestea, nu credeam ca mai avem ce sa invatam la scoala si nici macar la acele ore. Chiar daca participam cu placere, nu credeam ca lucrurile predate acolo imi vor folosi la ceva. De fapt, despre unele lucruri invatate atunci as spune si astazi ca nu cred ca imi vor folosi vreodata.

Daca a avea incredere in educatie inseamna ca ai incredere ca te vei alege la scoala cu ceva cu adevarat util pentru tine, cu ceva care sa aiba semnificatie si importanta pentru tot restul vietii tale, atunci poate ar trebui sa distingem increderea in educatie de interesul pentru ce se intampla la ore.

S-ar putea spune, desigur, ca pana la urma nu conteaza daca elevii si studentii au incredere ca invata ceva folositor la scoala. Daca reusesti sa le starnesti interesul, e suficient. Vor invata de amuzament lucruri despre care cred ca nu le folosesc si vor descoperi mai tarziu ca s-au inselat.

Si totusi, prin increderea elevilor si studentilor in educatie nu s-ar putea castiga ceva in plus? Sa luam un exemplu. Oricine isi poate inchipui, cu un mic efort de imaginatie, ca preda o disciplina la un liceu. Eu voi alege o disciplina care nu mi-a placut niciodata – istoria. Ce as face daca as dori sa o predau intr-un mod atragator? Poate as include in prezentari detalii hazlii din viata unor personaje istorice, imagini interesante, filme cu reconstituiri ale unor batalii, simulari pe calculator si asa mai departe. Pe de alta parte, daca as dori sa ii conving pe elevi ca merita sa invete istorie, as incerca sa le spun (si sa le arat) ca a invata istorie nu revine la a memora date, nume si istorisiri. Probabil le-as spune ca lucrul cel mai important pe care il pot invata la orele de istorie e sa priveasca lumea din jur cu ochii istoricului. Nu doar o tara poate avea o istorie. Istorie pot avea si o firma, o emisiune televizata sau o familie. Iar faptul ca privesti o firma, de pilda, si din perspectiva istorica, reusind sa distingi, intre diferitele intamplari din trecutul acesteia, momentele cruciale de cele lipsite de importanta, iti da o intelegere aparte.

„Si daca ei nu pun pret pe aceasta intelegere?”

Bineinteles ca pun, fiindca si ei cred ca poti cunoaste mai bine un om atunci cand ii cunosti trecutul. Felul de a vedea al istoricului nu le este complet strain.

„Si crezi ca ar fi suficient sa le spui asemenea lucruri?”

Probabil ca nu. A-ti insusi intr-un mod sistematic felul de a vedea al istoricului cere exercitiu. Dar exercitiile se pot intinde de la a lucra, individual sau impreuna, la o istorie a liceului, a unei reviste pentru adolescenti sau a unei firme care produce jocuri si pana la a cerceta fundalul istoric al unui conflict militar din prezent. Important ar fi ca elevii sa vada, de fiecare data, ce castiga atunci cand se ocupa efectiv cu istoria, sub diferite forme.

„Si crezi ca asa le vei castiga increderea in educatie?”

Nu sunt sigur asupra rezultatului. Cred, insa, ca nu le putem cere elevilor si studentilor sa aiba incredere ca lucrurile pe care le invata le vor folosi mai tarziu, desi ei nu le vad utilitatea in prezent. Putem, desigur, sa incercam sa ii pacalim, facand orele amuzante, dar daca vrem sa realizam mai mult decat atat, atunci ar trebui sa ii invatam lucruri pe care le pot pune in aplicare de cand le invata, sau sa le aratam cum anume le-ar putea folosi imediat, macar in parte, ceea ce ii invatam. Nu avem garantia ca asa le-am putea recastiga increderea in educatie, dar e greu de vazut ce altceva am putea face.

As, mai adauga, in incheiere, un singur lucru. N-as vrea ca reflectiile mele asupra unei teme care mi se pare importanta, reflectii venite in primul rand dintr-o dorinta de clarificare, sa treaca drept o incercare de a le da lectii altora.

Ceea ce am sustinut a fost ca daca trecem dincolo de aspectul de suprafata al problemei – imaginea educatiei in societate – vom descoperi ca educatia insasi e afectata in primul rand de pierderea increderii elevilor mai mari si a studentilor in scoala. Iar aici nu e vorba despre faptul ca elevii si studentii se plictisesc, sau nu se distreaza suficient la ore, ci despre faptul ca ei nu mai cred ca au ce sa invete, fiindca utilitatea imediata a studiului dispare, din punctul lor de vedere, in liceu si in facultate, iar in lipsa acesteia nu sunt dispusi sa le acorde institutiilor respective si profesorilor incredere pe credit.

Nu mi-am propus sa raspund la intrebarea „Ce anume ar trebui schimbat efectiv, in predarea diferitelor discipline, astfel incat elevii si studentii sa fie convinsi ca invata ceva folositor pentru ei?”. Exemplul predarii istoriei a fost unul fictional, iar rolul sau era de face mai usor de inteles ceea ce vreau sa spun, nu de a oferi o reteta a succesului educational. S-ar putea ca schimbarile respective sa presupuna o cooperare intre specialisti in educatie, profesori bine instruiti si parinti responsabili. Sper ca ma incadrez in ultimele doua categorii, dar nu imi fac iluzia ca as face parte si din cea dintai.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Mie mi se pare mult mai simplu:
    a) Nu exista nici o legatura intre programa si necesitatile sociale – nici una!
    b) Pedagogie nu exista, totul se rezuma la memorie.

    Eu nici nu vreau sa comentez despre increderea in educatie. Care, „educatie”?!

    Cred ca sistemul de invatamant actual din Romania este cea mai mare piedica in calea invatarii: notiunile sunt gresite, aberante, modul de invatare este haotic, lipsit de orice sens, timpul este ocupat 99% cu tot felul de incalificabile aiureli.

    Cine vrea cu adevarat sa invete trebuie in primul rand sa dea deoparte tot acest balast aiuristic cu care invatamantul ne indoapa.

    Singurele puncte bune ale invatamantului actual sunt ca ne fereste copiii de ploi si ninsori si ca este o ocazie buna pentru ei sa mai socializeze.

    • Salut
      Incremenirea-n proiect nu va fi clintita prea tare nici de asa-zisa noua lege a invatamantului. Pentru simplul fapt ca-n loc sa se ocupe de problemele de fond din invatamantul romanesc de oricare nivel, asumata reforma din invatamant se „ocupa” de aspecte formale si de suprafata.
      In invatamantul din rss tzigania inca se pune accent pe memorarea/reproducerea unor notiuni iar compententa in utilizarea acelor notiuni inca e un deziderat. Majoritatii dascalilor aceasta „formare-de-competente” ii pune serioase probleme de percepere… ce sa mai spun de intelegere.
      Pe de alta parte,
      foarte multii analisti-de-carton (care persista-n eforturile de daramare a ideologiei rosii) uita un element important: resursa umana. Acesta a facut diferenta intre socialism si capitalism. Ca exemplu as oferi ceea ce multa lume a vazut prin filme. „Imperialistii” americani puneau accent pe recuperarea pilotului in timp ce comunistii il bagau la zdup pentru ca: n-a facut domn’e tot ceea ce era posibil ca sa salveze avionu’. Mai mult, la peste 2o de ani de la lovirutie cand se pune problema unor reduceri de cheltuieli in chiar mult-laudatul mediu privat din rss tzigania, prima decizie priveste reducerea de personal. Daca privesti strict prin prisma invatamantului (indiferent de actionariat) care s-a transformat intr-o imprimerie de cartoane, aproape ca esti de acord. Dar… „scoala-romaneasca-de-manageri e tot o componenta a sistemului.

  2. Am dubii referitor la „Ce as face daca as dori sa o predau intr-un mod atragator? Poate as include in prezentari detalii hazlii din viata unor personaje istorice, imagini interesante, filme cu reconstituiri ale unor batalii, simulari pe calculator si asa mai departe”. Am impresia ca, cel putin pe vremea mea (acum 10 ani), profesorii erau tare incorsetati in ceea ce priveste modul de desfasurare al orelor. Mai precis, programa incarcata ii silea la „marsuri fortate” prin materie, si de-abia o terminam la timp. Ce spui tu aici, „detalii hazlii din viata unor personaje istorice, imagini interesante, filme cu reconstituiri ale unor batalii, simulari pe calculator si asa mai departe”, au nevoie de imens de mult timp la dispozitia profesorului. Care, intre obligatiile legale de a respecta programa scolara, de a pune note, de a da extemporale si altele, pur si simplu nu are suficient timp pentru asta.

    • Programa e foarte ciudata la multe materii… Din nefericire nu te poti abate de la ea. Al doilea punct nefericit e manualul – esti obligat sa mergi dupa manuale aprobate de minister. Multe dintre ele – neperimis de multe – sunt total aiurea si stiintific si didactic.

      Asa ca te intorci, putin trist, la mi-ti-tzi-ni-vi-li si speri sa fii iertat vreodata.

  3. Multumesc pentru comentarii! Cu siguranta, se poate discuta despre multe alte lucruri, in legatura cu invatamantul de la noi – calitatea manualelor, a programelor elaborate de Ministerul Educatiei, prestatiile profesorilor, implicarea parintilor in educatia copiilor s.a.m.d.

    Eu am vrut insa sa vorbesc despre un singur lucru – increderea in educatie. Punctul meu de vedere era ca increderea societatii in genere in educatie, sau chiar a anumitor grupuri „relevante” (angajatori, profesori, parinti), conteaza mai putin decat increderea elevilor si studentilor. Iar in cazul acestora din urma, a avea incredere in educatie inseamna, in esenta, a crede ca educatia iti da abilitati utile in prezent, nu in viitor.

    Cred ca gandul asta contine ceva in plus fata de ideea generica potrivit careia „invatamantul ar trebui sa fie centrat pe formare de abilitati, nu pe inmagazinare de cunostinte”. Cel putin unele dintre abilitatile noi pe care si le pot insusi cei care invata ar trebui sa poata fi puse in practica de catre ei imediat. N-am pretins insa ca stiu si cum se poate realiza asta. Cu siguranta ca exista destule piedici. Presupun ca acestea sunt mai mari in cazul invatamantului din licee decat in cazul invatamantului din facultati, datorita constrangerilor institutionale mai puternice. N-as vrea, insa, sa vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc prea bine.

    • Este excelent faptul ca ai pus problema. Nu cred ca exista cineva care sa stie, singur, cum sa faca.

      Intr-un excelent film american despre educatie – „Asteptandu-l pe Superman”, cineva spunea (nu stiu daca exact in film sau in making of, dar nu conteaza): „Eu vreau si pot sa schimb sistemul, dar nu ma lasati singur!”

      Partea ciudata este insa invatamantul non-formal, non-instiotutional -asta capata o amploare din ce in ce mai amre si s-ar ptuea sa asistam la prabusirea sistemului oficial, incapabil de fapt structural sa faca fata noii societati.

      In definitiv, invatamantul de acum nu prea difera de ce a conceput Comenius acum caetva sute de ani, decat poate in a fi chiar mai nepotrivit cu societatea decat daca l-ar urma pe Comenius in totalitate.

      Ce spun nu e valabil doar pentru Ro, ci pentru intreaga societate (vestica cel putin), multe voci spun asta- invatamantul oficial e mult prea ramas in urma.

      Pe scurt, nu cred ca se poate reforma invatamntul nici in Ro si nicaieri, astazi. Putem doar sa asistam la prabusirea sa, conceptuala si in totalitate. Cum va fi noul invatamant? Putem discuta despre asta.

  4. Păi partea bănească e esenţială şi de la ea porneşte tot.

    Să zicem că ar fi o firmă superspecializată care ar deschide un liceu/facultate pentru viitori salariaţi garantând salarii bune.
    Ei, oricât de dur ar fi traseul şcolar, va fi bătaie pe locurile respective, iar elevii intraţi vor roade cartea conştiincios.

    În rest, oricât de inspirat ar fi alese materiile şi de atractiv predate, oricât de pasionaţi şi duri ar fi profii nu prea poţi convinge elevii dacă aceştia ştiu că utilitatea va fi zero. Cel puţin utilitatea bănească.

    Ca un adaos: ce m-a disperat întotdeauna în liceu – faza cu comentariile. Rezultau nişte colaje onorabile.

    • Ideea este greşită din 3 motive:

      1. Presupune că un motiv pentru care un elev este nepregătit e faptul că „nu roade cartea conştiincios”.

      2. Presupune că un alt motiv pentru care un elev e nepregătit e faptul că „nu e bătaie pe locuri”.

      3. Presupune că un alt motiv pentru care un elev e nepregătit e faptul că „nu e convins că materia are utilitate”.

      De fapt, toate celelalte argumentele pică în faţa ideii de bază: că e suficient ca elevul să fie tocilar pentru ca pregătirea sa şcolară, printr-o formă de magie neagră, să treacă de la zero la o calitate foarte bună. Competenţa profesorilor (şi a autorilor de manuale sau a directorilor şi altor administratori care se ocupă cu înzestrarea şcolii) este lipsită de importanţă. E suficient ca elevul să fie vreun „Niculae Moromete care n-avea bani şi învăţa de pe cărţi de împrumut” şi hop, a ieşit specialistul…

      Această idee, interesantă dealtfel, a fost fundaţia pe care s-a construit sistemul educaţional al epocii comuniste şi tot pe ea s-a sprijinit campania anti-şcolară şi anti-universitară a anilor 2006-2008, când era de ajuns să spui că eşti „student” ca să fii făcut albie de porci. Sau poate bătut.

      De fapt, pentru cine are ceva timp liber să mai sape pe la biblioteci, e foarte interesant de aflat că pentru prietenii noştri roşii cu seceră şi ciocan Marin Preda cu Niculae Moromete al său a fost un autor deosebit de MODERAT în această privinţă. Literatura lor de buzunar abundă în exemple de „puşti săraci, dar ambiţioşi, contra unora care au, dar sunt mai dezinteresaţi”. Sute. Poate mii. Timp de 50 de ani, poate chiar 60-70 socotind că o mare parte din autorii mai puţin importanţi erau activi şi înainte de 1945 şi după 1990. (După atâtea decenii, nu e de mirare că dacă opreşti la întâmplare un cetăţean obişnuit pe stradă şi îl întrebi despre abilităţile elevilor moderni, va recita o tiradă furioasă din care afli că oricine are câtuşi de puţin ceva peste medie, fie bani, fie cărţi, fie IQ, e prost, tâmpit, cretin, degenerat, golan, ţigan etc şi oricine e mai fomist de felul lui e în acelaşi timp inteligent, demn, conştiincios, tocilar, respectuos etc :P )

      Portretul elevului şi studentului eminent în perioada 1945-prezent ar fi fost cam aşa: un puşti sau un tânăr fricos şi timid (oricine ar fi încercat cât de cât să îşi facă respectate drepturile era golan, cocalar şi ţigan), foarte tocilar (oricine punea întrebări suplimentare cu şi despre materie era ridiculizat de ceilalţi studioşi şi porcăit de profesor în faţa lor), foarte supus şi disciplinat, foarte bine motivat ideologic (de organizaţia de pionieri şi de UTC înainte de 1990, de ideea că „în şcoală nu se face politică, doar cuvintele profilor sunt dogmă şi peste asta nu există nimic” după 1990), foarte pupincurist faţă de colegi.

      Cam greu să se adapteze şi proful şi discipolul său la un mediu de viaţă în care materia se îmbogăţeşte de la o zi la alta, trebuie să stai cu nasul în carte şi pe site-uri ca să afli tot ce e nou, să faci proiecte, referate şi altele, să demonstrezi că mai ştii şi ceva în plus faţă de toceală…

      ~Nautilus

      • Nu chiar.

        1. „Condiţie necesară, dar insuficientă” – cum se zicea la mate. Foarte probabil ca un elev, oricât de bine-intenţionat ar fi să nu poate face nimic dacă materia e absolut necorespunzătoare. Sau proful.
        Dar şi inversa e valabilă. Nu poţi face nimic nici cu un copil complet dezinteresat. Până la o anumită vârstă poţi să-i obligi. Într-o oarecare măsură poţi să-i atragi. Dar vine momentul când un elev trebuie convins că are motive să înveţe.
        2. Simplificând, elevul vrea să ştie dacă o anumită cantitate de toceală x îi va asigura – cu o rată rezonabilă de probabilitate – venitul y. Ori nici o instituţie de învăţământ din ţară nu prea garantează asta. Principiului „noi vă furnizăm instrucţia asta şi după aia vă descurcaţi voi”, elevii îi răspund „păi mai întâi ne descurcăm, apoi vedem noi de ce avem nevoie din instrucţia aia”.
        3. Ăsta e motivul principal: „de ce să învăţ dacă tot nu-mi foloseşte la nimic????”. Mai pot fi alte n-şpe: chiar nu-i plac şi nu-i plac materiile / nu are capacitatea necesară / speră că va un manelist / afacerist / fotomodeliţă de succes şi se va rupe de şcoală. Dar totuşi pe ăsta l-aş plasa în frunte.

  5. De la anul, banul urmeaza elevul. Probabil in mediul rural nu va apare nici o modificare, dar in sistemul de stat (mai ales la 1-4; dar si la gimnaziu), din mediul urban va suferi modificari semnificative.

    Cred ca in 5 ani, 50% din invatamantul de stat din mediul urban se va privatiza. Si asta pentru simplul motiv ca este ineficient. Invatamantul de stat imi aminteste de Romtelecom-ul anilor 1995-2000 (inca se mai statea la coada pentru un post telefonic :) )

    • 1. Huliţii privaţi au investit de prin 1991 încoace în calculatoare moderne, clădiri, biblioteci, programe de colaborare cu omologii lor din Occident, Japonia, chiar şi China. Facultăţile de Stat nu, deşi iau taxe duble, ba chiar jegul din sediile lor arată că nu au investit nici măcar în detergent.

      2. Cu toate acestea, exact de la înfiinţarea facultăţilor private a existat o campanie de propagandă împotriva lor, care a culminat în 2006-2008, când valul tsunami devenise incontrolabil şi începuse să ia pe sus şi o parte din facultăţile de Stat.

      3. Crezi că 20 de ani de scandaluri neîntrerupte pot fi compensaţi de vreo minune dumnezeiască în următorii 5 ani?

      ~Nautilus

      • Vizavi de privaţi:
        1. Elevii care au ajuns la o facultate particulară s-au dus acolo, adică părinţii au scos sume consistente, pentru că au fost tentaţi de colaborări cu China, Japonia, monitoare mai puţin voluminoase sau pur şi simplu pentru că odraslele n-au intrat la stat? Sume consistente la început, apoi Spiru chiar a spart piaţa cu sume absolut rezonabile.

        2. Nu văd de ce un strat de zugrăveală, trei termopane şi chiar o mochetă mai pufoasă ar da dreptul să cadoriseşti cu diplome tot poporul plătitor.

        În esenţă nu sunt decât două căi de urmat: una ar fi să continuăm ca până acum – autorizăm orice facultate la grămadă în speranţa că piaţa se va regla cumva şi vor rămâne doar facultăţile să zicem, serioase. Tactică ce ar fi fost bună într-o societate ceva mai normală. Dar România e un stat cam feudal, angajările – de la primărie la spital şi chiar în onorabile bănci private se fac pe bază de rude/cunoştinţe. Aşa că un termen chiar de cincizeci de ani pentru „cernere” e cam optimist.

        A doua ar fi să se limiteze numărul de absolvenţi: facultăţile, stat sau privat şcolarizează (adică încasează taxe) de la câţi vrea muşchii lor, dar licenţa să se dea separat, centralizat şi, mai ales, corect. Ar fi o şansă de eliminare a fabricilor de diplome.

        Şansele pentru a doua variantă sunt pe undeva sub nivelul mării, deci vom continua ca până acum. Dar de vreme ce diplomele universitare sunt mai ieftine ca braga şi mai disponibile decât coca-cola nu pricep de unde atâta mirare că învăţământul e luat la mişto.

        • 1. Calitatea predării la Stat nu era diferită în mod semnificativ. Dealtfel ar fi fost greu, cât timp profesorii (sau cel puţin 99% dintre ei) erau aceiaşi.

          2. „Fabricarea de diplome” nu era nici ea limitată „la Spiru”. Dealtfel odată ce s-a pomenit de „fabricare de diplome”, oricine era suspect, iar în cazanul în fierbere din 2006-2008 era de ajuns suspiciunea pentru a fi declarat vinovat – valul tsunami începuse să ridice şi facultăţi de Stat, ca SNSPA.

          De fapt, singurul lucru care a făcut să se potolească fierberea a fost reforma drastică a sectorului angajaţilor la Stat începută de Boc, deşi Boc-Poc însuşi avea cu totul alte scopuri şi probabil nu se gândise niciodată la asta. Odată ce miliţianul, pompierul, secretarul de primărie sau referentul de minister nu mai sperau la o promovare rapidă, ci cel mult să rămână acolo unde erau, publicul agitator şi agitat a tăcut brusc. Chiar dacă facultăţile au continuat să meargă exact ca şi înainte, predarea să se facă după aceleaşi cursuri, librăriile să vândă aceleaşi manuale, examenul să aibă loc în acelaşi mod, numărul de studenţi înscrişi pe serie să fie exact acelaşi. Ba chiar în zilele noastre postacii, trollii şi lătrătorii au început să exprime (o foarte vagă urmă de) simpatie şi respect faţă de calitatea de student, indiferent că acela este la Stat sau privat. Aceiaşi postaci, trolli şi lătrători care în 2008 l-ar fi bătut, cu aceeaşi indiferenţă faţă de faptul că provine de la Stat sau privat.

          Cam ciudate lucruri se întâmplă la noi când duduie economia. Deci starea noastră naturală e de criză şi ne-am obişnuit cu ea.

          ~Nautilus

  6. Va multumesc din nou pentru comentarii! In unele cazuri nu am vazut legatura dintre textul comentariului si ceea ce sustineam eu, dar cred ca atat timp cat se discuta despre reabilitarea invatamantului romanesc, inca nu e totul pierdut.

    In legatura cu ceea ce scriam, as dori sa fac o precizare. Nu sunt un apologet al ideii ca educatia trebuie sa fie distractiva. Tocmai de aceea incercam sa disting pierderea increderii elevilor si studentilor in educatie de plictiseala sau de sentimentul ca nu se intampla lucruri suficient de distractive la ore. Cred ca profesorii nu trebuie sa le produca un disconfort psihologic nejustificat elevilor si studentilor, dar nu cred ca trebuie neaparat sa-i distreze. In plus, orele sau cursurile spectacol nu-i fac, in mod automat, sa creada ca au ce sa invete de la profesori.

    Daca ideile pe care le sustin – ca ar trebui in primul rand ca elevii si studentii sa aiba incredere in educatie si ca pentru a le recastiga increderea trebuie ca ei sa capete abilitati pe care le pot aplica imediat – sunt corecte, atunci s-ar putea discuta si despre felul in care pot fi puse in aplicare.

    Mi-as dori sa existe un forum dedicati discutiilor dintre profesori (asa cum exista forumuri dedicate discutiilor dintre parinti). Discutii pe teme precum „ce proiecte le-ai propus elevilor / studentilor la cutare disciplina si cum au reactionat?”, si nu „care sunt procedurile birocratice necesare pentru a trece la urmatoarea treapta de salarizare?”. Vreau sa spun, cred, ca nu imi inchipui ca „problema educatiei” se poate rezolva doar prin diferite legi si masuri economice. Daca profesorii (si parintii) nu discuta, nu fac schimb de experienta, nu incearca sa aplice diferite idei privitoare la educatie, e zadarnic sa asteptam „solutii politice”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gheorghe Ștefanov
Gheorghe Ștefanovhttp://stefanov.gramo.ro
Născut în 1972, Gheorghe Ştefanov îşi termină studiile în filosofie la Universitatea din Bucuresti în 2001, cu o teză de doctorat pe tema filosofiei limbajului la Ludwig Wittgenstein. Publică în ţară şi în străinatate articole de specialitate pe teme de filosofia limbajului, filosofia logicii, filosofia acţiunii, filosofia tehnologiei şi filosofia religiei. În 2002 beneficiază de o bursă de cercetare în cadrul unui program special al fundaţiei Alexander von Humboldt. Între 2003-2004 lucrează ca editor pentru versiunea în engleză a HotNews.ro. Predă la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti începând din 1995.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro