Poate că data viitoare…

Citesc în materialele de presă și în însemnările răspândite pe rețelele sociale că cea mai nouă premieră a Teatrului Regina Maria din Oradea, jucată în spațiul generos al Sălii Mari, ar fi fost una mult așteptată. Indubitabil așa este și numai dacă luăm sintagma stricto senso. Căci de la premiera anterioară, cea cu Un inamic al poporului, a trecut nițeluș, aș zice chiar nepermis de multă vreme. Motive pentru aceasta ar fi neîndoielnic multe, însă prefer să iau în seamă numai dorința de a le oferi spectatorilor o montare la înălțimea opțiunii repertoriale.

Jucat frecvent (numai în actuala stagiune Richard III figurează, cu premiere recente, pe afișul a trei Teatre- Satu Mare, Naționalul timișorean și, acum, Teatrul Regina Maria din Oradea, acestora adăugându-li-se mai vechiul spectacol de la Bulandra, regizat acolo de Andrei Șerban ),textul lui Shakespeare nu este nici pe departe unul simplu. Iar în versiunea de la Oradea el devine încă și mai complicat datorită faptului că regizorul Andrei Măjeri a dorit să îi alăture, să îl combine cu fragmente din Henric VI. Apelând pentru aceasta la mai vechea lui colaboratoare, Alexandra Felseghi.

Trebuie spus de la bun început că nu avem nicidecum de-a face cu un capriciu măjerian (regizorului îi place la culme adjectivul relațional cu pricina, așa că îl folosesc și eu sperând că nu mă voi alege cu o nouă atenționare pe facebook, operațiune în care artistul este de neegalat în breaslă), între Henric VI și Richard III  existând o certă linie de continuitate. Certificată nu doar prin faptul că în ambele ne întâlnim cu personaje precum Margret sau Richard Gloucester.

De altfel, în excelenta lui monografie consacrată marelui dramaturg englez, Haig Acterian începe analiza la Richard III citând o amplă replică din Henric VI. Replică în care cel ce crede despre sine că ar putea trimite la învățătură pe asasinul Machiavel își anunță deja dorința obsesivă de a dobândi coroana. Dorință pentru a cărei împlinire Richard va recurge la acțiuni ce se vor dovedi, așa cum bine observă același Haig, expresia anarhiei rațiunii, nu neapărat și nu numai a răului. O anarhie foarte bine simțită și concretizată scenic de titularul rolului principal, Petre Ghimbășan. Tocmai această anarhie precum și faptul că personalitatea personajului s-a îmbogățit aici prin recursul la oglindă dublă, Shakespeare fiind interesat nu doar de monstrul Richard, ci și de felul în care se răsfrânge respectiva monstruozitate rece în felul de a fi al câtorva alte personaje, justifică, cred, mulțimea accentelor comico-parodice din spectacol ca și secvența în care Buckingham devine o replică, o copie mută a lui Richard. Excelent jucată de Răzvan Vicoveanu și de același Petre Ghimbășan. Aplecarea deliberată spre parodic nu explică și nici nu justifică însă nici apelativul familiar Bucky și nici prescurtarea cvasi-argotică cu plă. Ambele fiind numai simple erori de gust și expresia dorinței regizorului de a fi simpatic. Pe placul unui anume gen de public căruia, inexplicabil, Andrei Măjeri vrea să ii facă cu ochiul.

E limpede că Andrei Măjeri și Alexandra Felseghi au optat pentru scoaterea tragediei dintr-o matrice temporală strictă. De aici, atemporalitatea costumelor create de Adrian Balcău. Semnatarul unei scenografii de-a dreptul fabuloase. Avem de-a face cu un semicerc imens, cu trepte (fapt ce permite sugerarea ascensiunii și decăderii protagonistului), funcționând un dispozitiv în lege ce îngăduie, grație posibilităților tehnice oferite de scena turnantă,  generarea a mai multor spații. Rotațiile sunt însă mult prea frecvente, intervin chiar și atunci când nu este cazul, punându-și în chip nedorit amprenta asupra receptării. Plasticitatea mi se pare a fi una dintre principalele calități ale montării, calitate la care contribuie video-design-ul propus de Andrei Cozlac și light design-ul inventat de Sabina Reus. De aici și atemporalitatea parțială a muzicii de scenă compusă de Adrian Piciorea. Cântată live de componenții distribuției. Beneficiari ai pregătirii muzicale asigurată de Ovidiu Iloc. De aici recursul la căști și la un cuptor cu microunde. De aici și atemporalitatea coregrafiei imaginată de Hunor Varga.

De fapt, Andrei Măjeri și Alexandra Felseghi se joacă întrucâtva cu timpul, cei doi simțind nevoia reîntoarcerii repetate la istorie. La ceea ce ei numesc cronică. O reîntoarcerea uneori doar declarativă,  înumai anunțată, câteodată cu o intonație intenționat ironică. Din păcate, nesusținută suficient nici de modificări în stilistica textului și nici de ceea ce se întâmplă pe scenă.

Dar revenind. Adaptarea este departe de a fi perfectă. E afectată frecvent de hiatusuri, de riscante salto-uri ce afectează atât inteligibilitatea textului cât și organicitatea spectacolului. A cărui curgere cu hopuri pune la grea încercare acea parte a publicului ce nu cunoaște în prealabil piesa de bază. Nu prea e clar, de pildă, când și de ce a intervenit trădarea lui Buckingham. Numai fiindcă acesta e un dublu al lui Richard? Numai fiindcă nu a primit ceea ce ceruse? Sau fiindcă trădarea se află în bagajul genetic al  personajului și în specificul unor vremuri barbare, cum le numea într-o carte recentă Thierry Wolton? Vremuri care, cum bine observă Măjeri&Felseghi într-un text publicat în caietul program întocmit de Răzvan Rocaș, tind să revină  Elogiul deșănțat pe care Buckingam i-l face lui Richard, altminteri bine realizat actoricește și interesant gestionat spațial,  intervine și el cam pe neașteptate. Cui se adresează logoreicul, histrionicul, vicleanul Bucky? Cărui public?  Pe cine vrea Buckingam să convingă? Se lansează  el cumva într-un lung și teatralizat discurs retoric numai spre a-l păcăli pe altminteri atât de greul de înșelat Richard? Ne vorbește nouă, publicului, sau celor ce ar urma să susțină ascensiunea lui Richard?

Coeziunea și coerența ansamblului sunt subminate de un evident, deranjant exces de semne. Sincer să fiu nu am prea înțeles rostul inserării celor trei, patru sau cinci șlagăre mondiale din anii ‘60-70, oricât de bine ar fi cântate ele de Alina Leonte. Interpreta lui Lady Anne căreia regizorul nu îi prea dă necesarele șanse de a-și  preciza rolul, reducând-o nemotivat la condiția de diseusă. Era nevoie oare, de pildă, de superbul The Sound of Silence ca să înțelegem că Richard se pregătește de moarte?

Spectacolul pare a fi o îmbinare destul de departe de desăvârșire a trei secvențe. Dintre care prima e doar o alăturare fragilă și inegală de scene, cea de-a doua e lungă și marcată de mult prea multe repetiții și de monotonie, numai a treia dobândind rigurozitatea și fluența cu care ne-a obișnuit regizorul. Finalul are ceva din specificul serbărilor școlare și de aceasta nu e nicidecum de vină copilul Luca Bran. Interpretul până atunci nu tocmai lesne observabil al lui Richmond. Lipsa de vizibilitate a personajului fiind tot din vina directorului de scenă. Care pare să fi uitat că substantivul teatru vine de la grecescul theatron care înseamnă locul de unde se vede.

Nu prea am înțeles de ce Andrei Măjeri a luat decizia de a încredința unor actori mai multe roluri. Decizia se dovedește a fi un eșec, numai că nici pe departe în cazul foarte tânărului Cosmin Petruț care îl diferențiază bine pe Hastings de paj  (Cosmin Petruț a dovedit acum că poate mult mai mult decât s-a putut intui din aparițiile sale anterioare) , e validată parțial de ceea ce face încă și mai tânărul Robert Balint, mai ales în alternanța aparițiilor Pajului și a Tânărului York. Eșecul intervine însă mai ales în jocul extrem de experimentatului Richard Balint. Care convinge deplin numai când îl joacă pe Cardinal. În celelalte ipostaze căzând în caricatură.

Actorii orădeni l-au așteptat de multă vreme pe Andrei Măjeri. Deși sosirea lui la Oradea nu a fost chiar atât de dramatică și de plină de piedici cum a prezentat-o în interviuri regizorul. În cazul unor actori așteptarea a dat roade, Unii dintre componenții distribuției au evoluții de-a dreptul meritorii. Deja amintiților Petre Ghimbășan și Răzvan Vicoveanu, aflați într-o distribuție când complementară, când contrastivă, li se alătură surprinzătoarea Corina Cernea, excelentă în Regina Margret, nesperat de cumpătata Ioana Dragoș-Gajdó subliniază fără prea mari excese tragismul existenței și al destinului Ducesei de York și Denisa Irina Vlad care infuzează aparițiilor lui Lady Elisabeth un dramatism de bună calitate. Asta în pofida faptului că un anume patetism plutește asupra întregului spectacol.

După cum se vede, sus-amintita așteptare a  fost răsplătită numai parțial de ceea ce au propus Andrei Măjeri și Alexandra Felseghi. Succesul adevărat lăsându-se așteptat (poate) pe data viitoare.      

Teatrul  Regina Maria din Oradea

RICHARD III cu inserții din HENRIC VI după William Shakespeare

Traducerea: Horia Gîrbea

Versiunea scenică: Alexandra Felseghi și Andrei Măjeri

Regia: Andrei Măjeri

Scenografia: Adrian Balcău

Muzica: Adrian Piciorea

Coregrafia: Hunor Varga

Video design: Andrei Cozlac

Lighting design: Sabina Reus

Pregătirea muzicală: Ovidiu Iloc

Cu: Petre Ghimbășan (Richard), Răzvan Vicoveanu (Buckingham), Richard Balint (Eduard, Clarence, Henric VI, Cardinalul), Denisa Irina Vlad (Lady Elisabeth), Alina Leonte (Lady Anne), Corina Cernea (Lady Margret), Ioana Dragoș Gajdó (Ducesa de York), Cosmin Petruț (Un paj, Hastings), Robert Balint (Prințul, Tânărul York, Paj), Luca Bran (Richmond)