joi, martie 28, 2024

Pledoarie pentru învățământul privat

Efectele pozitive ale economiei de piață le vedem zilnic. Pentru o mai bună conștientizare a acestora vă invit să facem o comparație cu bunurile și serviciile din economia planificată – mai exact, cu bunurile și serviciile din perioada comunistă. Haideți să comparăm, de exemplu, produsele alimentare existente atunci cu cele existente acum, produsele electrocasnice, telefoanele, mașinile, programele disponibile la televizor, serviciile de curierat, activitățile recreative ș.a.m.d.

Cu siguranță suntem de acord că economia de piață a dus la creșterea calității bunurilor și serviciilor. Iar dacă a dus la creșterea calității bunurilor și servicilor, atunci nu ar fi bine să promovăm economia de piață și în educație? Adică să promovăm învățământul privat?

Beneficiile menționate mai sus –venite la pachet cu un sistem capitalist- nu sunt întâmplătoare, iar în cele ce urmează voi explica de ce învățământului privat este un deziderat pentru copii, părinți și societate.

Înainte de asta, aș vrea să clarific un aspect: diferența între a asigura educație și a furniza educație.

Constituția României. În Capitolul II (Drepturile şi libertăţile fundamentale) al Constituției României, la Articolul 32, este menționat Dreptul la învăţătură: ”(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare”. Așadar, fiecare copil are asigurat de către stat accesul în învățământul general obligatoriu (10 clase) – deci are asigurat dreptul la educație. Însă asta nu înseamnă că tot statul trebuie să îi și furnizeze această educație (iar din fericire, din anul 2016 finanțarea urmează elevul și în învățământul privat). Deci, dacă statul nu furnizează educația unor copii, asta nu înseamnă că nu le asigură acelor copii dreptul la educație – alocând finanțarea aferentă costului standard per elev școlilor private.

Voi scrie în continuare despre calitate și costuri în învățământul privat. Voi folosi în ambele cazuri expresia caeteris paribus. Pentru cei mai puțini familiari cu domeniul economic, această expresie semnifică menținerea constantă a celorlalte condiții/variabile.

Calitatea educației în învățământul privat. La nivel macro, învățământul privat nu este și nu va fi perfect. Există și cu siguranță vor exista exemple negative din școli private. Însă, spre deosebire de învățămânțul public, în învățământul privat calitatea educației, structural, tinde să crească. Asta deoarece în învățământul privat există un interes inexistent în învățământul public – iar acest interes este profitul (performanța economică în general). Dacă nu sunt mulțumit de calitatea educației primite de copilul meu la o școală privată (caeteris paribus), atunci îmi voi muta copilul la altă școală (privată sau publică): ceea ce duce la scăderea performanței economice a școlii de la care pleacă copilul. Prin urmare, școlile private sunt nevoite să îmbunătățească constant calitatea educației oferite copiilor, în caz contrar performanța lor economică scăzând (iar dacă nu se adaptează -crescând calitatea- în cele din urmă, datorită competiției, vor falimenta).

Costurile educației în învățământul privat. În prezent, costul înscrierii unui copil într-o școală privată (în majoritatea școlilor private), raportat la salariul mediu din România, este mare. Însă, structural, costurile în învățământul privat tind să scadă. Dacă am copilul înscris la o școală privată și aflu că se deschide o altă școală privată unde costurile sunt mai mici (caeteris paribus), atunci, rațional, îmi voi muta copilul la noua școală. Prin urmare, performanța economică a școlii de la care pleacă copilul scade. Așadar, pentru a avea o cotă mai mare din piață/pentru a rezista pe piață, școala inițială va trebui să scadă și ea prețul – astfel încât să nu îi plece copiii. Dacă școala nu se adaptează –scăzând prețul- în cele din urmă, datorită competiției, va falimenta.

De la teorie la practică. Am explicat mai sus cum funcționează teoretic învățământul privat. Teoriile prezentate nu sunt inventate de mine, sunt teorii despre economia de piață – studiate de economiști de foarte mulți ani. Aceste teorii sunt valabile în practică. Cred că este evident pentru oricine cunoaște scolile private din România că acestea, raportat la nivelul școlilor publice, sunt net superioare (ex. Scoala Montessori Bucuresti, Helikon, Scoala Verita).

Iar teoriile nu se aplică doar în învățământul preuniversitar. Cunoaștem cu toții facultăți private care au oferit educație de slabă calitate, ceea ce a dus la formarea unor imagini negative a acestora (potențialii clienți –studenții- știu că nu vor acumula foarte multe cunoștințe; mulți angajatori nu mai iau în calcul persoanele care au absolvit acele facultăți) – ceea ce a dus la scăderea cererii pentru facultățile în cauză. De asemenea, cunoaștem și exemple pozitive care, datorită educației de calitate, sunt în continuă creștere – ex.: Universitatea Alternativă, Entrepreneurship Academy, Maastricht School of Management Romania. Adică exact ce am explicat mai sus: instituțiile private care oferă educație de slabă calitate nu rezistă în timp, cele care oferă educație de calitate rezistă.

Externalitățile educației. Nu doar beneficiarii direcți ai învățământului privat –copiii- au de câștigat, ci întreaga societate. Printre externalitățile educației se găsesc: creșterea ratei de participare la vot, creșterea economică, diminuarea inegalităților, reducerea șomajului, reducerea ratei sărăciei, creșterea investițiilor străine directe atrase, creșterea veniturilor populației. Așadar, învățământul privat este un deziderat pentru întreaga societate.

Cum se poate stimula învățământul privat. Măsurile prin care se poate stimula învățământul privat sunt destul de simple. De exemplu: introducerea sistemului de vouchere în educație (sistem despre care voi vorbi în articolul următor); reducerea birocrației aferente înființării și gestionării unei școli private; eliminarea/reducerea taxelor și impozitelor în acest domeniu.

Gestionarea învățământului public după regulile învățământului privat. În prezent, sistemul de învățământ preunviersitar public este centralizat. E drept că prin descentralizare (ceea ce susțin) ar putea fi gestionat mai mult precum sectorul privat – deci ar crește calitatea educației primite de copii. Dar învățământul public (descentralizat) nu va putea fi gestionat chiar după aceleași reguli ca învățământul privat – așadar, rezultatele ar crește, dar nu ar fi aceleași.

Închei acest articol cu un slogan pentru prosperitate: Less Marx, More Mises!

Distribuie acest articol

31 COMENTARII

  1. Interesant articol. Țin să observ, însă, că forma de proprietate asupra capitalului unei instituții de învățământ NU ar trebui să influențeze în vreun fel calitatea procesului educațional. Asta este valabil atât pentru cei care consideră că învățământul „de stat” este minunat, cât și pentru cei care idealizează învățământul „privat”. Există instituții în țara noastră a căror menire este să vegheze că învățământul îndeplinește standarde extrem de clare. Nu contează, repet, forma de proprietate asupra capitalului.

    Dacă în România standardele nu se respectă întotdeauna, asta se întâmplă pentru că în țara noastră, spre deosebire de cele civilizate din Occident, bunăoară, aplicarea normelor se poate tranzacționa. Adică, altfel spus, din pricina corupției, probabil cel mai grav eșec al pieței, având consecințe dramatice în plan social și al parcursului spre democrație, dezvoltare și progres al unei națiuni.

    • Vă mulțumesc pentru comment.

      Sunt de acord cu dvs. că forma de proprietate asupra capitalului unei instituții de învățământ nu ar trebui să influențeze în vreun fel calitatea procesului educațional.

      Însă aici se aplică ceea ce se numește ”Teoria alegerii raționale”.

      În privat există stimulente astfel încât calitatea educației să fie ridicată (ca profesor, riști să îți pierzi locul de muncă în caz contrar; ca antreprenor, riști să îți pierzi clienții în caz contrar).

      La stat, aceste stimulente nu există. De exemplu: ca profesor – ce motivații să ai pentru a te dezvolta (personal și profesional) pentru a îți da interesul la ore (precum și în pregătirea lor) dacă ai postul asigurat pe viață?; ca director – ce motivații să ai pentru a eficientiza managementul în școală, atât timp cât nu contează (chit că faci asta, chit că nu faci, e tot aia)?

      Legat de corupție asta ține tot de mărimea sectorului public – cu cât statul este mai mare, cu atât cresc șansele de corupție.

      • Învățământ privat nu înseamnă ca o școală să devină societate comercială plătitoare de impozit pe profit și nici să se ajungă la discuții despre capital sau despre influențarea procesului de învățământ de către forma de proprietate asupra capitalului. Iar o competiție între școli pe baza taxelor de școlarizare este rețeta pentru dezastru într-o țară ca România.

        O școală privată trebuie să funcționeze ca o organizație non-profit, finanțată din contribuțiile părinților și din donații, nu să ajungă să plătească statului impozit pe profit. Concurența trebuie să existe în privința atragerii celor mai buni profesori, nu în privința atragerii elevilor prin taxe mai mici.

        Există probabil 20-25% dintre familiile românești care ar putea suporta integral costurile de școlarizare cu copiii, însă aceste familii vor trebui să fie ”acționarii” (membri fondatori sau membri simpli ai) acestor școli private, nu clienții lor. Costurile cu școlarizarea copiilor se pot deduce din impozitul pe venit al părinților, însă statul nu are de ce să finanțeze școlile private și nici să se amestece în procesul de învățământ. Pentru că altfel se ajunge tot la a preda (neo-)marxism și corectitudine politică, dar pe banii părinților.

        Statul va beneficia ș el de existența școlilor private pentru că fondurile destinate învățământului vor putea fi redistribuite numai școlilor publice. Doar aceste școli publice vor trebui să permită oricărui elev accesul gratuit la sistemul de învățământ, însă asta inclusiv pentru elevii care n-au mai putut continua din diverse motive la o școală privată.

    • Vă mulțumesc pentru întrebare.

      Acele universități vor dispărea de la sine de pe piață.

      Am scris și în articol:
      ”Cunoaștem cu toții facultăți private care au oferit educație de slabă calitate, ceea ce a dus la formarea unor imagini negative a acestora (potențialii clienți –studenții- știu că nu vor acumula foarte multe cunoștințe; mulți angajatori nu mai iau în calcul persoanele care au absolvit acele facultăți) – ceea ce a dus la scăderea cererii pentru facultățile în cauză. De asemenea, cunoaștem și exemple pozitive care, datorită educației de calitate, sunt în continuă creștere – ex.: Universitatea Alternativă, Entrepreneurship Academy, Maastricht School of Management Romania. Adică exact ce am explicat mai sus: instituțiile private care oferă educație de slabă calitate nu rezistă în timp, cele care oferă educație de calitate rezistă.”

      Ce ar trebui să facem este să reducem birocrația aferentă înființării și gestionării unei instituții private de învățământ.
      Ca idee, Entrepreneurship Academy și Maastricht School of Management Romania sunt acreditate în Olanda – din cauza birocrației.

    • „…cum facem sa închidem Spiru Haret și puzderia de alte fabrici de diplome?”

      Am întâlnit adesea întrebarea la reprezentanți ai instituțiilor de învățământ publice, care se simt amenințați de cele private, pentru atragerea studenților. Este o abordare în termeni de marketing, ca reacție la scăderea numărului de studenți. (Deși au mai existat articole despre învățământ în acest spațiu, numărul de studenți/absolvenți din România este un alt subiect, care merită un articol dedicat, după părerea mea.)

      Ca cetățean, nu mă interesează cum se numește instituția de învățământ, cum se organizează etc., ci sunt profund interesat ca instituțiile abilitate să vegheze ca ea să respectele standardele legale. Atât în ce privește organizarea, cât și eliberarea documentelor care atestă absolvirea. Punct. Nu vreau să dispară nicio universitate, îmi doresc concurență în mediul academic, așa cum în doresc concurență și competitivitate în toată activitatea socio-economică! Asta cu „închiderea Spiru Haret” este fix la fel cu obligativitatea comercializării în proporție de 51% a produselor românești. O aberație.

  2. Salut Alex,

    Ma bucur ca a aparut acest articol si astept cu interes pe urmatoarele. Comportamentul de inscriere la scoli considerate mai bune decat altele si retragere de la cele slabe este prezent inclusiv acum la scolile de stat. Este o „bursa” a schimbarii adresei din buletin al unuia dintre parinti pe raza scolii considerate mai bune pentru a-si inscrie copii la o astfel de scoala. Astfel scolile cautate capata mai multe resurse, din pacate la limita legii si a moralitatii (fondul clasei, cadoul de 1/8 martie etc). Se intampla la fel cu gradinitele, exista o concurenta la admiterea la liceu si facultate.
    O paralela de succes referitoare la cresterea calitatii unei parti a serviciilor oferite prin alternativa privata este piata serviciilor medicale. Aici s-a intamplat deja inclusiv echivalentul cu „vouchere”, adica unele servicii medicale sunt decontate de CNAS chiar daca sunt facute la clinici private.
    Momentan calitatea educatiei in Romania scade constant pentru ca este vorba despre un monopol. Aparitia concurentei reale va forta imbunatatirea scolilor de stat.

    E o lectie de invatat, educatia de calitate costa, indiferent daca este un cost direct (scoala privata) sau indirect (scoala de stat). Cadre didactice pregatite si platite bine, baza materiala buna, etc.

    Chiar nu putem merge numai pe solutii de voluntariat si avarie gen Teach For Romania cum faci tu acum.

    /Corneliu

    • Salut, Corneliu,

      Mulțumesc tare pentru cuvintele frumoase.

      Sunt perfect de acord cu ceea ce ai spus tu.

      Foarte bună paralele făcută de tine – în acest sens, următorul articol îl voi scrie despre sistemul de vouchere în educație (sistem gândit de economistul Milton Friedman).

      Și ca idee, Teach for Romania este un program de succes și datorită faptului că structura asociaței îi permite să fie de succes – dacă nu oferă educație de calitate, finanțatorii externi ai programului (cei care fac posibil existența programului) își vor retrage sprijinul financiar (vor aloca acele fonduri altor asociații). Deci, o chestie de stimulent.

  3. Invatamantul de stat romanesc e tot privat, avand in vedere ca cine doreste sa primeasca educatie, plateste ilicit meditatii.
    Ca este organizat in stil mafiot, pentru a produce analfabeti functionali cu drept de vot, asta e!
    La fel ca sanatatea publica, e pentru prostimea platitoare de impozite si taxe.

    Patricienii cleptocomunisti aflati la putere, isi duc odraslele in mediul privat din occident sa investe, unde se aplica unele principii enuntate in articol. Cand au probleme de sanatate, vand 2-3 judete „pa persoana fizica” si au parte de cele mai inovative tratamente. in clinicile private din afara!

    Despre ce vorbim?!

    • Inainte de a vorbi de invatamant privat, hai sa vorbim de puscarii private, organizate pentru a face profit pe seama detinutilor si dupa aia vedem noi si de educatie privata.

    • ”Patricienii cleptocomunisti aflati la putere, isi duc odraslele in mediul privat din occident sa investe, unde se aplica unele principii enuntate in articol. Cand au probleme de sanatate, vand 2-3 judete <> si au parte de cele mai inovative tratamente. in clinicile private din afara!”

      Din păcate așa este…

  4. „Nu am luptat pentru capitalism, am luptat pentru Europa“, sunt cuvintele spionului George Smiley în romanul lui John le Carré.

    Romancierul foarte cunoscut și apreciat a criticat aspru școlile private din UK într-un interviu în Der Spiegel. Absolvenții acestor școli private „ de elită“ nu prea sunt buni de nimic, nu cunosc societatea în care trăiesc, nu cunosc lumea, sunt acuzațile polemic e al lui J. le Carre după Brexit.

    .. „.. În prezent, sistemul de învățământ preuniversitar public este centralizat. E drept că prin descentralizare (ceea ce susțin) ar putea fi gestionat mai mult precum sectorul privat – deci ar crește calitatea educației primite de copii. Dar învățământul public (descentralizat) nu va putea fi gestionat chiar după aceleași reguli ca învățământul privat – așadar, rezultatele ar crește, dar nu ar fi aceleași…. „…

    Descentralizare, sunt de acord cu autorul. SUA nu are un minister al învățământului dar are cele mai bune universități private(scumpe) și publice din lume. In fiecare țară eureopeană e altfel. Franța își reorganizează azi învățământul public, alocă mijloace și bani mai mulți. Elveția are patru limbi oficiale administrative de stat, trei limbi (culturi) literare și nu cunoaște „secesiune- dezmembrare“. Elvetța are un învățământ de excelență public (scump) și privat, are cele mai multe inovații, patente, invenții pe cap de locuitori din lume. Cum se poate ajunge în România de azi la un învățământ mai bun, mai performant? Cu un învățământ mai descentralizat? Cred că merită încercat (Declarația de la Alba Iulia 1918: învățământul în limbile regionale ale locuitorilor, Lenau Timișoara: Nobel 2009 si 2014). Cine are bani trimite copii la școli private? De ce nu. Nu înseamnă că copii, elevii, studenții vor avea asigurat ascensiunea în cercetare, inovație. De întemeiat școli private? De ce nu.

    Rămâne mentalitatea, tradiția, inerția…..

    • Vă mulțumesc pentru comment.

      Cu siguranță este necesară descentralizarea în învățământul public.
      Dacă ne uităm la cele mai performante sisteme de îînvățământ public din lume, vom vedea că sunt descentralizate.

      Legat de calitatea din școlile private:
      ”La nivel macro, învățământul privat nu este și nu va fi perfect. Există și cu siguranță vor exista exemple negative din școli private. Însă, spre deosebire de învățămânțul public, în învățământul privat calitatea educației, structural, tinde să crească. Asta deoarece în învățământul privat există un interes inexistent în învățământul public – iar acest interes este profitul (performanța economică în general).”

      • Încredere.

        Civilizația europenă occidentală, societatea civică se bazează pe încredere. De mult timp părinții în România au încredere în orele particulare pe care le plătesc privat. A devenit o tradiție, o mentalitate. La fel va putea fi și pentru scoli private dacă au un renume, semnalizează încredere. Nu va fi ușor pentru un învățământ privat în țară. Tradiția în UK și SUA cu universități private datează de 300 până la peste 500 de ani. Scolile private din România Mare 1919-1939, mă refer la cele confesionale luterane în Sibiu/Siebenbürgen și romano-catolice în Banat/ Timișoara/ Gerhardinum au fost de la început 1923 țelul atacurilor dâmbovitene, au fost supuse centralismului în învățământ. Au fost lichidate în naționalcomunism, ca tot ce a fost privat, școli, intreprinderi, etc. Declarația de la Alba Iulia 1918 (învățământ, justiție, administrație în limbile locale/ regionale) mai are însemnătate în anul aniversării 2018?

        Pentru elevii, studenții de azi din țară, pentru cei care se pregătesc pentru un studiu în țară sau UE/SUA cunoașterea bună a două limbi moderne devine o condiție prioritară. E. Macron prevede în proiectul francez „refondarea UE“ conectarea universităților UE, cu condiția ca studenții să cunoască bine două limbi europene, pe lângă limba maternă. Telul e o opinie europeană mai bine conectată. Telul e cunoașterea limbilor vecinilor (nu numai engleza, franceza, spaniola).
        E un avantaj pentru limba română, literatura română, cultura, știința, justiția și arta.
        Viitorul e deschis.

        • Iar legat de ”Nu va fi ușor pentru un învățământ privat în țară”: cu siguranță nu va fi.

          Părerea mea este că atât în cazul învățământului privat, cât și în cazul descentralizării învățământului public, principalii opozanți se vor afla în sindicate.

          • Perfect de acord. Asta a patit si reforma educatiei (sa spunem restransa) propusa de Renzi in Italia.

            Dar sindicatele au putere numai pentru ca sunt prea multe cadre didactice (ca urmare a planului cadru exagerat) si a preponderentei educatiei de stat.

            Principalii opozanti ai oricarei redorme in educatie (ignorand faptul deloc de ignorat ca fara un sector de afaceri puternic, cererea pentru educatie de calitate nu exista si prin urmare nici oferta nu e) ar fi:

            – cadrele didactice din preuniversitar in exces (probabil cam 100,000 de persoane)
            – parintii nostalgici ai educatiei comuniste (probabil cam 500,000 de persoane)
            – membrii partidelor politice cantonati in logica „voturi cu orice pret”
            – profitorii sistemelor de educatie si a cercetarii preferentiale

            De partea cealalta – sustinatori ar fi:
            – cam 4,000,000 de parinti
            – 10-20,000 de cadre didactice (sa spunem cam 10% din personalul actual)
            – un cerc restrans de persoane care au studiat sistemele de educatie si stiu ca de multe ori o reforma de succes este contra-intuitiva si mai ales contra-experientei personale

            Dupa parerea mea, o oferta politica de calitate care ar imbina optiunea ferma pentru constituirea statului liberal si o educatie diversificata si bazata pe decizia individuala ar aduna multe milioane de voturi.

            Destul de multi cetateni s-au lamurit ca e nevoie de o oferta politica clara, pragmatica si mai ales orientata spre instituirea statului capitalist. Absenta la vot cam asta a insemnat (dupa mine).

            Prin urmare trebuie infruntat demonul nostalgiei comuniste. Numai lupta alunga demonii, iar lupta inseamna in politic asumarea si afirmarea clara si pe intelesul tuturor a unei optiuni politice. De dreapta, daca vrem sa avem un stat capitalist, cu o educatie eficient (sa sa si acceptam ca nu va fi nici aceea ideala, insa oricum cu mult mai buna decat marasmul prezent). :-))

  5. Este diferenta mare intre teorie si practica. E usor de zis ca parintele isi muta copilul la alta scoala daca nu are performanta, dar cum poate masura el performanta? In primul rand in invatamant rezultatele nu pot fi masurate obiectiv decat intr-o perioada foarte lunga de timp. In al doilea rand e nevoie sistem de referinta, olimpiade, teste cu subiecte unice, pentru ca masuratorile sa fie comparabile. Iar un astfel de sistem nu poate fi creat decat tot de catre stat.
    Principala problema care trebuie rezolvata in invatamantul privat (chiar si cel de stat) e conflictul dintre necesitatea de a atrage cat mai multi studenti (platitori) si cea de a pastra o stacheta ridicata a nivelului de pregatire. Studentii au prostul obicei de a prefera scolile unde pot obtine „rezultate” bune cu minim de efort. Iar universitatile nu-si pot permite sa renunte cu una cu doua la studenti nepregatiti, pentru ca-si vor taia singuri craca de sub picioare. Calitatea submediocra (ca sa fim blanzi) a invatamantului superior privat din Romania demonstreaza cu varf si indesat acest lucru. Nici la capitolul invatamant profesional nu stam deloc bine, desi oferta privata este foarte mare, majoritatea cursurilor sunt mai mult formale (cu exceptia celor strict practice, frizer, bucatar).

    Ar fi doua modele de rezolvare, taxe mult mai mari (impuse indirect prin obligativitati stricte de investitie), astfel incat sa nu mai fie rentabila obtinerea unei diplome de decor – modelul american, sau reducerea drastica si progresiva in fiecare an de studiu a numarului de studenti, (intra multi, termina foarte putini) – modelul chinezesc.
    In ce priveste invatamantul scolar si liceal, situatia este un pic diferita, in sensul ca exista un tutore care se presupune ca urmareste indeaproape
    situatia scolara. Dar in absenta unui sistem de evaluare national, care sa ofere situatii comparabile sansele de reusita sunt zero. Din cate am inteles multe licee private au avut performante sub media nationala. Sunt prea putini cei care pot evalua obiectiv si in timp real performantele copiilor, de multe ori se afla prea tarziu (la examele de capacitate sau bacalaureat). Nu e suficient ca un sistem sa aiba o bucla de feedback, trebuie ca aceste semnale sa fie corect identificate si prelucrate in timp util.
    Voucher-ul poate fi, sau nu, o solutie. O moneda paralela distorsioneaza relatiile naturale dintre cerere si oferta (piata fixa fara oportunitati de crestere, elasticitate scazuta a ofertei, etc) si poate crea o situatie de oligopol. Avem exemplul tichetelor de masa. Mai ales in cazul unei piete atat de specifice, cu rezultate atat de greu masurabile, trebuie analizate foarte bine avantajele si dezavantajele.

    • Legat de situația învățământului universitar privat de slabă calitate.

      Soluția pe care eu o văd constă în competiție.
      Mai ales că unii angajatori au început să nu mai angajeze persoane cu diplome obținute la universități slabe.

      Dacă va exista competiție, aceste universități vor dispărea de pe piață.

      Deci ce ar trebui este să existe instituții care să permită apariția universităților private bune.
      Instituțiile existente fac greu accesul pe piață.

      Ca idee, Entrepreneurship Academy și Maastricht School of Management Romania (care oferă educație la cel mai înalt nivel) sunt acreditate în Olanda – din cauza birocrației.

      Măsurile necesare pe care eu le văd sunt: reducerea birocrației aferente înființării și gestionării unei școli private; eliminarea/reducerea taxelor și impozitelor în acest domeniu

      • Daca nici la universitati particulare si cursuri „profesionale” n-avem concurenta, nu stiu la ce avem. Avem zeci, dar in 25 de ani nu s-a „cernit” nici macar una decenta. Ce ne face sa credem ca daca vom dubla numarul (fara alte modificari) va fi mai bine?
        Un sistem bazat exclusiv pe „mana invizibila” a pietei poate functiona perfect la paine, nu-ti place iei din alta parte. Dar in invatamant, de cate ori iti poti permite intr-un ciclu de patru ani sa schimbi scoala? Cel mult odata, altfel risti sa obtii rezultate chiar mai slabe. Mai ales cand e vorba de programe cu 40% trunchi diferentiat.
        Ca sa luam doar cateva exemple, de ce daca sunt farmacii la 200 de metri distanta (la propriu), preturile au crescut, iar calitatea a scazut? De ce statiunile turistice sunt pline de pensiuni, dar preturile sunt mari, iar calitatea foarte scazuta? De ce la noi de sarbatori preturile cresc in loc sa scada ca-n alte parti? Majoritatea raspund „la noi ca la nimenea”, insa exista explicatii extrem de simple si logice pentru fiecare dintre aceste fenomene.
        Problema e ca „mana invizibila” n-a auzit de „caeteris paribus”. In lumea reala nici cererea nici oferta nu sunt perfect elastice, feedbackul nu este nici instantaneu (in cazul invatamantului deja vorbim de ani, daca nu decenii) nici lipsit de zgomot (evaluarea calitatii invatamantului este extrem de subiectiva), barierele nu sunt deloc neglijabile (ponderea costurilor fixe, personal calificat, spatiu, transport, etc).
        Ideea ca doar prin concurenta se rezolva tot e un mit. Sau mai bine zis se rezolva, insa viteza de convergenta este extrem de mica, e nevoie de zeci sau sute de ani pentru a evolua doar pe „cale naturala”. E ca si cum ti-ai inchipui ca e suficient sa iti pui schiuri si sa-ti dai drumul la vale lasand totul in seama gravitatiei. Sigur gravitatia isi va face treaba, dar in cat timp si in ce conditii ajungi jos? Un schior profesionist stie sa foloseasca gravitatia in avantajul sau. La fel si in economie, daca te bazezi exclusiv pe „gravitatie” fara sa intelegi mecanismele si fara a sti sa o controlezi, n-ai nicio sansa. Dovada vie e situatia in care ne aflam.
        Deci fara o politica inteligenta si coerenta, numai prin concurenta si privatizare nu se rezolva nimic (sau nu in timp rezonabil). Invatamant privat avem, avem si concurenta, ne lipseste viziunea. Dovada ca dintre zecile de universitati si licee private, doar filialele straine au succes. De ce? Nu (doar) pentru ca sunt private, ci pentru ca vin cu politici verificate, rezultatul a zeci de ani de experiente.

        • Concurenta trebuie sa fie reala, nu simulata. Acum ne furam caciula.

          Din pacate, in afara de concurenta nu stiu nici o alta forta care sa asigure calitatea, inclusiv in educatie.

          Desigur insa ca e nevoie de multe ajustari. Nu vorbim despre piata salbatica, ci doar despre concurenta.

          Astfel, educatia primara ar trebui sa ramana exclusiv de stat, deoarece nu este poisibila diferentierea scolilor primare prin cerere-oferta. Asta deoarece parintii nu au posibilitatea sa evalueze educatia in sistemul educatiei primare iar mobilitatea elevilor mici este daca nu imposibila, cel putin extrem de dificila. Elevii mici nu pot nici sa spuna ce au facut la scoala intr-un mod clar.

          Prin contrast, scolile secundare si liceele ar trebui diferentiate:
          a) de stat – cu curriculum unic, dar cu contracte de munca doar pe 2 ani, nu pe teremen nelimitat
          b) private – cu politica autonoma reala (angajarea la discretie,m concedierea la discretie, curriculul doar partial centralizat)
          c) concesionate – scoli de stat date in gestiune privata (la fel cu cele de stat de mai sus, dar cu unele nuante referitoare la managment si programe)

          In paralel ar trebui introdus home-schooling-ul, dar cu control bianual, precum si home-schoolingul partial, la discretie (maxim 3 materii din planul cadru)

          In sistemul universitar ar trebui permise universitatile private cvomplet autnome, dar controlul statui asupra averilor presedintoilor fundatiilor respective ar trebui sa fie drastic

          ARACIS si ARACIP ar trebui desfiintate si inlocuite cu un serviciu de notificare si verificare a conditiilor administrative minimale.

          Cercetarea stiintifica ar trebui redusa la 10% din ce este acum iar proeictele plafonate drastic.

          Ar trebui introdusa obligativitatea transparentei unitatilor scolare, cu indicatori clari contractuali, precum si sistemul de vouchere, cel putin pentru o parte a cheltuielilor.

          Ar trebui renuntat la obligativitatea scolii asa de indelungate- pentru ca si asa simplul fapt ca stai in banca nu te ajuta la nimic daca nu ai nici o motivatie sa inveti.

          …si ar mai fi multe astfel de masuri, toate fiind insa derivate din recunoasterea lipsei concurentei in sistemul actual si introducerea sa. Acum nu avem concurenta intre unitatile educative (nu exista transparenta, exisa o tona de obstacole administrative oculte in calea traqnsferarilor, cvasigeneralizarea marasmului a facut oricum zadarnic miscarea intre scoli samd.)

          Si, repet, toatce cele de mai sus ar fi zadarnice daca societatea ar continua sa fie socialista.

          • Nu exista concurenta simulata, este evolutia naturala daca ignori conditiile pietei. La noi numarul de universitati e dublu fata de alte tari, deci teoretic ar trebui sa fie mult mai bine. Numai ca in practica fenomenele economice nu sunt liniare, iar daca maresti concurenta cand cererea si oferta sunt de fapt curbe si nu drepte, efectul e contrar celui dorit.
            Forma privata poate sa existe la orice nivel, nu trebuie restrictionat, dar la anumite nivele va ramane segment de nisa. Cel mai important ar trebui sa fie sistemul de masurare a calitatii, cel actual e total ineficient. Un profesor care are 3-4 olimpici, dar neglijeaza complet ceilalti elevi este considerat un profesor bun, cand de fapt este foarte slab. Mult mai bun este un profesor la care toti elevii au note peste 7, chiar daca niciunul nu e olimpic. E mult mai important sa nu produci analfabeti functionali, decat sa produci cativa olimpici care oricum pleaca din tara.
            Am ramas tributari mentalitati comuniste de a produce performanta cu orice pret, irosim inutil resursele pentru a produce olimpici cu care n-avem ce face. In realitate 70% dintre elevi au capacitati medii, pentru ei trebuie calibrat sistemul de invatamant. Trebuie create clase speciale sau cursuri optionale pentru cei 10% cu capacitati extraordinare, nu neglijata majoritatea.
            Evaluarea profesorilor ar trebui sa se faca pe baza rezultatelor la teste unice anuale, este prea mult sa asteptam sfarsitul ciclului. Criteriul de performanta nu trebuie sa fie notele mari, ci diferenta intre notele de la clasa si cele de la test. Note mari la curs, si mici la teste, inseamna profesor slab. Majoritate cu note peste 7 confirmate la teste inseamna profesor bun.
            In conditiile in care nu avem resurse suficiente, ar trebui sa ne punem si intrebarea daca intradevar e necesar invatamantul superior 100% gratuit. Numarul absolventilor care lucreaza in domeniul studiat este extrem de mic. Foarte multi studenti merg la facultate nu ca sa invete, ci pentru ca „e viata”, sau pur si simplu sa ia o diploma, daca tot e gratis. Cand dai bani din buzunar ca sa inveti, nu-ti mai permiti sa faci o facultate doar ca sa te afli in treaba. In multe tari nu este gratuit si rezultatele sunt mult mai bune. Cei care doresc cu adevarat sa invete, o vor face oricum. Exista burse, credite, sponsorizari (chiar statul poate sponsoriza, dar pe baza de contract nu aruncand cu bani).
            Invatamantul superior ar trebui sa fie autofinantat, iar resursele concentrate pentru un invatamant preuniversitar si profesional (preponderent privat) de calitate. Daca intrebati orice investitor ce prefera, un inginer exceptional sau 100 de muncitori buni, va prefera varianta doi. Un inginer bun gasesti, il aduci de afara daca e nevoie. Dar fara muncitori buni, n-are sens sa faci investitia.

            • „Calitatea” absolventului, adica indirect a educatiei, poate fi masurata numai de catre piata.

              Ori, in Romania sectorul de afaceri este subdezvoltat asa ca nu poate functiona ca evaluator si selector.

              Desi sunt pentru o piata complet liberalizata – bazata pe educatia finantata privat – nu am gasit nici o posibilitate de a asigura inforfmatia necesara concurentei in educatia primara. In al doilea rand nu ne putem permite scaderi de performanta in educatia primara, fiindca sunt aproape imposibil de corectat ulterior.

              In invatamantul superior universitatile au proiliferat pentru ca societatea romaneasca a ceurt diplome, nu educatie superioara. A fost incurajat fenomenul si de tintele privind procentul de absolventi superiori stabilite de UE.

              Daca sunt mai multe universitati nu inseamna automat ca exista si concurenta intre ele. De fapt, nu exista. Incercarea ARACIS de a reglementa din birou numarul de locuri e mai mult decat formala. Si costa.

              Este cu mult mai complicat decat pare. Universitatile ar trebui sa fie non-profit. Dar in acelasi timp ar trebui controlata dur posibilitatea de „purjare” a banilor universitatilor catre fundatiile gazda si de acolo prin firme comerciale la fondatori.

              As pastra si universitati de stat si private. Dar as modifica criteriile de angajare si salarizare astfel incat sa scada drastic numarul de meserii si posturi unde se cer studii superioare. Adica, as actiona asupra cerereii, nu asupra ofertei.

              ====

              In ce priveste aprecierea profesorilor, consider ca trebuie realizata de catre unitatile scolare, nu central prin criterii. Criteriile nu vor reusi niciodata sa surprinda varietatea sitautiilor iar aplicarea lor este impotriva libertatii individuale.

              Cu exceptia, inca o data, a invatatorilor. Acestia/acestea ar trebui sa faca obiectul unui proces de perfectionare extrem de dur, competitiv, in paralel cu asigurarea unui salariu foarte bun. Dar nu salariul ar trebui sa fie tinta pregatirii, ci asigurarea unui statut social foarte ridicat.

              ===

              O singura precizare as avea: tot ce am propus in postari ar trebui realizat treptat, nu brusc. Strategia de trecere de la educatia catastrofala socialista la cea liberala (capitalista) este chiar ea o problema. Ar trebui asigurat sprijinul parintilor si al cadrelor didactice oneste, ca si un set de masuri administrative tranzitorii.

            • „Calitatea” absolventului, adica indirect a educatiei, poate fi masurata numai de catre piata.

              Ori, in Romania sectorul de afaceri este subdezvoltat asa ca nu poate functiona ca evaluator si selector.

              Desi sunt pentru o piata complet liberalizata – bazata pe educatia finantata privat – nu am gasit nici o posibilitate de a asigura inforfmatia necesara concurentei in educatia primara. In al doilea rand nu ne putem permite scaderi de performanta in educatia primara, fiindca sunt aproape imposibil de corectat ulterior.

              In invatamantul superior universitatile au proiliferat pentru ca societatea romaneasca a ceurt diplome, nu educatie superioara. A fost incurajat fenomenul si de tintele privind procentul de absolventi superiori stabilite de UE.

              Daca sunt mai multe universitati nu inseamna automat ca exista si concurenta intre ele. De fapt, nu exista. Incercarea ARACIS de a reglementa din birou numarul de locuri e mai mult decat formala. Si costa.

              Este cu mult mai complicat decat pare. Universitatile ar trebui sa fie non-profit. Dar in acelasi timp ar trebui controlata dur posibilitatea de „purjare” a banilor universitatilor catre fundatiile gazda si de acolo prin firme comerciale la fondatori.

              As pastra si universitati de stat si private. Dar as modifica criteriile de angajare si salarizare astfel incat sa scada drastic numarul de meserii si posturi unde se cer studii superioare. Adica, as actiona asupra cerereii, nu asupra ofertei.

              ====

              In ce priveste aprecierea profesorilor, consider ca trebuie realizata de catre unitatile scolare, nu central prin criterii. Criteriile nu vor reusi niciodata sa surprinda varietatea sitautiilor iar aplicarea lor este impotriva libertatii individuale.

              Cu exceptia, inca o data, a invatatorilor. Acestia/acestea ar trebui sa faca obiectul unui proces de perfectionare extrem de dur, competitiv, in paralel cu asigurarea unui salariu foarte bun. Dar nu salariul ar trebui sa fie tinta pregatirii, ci asigurarea unui statut social foarte ridicat.

              ===

              O singura precizare as avea: tot ce am propus in postari ar trebui realizat treptat, nu brusc. Strategia de trecere de la educatia catastrofala socialista la cea liberala (capitalista) este chiar ea o problema. Ar trebui asigurat sprijinul parintilor si al cadrelor didactice oneste, ca si un set de masuri administrative tranzitorii.

            • @Dedalus: „‘Calitatea’ absolventului, adica indirect a educatiei, poate fi masurata numai de catre piata.”. Cand? Dupa cati ani? Absolventul mai are nevoie si de 2-3 ani pentru integrare in productie. Sigur ca peste 100 de ani lumea isi va da seama ca universitatea X e de doi bani (25 se pare ca n-au fost de ajuns). Dar pana atunci? Avem timp si resurse de irosit? Si cum stim (dupa atata timp) ca absolventul a esuat din cauza procesului de invatamant si nu alte cauze? Regula numarul unu pentru o bucla de feedback eficienta e sa fie cat mai scurta si cat mai izolata de factorii de zgomot.
              Nu trebuie monitorizata (doar) calitatea produsului final, ci calitatea procesului (e o mare diferenta). Daca observ ca notele de la clasa difera semnificativ de testele nationale (sau de tip PISA), mai are sens sa astept finalul ciclului (nu mai vorbim de piata muncii) ca sa-mi dau seama ca ceva e in neregula? E ca si cum as monta un motor defect pe o masina mergand pe ideea ca oricum va fi depistat la controlul final.

      • Nimeni nu are nevoie de absolventi de invatamant calificati, educati si responsabili.

        Romania este pe ultimul loc la industria bazata pe creativitate. Si in multe alte domenii…

        De ce?

        Pentru ca nimeni nu e nebun sa prefere un loc de munca in privat daca unul „la stat” e mai bine platit si cu mult mai putine probleme.

        Pentru ca nimeni nu e nebun sa se apuce de afaceri in ROmania sa il injure toti si sa se uite toti stramb la el/ea: „dusmanul poporului”, „patron nenorocit” – era gata sa spun si care „suge sangele poporului” :-))

        Daca esti bun, esti apreciat in alta tari.

        De ce?

        Pentru ca noi nu vrem sa acceptam ca oamenii care nu depun efort pentru ei sa sufere. Plangem de mila lenesilor, incurajand lenea si lipsa de responsabilitate.

        De ce?

        Pentru ca traim foarte bine, cu mult mai bine decat ne-ar permite efortul depus.

        De unde aceste resurse? Din imprumuturi, datorii, din ceea ce s-a acumulat in timp.

        ===
        Asa ca de ce am imbunatati educatia daca traim foarte bine fara ea?

        Singura problema e pana cand….

  6. Impresia mea este că întrețineți confuzia dintre educație și învățământ. Educația nu poate fi decât privată(studiu individual pentru consolidare și transformare, n ani de-acasă pentru fundamente șcl)

    • Legea educației naționale nr.1/2011 prevede în articolul 1 : „Prezenta lege asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții. Legea reglementează structura, funcțiile, organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ de stat, particular și confesional.”

      Dacă există o confuzie între educație și învățământ, precum spuneți dumneavoastră, se vede treaba că este una ceva mai largă, pentru că nu doar în titlu, ci și în cuprinsul lui, actul normativ menționat are numeroase prevederi referitoare la educația publică, întrucât „idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane…” (Art.2, al.3).

  7. Pentru ca un sistem educational sa fie eficient sunt necesare 2 conditii:

    a) Sa existe cerere reala (nu declarata doar!) pentru absolventi cu cunostinte, abilitati si caracter

    Aceasta este posibil numai daca:
    – recompensa materiala in sectorul privat de afaceri este mai mare decat cea din sectorul de stat
    – societatea sanctioneaza lipsa de efort prin saracie sau un nivel extrem de scazut de trai

    b) Sa existe concurenta reala intre furnizorii de educatie

    Aceasta este posibil numai daca:
    – este posibila diferentierea reala dintre scoli, ca programa, resursa umana si abordare pedagogica
    – este posibil si facilitat accesul la informatia despre scoli

    ===

    O privire asupra educatiei romanesti ne arata ca nici una din aceste conditii nu este indeplinita. Faptul ca unele scoli sunt de stat si altele private nu are prin urmare nicio relevanta – conditiile neindeplinite tot neindeplinite raman.

    ===
    Solutia unei educatii eficiente nu este in interiorul educatiei nationale. Sistemul educatiei nationale reflecta organizarea sociala a tarii. Oricat ai incerca sa modifici educatia nationala, vei oobserva rapid (fie din faza teoretica, fie mai tarziu in aplicare) ca nu poti avea rezultate.

    De ce? Pentru ca incercarea de a administra educatatiei prin masuri de detaliu conduce in final la un sistem de tip comunist. Dar o educatie comunista nu functioneaza oricum bine in capitalism. Admitand (prin absurd) ca o poti construi.

    Romania este o tara socialista, in principal pentru ca:
    – nu protejeaza social ci plateste dupa nevoi
    – nu sanctioneaza lipsa efortului, ci o recomenseaza
    – nu permite imbogatirea, ci o conseidera un fenomen negativ si o combate
    – subsumeaza aproape in totalitate libertatea individuala unui pretins (si inexistent) bine colectiv
    – intervine in piata nu pentru a o corecta, ci pentru a o orienta dupa obiective pretins „sociale”

    Prin urmare, intr-o tara socialista, nimeni nu are nevoie de absolventi bine pregatiti si mai ales cu caracter si morala solide. Cum profitul nu este recompensat cu reconoastere sociala ci sanctionat ca imoral, nu exista nici o forta reala care sa impinga tinerii sa devina antreprenori.

    In aceste conditii, Romania capitalista este doar un subsistem al intregului sistem socialist national. Forta sa este totusi suficienta pentru a bloca intoarcerea tarii la comunism, dar nu stiu pentru cat timp.

    ====

    Atunci cum putem avea o educatie eficienta?

    Lasand-o libera dar intr-o societate cu organizare capitalista.

    Asta doare. Doare rau. Si noua nu ne place durerea. Amanam tratamentul care ne-ar vindeca pentru ca are un gust amar. Si tot speram ca vom putea construi ce nu a reusit nimeni: socialism de succes.

    Una din coordonatele aceste false sperante este exact speranta ca putem reforma ducatia nationala pastrand societatea socialista. Desigur, nici socialismul nu mai e ce era acum 50 de ani si noi ne amagim ca nu am fi socialisti pentru ca nu suntem socialisti in acel fel descris in manuale prafuite.

    Solutia educatiei nationale este trecerea Romaniei la capitalism. Aplicarea unor politici de dezvoltare rezultate din doctrina liberala (in sens european), cum ar fi: scaderea masiva (cu 50-60%) a cheltuielilor guvernamentale altele decat investitia in infrastructura, restrangerea aparatului guvernamental, reducerea asa-numitelor ajutoare sociale, liberalizarea pietei muncii, liberalizarea educatiei…

    .. si ar mai fi, dar nu e locul aici. Aici doar am vrut sa demonstrez ca pentru a avea o educatie eficenta trebuie sa avem un stat liberal. Asta nu se reduce la venirea la putere a unui partid liberal, desi trebuie sa inceapa evident cu asa ceva. Statul trebuie sa fie liberal, nu partidul la guvernare. Conceptia sociala trebuie sa fie liberala, nu un anume lider – desi acest lucru vine cu timpul, el trebuie inceput. Odata atins acest lucru, nu va mai conta daca la putere ar fi un partid social-democrat (real).

    Iar revenind la statuile noastre vii, chiar daca voi fi nesuferit, trebuie sa spun ca orice solutie de tip „incurajarea educatiei private” vine in contextul actual exact ca o potiune Carmol la un membru edificat din esente lemnoase tari. :-)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Alex Vesa
Alex Vesa
Alex Vesa este alumn Teach for Romania, iar în anul școlar anterior a fost învățător în Ferentari. Anterior a fost implicat într-un start-up cultural și a fost manager de proiect al evenimentului ,,TEDxPiațaUniriiED - Educație care contează”. A absolvit Facultatea de Economie Teoretică și Aplicată din cadrul ASE București și a urmat un master în "Politici Publice și Integrare Europeană" la SNSPA, Facultatea de Științe Politice. De asemenea, a absolvit Academia de Leadership și Pedagogie - cel mai mare bootcamp educațional din România, în cadrul căruia sunt pregătiți profesori-lideri pentru a rescrie povestea copiilor, familiilor, școlilor și comunităților cu provocări.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro