marți, ianuarie 26, 2021

Planuri pentru atragerea de turişti străini în staţiunile din România şi problemele din sistemul medical românesc (1966-1977) (1)

Pentru autorităţile comuniste de la Bucureşti, turismul nu a fost niciodată o prioritate în domeniul investiţiilor, atât în privinţa petrecerii timpului liber în diferite locuri pitoreşti din ţară, cât şi în cazul călătoriilor turistice în străinătate. Planificarea economiei româneşti şi a societăţii, în general, cu ajutorul modelului preluat de la sovietici de către politicienii comunişti români presupunea, în primul rând, alocarea masivă de resurse materiale, financiare şi umane pentru a dezvolta industriile care prelucrau materii prime minerale, iar produsele rezultate trebuiau să fie utilizate în unităţile de fabricare a utilajelor şi a maşinilor grele.

Eşecul economic fundamental al sistemului comunist de conducere a fost provocat de dogmatismul şi diletantismul liderilor politici care s-au perindat atât la conducerea ţării, cât şi în cadrul ministerelor şi instituţiilor create după un model sovietic şi care s-au menţinut până la prăbuşirea din decembrie 1989. Oricât de mult ar fi vorbit despre dezvoltarea echilibrată a elementelor componente ale economiei româneşti, Nicolae Ceauşescu nu era capabil să priceapă că utopia pe care o prezenta concetăţenilor săi ca pe un vis – care trebuia urmat până în pânzele albe – nu putea să fie reformată şi provoca pierderi economice din ce în ce mai mari în întreaga ţară.

Dorinţa românilor de a scăpa din lagărul comunist – termen utilizat frecvent de propagandiştii Partidului Comunist Român şi care amintea de lagărele de exterminare înfiinţate de nazişti în perioada interbelică şi în cursul celui de-al doilea război mondial – putea fi observată în glumele pe care românii le atribuiau celebrului personaj fictiv Bulă. Într-una dintre acestea, se povestea despre un ziarist care a ajuns la un spital de nebuni în care era internat eroul nostru. Curios, jurnalistul a întrebat ce caută Bulă acolo şi a primit un răspuns simplu: Am încercat să fug în străinătate. Bine-bine, a spus ziaristul, dar pentru aşa ceva trebuia să fii în închisoare, nu la balamuc. Candid, Bulă i-a oferit şi explicaţia pentru locul în care se afla în acel moment: Ai dreptate, însă eu am încercat să ajung în Uniunea Sovietică. In memoriam Mircea Crişan, un mare actor – la propriu şi la figurat – al teatrului românesc de revistă, care spunea pe scenă glume cu dublu înţeles, cu un talent extraordinar!

În anii ’50, investiţiile în turismul românesc au fost punctuale (la compania TAROM şi la Oficiul Naţional de Turism, de exemplu) şi s-au derulat mai curând ca urmare a unor contacte stabilite cu firmele străine care căutau oportunităţi pentru a-şi vinde propriile produse în România. În discuţiile care au avut loc cu diferite ocazii, autorităţile comuniste de la Bucureşti au încercat să obţină sprijin din străinătate şi pentru dezvoltarea unor uzine din ţară. Un proiect de acest gen a vizat realizarea, la sfârşitul anilor ’50, a autocamioanelor SR-131 şi SR-132 cu ajutorul unor ingineri francezi de la compania „Chausson”. Cronologic, există o legătură între acel proiect şi importul a 12 autocare „Chausson APH 522 Luxe” pentru Oficiul Naţional de Turism „Carpaţi” – acestea fiind utilizate intensiv, până la mijlocul anilor ’60, pentru a-i transporta pe turiştii străini care vizitau România (în paralel cu autocarele „Ikarus 55” şi „Škoda 706 RTO LUX”, fabricate în Ungaria, respectiv în Cehoslovacia).

Creşterea în mod treptat, în anii ’60, a numărului de turişti străini care ajungeau în România a forţat autorităţile comuniste de la Bucureşti să analizeze cu mai multă atenţie situaţia unităţilor hoteliere din ţară şi a mijloacelor de transport utilizate de Oficiul Naţional de Turism „Carpaţi”. Un exemplu pozitiv pentru politicienii români putea fi observat chiar într-o ţară vecină: Iugoslavia. La reuniunea din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a afirmat că iugoslavii „au realizat venituri din turism de 600 milioane de dolari. Până acum realizau din turism cam 300 milioane de dolari şi propun să ajungă la 5-600 milioane dolari din turism. Uite, acesta este turism!”.

Încercând să domolească invidia şi incoerenţa liderului suprem al P.C.R., János Fazekaş a comentat imediat, la aceeaşi reuniune: „Creşterea anuală este de 35-40 la sută la noi, ceea ce înseamnă 60 milioane dolari”. Concluzia privind situaţia în care se afla domeniul turismului în România, în februarie 1969, a fost spusă de Emil Bodnăraş („Tot e bine faţă de ce a fost”), însă din dialogul respectiv nu se poate afla şi suma veniturilor totale obţinute de autorităţile comuniste de la turiştii străini care au vizitat România în anul 1968.

Trei luni mai târziu, Nicolae Ceauşescu a propus, în afara ordinei de zi, şi toţi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat „iniţierea de tratative pentru obţinerea unor credite bancare cu termen de rambursare pe o perioadă mai îndelungată (subl.n.)”. Liderul suprem al P.C.R. a menţionat, la şedinţa din 13 mai 1939, suma de 250-300 de milioane de dolari – pe care dorea să o obţină din străinătate. Aceasta era aproape egală cu cele 300 de milioane de dolari obţinute în anul 1968 de iugoslavi din activităţile de turism internaţional, pe care le-au dezvoltat în anii ’60.

Pentru a ne face o imagine despre sumele care se obţineau în acea perioadă se poate folosi un exemplu din luna august 1967. Atunci, Oficiul Naţional de Turism a anunţat, prin biroul său de la Paris (aflat pe strada Daunou din arondismentul 8), preţurile pe care autorităţile române le-au stabilit pentru turiştii occidentali care doreau să petreacă două sau trei săptămâni pe litoralul românesc al Mării Negre, într-un regim de pensiune completă şi transport asigurat de la Paris până la hotelurile din Mamaia şi Eforie Nord şi retur, astfel:

– pentru staţiunea Mamaia: 885 de franci francezi/persoană (pentru perioadele 28 august – 16 septembrie 1967 şi 27 august – 17 septembrie 1967), respectiv 765 de franci francezi/persoană (pentru perioada 9-30 septembrie 1967);

– pentru staţiunea Eforie Nord: 1100 de franci francezi/persoană (pentru perioada 11 septembrie – 2 octombrie 1967), respectiv 990 de franci francezi/persoană (pentru perioadele 9 septembrie – 23 septembrie 1967 şi 16 septembrie – 30 septembrie 1967).

Valoarea în lei a sumelor respective poate fi calculată cu ajutorul parităţii metalice a celor două monede, stabilită de autorităţile române la 1 ianuarie 1960 (1,2153 lei pentru un franc francez), la care adaugăm prima de 200%, introdusă în 1964 pentru turiştii străini care preschimbau în lei valute liber convertibile (în total: 3,6459 lei pentru un franc).

Pornind de la aceste elemente de calcul, ne putem face o imagine generală despre valoarea preţurilor stabilite de Oficiul Naţional de Turism pentru cetăţenii străini care doreau să viziteze litoralul românesc al Mării Negre în vara şi toamna anului 1967: 3226,62 lei (885 franci) şi 2789,11 lei (765 franci) pentru un sejur în staţiunea Mamaia, respectiv 4010,49 lei (1100 franci) şi 3609,44 lei (990 franci) pentru un concediu petrecut la Eforie Nord. Reamintim că în acele preţuri era inclus transportul turiştilor – de la Paris până la hotelurile din Mamaia şi Eforie Nord şi retur.

Pentru o comparaţie sumară privind nivelul de trai din România, de la acea vreme, precizăm şi cuantumul pensiei oferite în 1968 de membrii Secretariatului C.C. al P.C.R. generalului Alexandru Drăghici: 4000 lei, lunar. Fostul ministru al Securităţii Statului şi al Afacerilor Interne nu a fost de acord cu acea propunere şi, în cele din urmă, Nicolae Ceauşescu a aprobat ca Alexandru Drăghici să primească o pensie lunară de 7000 lei, concomitent cu degradarea şi trecerea sa în rezervă cu gradul de soldat.

Este evident faptul că situaţia generalului Alexandru Drăghici era o excepţie de la regulile generale privind acordarea de pensii în România. Un alt caz deosebit din perioada respectivă a fost cel al Adinei Brătianu (născută Costinescu) – care s-a căsătorit la 26 august 1907 cu Constantin I.C. (Dinu) Brătianu (n. 13 ianuarie 1866, Florica – d. 20 august 1950, Sighetu-Marmaţiei), fiul cel mijlociu al prim-ministrului I.C. Brătianu (1821-1891). După decesul fraţilor săi, Ion I.C. Brătianu (1927) şi Vintilă Brătianu (1930), şi asasinarea lui Ion Gheorghe Duca de către legionari (Sinaia, 29 decembrie 1933), Constantin I.C. Brătianu a condus Partidul Naţional Liberal.

Imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, Constantin I. C. (Dinu) Brătianu a devenit o ţintă principală pentru comunişti, care l-au acuzat în mod repetat şi nedrept de trădarea intereselor naţionale ale României. Aceştia i-au impus mai întâi domiciliu obligatoriu, apoi l-au inclus în grupul înalţilor demnitari din perioada interbelică care a ajuns, în primăvara anului 1950, în închisoarea de la Sighetu-Marmaţiei (unde au fost exterminaţi).

După aproape două decenii de la decesul soţului său, Adina Brătianu a trimis o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu, prin care a solicitat un ajutor financiar. Ce anume l-a determinat pe liderul suprem al P.C.R. să scrie „2000” pe copia documentului respectiv, nu vom afla, probabil, niciodată. Cunoaştem doar că membrii Prezidiul Permanent au aprobat propunerea lui Nicolae Ceauşescu la şedinţa din 10 februarie 1969, astfel: „Prezidiul Permanent al C.C. al P.C.R. a hotărât ca Adina C. I. Brătianu, domiciliată în Bucureşti, str. Galaţi nr. 70, sectorul II, să primească o pensie de stat de 2000 lei lunar, începând de la 1 martie 1969 (subl.n.)”.

Stabilirea de către Nicolae Ceauşescu a unei pensii pentru Adina Brătianu a fost urmată, doi ani mai târziu, de aducerea de la Sighetu-Marmaţiei şi depunerea într-o nişă a necropolei familiei Brătianu de la Florica (comuna Ştefăneşti, judeţul Argeş) a rămăşiţelor pământeşti ale lui Constantin I.C. (Dinu) Brătianu şi Gheorghe I. Brătianu (2 octombrie 1971). Ulterior, Ioan şi Dan Brătianu – doi dintre fiii lui Constantin I.C. (Dinu) Brătianu – au discutat oficial cu directorul Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. despre meritele membrilor familiei lor în edificarea statului român modern şi autorităţile de la Bucureşti au acceptat în cele din urmă acea idee – în contextul organizării ceremoniilor prilejuite de sărbătorirea a 100 de ani de la declararea şi obţinerea independenţei de stat a României.

Este interesant de remarcat faptul că pensia pe care a primit-o Adina Brătianu pe baza unui decret emis de Consiliul de Stat nu a fost un caz singular. Utilizând ca repere pensia viageră hotărâtă în 1955 pentru soţia lui Mihail Moraru (2000 lei) şi cea fixată în anul 1958 pentru soţia lui Theodor Iordăchescu (2500 lei), Nicolae Ceauşescu a stabilit, iar membrii Secretariatului C.C. al P.C.R. au aprobat sume similare, astfel:

a) Pensii aprobate de Secretariatul C.C. al P.C.R. la data de 21 septembrie 1965:

– 2000 de lei pentru Otilia Solomon, soţia lui Barbu Solomon (vicepreşedintele Tribunalului Suprem, în perioada 1962-1965). Până la emiterea decretului Consiliului de Stat care consfinţea decizia membrilor Secretariatul C.C. al P.C.R., Otilia Solomon a primit o pensie lunară de circa 500 lei, la care a renunţat în favoarea celei viagere;

– 2000 de lei pentru Elena Macavei, soţia lui Mihai Macavei (preşedintele de onoare al Institutului Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea, în perioada 1952-1965). Elena Macavei avea iniţial o pensie lunară de 1200 de lei şi a procedat la fel ca Otilia Solomon;

– 800 de lei pentru Elena Oprea, sora lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care fusese învăţătoare suplinitoare în perioada 1942-1949. Deşi Dumitru Cristescu (şeful Secţiei Gospodăriei de Partid a C.C. al P.C.R.) a propus să se acorde lunar suma de 2000 de lei, Nicolae Ceauşescu a consemnat pe referatul respectiv doar 800 de lei, iar membrii Secretariatului C.C. al P.C.R. au aprobat propunerea liderului partidului.

b) Pensii aprobate de Secretariatul C.C. al P.C.R. la reuniunea din 9 mai 1966:

– 2500 de lei pentru Ofelia Manole, ca pensie „pentru activitatea depusă în mişcarea muncitorească revoluţionară ilegală”, precum şi o indemnizaţie lunară de 1500 lei;

– 1200 lei pentru contraamiralul Horia Ion Măcellariu. Comandant al Marinei Militare Române la 23 august 1944, apoi membru al Mişcării Naţionale de Rezistenţă (1948), acesta a fost condamnat într-un proces politic la muncă silnică pe viaţă, în luna noiembrie 1948. După graţierea survenită în luna iulie 1964, fostul contraamiral a primit un ajutor lunar de 400 lei ca urmare a unei hotărâri a Consiliului de Miniştri (începând de la 1 septembrie 1964). Grigore Răduică, şef al Secţiei pentru controlul muncii la M.F.A., M.A.I. şi Justiţie, nu a fost de acord cu propunerea Ministerului Forţelor Armate de a se acorda lui Horia Măcellariu o pensie în valoare de 1200 de lei (cu începere de la 1 martie 1966), însă membrii Secretariatului C.C. al P.C.R. au aprobat propunerea respectivă;

– 1500 lei pentru colonelul Atanase T. Chiriţă, şef de stat major al Corpului Vânătorilor de Munte la data de 23 august 1944. În mod repetat, acesta a solicitat autorităţilor comuniste de la Bucureşti creşterea de la 1000 la 1500 lei a pensiei sale de serviciu. Deşi Grigore Răduică a avizat negativ propunerea primită de la Ministerul Forţelor Armate în aprilie 1966, membrii Secretariatului C.C. al P.C.R. au aprobat-o.

În concluzie, Nicolae Ceauşescu nu a purtat ranchiună şi a fost de acord ca Adina Brătianu şi Horia Măcellariu să fie ajutaţi financiar, deşi aceştia se aflau de foarte mult timp pe poziţii politice adverse faţă de cea a liderului comunist. Ironia sorţii a făcut ca pensia hotărâtă pentru Adina Brătianu să fie în acelaşi cuantum cu cea stabilită la 17 septembrie 1968, tot de către Nicolae Ceauşescu, pentru Elisabeta Luca (Birnbaum), fosta soţie a lui Vasile Luca (condamnat la moarte la 8 octombrie 1954, după care pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă şi a decedat la 27 iulie 1963, în penitenciarul de la Aiud). Pentru a face o comparaţie, menţionăm faptul că, de la 1 mai 1961, Ecaterina Borilă a primit o pensie în valoare de 3000 de lei (ca urmare a propunerii Secţiei Gospodărie de Partid, aprobată la şedinţa din 6 iunie 1961 a Secretariatului C.C. al P.M.R.), fostului „ilegalist” C.F.R.-ist, Vasile Bâgu, i s-a mărit pensia în luna mai 1966, de la 1900 la 2500 de lei, iar Teohari Georgescu, fost ministru comunist al Afacerilor Interne (1945-1952), a primit o pensie de 2500 de lei, începând de la 1 mai 1963, precum şi un ajutor financiar de 5000 de lei. Este posibil ca soţia lui Petre Borilă să fi fost răsplătită în 1961 cu o pensie de „ilegalistă” şi pentru rolul pe care l-a avut în procesul intentat lui Lucreţiu Pătrăşcanu (6-14 aprilie 1954), în cursul căruia atât Ecaterina Borilă, cât şi Ilka Melinescu (Wassermann) au afirmat în mod calomnios că fostul ministru al Justiţiei a complotat mult timp împotriva celorlalţi membri ai Biroului Politic al C.C. al P.C.R., iar declaraţiile publice ale acestuia au avut un caracter naţionalist.

Totodată, se cuvine să menţionăm că Elisabeta Luca a fost arestată la 16 august 1952, apoi judecată şi condamnată în toamna anului 1954, după finalizarea procesului intentat într-un mod abuziv soţului său, iar membrii Biroului Politic au aprobat acea pedeapsă la reuniunea din 6 noiembrie 1954.

Reabilitarea Elisabetei Luca a survenit de-abia în toamna anului 1968, după ce au fost publicate rezultatele celor două anchete efectuate de o comisie a P.C.R., care a analizat în perioada 1966-1968 modul cum s-a desfăşurat ancheta şi au fost judecaţi inculpaţii din cazul „Lucreţiu Pătrăşcanu”, precum şi modul în care Ştefan Forişa fost înlăturat din funcţia de secretar general al partidului (4 aprilie 1944) şi ucis (în vara anului 1946). Apoi, Elisabeta Luca a fost decorată cu ordinul „Tudor Vladimirescu” (clasa a II-a), conform Decretului nr. 157 din 4 mai 1971, emis cu prilejul sărbătoririi a 50 de ani de la crearea Partidului Comunist Român.

Revenind la subiectul nostru de astăzi, se poate remarca faptul că, la mijlocul anilor ’60, posibilităţile de cazare a turiştilor în România erau reduse. De aceea, Nicolae Ceauşescu a aprobat în anul 1966 să se discute cu diferiţi investitori străini, interesaţi de proiectele turistice imaginate la Bucureşti. Drept urmare, o delegaţie condusă de Vasile Răuţă a abordat acel subiect în cursul unei vizite oficiale pe care a efectuat-o în Israel (19-29 martie 1967). Adjunctul ministrului Comerţului Exterior a primit cu acel prilej următorul răspuns: „Delegaţia israeliană a arătat că pentru moment nu este pregătită să participe la o cooperare prin construirea de hoteluri cu plata din veniturile în valută realizate din exploatarea lor. Şi-au arătat interesul însă pentru o cooperare în domeniul turismului prin promovarea schimburilor turistice între cele două ţări, precum şi pentru dirijarea grupurilor de turişti care vizitează Israelul, către România. Pentru a sprijini asemenea acţiuni, partea israeliană a propus ca autorităţile competente din România să analizeze posibilitatea încheierii unui acord privind stabilirea de curse aeriene directe între cele două ţări. În acest scop, un reprezentant al Companiei Aeriene israeliene ar fi dispus să vină la Bucureşti în cursul lunii aprilie a.c. (subliniere în documentul original – nota P. Opriş)”.

După întoarcerea în ţară, Vasile Răuţă a propus la 3 aprilie 1967 şi politicienii de la Bucureşti au aprobat în ziua următoare ca reprezentanţii Oficiului Naţional de Turism, împreună cu cei ai Ministerului Transporturilor Aeriene şi Navale, să discute cu partea israeliană despre cooperarea în domeniul turismului şi despre eventualitatea încheierii unui „Acord privind crearea unei linii directe aeriene Bucureşti – Tel-Aviv”.

Drept urmare, la 19 decembrie 1967 a fost încheiat la Tel-Aviv un acord aerian româno-israelian. Potrivit acestuia, compania „El-Al” avea posibilitatea să utilizeze următoarea rută aeriană: „Tel Aviv, via puncte intermediare, către Bucureşti şi Constanţa şi mai departe către Europa şi către Americi, în ambele direcţii”.

Propunerea israeliană din luna martie 1967 poate să fie înţeleasă în contextul în care, în anul 1965, au început lucrările de transformare într-un obiectiv civil a aeroportului militar de la Otopeni. Proiectul general de situaţie al acestuia a fost elaborat de compania franceză „Aéroport de Paris”, după emiterea în prealabil a Dispoziţiei Consiliului de Miniştri nr. 105/1965. Prevederile din acel proiect erau în concordanţă cu regulile stabilite de Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile privind facilităţile de transport aerian şi de securitate a zborurilor, iar autorităţile comuniste de la Bucureşti trebuiau să le aplice întocmai deoarece România a devenit stat membru al acelei organizaţii în anul 1965.

În paralel, la Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor din România s-a lucrat din 1965 la proiectul de ansamblu pentru prima etapă de dezvoltare a aeroportului internaţional Bucureşti-Otopeni, realizat pe baza studiului tehnico-economic întocmit în anul precedent.

Autorităţile israeliene au fost interesate în martie 1967 ca propria companie aeriană „El-Al” să poată utiliza din anul 1970 aeroportul de la Otopeni deoarece, la începutul intrării sale în exploatare, autorităţile din România erau nevoite să perceapă taxe mai mici de operare pe aeroport şi de trafic în spaţiul aerian al ţării. În felul acesta se puteau atrage clienţi şi se amortizau în termenul stabilit cheltuielile efectuate în perioada 1965-1970 pentru amenajarea civilă a aeroportului.

Un avion britanic de pasageri BAC 1-11 pe aeroportul Bucureşti-Otopeni (1970). Aparatul se afla în dotarea companiei „TAROM”

În proiectul din anul 1965 autorităţile comuniste din România au considerat că pentru prima etapă a lucrărilor de amenajare a aeroportului de la Otopeni erau suficiente 110 milioane de lei, iar termenul de dare în funcţiune în acel stadiu era 31 decembrie 1966. După începerea lucrărilor s-a constatat că era nevoie de modificarea proiectului, suplimentarea fondurilor necesare în prima etapă cu 60 milioane de lei (54,5% mai mult faţă de cheltuielile preconizate iniţial) şi stabilirea unui nou termen de finalizare a lucrărilor din prima etapă de amenajare a aeroportului (30 iunie 1968).

Implicarea arhitecţilor Cezar Lăzărescu, G. Cristea şi D. Gheorghiu în proiectarea şi realizarea aerogării, în perioada 1968-1970, a permis ca aeroportul Otopeni să se înscrie în standardele de siguranţă în exploatare, eficienţă economică şi confort din acea perioadă. Din păcate, întârzierile înregistrate în prima etapă de amenajare a acestuia nu fost recuperate şi au determinat amânarea până la 8 aprilie 1970 a inaugurării sale oficiale de către Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer şi Emil Bodnăraş. (Va urma)

Stenograma şedinţei din 13 mai 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a aprobat, printre altele, dezvoltarea turismului internaţional balneo-medical în patru staţiuni româneşti (extrase).

Stenograma şedinţei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 13 mai 1969

Participă tovarăşii: Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica, Ilie Verdeţ, Maxim Berghianu, Florian Dănălache, Constantin Drăgan, János Fazekaş, Petre Lupu, Manea Mănescu, Gheorghe Rădulescu, Leonte Răutu, Gheorghe Stoica, Vasile Vâlcu, Ştefan Voitec, Iosif Banc, Petre Blajovici, Emil Drăgănescu, Mihai Gere, Dumitru Popa.

Au fost invitaţi tovarăşii: Vasile Patilineţ, Mihai Marinescu, Păţan Ion, Almăşan Bujor, Boabă Alexandru, Băbălău Constantin, Groza Octavian, Avram Ioan, Toader Constantin, Horia Hulubei, Ursu Ioan, Rodean Emil, Murguleţ Nicolae, Moga Aurel, Pîrvu Virgil, Sobaru Alexandru, Drăgan Ion.

Şedinţa a început la orele 14.00 şi s-a terminat la orele 17.00.

A prezidat tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Avem ordinea de zi, tovarăşi. Se vor adăuga la diverse ceva, dar să începem cu ordinea aceasta de zi. […]

[Tov. Nicolae Ceauşescu]: Trecem la punctul următor: Propuneri referitoare la dezvoltarea turismului internaţional balneo-medical în R.S. România, în perioada 1971 [-1975].

Aveţi ceva observaţii, întrebări?

Tov. Emil Bodnăraş: Este foarte bine dacă am valorifica aceste resurse.

Tov. Petre Lupu: Am o observaţie. Văd că materialul are 26 de pagini, ştiu că s-a hotărât să nu mai vină materiale aşa de mari.

Tov. Călin Gheorghe: Studiul a fost întocmit mai înainte şi tovarăşul Fazekaş a insistat să fie primit aşa.

Tov. Petre Lupu: La pagina 23 din material se propune ca pentru realizarea acestei activităţi să se constituie un organ specializat, sub forma unei agenţii centrale pentru turism internaţional balneo-medical.

Ce înseamnă aceasta? Trebuie să mai angajeze oameni?

În rest sunt de acord cu tot ce se propune în material.

Tov. Gheorghe Stoica: E vorba de dezvoltarea turismului internaţional, cum se prevede acest lucru?

Tov. János Fazekaş: Este vorba de turism internaţional balneo-medical pentru oamenii care vin să facă cură.

Tov. Gheorghe Stoica: Văd că se prevede suma de 780 milioane de lei pentru construcţii şi pentru condiţiile necesare de cazare a celor care vin din străinătate.

Se preconizează şi cooperări, aş întreba, din această sumă de 780 milioane, sunt numai din participarea noastră sau sunt socotite şi capitalurile de cooperare cu străinii, care vor să le construiască la noi [?].

La pagina 16 sunt prevăzute şi unele staţiuni care trebuie să se dezvolte, cum sunt Eforie, Mangalia, Herculane, Covasna, Tuşnad, Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Govora etc., însă după câte am văzut în material pentru anul 1970 nu este nimic prevăzut nici pentru Călimăneşti, nici pentru Olăneşti, nici pentru Sovata, deşi ele au izvoare care într-adevăr ar putea să atragă, însă aici nu se prevede nimic pentru acestea, iar pentru celelalte se prevede până în 1975. În afară de aceasta văd că este prevăzut pentru 1975 de construit 6700 de locuri, în acelaşi timp se prevăd construite până la 1 ianuarie 1975 capacităţi noi la O.N.T. Întrebarea mea ar fi: dacă O.N.T.-ul construieşte aparte, are plan aparte faţă de planul actual?

Tov. L. Răutu: Această sumă cuprinde toate construcţiile.

Tov. Gheorghe Stoica: Care sunt staţiunile asupra cărora ne oprim, pentru că se propun 4 – Eforie, Mangalia, Herculane şi Călimăneşti [?]. De ce numai aceste[a] patru?

Tov. Gheorghe Rădulescu: Aceasta în prima etapă.

Tov. Gheorghe Stoica: Este adevărat că nici eu nu am văzut cum trebuie acest material pentru că s-a primit cam târziu. Aceste 780 milioane de lei sunt prevăzute numai pentru modernizări sau intră aici şi problemele de apă, canalizare, de lucrări exterioare în aceste staţiuni?

Tov. Ilie Verdeţ: Sunt numai lucrările de asigurare a cazării în hoteluri; 80 milioane se prevăd a se da pentru modernizarea bazei materiale de tratament a serviciilor medicale unice din staţiuni.

Tov. Gheorghe Stoica: Restul din ce se face?

Tov. Ilie Verdeţ: Din fondurile care se vor aloca.

Tov. I.Gh. Maurer: Aş vrea să spun ceva, că această socoteală suferă de acest lucru, să ne dăm seama că vrem să construim nişte obiective care din punct de vedere al confortului şi dotării se situează la un nivel foarte înalt, şi nu pot să le construiască oamenii care au nevoie de tratament, oricât ar fi de dornici de acest lucru, dacă nu avem în toate părţile asigurate condiţii confortabile în ce priveşte localităţile, aceasta înseamnă că ceva lucrări care sunt neapărat de făcut până la sfârşitul sfârşitului trebuie să le facem pe seama unor viitoare şi ipotetice planuri care se vor face pentru amenajarea acestor locuri. Când ne gândim şi ne angajăm să facem nişte construcţii aşa de ridicate din punct de vedere al confortului şi dacă, mai ales, căutăm să aducem şi capital străin care să fie interesat în ridicarea acestor clădiri, este fără îndoială că aceştia vor întreba în ce cadru se situează aceste locuri, avem un nivel civilizat de locuit, ca oamenii să găsească un loc confortabil, sau sunt siliţi să locuiască în condiţii care nu sunt corespunzătoare?

Mi se pare că lucrurile trebuie să fie privite în acelaşi plan, coordonând şi realizarea acestor obiective şi realizarea îmbunătăţirii edilitare necesare, pentru ca staţiunea să fie pusă într-o situaţie bună.

Tov. Vasile Patilineţ: Dacă la baza construcţiilor propuse pentru anii 1970-1975, la baza stabilirii acestor capacităţi a stat coeficientul axării pe cerinţe şi folosirii paturilor în aceste localităţi. Ridic această problemă pentru că eu cunosc multe staţiuni care au avut foarte mari cereri şi nu sunt prevăzute în prima din această perioadă să se cunoască (sic!).

A doua problemă este dacă s-a făcut un studiu asupra folosirii în întregime a staţiunilor balneo-climatice din ţara noastră?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Problema este că nu s-a făcut un studiu complet asupra folosirii capacităţilor staţiunilor balneo-climatice de la noi. Acest studiu urmează să se facă ulterior. Aici s-au luat câteva staţiuni care tovarăşii propun, fiind mai cunoscute, să le folosim pentru turismul internaţional, însă nu e nici vorba de a lua acum toate problemele staţiunilor balneo-climatice. Este adevărat că noi avem multe staţiuni bune, care nu sunt amenajate cum trebuie, însă în privinţa aceasta ar trebui ca Consiliul Economic, împreună cu consiliile populare să facă un studiu de perspectivă pentru punerea în valoare a acestor staţiuni. Ceea ce au făcut tovarăşii aici se referă la turismul internaţional şi dacă am realiza 9000 de locuri, nu ne rămân goale. Deci ca bază să luăm acest studiu, să se completeze, că în cele mai multe staţiuni există toate lucrările edilitare făcute, majoritatea au aceste lucrări edilitare.

Tov. Gheorghe Stoica: Călimăneştii nu au, este foarte îngrămădit.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Deci, toate acestea care sunt prevăzute aici sunt staţiuni puse la punct şi să construim, să se completeze studiul şi cu alte lucrări, însă minimum, să nu dorim să rezolvăm toate problemele edilitare ale acestor staţiuni pe seama acestui lucru, pentru că de regulă aici şi canalizarea cere puţine eforturi, pentru că fiind în marea lor majoritate staţiuni de munte apa se scurge uşor şi nu trebuie să aşteptăm să facem toată canalizarea şi lucrările edilitare.

Să facem un studiu economic, să nu mai vină la noi, şi să fim de acord. Eu aceasta propun.

Tov. Gheorghe Apostol: Eu sunt de acord cu ce se propune în acest material, însă aş ruga ca în aceste staţiuni să aducem aparatură şi instalaţii pe credit din R.F. a Germaniei, să plătim cu hrană, tratament şi cazare.

Eu rog să fii de acord cu acest lucru, tovarăşe Ceauşescu, ca să facem această treabă, pentru că după doi ani – acestea prin tratament în doi ani le plătim – putem să lucrăm pe dolari, şi noi, sindicatele, acţionăm mai repede decât tovarăşii de la O.N.T. Noi avem pentru anul viitor 950 de locuri pentru turişti străini, la tratament.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să se discute la Consiliul de Miniştri, ca să nu începem acum discuţii aici, însă fără nici un fel de valută, noi nu dăm aici un leu valută, dacă le dă gratis şi le plătim pe urmă atunci să fim de acord, însă să se facă la Consiliul de Miniştri.

Tov. Sobaru Alexandru: Aş vrea să informez că în domeniul acesta avem în vedere şi o cooperare cu Siemens pentru construirea primelor două unităţi la Herculane de 200 şi 400 de locuri. S-a convenit ca să punem la dispoziţia lor 50% pe timp de 2 ani şi 50% să rămână la dispoziţia noastră. Le vom utila cu aparatură modernă şi plătim contravaloarea prin prestaţii turistice. Lucrările sunt avansate şi vom valorifica în bune condiţiuni aceste două unităţi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În spiritul acesta să meargă şi sindicatele.

De acord, tovarăşi?

(Toţi tovarăşii sunt de acord).

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 69/1969, f. 10; 34-38.

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. „Din imediata irealitate”- M. Blecher
    În literatura interbelică cuvintele parcă au alt sens decât în epoca de piatră comunist- naționalistă 1944-1989.

    E greu de redat tinerilor de azi, celor care azi cunosc numai libertate, pace și democrație, ce s-a întâmplat în trecutul recent. Secolul 20 pare a fi departe. Mai aproape de realitate, mult mai nedeformat decât „istoriile” scrise după eliberarea 1989 din naționalcomunismul ceaușist de cei care au fost de fapt „frunțile plecate”, documentațiile prezentate de autor permit o impresie proprie a cea ce cu greu se poate imagina azi:

    …”… Imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, Constantin I. C. (Dinu) Brătianu a devenit o ţintă principală pentru comunişti, care l-au acuzat în mod repetat şi nedrept de trădarea intereselor naţionale ale României. Aceştia i-au impus mai întâi domiciliu obligatoriu, apoi l-au inclus în grupul înalţilor demnitari din perioada interbelică care a ajuns, în primăvara anului 1950, în închisoarea de la Sighetu-Marmaţiei (unde au fost exterminaţi)…. „…..

    Actorii importanți ai țării au fost exterminați. E un măcel fără precedent pentru locuitorii țării ce s-a întâmplat în 50 de ani de dictatură 1939- 1989. La un moment dat, după 1944, într-adevăr au rămas numai complicii și colaboratorii „puterii populare” instalate de sovietici la cârma țării (prețul supraviețuirii însemna: complicitate și colaboraționism ca la Nichifor Crainic la „Glasul Patriei”, publicat de „securiștii patrioți” pentru diaspora interbelică /Eliade, Enescu, Ionesco etc). Cu atât mai apăsător apare azi naționalcomunsimul ceaușist care până la sfârșitul imperiului roșu era altfel (autohton original specific) decât la vecinii din Pactul de la Varșovia care au scăpat 1989 fără violență, cruzime și asasinarea cetățenilor de regimurile comuniste „naționale”. Uciderea atâtor oameni în Decembrie 1989 la Timișoara, București etc poate fi înțeleasă mai bine de tinerii de azi din țară pe baza documentaților excelent alcătuite de autor.
    Amintesc de episcopul romano-catolic PACHA din Timișoara/Banat care s-a opus Führerului la o vizită la Berlin înainte de WW2, a refuzat colaborarea cu naziștii și NSDAP, a refuzat sprijinul acestei ideologii în Banat. Rezistența în fața monstruosului Führer AH nu l-a apărat de soarta celorlați demnitari interbelici ca Constantin I. C. (Dinu) Brătianu. După 1944 a urmat închisoare, tortură, exterminare. Istoria e și istoria morților, al torturaților, al celor dispăruți, uciși.
    Cred ca prezentările autorului precis documentate sunt utile și binevenite azi. Altfel e mai greu de imaginat cum apar vechii – noii „apărători ai neamului”:
    Izolaționismul naționalist e puntea care leagă naționalismul legionar ortodox, naționalcomunismul ceaușist de ideologii de AUR.
    Continuitatea izolaționismului naționalist e soarta românilor de ieri, de azi și de mîine?

    Continuați cu migală.
    Cu stimă

  2. Mihai „Mişu” Macovei, sper să nu greşesc a fost moşier, fondator al PCR (chiar aşa!), ambasador după 23 august 1944, unchi al lui Ion Pantazi, fiul generalului Pantazi, care îl aminteşte în memoriile sale.

  3. Stațiunea Olimp a avut ( cred) mult aport nemțesc în finanțarea construcției.
    In 1978 era plina stațiunea de nemți și nemțoaice. Din vest nu est. 😀
    Shopuri pe valuta peste tot dar și discoteca Impala ( investiție a unui olandez daca țin minte) era cu intrare și consumație pe valuta. ( Marci vestice și dolari )

    • Am câteva informații despre stațiunea Neptun, însă nu le-am menționat în a doua parte a articolului, care va apărea curând tot aici. Documentele despre stațiunile de odihnă sunt mai multe decât îmi imaginam în octombrie, când am finalizat studiul de față. L-am împărțit în două pentru a fi mai ușor de citit pe internet.

      • Prin anii aia, fara falsa modestie, eram foc de frumusel si haios. Acum am devenit mai circotas. Dadeam tircoale la o discoteca pe valuta, doar, doar gasesc o solutie sa intru ei eu. O pereche de olandezi, el un pic mai puriu, da ea piriia de bucurie, ma intreaba daca sunt de acord s-o insotesc pe olandeza la disco, si cumva s-o protejez. Olandezu nu avea chef de disco si imi platea si intrarea. Bineinteles ca. pt a confirma sfinta ospitalitate romaneasca, am fost de acord sa ma sacrific si am intrat cu olandeza in disco. Nu a fost de loc rau, se pare ca olandeza nu numai de lipsa de interes pt dans a partenerului suferea, dar avea si alte pasiuni tineresti, care oricum nu se puteau implini in gramadeala unei discoteci.
        Asa ca i-am predat-o la terminarea programului, cu regrete din partea mea, dar cred ca si din partea ei.

        • Prin anii 80 eram un studinte sărac si lucram in vacanta de vara la Olimp ca ajutor ospatar, unde mancau, prin exceptie, niste balerine de la Internațional. Nu aveam decat doua camasi si dupa cateva zile o balerina mi-a fcauit cadou o cămașă noua, spunandu-mi ca cele pe care le aveau nu faceau cinste restaurantului si nici tarii. Din pacate (sau din fericire, cine stie) n-am avut curajul sa imping aceasta relatie mai departe.

    • Prin anii 1980-1983 la Olimp erau si francezi si belgieni, iar discoteca era intr-adevar pe valuta. La barul de noapte canta Dan Spătaru cu o trupa de balerine de la Buc. Statiunea era ceva mai elitista si n-am prea vazut turistii romani.

      • În iunie 1978, Dan Spătaru şi Helena Vondráčková cântau seara la un bar situat lângă hotelul „Atlas” din staţiunea Jupiter. Nu mai ţin minte numele barului, în schimb îmi aduc aminte de Helena, care locuia la hotelul „Olimp”. Atunci aveam 10 ani şi tocmai primisem cadou colecţia revistei „Magazin istoric”. :)

      • Wow! Tocmai anii in care eu imi petreceam vacantele fie la Olimp, la Amfiteatru sau dincolo, la Neptun (la Hotel Neptun). Intr-adevar nu prea erau romani prin hotelurile bune din zona dar cred ca din cauza zgarcitului la tarate nu din cauza preturilor. Un apartament la Hotel Neptun era 174 de lei pe noapte cu accesul la piscina acoperita din complex, gratuit. In 1984, parca, la Amfiteatru in „seria” mea intr-adevar nu eram decat patru romani, eu cu sotia si un diplomat cu sotia (ne-au asezat la aceeasi masa), restul erau belgieni. Sper ca nu sunteti „acel” ajutor de ospatar care intr-o seara furtunoasa s-a uitat cu repros spre belgienii bine aghezmuiti si a gandit cu voce tare „V-ati imbatat, dati-va dracu’!” :)

        • In 1984 n-am mai lucrat la Olimp. Am avut însă la Belvedere niste belgieni care-si lăsau plozii sa umble pe sub masa, iar unii mai mărișori imi punea piedica când veneam cu tava cu pahare. Am scăpat niște păhare pe jos si atunci toti au aplaudat scena, nu si seful de restaurant.

  4. Pamfil Seicaru, ajuns sarac la Madrid, se oferea la sfarsitul anilor 60 sa faca propaganda turistica pentru România, si chiar pentru politica noului regim. Regimul l-a folosit limitat, doar pentru ultima parte.

  5. Un deceniu mai traziu am avut un contact direct cu stupiditatea si inflexibilitatea politicii valutare a regimului. Participand la o conferința internațională cu o bursa UNDP (PNUD) am zburat cu Swissair business class pentru ca prețul Tarom, chiar si la clasa economic, era mai mare si asta din cauza ratei de schimb de 11 lei/$. Funcționarii UNDP de la Buc (toti erau romani) au turbat, dar au trebuit sa accepte prețul mai mic oferit de Swissair, asta era politica centralei de la New York.

    • Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare. Apartine de ONU si sustine programe economice si sociale pentru tarile sarace. Dupa terminarea facultatii mi s-a propus ca urmare a unui concurs pentru ONU sa lucrez la Nairobi in Kenya la divizia de politici demografice a ONU. Initial am vrut la sediul ONU din Franta. Am refuzat datorita climatului de acolo.

    • Există prin documentele mele referiri la PNUD (Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite) şi la mărirea cotizaţiei pentru acesta în 1968, cu scopul de a primi nişte înlesniri la vânzările de produse româneşti către O.N.U. Ceauşescu dorea să vândă doar cu preţuri în lei, care apoi se echivalau cu valută, în timp ce la O.N.U. se discuta despre oferte din mai multe surse pentru produse similare.
      În felul acesta, Ceauşescu dorea să nu achite cotizaţia anuală la PNUD cu valută forte, ci cu produse româneşti.

  6. HOTARIREA Nr. 682 din 29 noiembrie 1993 privind unele masuri de finalizare a lucrarilor de investitii si exploatare a obiectivului de investitii ” Portul Combinatului Siderurgic Calarasi, inclusiv canalul de legatura cu bratul Borcea, pod rutier peste canal si devierea drumului national D. N. – 3 Bucuresti – Calarasi ”

    Mai exact din 1985 se chinuie Calarasiul sa ridice acest port. Au trecut 35 de ani si nu sa facut nimic.. doar fundatia a fost turnata.

  7. bun am inteles .. urmeaza partea a 2a ….

    Insa ma mamanca destele si aminitirile..
    Eu am cunoascut lotoralul roamnesc din … 19 … 57!!!! Ma rog copil ….
    Pe lotoaral nu era decat o singira statiune : Vasile Roaita (ex Carmen Silva , azi Eforie Sud)
    In mamaia erau niste vile, hotelul zis azi Rex, Bucuresti (Iaki de azi) , Condir si cam tata. lus „cazinoul” vechi – ala cu debracader la mare .
    Mangalia ? O plaja cu ciulini pe care pasteau oi!!!
    Costinesti? Un satuc amarat in care nu [uteai sa cumperi nici paine! Trebuia sa mergi la Schitu!
    Cam asta era Litoralul la 1959!!!!

    SI poi minune mare!!! La Mangalia se inaugureaza restuarantul Cazino si 3 hiteluri pe faleza! Pareau asa moderne! Toata tara a sughitat de mirare. Ba se zice ca si Ghita batranu’ at fi fost entuziast!

    Apoi de aude de Mamaia .. (eu am avut o pauza intre 1966 si 70 .. excursii in tara cu bilet CFR „in circuit”). Reavazut litoralul in 1970 . ULUITOR!
    Mamaia o perla. Eforie moderna si eleganta. Eforie Sud .. cam ramasa la coada ….
    Si mangalia? Se constrauiau statiunile din Mangalia Nord! Se „ompunea” Jupiter cu cateva constrictii circulare .
    De acu’ Amara isi perdea clientii! culmea avusese perioada ei de gloie micuta prin 1960!

    Si in alte staiuni cam la fel… la Felix hotelurile sunt de la 1960 incoa. La Herculane apar noi hoteluri .. Idem alte statiuni!

    Adica intre 1960 si 1980 s-a facut mult!

    A da. Si in legatura cu autobuzele ONT. Prin 1965 cele mai mari, confortabile samd etc erau Iran National. Adica Mercedes montate in Iran.

    Sunt strict amintiri personale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Occidentul și Sfânta Imbecilitate

Nu sunt un expert nici în economie și nici în politică, dar unul din lucrurile pe care cred că le înțeleg din...

Democrația este pentru zei. Nu trebuie să ne surprindă faptul că oamenii nu o pot menține

„De ce eșuează democrațiile?” Am auzit această întrebare de multe ori în ultimii ani, în cărți, în paginile de...

O variantă modernă a poveștii cu vulpea bearcă: „Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite a calculat că mai avem circa 60 de...

Dacă ați fi participat în iulie 2015 la lucrările Conferinței dedicate Anului Internațional al Solurilor, desfășurate în Colorado sub auspiciile Organizației pentru...

Parada dascălilor

Prin 2004 – 2005 mergeam mult pe munte cu un amic care se credea foarte deștept. Poate și era; poate. Eu tot...

Despre ceea ce este firesc și necesar. Cazul Sorin Lavric

Într-o însemnare din ultimul său jurnal publicat (2001-2002), Monica Lovinescu observa una dintre trăsăturile definitorii ale presei autohtone: Ziua și știrea. Nimic...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.