In perioade de stress ale economiei, institutiile financiare care functioneaza bine in timpuri normale pot deveni contraproductive. Acest fapt a fost demonstrat cu prisosinta atat in timpul Marii Depresii din 1930 cat si mai recent, in 2008, dupa colapsul bancii de investitii Bear Stearns. Tensiunile recente de pe pietele internationale ameninta, intr-un scenariu pesimist, reiterarea unui episod similar. Chiar daca de aceasta data cauzele sunt oarecum diferite, efectul va fi acelasi si anume cresterea riscului de contrapartida concomitent cu reducerea semnificativa a accesului la creditare.
Trei elemente sunt definitorii ca si cauza a recentelor evenimente de pe pietele financiare: criza datoriilor suverane care a atins un nivel critic, absenta unor strategii de politica economica coerente si o lipsa de credibilitate crescanda a reprezentantilor clasei politice in fata electoratului.
Daca SUA se afla intr-o pozitie oarecum mai favorabila pe termen scurt, in principal datorita rolului dolarului ca moneda globala de rezerva, pentru zona euro necesitatea ajustarii politicilor economice la evenimentele curente este imediata. Nivelul ridicat al datoriilor suverane din zona euro limiteaza considerabil raspunsul autoritatilor din tarile membre in ipoteza unei incetiniri puternice a economiei in a doua jumatate a anului. Ca si procent in PIB, datoria publica a Germaniei, Frantei si Italiei, tarile care impreuna cumuleaza doua treimi din PIB-ul zonei euro, este de 82%, 85% si respectiv 120%. Iar proiectiile FMI arata ca, si in eventualitatea unei cresteri economice de 2% pe an, nivelul acestora va ramane pe termen mediu in jurul acestor valori. Istoria sugereaza ca tarile in care datoria publica a depasit 90% din PIB incep sa aiba probleme cu refinantarea acesteia. Chiar si asa insa, un soc negativ care ar inhiba cresterea economica in zona euro pentru 1-2 trimestre nu ar avea, probabil, efecte destabilizatoare majore.
Situatia se poate schimba radical insa daca va fi necesara majorarea, inca o data, a nivelului de garantare al Facilitatii de Stabilitate Financiara Europeana (EFSF). Exista voci care sustin ca, pentru a fi credibila, limita de garantare a EFSF ar trebui sa fie undeva in jur de 2 000 miliarde euro, fata de 726 miliarde cat este acum, pentru a putea oferi ajutor atat Italiei cat si Spaniei, daca va fi necesar. Paradoxal, in acest scenariu, in cazul in care garantiile ar fi activate in totalitate, situatia fiscala a Frantei si Germaniei, garantorii majori ai EFSF, ar deveni nesustenabila. Contributia ambelor tari la EFSF ar trebui sa creasca cu peste 20-25% din PIB, aruncand datoria lor publica potentiala in aer, undeva in jurul a 110% din PIB. Privita din aceasta perspectiva nu este de mirare opozitia Germaniei de a accepta o noua majorare a limitei de garantare a EFSF. Realitatea este ca pozitia fiscala a tarilor membre considerate mai puternice este ea insasi mult prea precara in acest moment pentru a garanta un EFSF cu o limita superioara.
In acest context de incertitudine ridicata, mecanismul de functionare al pietelor financiare sufera mutatii majore. Capitalurile ies din activele considerate riscante si sunt investite in asa numitele active ‘sigure’: titluri de stat ale SUA, francul elvetian, yenul japonez sau aur. Dorinta de conservare a capitalului poate duce la anomalii pe pietele financiare, ca cea din zilele trecute cand rata implicita a dobanzii pentru francul elvetian a devenit negativa. Adica investitorii sunt dispusi sa plateasca pentru a se putea imprumuta sau economisi in franci elvetieni. Aceasta goana dupa active percepute ca fiind sigure creeaza dezechilibre puternice pe pietele financiare si poate duce la inghetarea anumitor segmente a acestora. Bancile grecesti, irlandeze sau portugheze depind de multa vreme de Banca Centrala Europeana (BCE) pentru a se refinanta. Recent, bancile italiene au pierdut accesul la finantare pe termen scurt pe piata SUA si este posibil sa fie urmate in scurt timp si de alte institutii financiare ale altor tari.
Absenta leadership-ului si a unei strategii de crestere economica tinde sa creeze un cadru periculos pentru viitorul zonei euro. Este nevoie de recastigarea increderii pietelor financiare in soliditatea politicilor economice a zonei euro. Concentrarea asupra politicilor, in esenta penalizatoare, ca si aplicarea taxei pe tranzactiile financiare sau restrictionarea accesului la fondurile UE pentru tarile care nu respecta parametrii fiscali , pe langa faptul ca nu adreseaza cauza, au si un efect contractionist. UE in ansamblu are nevoie de crestere economica. Aceasta se poate realiza creeand conditiile pentru investitiile in capitalul fizic si uman. De exemplu, in tarile care s-au confruntat recent cu proteste, Spania, Grecia sau Marea Britanie, rata somajului in randul tinerilor este de 45%, 38% si respectiv 20%. Deficitul de investitii in capitalul uman trebuie recuperat in masura in care este posibil.
Criza datoriilor suverane cuplata cu o perioada de crestere economica slaba, in absenta unui leadership, poate fi un coctail exploziv pentru zona euro. Daca politicile curente continua sa fie urmate ca si pana acum, intr-un scenariu extrem, Banca Centrala Europeana ar putea sa fie nevoita sa garanteze datoria publica totala a intregii zone euro. Dincolo de aspectele legate de incalcarea independentei bancii centrale, o asemenea politica poate avea doua solutii probabile, fie o inflatie crescuta cu toate efectele ce decurg de aici, sau fragmentarea zonei euro.
Stimate
d-le Lungu,
Analiza dvs. este corecta,relevind cauzele crizei economice din UE si din lume.
La fel de realista este si constatarea ca lipseste orice strategie de crestere economica, vechile strategii national,functionale inainte de integrarea in UE,pierzindu-si posibilitatea de utilizare.
Incepind tratativele de integrare,Romania a pierdut posibilitatea de a promova politicile de dezvoltare economica clasice,respectiv utilizarea barirelor vamale si tarifare impotriva inundarii tarii cu produse industriale si agricole,nemaiputind sa conditioneze producatoriloor fabricarea acestora si in Romania,sau acordarea de ajutoare pentru investitori.
O tara integrata intr-o uniune comerciala si monetara in care operatiile de export se afla la un nivel ridicat,de 70 la suta,ca in prezent,devine tara bananiera,adica piata de desfacere pentru tarile uniunii respective.
Singurul interes al investitorilor este pentru „axa economica principala”,formata din banci,asigurari,utilitati,gaze,petrol,energie electrica,etc.,unde investitiile erau reduse,iar profitul mare si imediat.Industria,atita cita mai exista in 2000 a fost si ea instrainata,incit practic,cu exceptia a vreo 3 intreprinderi care exporta(si sint mentionate in top 500),Romania nu mai are economie nationala.
Pe scurt,Romania isi datoreaza starea,lipsei de „strategii de crestere economica”,adica de „programe dxe reindustrializare,inainte de aderare si dupa – lasindu-se prada iluziei ca,odata cu capitalismul ne vom dezvolta,ca dupa intrarea in NATO,vor venii masiv investitorii,ca odata cu integrarea(formala) in UE,vom avansa economic,etc.
Ultimul „mit” postdecembrist care ar aduce crestere economica,este cel PREZIDENTIAL,conform caruia se vor forma Statele Unite ale Europei.
Lipsita de orice programe de crestere economica „pro-active”,Romania a pierdut dupa 1989 cca.5 milioane de locuri de munca,situatie care a facut ca taierile de resurse sa devina mijlocul uzual si unic de echilibrare a Bugetului,dupa 2009.
In aceasta situatie,la ce ne foloseste integrarea,decit la a ne da cu imprumut citeva miliarde de euro anual,pentru a nu sucomba de tot,sectoarele bugetare,subfinantate cronic,din 2009?
Oare nu a venit vremea,ca economistii nu doar sa constata si iar sa constate o situatie cunoscuta de ani buni privind Romania si sa schiteze/construiasca/propuna un „program national de reindustrializare” ?
Daca n-o fac ei,este vizibil ca,clasa politica – in intregul ei – se fereste in continuare ca de foc sa aduca macar in discutie,nevoia reindustrializarii,ca solutie nationala la criza structurala a Romaniei !
* * *
Momentul lansarii unei astfel de dezbateri,in locul celor constatatoare este potrivit,partidele politice trebuind „duse” treptat sa se bata si pe ideea reindustrializarii ca solutie economica,parasind disputele minore,legate de persoane – fie ele sefi de stat sau partide!