marți, octombrie 19, 2021

Plagiatul şi noua nobilime de robă. Spre o sociologie a fenomenului

În ultimii ani, spaţiul public românesc a fost serios zguduit de o serie de scandaluri de plagiat în care au fost implicaţi oameni politici, tehnocraţi şi conducători de instituţii. Jurnaliştii de investigaţii au developat reţele şi piramide politico-academice determinate să facă trafic de influenţă sau să asigure reproducerea elitelor de o manieră necinstită. În afară de cazurile celebre, fenomenul copy-paste se dovedeşte mult mai larg, răspândit la nivel de şcoală generală, liceu şi facultate, elevii şi studenţii intrând în această capcană a reuşitei facile. Cazul nu se restrânge la România, ci se conjugă cu tendinţe care au loc în întreaga lume. Fie că vorbim despre piratarea de muzică, furtul de tehnologie şi spionaj industrial sau de tezele celor de la vârf, ne confruntăm cu o serioasă punere în discuţie a drepturilor de autor. Cu cât avansăm dinspre Occident spre Orient, observăm practici şi filosofii diferite. Astfel, în ceea ce priveşte fostul spaţiu sovietic, Ucraina şi Federaţia Rusă au lăsat să se dezvolte o întreagă modă a plagierii şi însuşirii oneroase a diplomelor de către parlamentari, miniştri şi chiar preşedinţi. În ceea ce priveşte furtul de tehnologie, în China şi India practica însuşirii invenţiilor occidentale a atins un rafionament cu efecte geoeconomice şi geopolitice, întrucât explică parţial succesul celor doi giganţi şi difuziunea puterii dinspre Vest către Restul lumii.

Revenind la plagiat, acesta a fost adesea tratat punctual, diferiţii politicieni fiind arătaţi cu degetul, dar fenomenul în sine a fost prea puţin tratat cu instrumentele politologiei, economiei sau sociologiei. De notat că acest eseu nu se doreşte o scuză pentru cei vinovaţi sau o încercare de a le diminua vina. Cred că, aşa cum o ilegalitate nu înseamnă doar autorul său, ci o întreagă conjunctură, tot astfel plagiatul nu se reduce la făptaşi şi complici, ci se dezvoltă într-un context facilitator. Studiind scena pe care se desfăşoară piesa de teatru şi nu numai actorii, putem scrie scenarii mai bune. În speţa de faţă, o sociologie a plagiatului ne-ar ajuta să reflectăm la cadrul legal actual şi măsurile ce trebuie luate pentru a-l îmbunătăţi.

Plagiatul şi marginalizarea autorului

Când vorbim despre plagiat, vorbim despre însuşirea unor idei şi date care nu sunt ale noastre, fără a preciza sursa şi autorul acestora. Importanţa autorului şi a autoratului sunt diferite de la: a) cultură la alta; b)  epocă la alta; c) de la un domeniu la altul.

  • În cultura vestică (vorbim de greci şi de romani), individualismul a fost mai puternic, iar conştientizarea sa le-a fost transmisă inclusiv modernilor, fără a muri odată cu Antichitatea. Culturile orientale, adică spaţiile chinez şi indian, au pus accentul pe colectivitate şi pe respectul strămoşilor. În China, spiritul mandarin stipula că cel care vrea să acceadă în corpul birocratic trebuie să-şi însuşească o serie de cunoştinţe moştenite de la înaintaşi →reverenţa faţă de înţelepciunea acestora fiind mai importantă decât inovarea.
  • Dincolo de arealul cultural trebuie să adăugăm şi cronologia. Fiecare civilizaţie are momente şi momente, trăsăturile fiind modulate de la o epoca la alta. Astfel, chiar şi o civilizaţie individualistă cum a fost cea occidentală a avut perioade în care autoratul a fost preţuit, alternate de altele în care a fost marginalizat. Evul Mediu a fost un astfel de interval. Scriam într-un eseu anterior şi comparam Wickipedia cu catedralele medievale ai căror autori rămân necunoscuţi. Figura autorului devine tot mai importantă odată cu Renaşterea şi creşte în semnificaţie în cadrul modernităţii. Revoluţia industrială şi capitalismul se bazează pe inovaţie continuă. Inventica posedă un caracter aproape religios, totemic. În concepţia capitalistă, meritocraţia pune preţ pe abilitatea de a aduce soluţii noi, de aici şi greutatea autorului. Pentru a-i stimula pe oameni să creeze, trebuie să îi recompensăm pe campioni prin bani, funcţii şi celebritate. Drepturile de autor au fost stabilite  pentru a reglementa aceasta cursă neobosită între antreprenori. Spre deosebire de spiritul mandarin, reverenţa modernilor faţă de strămoşi se manifestă prin apentenţa noastră de a ne situa dialectic faţă de ei → adică de a-i depăşi şi a le duce, astfel, moştenirea mai departe.
  • Şcoala a fost la rândul ei anexată acestui amplu proces de distrugere creativă, pentru a prelua o formulă a lui Joseph Schumpeter.[1] Aşa se face că fiecare elev este îmboldit să devină autor, să-şi exprime propriile gânduri cu propriile cuvinte; mai târziu, să scrie texte originale, iar nu să le preia fără discernământ pe ale altora. Autoratul ca vehicul al autorităţii minţii asupra sinelui nostru capătă rolul unui ritual de trecere spre omul adult, responsabil de mai târziu. Specificului cultural şi celui cronologic trebuie să îi adăugăm pe cel al diviziunii muncii. Cerinţele acesteia interferează cu factorii mai sus enunţaţi. Aşa se face că există activităţi în care sunt preţuite autoratul şi inventica şi activităţi în care se pune preţ pe imitaţie. În această a doua categorie intră cele mai multe meserii şi sarcini profesionale. Inclusiv cei care brevetează sunt obligaţi să intre într-o rutină şi să se supună unor tipare prestabilite şi pentru care nu şi-au dat acordul, cel mai adesea. Majoritatea produselor pe care le consumăm au avut un creator, au pornit de la o revoluţie tehnică, dar ulterior au intrat în fabrica de masă. Noi înşine aşteptăm ca un cozonac sau un telefon mobil să fie identic cu milioane de alte articole produse de o anumită firmă.

După consideraţiile de mai sus, putem trece la subcapitolul următor pentru a încerca să creionăm o sociologie a plagiatului (deşi mai potrivit ar fi să vorbim despre o socioeconomie sau econosociologie).

Educaţia – motor al mobilităţii sociale

În Franţa, pe vremuri, nobilimea se împărţea în două categorii după activitatea prestată. Era nobilimea de spadă- la noblesse d’épée, care îşi dobândise rangul pe câmpul de luptă şi care era compusă din vechile familii nobiliare cu rădăcini în Evul de Mijloc. Alături de ea se găsea nobilimea de robă- la noblesse de robe, categorie mai nouă care îi grupa pe înalţii funcţionari publici. Cu timpul, aceasta a ajuns tot mai importantă, reflectând drumul spre birocratizare parcurs de statul naţional modern. Astăzi, chiar şi în instituţiile de forţă (armată, poliţie) majoritatea angajaţilor desfăşoară activităţi birocratice rutinate, procentul celor cu experienţă de luptă propriu-zisă fiind unul redus (mai ales dacă în cazul respectivei naţiuni armata nu a trecut printr-un război sau poliţia nu se confruntă cu un mediu infracţional deosebit de periculos – cazul Mexicului, Venezuelei etc.). Accederarea în corpul nobilimii de robă se face prin educaţie, prin însuşirea unor cunoştinţe şi dobândirea expertizei validate prin examene. De aici importanţă sacrosantă a educaţiei. Anii de şcolarizare şi reducerea analfabetismului sunt două tendinţe corelate la nivel mondial (chiar dacă există societăţi particulare unde aceste două tendinţe nu se validează).

Procentul persoanelor alfabetizate din totulalul populaţiei în ultimele trei secole la nivel mondial

Creşterea alfabetizării a fost însoţită de creşterea numărului de publicaţii, aşa după cum arată graficele de mai jos:

Sursa: Eltjo Buringh and Jan Luiten Van Zanden, Charting the „Rise of the West”: Manuscripts and Printed Books in Europe, a Long-Term Perspective from the Sixth through Eighteenth Centuries, The Journal of Economic History, Vol.69, No.2 (June 2009), pp. 409-445

Educaţia este luată în considerare când se alcătuieşte profilul unei ţări, pentru a i se estima forţa inovatoare şi puterea de atracţie/soft power. Ca parte a acestui soft power, universităţile joacă rolul de actori politici şi economici, completând statisticile de mai sus prin numărul de premianţi Nobel pe care îi aduc şi găzduiesc sau prin numărul de preşedinţi şi premieri cărora le-au fost alma mater.

Într-o societate în care cunoaşterea posedă o astfel de importanţă, este de înţeles de ce indivizii caută să-şi sporească ştiinţa şi să obţină diplomele doveditoare. Cei care ajung în funcţii publice cu atât mai mult doresc să fie stimaţi şi să apară  apţi pentru înaltele îndatoriri puse pe umeri. Graficul de mai jos ne indică prevalenţa studiilor superioare în rândul oamenilor politici din diferite ţări:

Procentajul miniştrilor cu studii superioare din totalul efectivului guvernului  diferitelor state europene:  1946-1984 vs 2016

M. A. P. Bovens, Anchrit C. Wille, Diploma Democracy: The Rise of Political Meritocracy, Oxford University Press, 2017, p.118

 

Plagiatul şi autoritatea fără de autor

            Societatea contemporană este fracturată de două tendinţe opusă: prima este tendinţa spre individualizare şi particularizare; cea de-a doua tinde către masificare. Cele două tendinţe se referă atât la stiluri de viaţă, opţiuni de carieră, activităţile desfăşurate şi fabricarea de obiecte materiale. Acest tablou ambivalent îl putem explica mai bine dacă aducem în dialog doi gânditori: unul este sociologul francez Émile Durkheim (1858-1917), celălalt este antropologul american Leslie H.White (1900-1975), de altfel, discipol al primului. Conform lui Durkheim, în arhicunoscuta sa lucrare „Diviziunea muncii” (1893), societatea evoluează dinspre solidaritatea mecanică spre cea organică. Prima, mecanică este caracteristică lumii arhaice, tribale în care fiecare individ face aceeaşi muncă precum vecinii şi rudele sale. Diferenţele dintre indivizi sunt minimale, iar concepţia lor de viaţă pune accent pe traiul în comun. Pe măsură ce evoluţia îşi urmează cursul, asistăm la diviziunea muncii, ale cărei atribut este specializarea. Indivizii ajung experţi pe câte un domeniu. Specializarea îi face  interdependenţi, întrucât conştientizează că au nevoie unii de ceilalţi şi doar împreună pot ajunge să execute sarcini complexe. Odată cu rafinarea diviziunii muncii şi psihologia individuală capătă greutate, cristalizându-se personalitatea şi fiecare individ definindu-se în funcţie de o serie de cunoştinte, trăsături şi scopuri unice, iar nu ca un simplu atom într-o masă amorfă.

În schimb, White constată procesul opus à creşterea în complexitate a societăţii uşurează reproducerea. Nici un produs nu mai este realmente unic, el putând fi replicat în mii, dacă nu chiar milioane de copii. În acest caz, talentul individual şi geniul îşi pierd din importanţă. Poate că White duce structuralismul său mult prea departe şi elimină aportul personalităţii în schimbările sociale, dar nu i se poate refuza o doză mare de pertinenţă.

Aducând împreună cele două puncte de vedere opuse precum jumătăţile unei foarfeci, obţinem imaginea unei lumii deopotrivă individualiste/individualizate cât şi supuse producţiei de masă. Fiecare dintre noi rămâne o persoană unică, irepetabilă, dar în acelaşi timp reprezentăm statistici calculabile într-o medie (vârstă, înălţime, greutate, ani de studii, preferinţe politice, frecvenţa cu care consumăm un aliment etc.). Contrapunerea celor două perspective polare duce la o diviziune a rolului/ a posturii, dincolo de cea a muncii. Astfel, în anumite contexte sociale ne comportăm ca simpli atomi, purtători ai contextului (locurile oficiale), în altele ne demonstrăm unicitatea, distincţia (un picnic, un concert, întâlnirile cu prietenii). În primul tip de contexte suntem purtători sau executanţi ai unei autorităţi; în al doilea tip suntem autori. Adesea, acesta din urmă serveşte ca supapă de refulare pentru ce nu putem face în cadrul primului tip. (ex: la birou nu au voie cu părul vopsit albastru sau să fumezi în interior, iar ţinuta obligatorie nu-ţi permite un grad mare de libertate; la picnicul duminical cu amicii mai sus amintiţi ai cu totul altă marjă de acţiune).

Bun, după toate explicaţiile de mai sus, care este rolul educaţiei? Păi, educaţia îţi dă posibilitatea să recuperezi autoratul în viaţa ta. Cum hârtia suportă orice, pe ea poţi imagina acele lumi posibile, acele scenarii interzise în viaţa de zi cu zi. Să scrii o disertaţie mediocră este mai uşor decât să produci de unul singur un stilou sau o masă de lemn. Camil Petrescu descria scrisul drept o voluptate pe care o simţi crescând din tine şi o plăcere mai mare decât opiumul. Subscriu! Eu unul mă simt liber şi împlinit atunci când scriu.

Acum să ne reîntoarcem la situaţia politicienilor şi să răspundem la întrebarea: „De unde nevoia de a poseda diplome?” În minte ne vin intuitiv o listă de răspunsuri: dorinţa sinceră de a-şi spori bagajul cunoaşterii, aspiraţia de a fi un mai bun profesionist, stimulentul sporului de doctorat, nevoia de a-şi lărgi cercul cunoştinţelor respectabile în mediul universitar, acolo unde îşi pot găsi un post de profesor după expirarea mandatului şamd. Dincolo de toate acestea, avansez ipoteza numită Durkheim-White¨ sau autoritatea fără autor à în linia celor de mai sus, argumentul este că puţini oameni ajunşi în frunte au fapte meritorii concrete şi pe care să le poată revendica. Multe dintre proiecte în care sunt angrenaţi,  legislative sau de alt fel, nu îi reliefează, votul sau alocuţiunea lor confundându-se cu partidul sau scăpând totalmente atenţiei publice. Afirmaţia trebuie citită şi în cheie statistică, democraţiile rulând elitele cu o viteză mai mare decât monarhiile de odinioară sau regimurile autoritare din secolul trecut. Schimbarea devine un slogan care degenerează adesea în instabilitate. Un studiu realizat în 2017 de către Centrul pentru promovarea Participării și Democrației (CPD) din cadrul SNSPA reliefa că România deţine recordul în privinţa instabilităţii ministeriale din interiorul UE, fiind urmată la mare distanţă de Polonia şi Italia. Din 1990 până în 2017, ţara noastră a schimbat 150 de miniştri, de trei ori mai mult decât Germania, reprezintă una din concluziile cercetării.

Tabloul nu este nicidecum unic. Peste Ocean, mandatul lui Donald Trump a rulat personalul din jurul preşedintelui cu o viteză mai mare decât a oricăruia dintre predecesorii săi.

Rata de schimbare a membrilor echipei Trump (2017-2021)

 

Sursa: Kathryn Dunn Tenpas, Tracking turnover in the Trump administration, Brookings Institute,  January 2021

 Prin raportare la graficele alese, o disertaţie masterală sau o teza de doctorat oferă debuşeul pentru ceea ce nu se poate în concret cele mai multe cariere politice. Şi astfel, scrisul ajunge unul dintre puţinele vehicule onorabile prin care poţi lăsa ceva durabil în urma ta.

Gânduri de final

Articolul prezent a încercat să umple un gol, anume cel legat de tratatea plagiatului în termini exclusivi sau aproape exclusivi morali, iar nu sociologici sau economici. Credinţa care subtitreaza rândurile citite este ca normele morale sunt mai bine respectate dacă înţelegem umorile şi tradiţiile unei colectivităţi (mores- în lb. latină). Ipoteza propusă aici şi numită autoritatea fără autor consideră că una dintre cauzele care facilitează plagiatul porneşte de la lipsa de relevanţă a individului contemporan, inclusiv a celor sus puşi. Obligat să accepte tipare pentru care nu şi-a dat acordul, acesta găseşte în diplome un vehicul pentru a se valida şi a revendica statutul de autor. Însuşirea creaţiei altora reprezintă formă extremă, culpabilă a angoasei tocmai descrise. Pentru ca ipoteza să devină o teză, ar fi necesară şi o cercetare bazată pe interviuri care să confirme sau infirme argumentele mele.

Ce-i de făcut? apare ca întrebare firească. Scriind predilect în termeni explicativi, nu mi-am propus şi un plan de redresare a situaţiei în afara de o schiţă care include atât factori subiectivi, cât şi instituţionali:

  1. Prima recomandare se adresează celor care, persoane publice sau private, urmăresc diplome. Acestia nu trebuie uitate că diplomele sunt punctul terminus al unei călătorii întru cunoaştere. Acumularea de ştiinţă ar trebui să fie căutată drept adevărata recompensă.
  2. Doi se învecinează cu punctul 1. Pentru seriile recente de studenţi care aleg să prelungească ciclul de licenţă studiile masterale, doctorale si postdoctorale, motivaţiile sunt multiple şi adesea înrădăcinate în găsirea sensului vieţii. Un parcurs masteral sau doctoral s-ar putea să nu te ajute neapărat să-ţi orientezi busola interioară, să te suporţi pe tine însuţi/însăţi mai bine ori să întâlneşti sufletul-pereche. Dacă motivaţia scrierii unei disertaţii masterale sau doctorale este împovarată de astfel de nevoi psihologice, omeneşti şi de înţeles, energia necesară cercetării este prost folosită. Ne putem gândi la analogia unor marinari care în loc să conducă nava, îi peticesc chila fugind de colo-colo cu găleata de smoală.
  3. Profesul coordonator joacă, fără doar şi poate un rol aici, ca model şi mentor. Mă aventurez să spun că 50% din succesul unei teze depinde de relaţia cu coordonatorul. Ca model prin reputaţia acumulată; ca mentor prin calitatea şi solicitudinea faţă de studentul masterand/doctorand. El/ea poate alege să se implice, să fie prezentă/-ă sau să se comporte ca un latifundiar absent în relaţia cu studentul. Cu privire la subiectul tratat aici, profesorul ar trebui să îl sfătuiască pe cel aflat sub coordonarea sa: 1) să aleagă o temă realistă; 2) să stabilească termenii colaborării. Ceea ce presupune şi trasarea unor linii roşii cu privire la ce studentul are şi nu are voie să facă (ex. regulile eticii academice).
  4. În atenţia candidaţilor care intră la master sau doctorat dintr-o postură publică à însuşirea necuviincioasă a muncii altora poate fi verificată astăzi mult mai repede decât în trecut. Chiar dacă la momentul absolvirii fapta rămâne necunoscută, dacă făptaşul este promovat mai târziu, plagiatul hibernat va fi descoperit de jurnaliştii de investigaţie.
  5. Ultimul punct este poate cel mai greu de pus în aplicare întrucât el ţine de zona legislativ-instituţională. Aici ar trebui să ne gândim la cât de adecvate sunt legile şi regulamentele după care se ghidează educaţia şi cât de mult ţin ele cont de modul real în care funcţionează şcoala şi cercetarea. Fără a intra în detalii, am în mintea necesitatea unei dezbateri serioase despre recomandările ciclului Bologna, mai ales cu privire la etapa doctorală. Poate că 3 ani reprezintă un interval prea scurt pentru derularea şi închegarea unei teze de succes!

Cum eseul de faţă şi-a propus doar să schiţeze o sociologie a plagiatului, închei prin a sublinia credinţa că un astfel de demers s-ar dovedi fertil. În primul rând, ca subdomeniu al eticii academice, sociologia plagiatului ar căuta să înţeleagă relaţiile dintre indivizi şi instituţiile care produc cunoaşterea astfel încât să poată preveni mai bine derapajele. În al doilea, o astfel de sociologie ar putea ajuta la mai buna reproducere a elitelor, aşa încât societatea să fie dominată de o aristocraţie a meritului, iar nu de o oligarhie a interesului personal.


[1] Corelativ inovării este adaptarea, termen care la rândul lui a căpătat o importanţă deosebită. Necesitatea de a te adapta încontinuu devine una dintre condiţiile sine qua non ale succesului. Evaluarea anuală premiază sau penalizează un salariat în funcţie de capacitatea sa de a se adapta noului, mereu noului. Substantivul este frecvent şi în strategiile de securitate naţională. Rezilienţa, neologism care înlocuieşte tot mai mult rezistenţa denotă imperativul ca un sistem să-şi conserve proprietăţile în condiţiile adăptării continue. Un manifest al epocii noastre ar trebui redactat în spiritul lui Schumpeter, mai degrabă decât al lui Marx şi ar trebui să pună nu lupta de clasă, ci „distrugerea creativă” drept motor al istoriei. Istoria omenirii este istoria distrugerii creative şi a răspunsului faţă de aceasta… Discuţia ar merita un eseu propriu, dar aici mă voi mulţumi cu o notă de subsol.

¨ Desigur, putem invoca şi alți gânditori alături de Durkheim și White. Teoria consumului extravagant ( conspicuous consumption) a lui Thorstein Veblen explică tentaţia de a achiziţiona bunuri nu pentru nevoi practice, imediate, ci pentru a-i impresiona pe cei din jur şi a creşte în ochii lor.
Cu privire la dubla perspectiva a omului ca persoană irepetabilă și componentă a masei putem aduce în discuție logicile lui Ares și Hermes din filosofia lui Noica. Conform logicii lui Ares, partea doar compune un întreg, precum cărămizile un zid sau soldații o armată. Prin opoziție, în logica hermetică, partea exprima întregul, fiind, deci, importantă.

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. Il rog pe Domnul Autor//si oricine poate// sa raspunda la intrebarea mea: Se stie in cate tari sunt platiti cei cu doctorate,, cu 25% din salariu?
    Altfel spus, nu cumva plagiatul-spre a deveni doctor intr-un domeniu ales, e FOARTE DORIT ( prin orice cale) prin cei 25% din salariu?!
    Ca vorba vorbei clasice „Scopul scuza mijloacele..”
    Identic pentru Coordonatorii doctoratelor (nu shtiu cu ce sume).
    Citeam intr-un articol- SCUZE ca nu mai dau de el- ca Romania are circa 80.000- de doctori (nu e vorba de medici ci cei cu doctorate in diversealte profesii).
    Sa acceptam o medie de 16.000 roni a salariului/lunar al acestor oameni cu doctorate..
    25% din 16000-=4000 roni.
    80000- doctorati x cu 4000 ( sporul de 25% de doctorat) ar face 320.000.000 roni/lunar.
    Sa rotunjim in scadere la 300 milioane roni.
    Plus sumele platite coordonatorilor de doctorate
    (La asta se adauga multzimi MARI de sporuri de computer, de mediu toxic, de transport, de uzura de haine,de stress, etc, etc. oferite si ne-doctoratilor)
    Ma intreb de unde si mai ales DE CE se cheltuiesc banii contribuabililor din Romania pentru minciuna si lipsa de morala a atator „doctori” (plagiatori)..
    Ca de imprumutat, Romania se imprumuta constant =plus dobanzile pentru imprumuturi
    In fine ca ma intreb si DACA atatea doctorate aduc plus-valoare Romaniei -per ansamblu- = social si politic vorbind?
    Rog sa-mi corectati eventualele greseli de cifre sau de logica.
    Multumesc

    • 1. E 15%, niciodata 25.
      2. Nu se platesc automat, ci doar daca doctoratul e relevant pentru post.
      3. Nu, Romania nu se imprumuta ca sa plateasca pentru sporurile de doctorat.
      4. Un om care a facut un doctorat pe bune si lucreaza intr-un domeniu pentru care doctoratul este relevant este, in medie, net mai racordat la ce se intampla in lumea larga in raport cu propriul domeniu, are capacitati analitice, sintetice si critice mai ascutite si este, in general, mai bine pregatit sa faca fata schimbarilor.

      • @Salid_PhD
        Cum se stabileste daca doctoratul este relevant pentru post? Exista vreun fel de nomenclator, cum este COR-ul pentru meserii si ce diplome ai nevoie pentru ele?

    • Ati putea avea dreptate la logica, dar cifrele sunt departe de adevar.

      Sporul de doctorat nu a fost niciodata 25%, a fost 15%. Intre timp (cred ca de cca 7 ani) a fost plafonat si inclus in salariul de baza – in cazul meu cred ca este aproximativ 500 lei net; cum doctoratul meu nu a fost facut in scopul de a face bani, nu am verificat. De asemenea, am dubii si cu privire la o medie de 16.000 lei a salariului lunar al doctorilor in stiinte – daca va referiti doar la cei de la stat, as spune ca e imposibil. In plus, sunt si destui doctori care nu lucreaza la stat si care nu primesc niciun spor – sau ma rog, depinde ce si-au negociat.

      Discutia privind plus-valoarea adusa de doctorate e una corecta, dar care ar fi alternativa? Desfiintarea doctoratelor nu cred ca este calea corecta. Intarirea controlului ar fi de dorit, problema este ca in acest sistem controlul il fac coordonatorii de doctorate, si multi dintre ei sunt cei care au girat doctoratele de pana acum.

  2. De apreciat acest efort al dv.de a puncta alte conotatii ale plagiatului. Ca fost profesor universitar, separ educatia de invatamant. Educatia o primesti in familie si societate, invatamantul iti ofera sansa de practica o meserie. Apetitul pentru plagiat este dat de superficialitate si parvenire. Baza acestui fenomen este data de organizarea scolii. Prea multa materie ce nu poate fi parcursa in timp rezonabil, prea multi elevi in o clasa sau studenti in o grupa. Multi nici nu au timp sa vorbeasca in un trimestru decat odata, in rest teste si lucrari scrise. De aceea multi, ajunsi in pozitii cheie nu stiu sa lege trei fraze coerent si logic. Bombardamentul imens de informatie determina si el acest fenomen. Apoi la noi sistemul intreg de invatamant merge pe competitie intre elevi si nu pe nevoia de a avea o generatie cat mai bine scolita. Cei care raman in urma sunt obligati sa copieze ca nu au alta solutie, a avea gandire proprie si idei autentice cere timp, creierul nu este computer.

  3. In prezent sporul de doctorat este 950 lei brut, din câte știu eu. (Jumătate din salariul minim pe economie din 2019). Poate cifra va ajută la o evaluare mai corectă a impactului.

    • si?!? nu vi se pare grotesc?!! _ dupa mine toate sporurile trebuie anulate; salariul cf job description (fisei postului) e suficient, aerisit & pragmatic

  4. O analiza pertinenta, necesara. Cred totusi ca „greutatea” probleme se afla la punctul 3. Poate ca ar necesita o dezvoltare separata, mai extinsa !
    Un fost (bun) ministru al invatamantului spunea ca la noi problema este la nivelul profesorilor. Cum sunt selectionati si educati – profesional si etic- si cum sunt retribuiti.
    Niste probleme care , zic eu, amanate si eludate atata timp nu se pot rezolva intr-o singura generatie.
    Prima conditie : sa incepem odata !

  5. n are sens sa peroram la infinit despre doctorate sau sa ne facem un doctorat in doctorate ! lucrurile sint simple : ce valoare adaugata aduce un militian, securist, justitiar, politruc etc etc cu doctorat ? niciuna ! alta decit sporuri salariale, securizarea slujbei la stat (doar n o sa concediezi un doctor) si inducerea n eroare a populatiei asupra competentei acestor ipochimeni. asa functioneaza cleptocratia romaneasca si asa extrag rentele scursurile / jigodiile ce o compun de a ajuns sarmana Romanie n sapa de lemn, gituita de hoti si prosti cu diploma

  6. Din nefericire, plagiatul nu intereseaza pe nimeni. Sunt doar cateva persoane care vorbesc despre acest lucru dar nimeni nu le aude.

    Am incercat personal in cateva randuri sa impulsionez includerea in procesul de invatamant a atentionarii asupra plagiatului. Fara nici cel mai mic succes. Nu intereseaza pe nimeni. Pentru ca de fapt nu doar elevii copiaza ci si cadrele didactice. Cineva imi spunea ca a descoperit o carte a unui renumit profesor universitar al carui curs il urma, intr-un anticariat. Numai ca fusese publicata in urma cu 40 de ani si avea alti autori !!!

    Am avut curiozitatea sa ma uit si peste proiectele ong-urilor – tot nimic.

    ===

    Plagiatul este de fapt reflectarea unei atitudini nepotrivite fata de viata, Ea se formeaza inca din anii scolii, cand afli ca e cu mult mai usor sa copiezi de pe Wikipedia decat sa iti bati capul sa iti faci singur referatul. Din 3 copy-paste ai terminat.

    Atitudinea este incurajata si de amenintari si criticism. Cand profesorul iti tot spune ca nu esti in stare de nimic si cand te faci sa te simti idiot, desi explicatiile lui sunt schioape, care ar fi solutia?

    Cine apeleaza la pagiat are si o mare problem civica, in general. Daca esti obisnuit sa dispretuiesti textele altuia, nu ai de fapt respect pentru nimic.

    Mai exista si categoria celor care pur si simplu nu stiu ce inseamna un plagiat.

    ===

    Combaterea pagiatului nu face parte din procesul de invatamant. Nici din educatia in familie. Nici din preocuparile educatiei extra-curriculare (non-formale), nici din ale finantatorilor privati. Nu intereseaza pe nimeni. E considerat ceva normal.

    Cand totusi e luat in seama, nu e din considerente etice, ci pentru ca a apelat la el un politician, sau pentru ca a dat nastere la drepturi necuvenite. Adica, pe principiul „sa moara si capra vecinului”.

  7. plagiatul, ca si furtul, talharia, violul exista si in tarile ocidentakle si existau inca din antichitate,
    dar dezvoltarea societatii umane, in occidentu evropean, a adus cu sine, in constiinta colectiva, ca savarsirea acestor fapte grave este urmata de o pedeapsa sau cel putin oprobiul public in cazul plagiatului,

    la noi, hotul, talharul, violatorul, plagiatorul nu are nici o remuscare,
    a ajuns un etalon pt prea multa lume,
    el este in varful lantului trofic,

    pt ca nu exista autoritati de control, care sa aplice legea
    iar constiinta publica este irelevanta,
    si nu este de azi de ieri,
    ci asa era si inainte de 1940,
    judecatori si consilieri ai Curtii de Casatie care nu erau in stare sa aplice legea,
    asa a juns tara in genunchi la inceputul WW2

    unii mai au speranta in biserica, dar ea este de mult incapabila sa faca ordine in propria ograda si participa alaturi de politicienii ordinari la saparea gropii

    si incepe de la metodologia dupa care se acorda titlul de doctor si se termina cu franele legale de a retrage titlul de doctor celor care plagiaza sau care fura,

    la mintea mea, ministerul de invatamant face prea putin,
    si oamenii implicati in acordarea acestor titluri academice nu doresc sa se dezica de coordonatorii de doctorat care accepta sau coordoneaza plagiatul,
    plagiatul este intai o problema de legalitate si apoi una de moralitate,

    academia romana face la fel prea putin, incepand cu actualul sef care a spus ca nu poate sa isi dea seama daca ponta a copiat,
    cum ar fi un invatator care nu poate sa isi dea seama ca elevul a copiat,
    trebuie expertiza, proces judiciar, etc, etc.
    asa-i si la membrii ceseme, ca parca si acolo sunt cazuri de plagiat,

    orizontu se indreapta inspre un tunel,

    ca si citez din Octavia Goga si poezia sa 1916
    https://anonimus.ro/2013/09/octavian-goga-despre-politicienii-romani/

    totusi sa nu uitam de derapajul cu legile antisemite ale guvernului goga dinainte de WW2, derapaj posibil prin adularea politicilor germane,
    https://www.agerpres.ro/documentare/2019/07/10/memoria-holocaustului-legislatia-cu-caracter-antisemit-in-romania-guvernul-goga-si-dictatura-regala–339199

    o lupta-i viata deci te lupta

  8. „Articolul prezent a încercat să umple un gol, anume cel legat de tratatea plagiatului în termini exclusivi sau aproape exclusivi morali, iar nu sociologici sau economici.’

    Nu pot decat sa rezonez cu o astfel de abordare, Si sa ma intristez ca este, din nefericire, izolata,

  9. Pretentia de originalitate a invatamantului contemporan este o nejustificata, exagerata si nociva.
    N-ai cum sa ai pretentia asta decat dupa ce stii tot ce se poate in domeniul acela. Altfel de unde stii daca esti original sau emiti o idee care a mai fost emisa de sute de ori inaintea ta? Si daca ai emis aceeasi idee de buna credinta, adica crezandu-te original, inconstient ca ea a mai fost emisa, la ce iti foloseste? Nu era mai folositor daca invatai ce iti trebuie pentru un scop precis pe care ti-l propui, si nu iti pierdeai vremea incercand sa fii original?

    Intr-o anumit masura plagiatul este o pracitca bine venita.
    Spre exemplu:
    Am facut liceu de profil real (iar acum sunt inginer), dar am avut un profesor de istorie care ne dadea in fiecare saptamana cate un eseu de facut, la fiecare elev in parte alt titlu, indicandu-ne totodata sursa de unde sa copiem – din Ovidiu Dramba cel mai adesea, sau alte carti canonice de istorie care se gaseau la Biblioteca Judeteana. Profetii invatamantului post-modern l-ar blama pentru incurajarea plagiatului probabil, dar adevarul este ca 3 ore pe saptamana stateam cu stiloul in mana si copiam niste pagini de istorie, iar acum stiu istorie mai mult decat media inginerilor.
    Alternativa „morala” ar fi fost sa nu ne indice sursa ci sa ne lase pe noi sa cautam prin biblioteca si sa facem sinteze. Dar este asta realist la nivel de liceu (si la clasa de profil real)? „Mai binele este dusmanul binelui.”
    Plus ca a pus bazele unui hobby care se perpetueaza si acum, la mine si probabil si la alti colegi… de atunci am citit multe carti despre istorie (istoria romanilor, imperiului roman, bizantin, rusiei, frantei), cu multe puncte de vedere diferite, astfel incat ma ajuta in contextualizarea inclusiv a unor evenimente contemporane.

    Alt exemplu:
    Profesor de matematica care se ocupa cu meditatii, celebru in judet prin rezultatele elevilor sai la admiterile in facultati, avea efectiv niste caiete de exercitii rezolvate de el, pe care ti le dadea sa le copiezi si pe marginea lor discuta, te ajuta sa intelegi. Un fel de a invata matematica pe dinafara dupa sablon.
    Tot o forma de a incuraja plagiatul si descuraja „ganditul cu capul tau”? Probabil, dar pentru elevii lui era lozul castigator pentru admiterea in facultate. Nu stiu daca vreunul dintre ei a ajuns cercetator ca sa fie original in matematica… dar nici nu stiu daca si-a propus vreunul asta, sau din contra si-au propus doar sa termine politehnica ca sa ii permita sa plateasca o rata la casa si facturile lunare.

    Sistemul de invatamant de stat nu este pentru cunoastere in sensul spiritual (metafizic) ci este pentru a da cunostiintele minimale necesare practicarii unei meserii. Cam asta este adevarul de la care invamantul postmodern incearca sa abdice dar nu poate, pentru ca altfel nu se poate din motive obiective.
    Povestile alea cu invamantul personalizat si cu profesorul-mentor merg numai la scolile private unde platesti 50.000 de euro pe an, deci suma acopera salariul unui profesor, ca sa poata exista o relatie 1 la 1.
    El exista (Eaton, UWC Atlantic College, etc), dar evident ca nu este pentru mase ci pentru privilegiatii sortii…
    Sau poate exista invatamant personalizat si mentorat in invamantul informal, gen scoli de arte martiale, cluburi sportive, cursuri informale de diverse activitati si practici (de la fotografie si aranjamente florale pana la yoga), sau in relatia duhovnic-ucenic in cadrul cultelor religioase (tot o forma de cunoastere prin mentorat – cea mai eficienta, cred eu).

    Iar la nivel de doctorat este acelasi lucru. Diploma de doctor nu mai este facuta sa garanteze originalitatea ci doar insusirea unui cod de metode si bune practici de cercetare in domeniul studiat, precum si faptul ca doctorandul a citit un minim de literatura din domeniu.
    Nu stiu situatia in Romania, o stiu pe cea din Franta: se elibereaza in jur de 3500 de diplome de doctor pe an numai in domeniul stiintelor ingineresti. Este evident ca nu pot fi originali 3500 de ingineri pe an. (Sau depinde cum definim „originalitatea”. Daca originalite inseamna ca ai schimbat un parametru intr-un model deja consacrat, sau ai validat experimental noi limite ale unui model consacrat pentru un caz mai particular… se poate si asta…)

    • Pana la urma, plagiatul ramane plagiat, copiatul ramane copiat. Nu pot sa imi imaginez ce avantaje obiective ar avea copiatul pentru cel care copiaza.

      ===
      Nu ma pot abtine sa spun ca daca ne fixam drept obiectiv ca elevii sa invete ca sa ia la facultate vom avea o foarte mare dezamagire: vom constata ca absolventii de facultate au invatat (sau au plagiat!) doar ca sa dobandeasca o diploma, nicidecum ca sa le fie util in meserie.

      Invatgatul exclusiv pentru examene este modul de abordare care a distrus 3 generatii de romani pana acum, lasand societatea la mana invatarii de unul singur si pulverizand resurse materiale, financiare si umane uriase.

  10. Cu multi ani in urma, la un proiect de semestru, neavand prea mult timp liber, am alocat o singura zi reusind sa fac ceva cam de nota opt. Exact asta a fost si nota primita. Ceilalti 20 de colegi din grupa (absolut toti) au copiat cuvant cu cuvant capitolul din cartea profesorului (de fapt asa ni se si sugerase, un „referat” dupa respectiva carte). Eu m-am ales cu o zi pierduta si cu cea mai mica nota, restul zece pe line cu zero efort. Poate ca fenomenul plagiatului este prezent si in alte parti, dar la noi a fost (si sunt convins) inca mai este incurajat, direct sau indirect, de catre sistem.

  11. Ar fi bine să lămurim lucrurile.
    1) Mai întâi problema sporului de doctorat. Prin legea din 1952 (Model URSS) se stabileau 300 lei pentru candidaţii în ştiinţe (doctori cf. legii doctoratului din 1965) şi 500 lei pentru doctorii în ştiinţe (dictori docenţi cf. legii din 1965). În 1952 300 lei erau 1,5 salarii minime, dar în 1968, când aceste îndemnizaţii au fost desfiinţate, 300 lei erau deja 1/3 din salariul minim (de asta nu mai sunt sigur). Personal am devenit doctorand îm 1969 şi am obţinut titlul de doctor inginer în specialitatea „Automatizări şi telecomenzi” în 1972, când ideea de îndemnizaţie era demult uitată. Sporurile de doctorat au fost reintroduse în 1997 de guvernul CDR(!) de atunci – fac precizarea asta pentru a bloca din start ideea „blatului PSD” – ca procent de 15% din salariu, lucru oarecum firesc în condiţii de inflaţie de 30-40% anual pe atunci. Dar s-a făcut şi precizarea în acel HG că sporul se acordă acelor doctori care lucrează în specialitatea în care au obţinut titlul. Cum au evoluat (legislativ) lucrurile nu mai stiu. Cât priveşte recompensarea conducătorilor de doctorat, vorbesc din nou din experienţa proprie, de conducător de doctorat cu 23 teze susţinute şi titluri acordate sub conducerea mea, în perioada 1990-2013: la un moment dat ni s-a acordat o reducere de normă didactică de 2 ore pe săptămână, echivalând cumva cu timpul alocat îndrumării doctoranzilor, deşi aceste putea fi mult mai mare; nici vorbă de bani cum pretind unii comentatori.

    2) Atunci când judecăm calitatea doctoratelor, să avem în vedere ce au fost ele până prin 1998-1999 şi ce au devenit, Ţin minte că atunci când mi-am făcut doctoratul (nu spun studii doctorale – se va vedea de ce), acesta e denumit „o formă de calificare ştiinţifică superioară”. Mai târziu (cred că după 1979-1980) a devenit „forma superioară a reciclării personalului” – pentru cei formaţi sub zodia anglo-saxonă, reciclarea periodică era varianta „socialistă” pentru „life long learning”. Din 1998 şi mai târziu (tot sub guvern CDR şi sub steaua integrării europene), odată cu trecerea la sistemul Bologna, doctoratul a devenit ciclul III de studii superioare (după licenţă şi masterat). Cred că nu mai e nevoie de detalii. Dau totuşi un singur exemplu. Ca doctorand am dat 3 examene de specialitate (precizez asta ca să nu se creadă că am dat examene de marxism-leninism, astea dispăruseră prin legea din 1965), fiecare examen însemnând cel puţin asimilarea unei monografii a domeniului, urmate de 4 referate din domeniul strict al tezei, ultimele două urmând a deveni capitole ale tezei fără ca vreun „vigilent” să numească asta „autoplagiat”! Stiu ca azi doctoranzii nici numai sunt obligaţi să dea examene dar, poate, greşesc.

    3) Am citit în contribuţia pe care o comentez ideea că – mergând spre Est (China + India via Ucraina şi Rusia) înclinaţia spre plagiat devine înnăscută istoric, ca şi cum în sute de ani nu s-a schimbat nimic (tot aşa cum unii pălavrăgesc despre „duhovnicia şi sobornicia ortodoxă opuse spiritului modern catolic”). Nu voi face apologia străluciţilor oameni de ştiinţă pe care i-au dat Rusia (şi URSS, ne vous en deplaise!), China şi India, mă rezum la un exemplu pe care îl cunosc. Un tânăr aspirant (adică doctorand) în matematică din Leningrad s-a dus la conducătorul său de doctorat şi i-a spus că vrea să susţină teza. Conducătorul l-a întrebat simplu: CE susţii? Cu alte cuvinte – ideea de bază, „teza” pe care o argumentezi acolo. Răspunsul a fost mulţumitor şi distertaţia de candidat a fost susţinută. Respectivul rezultat a fost publicat pe 4 pagini de revistă şi este azi citat ca „Teorema lui X.” tot astfel cum spunem „legea lui Newton”. Şi de aici apare deosebirea între a plagia – preluarea unei idei a altuia (fără a cita referinţa şi autorul veritabil) pe care însă o poţi dezvolta şi susţine cu suficientă originalitate a argumentării personale – şi a copia – când poate există o idee originală dar diverse motive fac pe autor să copieze argumente de la alţii. Mi se pare că mai ales la tezele de doctorat în drept poate să apară aşa ceva deşi, evident, nu sunt specialist. Personal, şi astăzi când mi se mai întâmplă să fiu în comisii de doctorat (inclusiv în străinătate), caut mai întâi „teza” – în sensul pomenit mai sus.

    4) Aş adăuga din nou ceva despre „autoplagiat”. Atunci când ai mentalitate de „post-doc(torand)” – precum un fost ministru al educaţiei de dată relativ recentă – orice continuitate în publicaţii, inerentă la construcţia unei opere(!) e privită ca autoplagiat. Un post-doc care trebuie să realizeze o ruptură cu ciclul III de studii poate că o ia de la zero, dar o operă ştiinţifică se construieşte şi pe bază de continuitate a preocupărilor şi tematicii. Din nou, vorbesc din experienţă.

    • Multumesc pentru istoric!
      Foarte interesant.
      As fi curios cum era privit cineva cu doctorat in era comunista? Se bucura de un prestigiu anume?

      • In era comunista a Romaniei – ca sa poti sustine teza de doctorat – IN ORI CE DOMENIU – iti trebuia aprobare aPARTIDULUI !! PCR (sau PMR mai inainte !) Cunata mea – doctorita – cercetatoare si cadru didactic superior n-a primut-o ! Eu – cu examenele date si o teza cu subiect inca noutate pe plan mondial – am avut un referrat de prezentare la CC asa de prost ca nici nu m-am mai prezentat ! Si – in definitiv – DE CE trebuia un accept al CC-PCR pentru o teza de generatoare electrostatice de mare putere ? Cam asa erau apreciati ! Dar – si pe atunci „unii tovarasi” deveneau „doftori” cu lucrari de doi bani ! Nimic nou sub soare !

    • Aveti dreptate, domnule profesor. Tata si-a sustinut teza de doctorat in Geologie la UBB – concretizarea unor ani de munca inca care l-am vazut mult mai rar desi locuiam in aceeasi casa … – si a obtinut diploma in 1971. Toata viata a lucrat in domeniu si niciodata nu a primit vreo suma de bani ca „spor” de studii doctorale. Nici fostul lui coleg (si principal „rival” in facultate si mai apoi) care a avut un traiect academic si profesional de aceeasi anvergura. Ca ambii se bucurau de un respect aparte nu doar printre colegi este altceva.
      Zvonul insa pare a fi recurent, l-am auzit de 4-5 ori in ultimii 50 de ani, nu s-a concretizat vreodata si personal nu vad de ce ar fi pus in practica. Nu sintem nici „esentiali”, nici militieni, nici de-astia de se-mpopotoneaza cu diplome calpe pentru care sa se milogeasca dupa bani nemeritati.

  12. Domnule V. RASVAN apreciez cele expuse de dv. Intre timp, doctoratele au scazut in calitate, am fost referent la mai multe teze de doctorat din domeniul economic. Ceea ce pot mentiona este faptul ca multi ingineri, arhitecti, economisti si toti cei care au facut o facultate in un domeniu aplica doctorate pe alte domenii. Astfel, multi arhitecti isi dau doctorate in domeniul geografiei, biologiei, ecologiei, iar ingineri de mecanica, telecomunicatii in domeniul economic. Ca atare, o teza de doctorat nu mai este o specializare continua in ceea ce s-a invatat De aici si explicatia de plagiate, pentru ca doctoranzii se duc cu teme in domenii pe care nu le stapanesc f.bine. Apoi cred ca un doctorat ar trebui demarat dupa cel putin 7-10 ani de experienta acumulata, adica de la 35 de ani in sus si nu mai devreme. Exista persoane care la 30 de ani au deja doctorat dar
    nu au castigat mare lucru profesional, mai mult ca blazon si bani, functie.

  13. 1.Plagiatul nu este – asa cum scrie Dedalus – o atitudine gresita fata de viata. ci din contra o atitudine ,,corecta” d.p.d.v. personal, cita vreme un doctorat plagiat aduce beneficii/cistiguri procentuale la salariu (fara a pierde vremea pentru unul real) si o stabilitate in profesie.Un doctorat corect este inutilizabil de societatea romaneasca, in care toate domeniile economice si bugetare se afla in stagnare de 3 decenii!Pina la urma, este vorba de economia de energie, utilizabila in alta parte.
    2.O ,,sociologie” a fenomenului este inutila, deoarece masurile birocratice sau ,,morale” n-au rezultat fara un decolaj economic-industrial major, care sa solicite un nivel cultural, stiintific si tehnic ridicat, pentru a face fata COMPETITIEI pe care o genereaza o dezvoltare economica-industriala majora!
    O ,,sociologie” a fenonenului este inutila in conditiile unui avint general al natiunii, deoarece el produce schimbari sistemice pozitive in intreg lantul politic, economic si social, care fac astazi ,,o atitudine corecta economic”, urmind ca plagierile sa fie evidentiate (si doctoratele anulate) prin grija ,,competitorilor” din domeniul in care apar.
    3.Pina atunci. pseudo-doctoratele au valoarea lor ,,culturala”, deoarece ,,beneficiarii” lor au trecut macar ,,pe linga” Universitati si domeniul stiintific in discutie, ceeace este mai mult decit nimic, pentru ,,bagajul cultural” al politcienilor sau virfurilor administrative.
    In situata de acum, unica solutie este eliminarea sporurilor salariale de orice fel, ca urmare a detinerii unui doctorat, fiindca utilizarea lor ca ,,patalama” pentru functii este neeliminabila…

    • Din perspectiva sociologica – ca si abordarea din articolul comentat – plagiatul are pe de o parte cauze legate de adaptare la societate, cum am scris, si, pe de alta parte cauze legate de traumele din timpul invatarii, cand persoanei i se inoculeaza ideea ca nu e in stare de nimic.

      Un argument in favoarea acestei abordari este ca plagiatul functioneaza si atunci cand nu e vorba despre avantaje materiale (doctoratele de vanitate) si in alte situatii in afara doctoratelor. As spune ca el este de fapt o forma de manifestare a gandirii copy-paste pe care o putem cu usurinta sesiza la unele persoane cu care discutam.

      Nu este iarasi lipsit de interes sa observam ca in unele cazuri (as spune, in cele mai multe) cei care apereaza la plagiat au si o atitudine anti-sociala, ce denota lipsa educatiei civice.

      Dupa mine, acest lucru inseamna ca daca se elimina toate avantajele materiale ale doctoratului, fenomenul plagiatului va continua, cel mai probabil.

  14. Multumesc celor care mi-au corectat informatia platii doctoratului cu 25% ( scrisa de mine) Cer scuze. Mea maxima culpa.
    -La cei 15% (sau 950 roni) as adauga si suma/plata pentru coordinator, (semnatura lui si indicatiile de unde sa plagieze doctorantul!)
    ………………
    Nimeni, nici Domnul Autor nu mi-a raspuns la intrebarea – „IN CE ALTE TARI ESTE PLATIT UN DOCTORAT /SI CU CE PROCENTAJ”
    Adaug o alta intrebare celor care cunosc exact situatia:
    Daca un om are mai multe doctorate ( domnul Valeriu Nicolae mentiona intr-un articol, ca un „inalt demnitar” avea 2 doctorate si studia pentru inca 4 = deci ajungea la 6 doctorate), e platit pentru numarul de doctorate acumulate?
    Poate imi raspunde cineva avizat.
    Multumesc anticipat.

    • Un singur spor. Indiferent de nr. de doctorate. Si acela este la discreția conducătorului instituției. Poate fi considerat util sau nu instituției. Nu este un spor acordat automat. De regulă se acordă.
      In Oman, unde am lucrat câțiva ani era post care cerea doctorat si era plătit aproximativ cu 500 Ryali (aprox. 950 euro) in plus față de un post similar fără doctorat. Adică cu doctorat era 1500-1700 OMR, fără doctorat 1000-1200 OMR.

  15. Doctoratul ar avea relevanta, dupa mine, doar in cercetarea stiintifica si acolo numai pentru prestigiu, nu pentru generarea de drepturi sau avantaje.

    Daca vom incerca sa gandim in afara cutiutei, vom realiza ca institutiile invatamantului create in era industriala , babe coafate cu mai mult sau mai putin talent in era (pseudo)digitala nu mai sunt relevante din punct de vedere social si profesional.

    Toate aceste institutii au fost create pe prezumtia ca transmiterea informatiei este posibila numai prin mijlocirea unor „magistri”, carora societatea le-a conferit dreptul exclusiv de a-i invata pe altii. Dar continutul invatarii a fost tranmiterea informatiei iar procedeula a fost de la unul catre multi.

    Intre timp conditiile s-au schimbat. Invatarea nu mai este apanajul institutiilor, ci a devenit o indemanare personala. Informatia este disponibila atat in carti cat si pe internet. In plus, acolo unde e nevoie de indrumare umana, cadrul de timp a scazut la 10% fata de cel institutional post industrial.

    Altfel spus, invatarea auto-dirijata si mediata social a devenit preponderenta. Chiar daca statul nu recunoaste acest lucru. Invatamantul este extrem de conservator, el intotdeauna recunoaste tardiv evolutia din propriul sau domeniu.

    Prin urmare, relevanta confirmarilor a scazut dramatic. Sunt destui cei care nu mai dau doi bani pe diplome. Una din cauzele plagiatelor (sublinez ca este doar una) este tocmai decuplarea invatarii institutionale – constientizata pe drept cuvant ca inutila si daunatoare- de invatarea autodirijata.

    Prozaic spus, unii (nu toti!) isi cumpara diplome ca sa dispuna de suficient timp sa invete de unii singuri ce stiu ca e necesar si le place, Din aceasta perspectiva plagiatul este o forma de adaptare sociala, ce are drept scop scoaterea plagiatorului din caruselor efortului exacerbat pentru diplome fara valoare.

    Se pune intrebarea de ce institutia invatamantului guvernat de stat (unde intra si invatamantul privat, deoarece aesta este supus autorizarii) nu se adapteaza acestor noi conditii. Este o alta lunga discutie.

    Dar, in lumina celor de mai sus, indraznesc sa imi exprim indoiala cu privire la relevanta doctoratului in sine, in acest mileniu. Mentin insa parerea ca plagiatul reprezinta un simptom psiho-social- cazul neincrederii in fortele proprii, cu impact asupra educatiei civice si unul social- cazul deteriorarii relatiilor bazate pe increderea in ceilalti.

  16. Intenția articolului e bună dar analiza suferă prin reducționismul metodologic, care uneori chiar lipsește. 1) Un exemplu e acesta: ”În cultura vestică (vorbim de greci şi de romani), individualismul a fost mai puternic, iar conştientizarea sa le-a fost transmisă inclusiv modernilor, fără a muri odată cu Antichitatea. Culturile orientale, adică spaţiile chinez şi indian, au pus accentul pe colectivitate şi pe respectul strămoşilor.” Cum ați ajuns (prin ce metode de cercetare) la această concluzie? Ipoteza aceasta este mai degrabă o inerție sociologică reiterată, fără acoperire, la care, cu siguranța a pus umărul și Geertz prin 74. Apoi, dacă tot vorbiți despre diferențele culturale în construcția sinelui, individului, de ce nu amintiți totuși (apropo de temă) unele studii importante pentru construcția ipotezei la care faceți referire, precum Markus și Kitayama din 1991 (https://www.researchgate.net/publication/232558390_Culture_and_the_Self_Implications_for_Cognition_Emotion_and_Motivation) 2) O altă ipoteza eronată de sociologie pop, care arată și apetența pentru dihotomizare, este că 2) “Societatea contemporană este fracturată de două tendinţe opusă: prima este tendinţa spre individualizare şi particularizare; cea de-a doua tinde către masificare”. O societatea nu poate fi fracturată pentru că nu-i un agent, e doar o comunitate imaginată, n-are nici minte nici oase. Apoi, analiza că ar fi fracturată e însăși o analiza etnografică extrem de complexă daca nu chiar imposibilă a indivizilor care o compun. Dar știm că indivizii nu-s ocupați de cultura în moduri identite, ci informațiile/reprezentările sunt mereu reconstruite. 3) “Conform lui Durkheim, în arhicunoscuta sa lucrare „Diviziunea muncii” (1893), societatea evoluează dinspre solidaritatea mecanică spre cea organică. Prima, mecanică este caracteristică lumii arhaice, tribale în care fiecare individ face aceeaşi muncă precum vecinii şi rudele sale. Diferenţele dintre indivizi sunt minimale, iar concepţia lor de viaţă pune accent pe traiul în comun.’” Cu tot respectul pentru patriarh, dar faptul că științele sociale au omis o durată lungă de timp, biologia, biologia și psihologia evoluționistă, cogniția, arhitectura (biologia) și funcțiile minții, funcțiile sistemelor memoriilor etc, și relațiile acestora cu evoluția bioculturală a oamenilor i se datorează și lui. Durkheim și-a făcut o deviză oficială din negarea acestor disipline considerându-le neimportante în analiza societăților, a modului lor de organizare și comportamentelor oamenilor în general. Ideea generală care încă persistă este că arhitectura creierului, modul lui de lucru, funcțiile, predispozițiile și inferențele minții umane, funcțiile anumitor organe de simț, precum percepția, și în general totalitatea ogranismului construit în circumstanțe complexe de bioevoluție, nu au nicio legătură cu istoria, religia și socialul. De fapt, așa cum arată studiile din ultimile decade, în special științele cognitive ale religiei (CSR) acestea sunt cruciale pentru a explica comportamentele oamenilor – de ce fac oamenii ce fac, de ce cred în chestii de necrezut etc. 4) “Odată cu rafinarea diviziunii muncii şi psihologia individuală capătă greutate, cristalizându-se personalitatea şi fiecare individ definindu-se în funcţie de o serie de cunoştinte, trăsături şi scopuri unice, iar nu ca un simplu atom într-o masă amorfă” Asta-i o afirmație extrem de naivă, reiterată de sociologia de fotoliu – indivizii nu-s și n-au fost niciodată atomi într-o masă amorfă, dar participanți la construcția rețelelor sociale care și în societățile foarte mici sunt super-complexe, la fel și cantitatea reprezentărilor/informațiilor din acel grup (Boyd, R.; Richerson, P.J. (1985). Culture and the Evolutionary Process.) 5) “Dacă motivaţia scrierii unei disertaţii masterale sau doctorale este împovarată de astfel de nevoi psihologice, omeneşti şi de înţeles, energia necesară cercetării este prost folosită” . Cum e posibil atfel? Nu-i cumva cam durkheimiană și arirmația aceasta? Care-i instrumentul principal cu care aplici metodologia? Nu cumva e sinele, cu părțile lui explicite și implicite ? Cum vezi dacă ”nevoile psihologice” îți împovărează sau nu cercetarea și de unde știi care-s nevoile alea înaintea confruntării cu acel teren? În antropologie este inevitabil. Și numai faptul că în doi ani de teren sinele cercetătorului ajunge chiar să se fragmenteze și să se reconfigureze în mediul cultural străin, nou. E un proces extrem de dificil dar inevitabil, iar numai după ce acesta se întâmplă ”poți vedea”, înțelege și construi un bloc de realitate analizabil.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Silviu Petre
Silviu Petre este cercetător în domeniul relaţiilor internaţionale. Absolvent de ştiinte politice la Universitatea Bucureşti şi Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administraţie, interesele sale sunt teoriile relaţiilor internaţionale, cursa înarmărilor şi cronica de călătorii. Este autorul cărţii: India şi hegemonia regională, Editura Tritonic, Bucureşti, 2014

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

Criză economică sau nu? Furtuna Perfectă necesară unui ”crash”

Semne de criză economică sunt tot timpul. Într-un sens, crize economice, mai mult sau mai puțin extinse, la nivel de ramură, la...

România, octombrie 2021 : eşec statal şi paralizie politică

Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea.   Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări  astfel cum...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.