duminică, noiembrie 28, 2021

Planuri pentru atragerea de turişti străini în staţiunile din România şi problemele din sistemul medical românesc (1966-1977) (2)

În paralel cu schimbarea destinaţiei şi cu reamenajarea aeroportului militar de la Otopeni, autorităţile comuniste de la Bucureşti au hotărât să se ocupe şi de dezvoltarea în continuare a trei staţiuni situate pe litoralul Mării Negre: Mangalia, Eforie şi Mamaia.

În presa românească de la sfârşitul anilor ’50 au fost publicate mai multe articole în care se prezentau intenţiile autorităţilor comuniste de la Bucureşti. De exemplu, la 14 februarie 1959 se preciza faptul că se lucra încă din anul 1958, între Capul Tuzla şi Capul Midia (60 km) – pe baza proiectelor întocmite la Institutul Central pentru Sistematizarea Oraşelor şi Regiunilor –, astfel încât „unele staţiuni (Costineşti, Agigea, Mamaia) să aibă un caracter sezonier, iar altele (Vasile Roaită, Eforie, Tekirghiol), prin noile construcţii sanatoriale, să poată fi vizitate în tot timpul anului.

Pe litoral au fost executate în ultima vreme o serie de lucrări edilitare de bază ca alimentarea cu apă potabilă a localităţilor respective, canalizarea etc., lucrări în mare parte terminate. S-a dat atenţie modernizării străzilor şi şoselelor, amenajării de parcuri, scuaruri, plantaţii şi spaţii verzi de tot felul.

Ulterior au urmat construcţiile propriu-zise. Au apărut în vara anului trecut clădiri noi, mari ansambluri dotate cu tot ce este necesar unei odihne plăcute. […]

Aceste ansambluri vor fi dotate, în afară de restaurante, cu magazine, frizerii, farmacie, centrale telefonice, depozite, garaje, fabrică de gheaţă, de sifoane, centrală termică etc. Nu este neglijată desigur nici renovarea caselor de odihnă existente. […]

La Vasile Roaită se lucrează intens la consolidarea malului spre mare, precum şi la amenajarea propriu-zisă a falezei pentru a se asigura condiţii mai bune de folosire a plajei care, în sezon, permite cura zilnică a circa 15.000 oameni. […]

După cum se ştie, una din staţiunile cele mai solicitate de pe litoral este Eforia (sic!). Plaja cu nisip fin, protejată de faleză, lacul Tekirghiol (sic!), cu nămol binefăcător, sunt punctele de atracţie ale acestei frumoase staţiuni. În afară de cele 11 blocuri şi a marelui restaurant, date în folosinţă în vara trecută, la Eforie sunt aproape gata 5 noi ansambluri, cuprinzând circa 25 de clădiri. Cel mai mare complex – 6 pavilioane pentru cazare, cantină-restaurant (2000 locuri), cinematograf în aer liber, club, terenuri sportive etc. – ocupă o suprafaţă de 6 hectare între gară şi şoseaua Constanţa-V. Roaită – beneficiind de vedere către mare şi ghiol şi spre tot cordonul litoral care leagă Eforia de Vasile Roaită”.

În perioada 1960-1963, Cezar Lăzărescu a fost liderul grupului de arhitecţi care a conceput şi a supravegheat construirea la Mamaia a unui complex turistic. Acelaşi arhitect s-a implicat împreună cu colaboratorii săi în realizarea hotelului „Europa” din staţiunea Eforie Nord, în anii 1964-1965.

Sistematizările şi amenajările propuse în primăvara anului 1966 au vizat staţiunile Mangalia, Eforie şi Mamaia – în primele două urmând să se realizeze şi lucrări de îndesire a construcţiilor. În planul analizat la 17 mai 1966 de membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. s-a prevăzut că prima etapă a sistematizării se încheia în anul 1970, când trebuiau să existe 32.000 de locuri noi pentru cazare.

Un an mai târziu, la Consiliul de Miniştri s-au stabilit principalii indicatori tehnico-economici pentru dezvoltarea staţiunilor Mangalia şi Mamaia. Membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. şi-au expus opiniile despre proiectul respectiv în şedinţa din 11 iulie 1967 şi Nicolae Ceauşescu a insistat pentru micşorarea costurilor investiţiilor, astfel încât „un loc de cazare la hotelurile ce vor fi construite să fie în medie de 40.000 lei”. Liderul suprem al P.C.R. a spus atunci că „în unele părţi costă un loc de cazare la hotel 59.500 lei, în altă parte 54.200, iar altele 44.000 lei. Toate ar fi cum ar fi, dar 59.500 lei un loc în hotel este prea scump, orice aţi spune, orice argumentări aţi aduce, totuşi este prea scump. […] Eu propun să mai vedem costurile acestea ale lucrărilor tehnico-edilitare, de asemenea şi în rest trebuie să mai reducem, pentru că sunt costuri ridicate şi nu sunt justificate (subl.n.)”.

 Problema fondurilor limitate existente pentru investiţii în staţiunile de turism de pe litoral a apărut, doi ani mai târziu, şi la proiectele de dezvoltare a staţiunilor balneoclimaterice din ţară. Astfel, la şedinţa din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Gheorghe Stoica a prezentat constatările sale într-un mod care l-a deranjat pe Nicolae Ceauşescu, însă liderul suprem al P.C.R. se afla încă în faza „discuţiilor constructive” cu seniorii partidului. Referindu-se la staţiunile respective, Gheorghe Stoica a spus: „Încă o chestiune care îmi stă la inimă şi care este atinsă aici este în legătură cu staţiunile balneoclimaterice. Tovarăşi, noi am făcut ceva, noi am construit, mai cu seamă, la mare şi am mai construit în unele locuri, dar trăim pe moştenirea veche, care era axată pe un număr foarte redus de populaţie care beneficia de aceste condiţii. Şi acest lucru trebuie să constituie un punct serios, să dăm ceva pentru a le mări. Pe de altă parte, sunt unele staţiuni care sunt utilizabile 25 la sută, numai pentru o anumită parte a anului şi nu pentru întregul an pentru că nu au condiţii de încălzire. Aici ar fi nevoie de făcut ceva.

Eu cred că mai este un aspect. Mi se pare că şi personalul medical este puţin pentru staţiunile balneoclimaterice, în special pentru staţiunile balneare şi în special acelea solicitate de către populaţie. Mi se pare că aici va trebui să avem o preocupare specială de a avea personal medical şi sanitar”.

În discuţiile care au urmat în şedinţa respectivă pe tema veniturilor personalului sanitar, inclusiv ale celui din staţiunile balneoclimaterice, s-a amintit despre majorarea salariilor cu 19,9%. Nicolae Ceauşescu a refuzat atunci să introducă în „Proiectul Directivelor C.C. al P.C.R. cu privire la îmbunătăţirea asistenţei medicale a populaţiei din R.S. România” mai multe informaţii clare şi precise referitoare la creşterea salariilor în acel domeniu de activitate. Folosind limbajul de lemn, politicienii comunişti de la Bucureşti şi propagandiştii de partid evitau să spună exact ce anume urma să se întâmple în perioada următoare, deşi unii dintre aceştia (de exemplu, Dumitru Popescu) erau conştienţi de problemele care puteau să apară dintr-o asemenea abordare închistată, dogmatică.

În plus, din discuţiile respective nu putea lipsi subiectul aşa-zisei capacităţi creatoare extraordinare a poporului român. Ca de obicei, soarta cea crudă sau Bau-Bau nu au permis concretizarea descoperirilor epocale pe care românii şi le-au imaginat în domeniul medicinei şi nu le-au dus la îndeplinire din motive neimputabile lor. Intervenţia lui Dumitru Popescu din şedinţa din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. a încurajat încă de atunci prezentarea românilor în mijloacele mass-media din România într-un spirit mioritic, sub formă de victime ale inamicilor ascunşi aflaţi în ţară, de martiri în faţa străinilor şi de oropsiţi de soartă, în general.

Deşi ţinea într-o mână biciul de foc al propagandei comuniste, cu care îndemna „Să fie mai plin, mai bogat şi mai convingător, că este foarte telegrafic acest lucru”, iar în cealaltă mână găleata cu cenuşă  (autocritică) pentru turnat pe cap, Dumitru Popescu („Dumnezeu”, în cercul restrâns al puterii comuniste de la Bucureşti) nu a spus nici pâs după ce l-a auzit pe Nicolae Ceauşescu relatând, la aceeaşi reuniune din 4 februarie 1969, despre situaţia gravă în care se aflau unităţile româneşti de fabricare a medicamentelor, astfel: „Există tendinţa aceasta ca totul să facem pe import din străinătate (sic!) şi aceasta este o tendinţă nejustificată şi nu putem face acest lucru.

Tovarăşi, acum problema este aşa: trebuie să spunem clar, că Ministerul Sănătăţii răspunde, că este răspunzătorul unic de dezvoltarea în ceea ce priveşte medicamentele, îmbunătăţirea calităţii şi controlul calităţii şi că tot ce se pune în producţie şi tot ce se dă pe piaţă este numai cu aprobarea Ministerului Sănătăţii. Acest lucru trebuie să fie clar. Sunt de acord ca să scoatem din directive că această centrală (a producţiei de medicamente – nota P. Opriş) va fi subordonată Ministerului Sănătăţii, dar cu formularea pe care am spus-o, că practic până acum (sic!). Am trimis de la Comitetul Central o comisie la Ministerul Industriei Chimice să verifice situaţia şi graficele de medicamente şi ministrul nici nu ştia că au producţie de medicamente şi nici un ministru adjunct nu se ocupa de acest lucru şi nici n-au specialist pentru această producţie. Unul din adjuncţi este specialist pentru îngrăşăminte, altul pentru mase plastice şi nici unul nu se ocupă de producţia de medicamente. N-au nici un fel de preocupare şi de aceea a fost acest haos în domeniul producţiei de medicamente (subl.n.)”.

Din păcate, constatările negative ale lui Nicolae Ceauşescu (de care era direct răspunzător, împreună cu ministrul pe care l-a pus în funcţie) nu au fost urmate de soluţia logică de a permite importurile de medicamente fără nici o restricţie şi de a rezolva în mod treptat problemele cu care se confruntau autorităţile comuniste de la Bucureşti în domeniul producţiei de medicamente, astfel încât să nu apară sincope în tratamentele care se prescriau pacienţilor.

Atât în decretul aprobat la 14 ianuarie 1954 de Marea Adunare Naţională, cât şi în cel din 29 mai 1958 (publicat la 2 iunie 1958 şi care a abrogat legile precedente din domeniul îngrijirii medicale), politicienii comunişti din România au urmărit să se acorde asistenţă medicală gratuită pentru cetăţenii români şi să se stabilească reguli cu privire la distribuirea de medicamente în întreaga ţară. Cu toate acestea, Nicolae Ceauşescu a decis şi în protocolul şedinţei din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. s-a consemnat în felul următor: „Ministerul Sănătăţii să ia de urgenţă măsuri de reglementare strictă a modului în care se prescriu medicamentele din import; să se interzică personalului medical de a recomanda folosirea altor medicamente decât cele cuprinse în nomenclatorul stabilit de Ministerul Sănătăţii (subl.n.)”. În opinia liderului suprem al partidului unic, reţetele medicale trebuiau să fie emise conform cunoştinţelor şi regulilor birocratice existente într-o instituţie naţională, nu în funcţie de interesele pacientului român – care dorea să nu mai fie bolnav.

Ipocrizia şi diletantismul politicienilor comunişti, în fruntea cărora se afla Nicolae Ceauşescu, rezultă şi din intervenţia lui Emil Drăgănescu la aceeaşi şedinţă din 4 februarie 1969: „La pagina 22 (din „Proiectul Directivelor Comitetului Central cu privire la îmbunătăţirea asistenţei medicale a populaţiei din R.S. România” – nota P. Opriş) se arată că este necesar ca Oficiul Naţional de Turism împreună cu C.S.P.-ul şi Ministerul Sănătăţii să întocmească un studiu cu privire la construirea de sanatorii speciale pentru tratamentul cetăţenilor străini în unele staţiuni balneoclimaterice. Nu mi se pare potrivit cuvântul „pentru cetăţenii străini” pentru că este vorba de o Directivă care se aplică pentru cetăţenii noştri (subl.n.)”.

Concluzia instantanee a lui Emil Bodnăraş („Aceasta este just”), pusă după intervenţia vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, nu a fost contrazisă şi astfel s-a aprobat eliminarea propusă de Emil Drăgănescu. Participanţii la reuniune ştiau însă faptul că, în acel moment, se întocmea la Bucureşti un studiu privind staţiunile balneoclimaterice din România şi se dorea implicarea unor companii din străinătate pentru dezvoltarea lor şi aducerea de turişti străini în România pentru a li se acorda tratamente medicale. Comentariile lui János Fazekaş la şedinţa respectivă dezvăluiau deja o parte dintre acele intenţii, astfel: „A treia problemă este în legătură cu staţiunile balneoclimatice. Noi în această privinţă, pe baza indicaţiilor date de tovarăşul Ceauşescu, de câteva luni de zile lucrăm la un material, probabil că în zece zile va fi gata şi atât situaţia staţiunilor balneoclimatice (sic!) cât şi cea a turismului le vom prezenta spre aprobare conducerii partidului. În material este vorba să îndreptăm toate investiţiile în direcţia îmbunătăţirii activităţii în acest sector (subl.n.)”.

La aceeaşi şedinţă s-a discutat şi despre situaţia personalului sanitar care îşi desfăşura activitatea în staţiunile balneoclimaterice din ţară, iar Gheorghe Apostol a insistat atunci pentru importul de aparatură medicală şi echipamente speciale şi utilizarea lor în staţiunile respective. La rândul său, Gheorghe Stoica a solicitat să se rezolve problema numărului mic de medici din acele localităţi, inclusiv prin creşterea numărului de posturi permanente – o idee respinsă categoric de Nicolae Ceauşescu.

În opinia lui Ion Gheorghe Maurer, planul de dezvoltare generală a staţiunilor balneoclimaterice putea fi pus sub semnul întrebării deoarece „sunt anumite locuri unde avem mai multă capacitate decât sunt oameni la tratament”. La rândul său, Nicolae Ceauşescu nu a fost de acord cu ideea privind importul de aparatură medicală („Însă trebuie să criticăm pe tovarăşii care vor să dezvoltăm aceste staţiuni pe seama importurilor din străinătate”), iar după comentariul instantaneu al lui Gheorghe Apostol („Facem o greşeală dacă nu rezolvăm în felul acesta”), liderul suprem al P.C.R. a spus clar decizia sa: „Există tendinţa aceasta ca totul să facem pe import din străinătate (sic!) şi aceasta este o tendinţă nejustificată şi nu putem face acest lucru (subl.n.)”.

Cu toate acestea, trei luni mai târziu, Alexandru Sobaru a informat pe membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. despre faptul că în staţiunea Băile Herculane urmau să se construiască două hoteluri (cu 200, respectiv 400 de locuri de cazare), cu ajutorul companiei „Siemens”. În acelaşi timp, partea vest-germană punea la dispoziţie aparatură medicală modernă pentru dotarea lor, iar plata trebuia făcută de statul român prin prestarea unor servicii turistice şi prin cedarea timp de doi ani a dreptului de utilizare a jumătate din locurile de cazare nou construite, în favoarea firmei germane. Cooperarea în acel proiect era deja în desfăşurare la 13 mai 1969, când preşedintele Colegiului Oficiului Naţional de Turism a participat, în calitate de invitat, la şedinţa Comitetului Executiv.

În actualul stadiu al cercetării putem să înaintăm ipoteza potrivit căreia că proiectele de colaborare menţionate de Alexandru Sobaru vizau actualele hoteluri „Dacia” şi „Roman”, care au fost prevăzute încă de la începutul construirii lor cu baze de tratament balnear.

La aceeaşi reuniune din 13 mai 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., János Fazekaş a prezentat un studiu privind dezvoltarea turismului internaţional balneo-medical în România, în cincinalul 1971-1975. Despre documentul respectiv există o menţiune şi în şedinţa din 4 februarie 1969, când János Fazekaş a spus că studiul va fi finalizat în zece zile. Întârzierea cu care acesta a fost prezentat membrilor Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. nu a fost explicată la şedinţa din 13 mai 1969.

În documentul amintit au fost expuse câteva idei generale privind dezvoltarea unor staţiuni de pe litoralul Mării Negre (Mangalia şi Eforie), precum şi în regiunile subcarpatice şi montane (Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Govora, Băile Herculane, Covasna, Tuşnad, Sovata etc.). Din păcate, resursele materiale şi financiare pe care autorităţile comuniste din România le aveau la dispoziţie nu permiteau dezvoltarea concomitentă a tuturor staţiunilor respective pentru primirea de turişti străini, iar Nicolae Ceauşescu a insistat pentru a se realiza investiţii fără achiziţionarea din străinătate a unor bunuri şi produse care nu se fabricau în România sau care aveau o calitate superioară faţă de cele similare fabricate în ţară.

Din dilema respectivă – un adevărat „pat al lui Procust” impus de Nicolae Ceauşescu în domeniul achiziţiilor publice – se putea ieşi doar printr-o selecţionare a patru staţiuni balneoclimaterice, două amplasate pe litoral, una la munte şi una în zona subcarpatică: Eforie (care beneficia de existenţa Lacului Techirghiol în imediata sa apropiere), Mangalia, Băile Herculane şi Călimăneşti. Acestea urmau să fie dezvoltate în perioada 1970-1975 pentru a primi în special turişti străini, care aveau nevoie de tratamente balneare şi medicale. Fondurile de investiţii alocate pentru acele staţiuni erau semnificative şi proveneau de la bugetul de stat, însă trebuia să fie respectată şi condiţia pe care Nicolae Ceauşescu a impus-o la şedinţa din 3 mai 1969 a Comitetului Executiv: „Se aprobă propunerile referitoare la dezvoltarea turismului internaţional balneo-medical în R.S. România, în perioada 1971-1975, cu indicaţia de a fi completate cu măsurile ce trebuie luate pentru realizarea în staţiunile balneo-climatice prevăzute, a unor lucrări edilitar-gospodăreşti, strict necesare (subl.n.)”. Astfel, autorităţile locale din Eforie, Mangalia, Călimăneşti şi Băile Herculane au fost obligate să nu se bizuie pe fondurile existente în bugetul centralizat al statului, în cazul în care intenţionau să desfăşoare lucrări edilitar-gospodăreşti de mare amploare în propriile localităţi.

Lipsa de resurse materiale şi financiare îşi spunea cuvântul, iar cei care au lucrat la acel studiu au fost, probabil, dezamăgiţi şi de indicaţia pe care Nicolae Ceauşescu a impus-o clar, în contradicţie cu ideea prezentată de Gheorghe Apostol: „Să se discute la Consiliul de Miniştri, ca să nu începem acum discuţii aici, însă fără nici un fel de valută, noi nu dăm aici un leu valută, dacă le dă gratis şi le plătim pe urmă atunci să fim de acord, însă să se facă la Consiliul de Miniştri (subl.n.)”. Orice fel de colaborare cu companiile străine trebuia să fie făcută într-un singur mod, cel stabilit de Nicolae Ceauşescu, fără compromisuri – în cel mai rău caz, la fel ca în exemplul prezentat de Alexandru Sobaru, referitor la cele două hoteluri care urmau să se construiască la Băile Herculane în colaborare cu compania germană „Siemens”.

În aceeaşi ordine de idei, insistenţa lui Gheorghe Apostol nu poate fi considerată normală, în condiţiile în care acesta se iluziona cu ideea că firmele vest-germane vor fi extrem de interesate să investească masiv în staţiunile balneoclimaterice din România şi să accepte în schimb „hrană, tratament şi cazare”. Dialogul în contradictoriu din 13 mai 1969 este o continuare a celui desfăşurat la şedinţa din 4 februarie 1969 şi putem doar să presupunem că Gheorghe Apostol ştia foarte bine cum să îl sâcâie pe Nicolae Ceauşescu în acel caz. În plus, poziţia fostului prim-secretar al Partidului Muncitoresc Român poate să fie analizată şi din perspectiva contestării de către Gheorghe Apostol a puterii pe care o deţinea Nicolae Ceauşescu, în condiţiile în care primul considera că în martie 1965 i-a fost furată funcţia de prim-secretar al partidului, pe care ar fi meritat-o după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Interesant de remarcat este şi ambiguitatea surselor de finanţare pe care autorităţile comuniste de la Bucureşti doreau să le utilizeze pentru dezvoltarea staţiunilor balneoclimaterice menţionate în studiul respectiv. Răspunsul lui Ilie Verdeţ la întrebarea lui Gheorghe Stoica este unul tipic pentru sectanţii comunişti, secretoşi până la absurd, care au locuit mult timp în închisoare, împreună, în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial şi care nu ştiau, practic, răspunsul la o întrebare:

Tov. Ilie Verdeţ: Sunt numai lucrările de asigurare a cazării în hoteluri; 80 milioane se prevăd a se da pentru modernizarea bazei materiale de tratament a serviciilor medicale unice din staţiuni.

Tov. Gheorghe Stoica: Restul din ce se face?

Tov. Ilie Verdeţ: Din fondurile care se vor aloca”.

Oare Nicolae Ceauşescu a crezut faptul că naţiunea română poate fi condusă numai cu lozinci, privaţiuni şi muncă forţată – care era botezată „patriotică” de propagandiştii partidului unic? La această întrebare este dificil de răspuns deoarece liderul suprem al Partidului Comunist Român nu a explicat niciodată, în şedinţele pe care le-a prezidat şi în discursurile sale interminabile, ce anume poate oferi, personal, în schimb cetăţenilor români, în afară de himera sa cu visul de aur al omenirii: comunismul.

Ceea ce cunoaştem cu siguranţă este faptul că, plecând de la studiul prezentat la 13 mai 1969 de János Fazekaş, la Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R., sanatoriul balnear care exista la Mangalia începând din anul 1960 (construit cu ajutorul deţinuţilor) a fost extins cu sprijinul direct al companiei germane „Siemens”. Primii turişti străini au ajuns la noua bază balneară şi de recuperare medicală, aflată pe litoralul românesc al Mării Negre, după inaugurarea sa în anul 1976. Deşi se afla într-un complex comun cu hotelul „Mangalia” (în prezent, „Paradiso”), baza respectivă a fost cunoscută în acea perioadă cu numele neoficial „Siemens”.

Informaţiile privind cheltuielile făcute de autorităţile comuniste de la Bucureşti pe litoralul românesc şi despre dotările moderne care existau la Mangalia – necesare, printre altele, pentru o recuperare medicală a pacienţilor care aveau probleme locomotorii – au atras numeroşi cetăţeni străini în România. Evident, a existat un interes major pentru recuperarea acelor investiţii şi obţinerea unui profit financiar din afacerea respectivă, însă au apărut şi cazuri speciale. De exemplu, în ianuarie 1977, Nicolae Ceauşescu a fost rugat de Yasser Arafat, prin intermediul colonelului Constantin Olcescu, să aprobe „venirea în România, pentru tratament medical (transport şi îngrijire) a cinci palestinieni din conducerea Secţiei militare a O.E.P., răniţi în timpul luptelor cu forţele falangiste (din Liban – nota P. Opriş)”.

Preşedintele României a aprobat solicitarea respectivă, iar de la Cancelaria C.C. al P.C.R. s-a trimis o adresă pentru informarea lui Teodor Coman (ministrul Afacerilor Interne), a generalului de Securitate Nicolae Doicaru (şef al serviciului românesc de spionaj) şi a lui Ştefan Andrei (secretar al C.C. al P.C.R., responsabil cu problemele internaţionale).

De obicei, cheltuielile efectuate de unităţile medicale din România pentru tratarea şi îngrijirea oaspeţilor palestinieni se achitau din Fondul de Solidaritate Internaţională. Acesta era alimentat cu sume provenite din taxele şi impozitele plătite de cetăţenii români în diferite moduri, fără o înştiinţare a acestora în legătură cu modul de cheltuire a banilor publici.

În raportul trimis de colonelul Constantin Olcescu la Bucureşti, la 29 ianuarie 1977, s-a menţionat şi numele profesorului de ştiinţe politice Shlomo Avineri. În anii ’70, acesta a fost director al Institutului „Levi Eshkol” din Ierusalim (1971-1974), decan al Facultăţii de Ştiinţe Sociale din cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim (1974-1976) şi, apoi, director general în Ministerul Afacerilor Externe al Israelului (1976-1977). În documentele găsite nu am descoperit amănunte privind decizia pe care a luat-o Nicolae Ceauşescu în cazul respectiv.

Documentele descoperite până în prezent în arhivele româneşti ne oferă şi un exemplu de lipsă de consecvenţă la Nicolae Ceauşescu. Pe de-o parte, acesta a aprobat realizarea la Mangalia a unei baze balneare şi de recuperare medicală, cu implicarea directă a companiei „Siemens”. Pe de altă parte, la reuniunea din 3 aprilie 1974 a Comisiei de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a R.S. România cu alte ţări, Nicolae Ceauşescu a aprobat un program pentru folosirea mai eficientă a tratamentului geriatric românesc – prezentat de Alexandru Calomfirescu (prim-adjunct al ministrului Sănătăţii). Conform acestuia, în anul 1974 se finaliza o nouă instituţie de geriatrie în România şi, în prima etapă, se preconiza folosirea a 1200 de locuri pentru pacienţi, proveniţi în special din străinătate. Cu prilejul acelei şedinţe, Nicolae Ceauşescu a subliniat faptul că „se menţine spiritul acesta cosmopolit, ca să nu mă refer la spiritul de neîncredere în tot ceea ce este românesc, la Ministerul Sănătăţii. Acesta este spiritul la Ministerul acesta al Sănătăţii. Producem aparatură multă din aceste lucruri din ţară. Trebuie să mergem odată, să terminăm cu acest spirit. De ce să aducem pentru străini aparatură specială? Voi nu sunteţi tot comunişti români?! (subl.n.)”. Cine putea să-l mai înţeleagă atunci pe proaspătul preşedinte al României socialiste şi cine avea curajul să îi spună adevărul despre lipsa de consecvenţă în deciziile şi comentariile sale?

O altă chestiune neelucidată până în prezent se referă la conducerea companiei germane „Siemens”, dacă a ştiut sau nu faptul că sanatoriul de la Mangalia a fost utilizat în anul 1977 şi ulterior pentru acordarea de îngrijiri medicale şi de tratament de recuperare unor cetăţeni care puteau face parte din conducerea Secţiei militare a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei – care desfăşura acţiuni de luptă împotriva statului Israel. În acest moment, ipoteza noastră pleacă de la premisa că informaţiile de acest fel erau menţinute secrete în România şi nu ajungeau în străinătate, însă trebuie să ne aducem aminte şi de faptul că niciodată să nu spunem „niciodată”, deoarece surprizele sunt posibile în cercetarea ştiinţifică.

Stenograma şedinţei din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a discutat şi aprobat Proiectul Directivelor C.C. al P.C.R. cu privire la îmbunătăţirea asistenţei medicale a populaţiei din R.S. România (extras).

Tov. Emil Drăgănescu: La pagina 22 se arată că este necesar ca Oficiul Naţional de Turism împreună cu C.S.P.-ul şi Ministerul Sănătăţii să întocmească un studiu cu privire la construirea de sanatorii speciale pentru tratamentul cetăţenilor străini în unele staţiuni balneoclimaterice. Nu mi se pare potrivit cuvântul „pentru cetăţenii străini” pentru că este vorba de o Directivă care se aplică pentru cetăţenii noştri.

Tov. Emil Bodnăraş: Aceasta este just.

Tov. Popescu Dumitru: Eu aş avea două chestiuni de spus. La pagina 4 se face o foarte succintă analiză a situaţiei cercetării ştiinţifice în domeniul sănătăţii. Cred că ar fi bine, pentru că problema este extrem de importantă şi preocupă foarte mulţi oameni din sfera medicală, să fie puţin mai bine precizată chestiunea că nu a existat nici un spirit stimulator, unele invenţii şi descoperiri au fost frânate ani de zile şi care puteau aduce o contribuţie serioasă la progresul medicinii şi sunt cunoscute numeroase cazuri.

La pagina 10 ne referim la situaţia bolilor neopsihice, boli proprii condiţiilor vieţii moderne. Mi se pare că soluţiile care se introduc aici pentru a schimba situaţia sunt destul de anemice şi de neconvingătoare, ca să mă exprim într-un mod mai eufemistic. Adică, aş propune să se ia măsuri şi să se raţionalizeze mai bine procesul instructiv-educativ al tineretului. Cred că cu problema aceasta nu rezolvăm, ea are alte cauze şi noi spunem că se datoreşte condiţiilor activităţii moderne.

De aceea cred că ar trebui să recomandăm preocuparea în studiu pentru găsirea unor mai bune soluţii de organizare a muncii, a activităţii în sfera producţiei, de petrecerea timpului liber, de lichidarea zgomotelor care determină foarte serioase perturbaţii şi stresuri cerebrale, dezvoltarea turismului, a excursiilor, a sportului de masă, în orice caz, tot ceea ce se poate spune, pentru că chestiunea este destul de serioasă.

La pagina 21, jos, spunem că statul asigură, prin unităţile sale, asistenţa medicală specializată şi de calitate pentru întreaga populaţie. Să arătăm că este vorba de asistenţa medicală gratuită, că după aceea ne referim la prestaţiile medicale speciale, care trebuie plătite.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar nu este chiar pentru toată populaţia.

Tov. Popescu Dumitru: Dar este o formulă echivocă.

La pagina 29 se pune problema cointeresării materiale a personalului medico-sanitar. Cred că personalul medico-sanitar aşteaptă ceva mai mult de la aceste Directive ale Comitetului Central şi constituie una dintre cele mai serioase probleme care preocupă personalul medico-sanitar. Treaba de aici se expediază într-o propoziţie că se vor experimenta noi forme de stimulare a personalului medico-sanitar. Spun aceasta pentru că de foarte multă vreme se discută, nu e de azi de ieri, plenara a avut loc acum 4-5 luni, au fost tot felul de propuneri ale medicilor în presă, în dezbateri.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să vină cu studiul să-l vedem. Aici nu putem stabili concret ce soluţii să dăm.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Formele de cointeresare sunt forme care se aplică şi astăzi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Cum ai crede să punem?

Tov. Popescu Dumitru: Că sistemul care urmează să se aplice, poate specificând şi de când, când se va trece la elaborarea lui, nu ca un deziderat abstract, atemporal. Se poate ca peste 2-5 ani să se găsească aceste soluţii. Să plece de la nevoia de diferenţă între medici, de calificare, competenţă, eficienţă în activitatea de ocrotire a sănătăţii, de vindecarea bolnavilor, de volumul de muncă depus în spitale. Să fie mai plin, mai bogat şi mai convingător, că este foarte telegrafic acest lucru.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De la pagina 28 se spun destul de multe lucruri. Să spunem în program cam ce soluţii se vor da, e greu de spus acum.

Tov. Popescu Dumitru: Să se refere la diferenţa de condiţii şi nu de calitatea lui.

Mi-e teamă că nu va fi satisfăcător pentru cadrele medicale, pentru că ştiu că îi preocupă foarte intens această chestiune.

La pagina 35 se vorbeşte de carnetul de sănătate la purtător.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu le putem lua în consideraţie dacă nu le-am studiat.

Tov. Popescu Dumitru: Este cazul să se facă.

Tov. Nicolae Ceauşescu: S-a aprobat la Comitetul Executiv un grafic.

Tov. Petre Lupu: S-a aprobat şi majorarea de 19,9% la personalul medico-sanitar, şi să vedem cui dăm.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În primul rând pentru medici trebuie văzut.

Tov. Petre Lupu: Pe categorii.

Tov. Gheorghe Apostol: Sectorul sănătate a rămas în urma tuturor categoriilor.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aşa s-a spus şi de cadrele didactice şi acum au rămas celelalte în urmă.

Tov. Gheorghe Apostol: Pentru cadrele didactice s-a rezolvat şi pentru personalul medico-sanitar trebuie să rezolvăm tot la nivelul cadrelor didactice.

Tov. Popescu Dumitru: La pagina 35 se spune de carnetul de sănătate la purtător pentru anumite categorii de populaţie. Nu ştiu la ce se referă?

Tov. Leonte Răutu: Acolo e o formulă neclară că se spune de anumite categorii de populaţie care se bucură de gratuitate.

Tov. Popescu Dumitru: Care categorii de populaţie vor beneficia de gratuitate?

Tov. Ion Gheorghe Maurer: În general lucrul acesta are aspectul acesta: sunt oameni care au asistenţă medicală gratuită şi e bine ca aceştia să aibă carnet de sănătate ca să se vadă dacă nu cumva modul cum sunt trataţi este necorespunzător.

Tov. Popescu Dumitru: Dar de aici nu rezultă ce categorii?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să se vadă mai clar acest lucru. […]

Tov. Gheorghe Stoica: Avem la pagina 23, unde se dau sarcini ministerului în legătură cu nivelul asistenţei medicale a populaţiei în staţiunile balneo-climatice. Eu, legat de aceasta, aş spune că noi avem un număr mic de medici care se ocupă de staţiunile balneo-climatice şi aş propune să se mărească corpul acestor medici. Pe urmă, aici există o foarte mare fluctuaţie de cadre.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Înainte, în staţiunile balneo-climatice, în timpul sezonului, se duceau medici din alte oraşe, închiria acolo o cameră, îşi aducea ce trebuie şi scotea şi bani, aşa trebuie să facem şi acum, în afară de câţiva care să fie permanenţi.

Tov. Gheorghe Stoica: Trebuie totuşi să avem un număr de medici acolo permanent.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În oraşul Constanţa, pe litoral noi nu avem nimic iarna, de ce să ţinem acolo permanent un corp de medici?

Tov. Gh. Stoica: Nu este numai vara, de exemplu la Mangalia avem un sanatoriu care funcţionează tot anul.

Tov. Moga Aurel: Anual se detaşează din diverse părţi ale ţării în staţiunile balneo-climatice 360 medici în perioada de sezon, iar pentru staţiunile care funcţionează permanent există medici acolo.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sunt de acord să se sublinieze necesitatea asigurării cu cadre acolo unde este nevoie şi organizarea unor cursuri de perfecţionare în specialitatea balneo-climatică, pentru că trebuie să spunem că mulţi dintre medicii bătrâni în această specialitate au ieşit din viaţa medicală şi cei tineri nu s-au mai ocupat să înveţe.

Nu se cunosc bine staţiunile noastre, nu se ştie ce efecte au aceste ape şi diferite tratamente care se fac şi de aceea când îi întrebi pe medici ce efecte au apele de la Govora, Călimăneşti, Slănic nici ei nu mai ştiu şi aşa au murit staţiunile noastre care sunt cunoscute de sute de ani.

Să întărim acest lucru.

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 14/1969, f. 13-17; 37-38.

Raportul întocmit la 29 ianuarie 1977 de colonelul Constantin Olcescu, referitor la mesajul pe care Yasser Arafat dorea să-l transmită lui Nicolae Ceauşescu, în scopul primirii în România a cinci răniţi palestinieni, pentru tratament medical.

Strict secret de importanţă deosebită

29 ianuarie 1977

[Rezoluţie:] Da. ss. Nicolae Ceauşescu

RAPORT

În seara zilei de 28 ianuarie 1977, am fost invitat la sediul său conspirat de YASSER ARAFAT pentru a-mi transmite următoarele:

a) Neavând o altă posibilitate şi fiind vorba de viaţa şi sănătatea unor cadre de valoare, îndrăzneşte să adreseze tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU, preşedintele R. S. România, rugămintea de a aproba venirea în România, pentru tratament medical (transport şi îngrijire) a cinci palestinieni din conducerea Secţiei militare a O.E.P., răniţi în timpul luptelor cu forţele falangiste.

Aceştia sunt:

1. AWAD AHMAD DAOUD – rănit la piept şi antebraţul drept.

2. ADNAN MAJED – rănit la piept şi braţul drept – muşchiul paralizat.

3. HUSSEIN ABED – rănit piciorul drept, având o atrofiere a muşchiului.

4. NABIL HANA SALAMA – rănit spate aproape de coloana vertebrală.

5. BURHAN NAKHLEH WEHBA, rănit osul piciorului drept şi spate.

Toţi au fost operaţi în Liban pe timpul luptelor în taberele în care se găseau, în condiţii empirice – fără rezultate pozitive.

b) Roagă de asemenea, pe tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, secretar general al P.C.R. să analizeze şi să aprobe a li se comunica sensul exact al discuţiilor ce le-a avut la Bucureşti IMAD ABDIN cu un responsabil român, privitor la cele transmise de SHLOMO AVINERI, director general în M.A.E. israelian. Pentru această problemă a adresat rugămintea sa şi prin tovarăşul NICOLAE DOICARU.

Rog ordonaţi instrucţiuni.

C. OLCESCU

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 3/1977, f. 4.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. cit am trait in Ro, ca mare cercetator, nu am reusit niciodata, in sezon, sa locuiesc la hotel, la mare, ori era prea scump, ori nu gaseam locuri. Am mers exclusiv cu cortul.
    In schimb la batrinete am reusit sa merg la hotelul Siemens din Mangalia, inafara sezonului, in octombrie. Se vede ca a fost un hotel-clinica facut cu cap. Dar ar avea nevoie de multe renovari.

  2. Tot mai convins că ăștia din CC al PCR era o gașcă de opincari ajunși.
    Cel mai inteligent era Maurer.
    Apropo de litoral.
    In anii 60 am fost pe litoral prima data . Copil mic , tren special din Cluj plin numai cu prunci și educatoare/ învățătoare, studenți pe post de bodyguard.
    La stațiunea Năvodari. Era neterminata. Cînd mergeam puhoi la plaja , treceam pe lîngă o colonie de deținuți care lucrau la unele clădiri. Cu paza , sarma ghimpată și câini.
    Atunci am văzut prima data marea dar și cantina unde se manca in tururi.
    Mare surpriza pentru mine. Inclusiv părinții mei au fost surprinși la întoarcere.
    Așteptau pe peron un copil alb și brunet. Au găsit unu tuciuriu și blond. 😀😀

  3. Conform unui principiu cunoscut tuturor – a face ceva de nou este usor – a mentine calitatea lucrului facut la standarde internationale si al moderniza periodic este foarte greu . O data cu aparitia – Litoralului Romanesc – si dezvoltarea de capacitati de tot felul – NOUL, a atras si turistii straini ce veneau aici nu datorita ofertelor adiacente hotelui si al camerei in care se cazau ci mai ales datorita pretului foarte mic comparativ cu veniturile cetatenilor occidentali . Foarte multi someri din occident ce aveau in acele vremuri un ajutor lunar estimat groso – modo la 1000 de marci veste germane , veneau si isi petreceau luni bune cheltuind ,exact cit cistigau lunar in tot acelasi timp, pe litoralul romanesc . Totul era nou construit , existau la inceputuri baruri de noapte cu taxa de intrare in valuta – marci sau dolari – accesibile doar cetateniilor straini . Mincarea era ieftina , oamenii erau primitori , se mai facea si un mini comert(pe sub mina ) cu produse occidentale , cu blugi , cu tigari si chiar cu valuta ce era folosita in cumpararea unor produse din asa numitele SHOOP-uri (magazine cu vinzare in valuta , tot pentru straini ) ce apoi erau revindute doritorilor de lucruri de calitate .Mai existau si tinerii ce mai furau cite vreo pereche de pantaloni sau cite vreun tricou de pe fringhiile aflate pe balcoanele de la parter al unor hoteluri , mai erau si fetiscanele ce isi completau sursele de venit , mai faceau cite vreo spaga si chelnerii de prin restaurantele de la hoteluri . Una peste alta , viata era atractiva , muzica occidentala se – cinta non stop – mirajul occidentului era prezent peste tot .Deodata totul s-a oprit si incet- incet Litoralul a devenit un fel de – impinge tava – (pentru cei care au trait acele vremuri stiu ce insemna asta ) totul s-a degradat si s-a transformat intr-o propaganda de partid si de stat ce a adus cetatenii la exasperare . Totul se vindea pe sub mina , la suprapret si existau doar putini privilegiati ce o duceau binisor .Apoi a venit Revolutia sau Revolta populara (depinde fiecare cum o numeste )si totul se cunoste .Acum , suntem la capatul celor deja 31 de ani trecuti si ceea ce ni se pune in fata reprezinta o noua provocare . Oare vom reusi – si ca vrem si ca nu vrem- sa facem fata viitorului ?

  4. Un fapt poate interesant: in liceu ascultam, ca multi tineri pe vremea aceea, Metronomul si By Request-ul de la Radio Europa Libera dar si Radio Luxemburg – pe UM 208 m. La Radio Luxemburg de la ora 20.00-20.30 era emisiunea „International”, care se vroia un fel de loc de intalnire a tinerilor europeni. La inceputul emisiunii se adresau saluturi in mai multe limbi europene. Din Est se saluta pentru iugoslavi si, uneori si pentru polonezi si romani: „Buna seara” for our friends in Romania!” In emisiunea aceasta se transmitea muzica dar, de obicei, si numele si adresa a doi ascultatori din Europa ce doreau sa corespondeze. Se indica si ce hobby-uri au, ce muzica le place etc. Prin 1975, la una dintre emisiuni, la una dintre persoanele prezentate, parca era o tipa din Italia, comentatorul, Mike, a spus, citand-o: „I like Mamaia, that’s in Romania.”

  5. Cred ca este o confuzie – marginala, e adevarat, dar ….

    Citez:

    sanatoriul balnear care exista la Mangalia începând din anul 1960 (construit cu ajutorul deţinuţilor) a fost extins cu sprijinul direct al companiei germane „Siemens”. Primii turişti străini au ajuns la noua bază balneară şi de recuperare medicală, aflată pe litoralul românesc al Mării Negre, după inaugurarea sa în anul 1976. Deşi se afla într-un complex comun cu hotelul „Mangalia” (în prezent, „Paradiso”), baza respectivă a fost cunoscută în acea perioadă cu numele neoficial „Siemens”.

    I

    Sanatoriul balnear construit in 1960 este langa geamie.
    Hotelul si baza de tratament cunoscute drept „Siemens” printre localnici sunt la nord de sanatoriul balnear cel construit cu detinuti in 1960, la nord mult, dincolo de hoteluri si de „vilele speciale” – cum le ziceam noi, ale armatei (in curtea carora se afla o statuie imbecila vruta a lui Eminescu).

    Probabil, sintagma „sanatoriul a fost extins…” vrea sa spuna ceva mai larg, adica, la nivelul Mangaliei, „baza de tratament a fost extinsa”, nu „constructia”, tale quale.

    Niciodata, in folclorul & mitologia Mangaliei, sanatoriul de langa geamie nu a fost numit „Siemens”.

    Complexul „Siemens”, hotel+bazin cu apa sarata+diverse instalatii de tratament, a fost construit de la zero, departe de orice alta constructie. Fata de constructia realizata cu detinuti, in ’60, cred ca este 1 km in linie dreapta, spre nord.

    Daca aveti nevoie de amanunte, va stau la dispozitie.

    Spor maxim!

  6. Vă mulțumesc pentru acest amănunt foarte important. Comuniștii nu au fost interesați să discute mai mult despre aceste detalii pe care, probabil, le cunoșteau foarte bine: deținuți, sanatoriu construit de aceștia, apariția nemților și alegerea unei locații mult mai potrivite pentru „Siemens”. A trebuit să citesc multe ziare pentru a completa tabloul general și intervenția dv este bine venită.

  7. Mulțumesc tuturor comentariilor pentru ideile expuse aici. Le adun pentru a putea scrie la un moment dat o nouă carte, care ar putea avea că temă turismul din România în perioada comunistă. Subiectul nu este epuizat, documentele sunt în continuare prin dosare, însă nu se știe niciodată de unde sare iepurele.
    Dar până atunci, mai am programul nuclear, vehiculele din anii 60, propaganda în timpul intrării României în incapacitate de plată și așa mai departe.

    • Inainte de 1990 ONT care avea sediul in Bucuresti, pe bdul Magheru, langa vechiul magazin Eva, a avut in subsolul cladirii o arhiva cu date si documente. Nu stiu ce s-a ales de aceasta arhiva, dar cred ca erau date si unele referitoare la persoane din fosta securitate care erau infiltrati in turism. A mai existat si Revista de turism, care aparea in trei limbi si cred ca exemplare se msi gasesc in colectia bibliotecii Academiei. In plus, si revista Romania pitoreasca cu unele date de investitii su de istorie a turusmului. Acum nu mai exusta.

      • Când comentez despre problemele din prezent, supăr multă lume. De exemplu, nu înţeleg de ce Biblioteca Academiei Române nu are un site cu publicaţii on line. Dacă aceşti oameni nu sunt în stare să digitalizeze colecţiile de publicaţii pe care le deţin (evident, cu aplicarea unor măsuri de protecţie a documentelor, aşa cum se procedează la Arhivele Naţionale şi la Arhivele Militare), poate că ar fi mai bine să plece din funcţiile lor.
        Uneori, am găsit în provincie ceea ce nu există nici acum la Bucureşti.

  8. 1. Personal n-am intampinat nici o dificultate ca intre 1979 si 1989 sa-mi petrec mai multe vacante pe litoralul romanesc, in sezon, doar la Neptun-Olimp, par avion. Intr-adevar era cam scump dar una dintre conditiile victoriei este, n-asa, concentrarea de forte si mijloace. Drept urmare imediat inainte de vacanta (retro: concediu) luam niste bani de la Cooperativa de credit din targ pe care ii dadeam inapoi exact la timp in anul urmator pentru ca sa pot lua altii. A fost mereu OK, conform principiului marxist ca libertatea e determinism inteles dar, dupa 1989, am renuntat brusc si definitiv la oferta romaneasca de turism si la serviciile Tarom. Mai fusesem pe Litoral si inainte de aceasta perioada ca sa zica asa sustinuta si imi amintesc de anul in care am „prins” la Mamaia incheierea (cred ca pentru prima data in Romania), in nocturna, a Ralului Dunarii-Castrol, cred ca cel din 1967 (nu mai am pe langa mine pe nimeni matur pe-atunci sa-mi confirme anul). 1967 l-am gasit pe net. Evident, m-au dat pe spate masinile de tot felul, dar mai ales faimoasele Porsche 911 cu botul intesat cu faruri cu iod (era inainte de hotararea federatiei internationale de reducere a numarului de faruri suplimentare) care faceau o bula de lumina colosala, orbitoare.
    2. In legatura cu cu himera comunismului ca oferta, l-am auzit totusi cu urechile mele pe Ceausescu atunci cand, referindu-se la impozitul pe salariu, a spus, in mod neasteptat pentru conditia lui, ca s-a gandit sa dea „oamenilor muncii” cel putin o parte din banii din impozite, prin cresterea salariilor, cu reducerea concomitenta a unor chletuieli bugetare, lasand oamenii sa „hotarasca singuri” ce vor sa faca cu plusul de bani. Din cate stiu ceva s-a facut, urmarile s-au simtit un timp, da’ oricum comunismul era pornit pe calea neinturnata a esecului lamentabil.

    • Exact acolo doresc să ajung. Studiez această problemă de câteva săptămâni pentru a prezenta legătura dintre propagandă, cultul personalităţii, incapacitatea de plată, balanţa comercială externă aruncată în aer, apariţia celebrelor „părţi sociale” şi criza economică din Polonia.

    • Va fi interesant sa aflam cum va veti raporta la toate acestea , nefiind un traitor al acelor vremuri si in mod deosebit astept sa vad cum veti prezenta situatia cu _Partile Sociale – si motivatia ce a dus la caderea – societatii multilateral dezvoltate -asa cum o numea fostul presedinte si sef PCR -Ceausescu .O mare curiozitate o reprezinta modalitatea de a extrage din documente adevarul SUCCES

Dă-i un răspuns lui mafalda Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Opinie-răspuns la opinia vicepreședintelui PSD: putem aboli cota unică, dar cu asta ce-am rezolvat?

Percep opinia prezentată zilele trecute în ZF de dl. Sorin Grindeanu, vicepreședintele PSD, ca o binevenită deschidere la dialog privind oportunitatea renunțării...

In chestiunea scandalului MTR, despre toleranta si corectitudine politica

Nu se mai termina povestea cu MTR. Unii vor sa vada nu stiu ce film tezist, din acelea cu tema corecta politic la care...

Echipa câştigătoare a Preşedintelui Iohannis

La un an de la alegerile parlamentare, România are, în fine, o echipă câştigătoare : alianţa  social-liberală  şi-a definitivat lista de miniştri...

De-democratizarea regimului politic din România. Interviu cu politologul Alexandru Gussi

Președintele l-a desemnat pe Nicolae Ciucă din nou ca premier, după o criză politică îndelungată. Cum s-a ajuns la această criză și...

De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat în ultimele luni în România

Cele mai vizibile probleme din ultimele luni în România au ținut de 3 crize – criza în sănătate (Valul 4 de Covid...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro