marți, mai 17, 2022

Politica de stat protector a Turciei, față de comunitățile înrudite din Balcani

Dezintegrarea Imperiului Otoman la sfârșitul secolului al XIX-lea a însemnat pentru musulmanii din spațiul Balcanilor, rămânerea în afara granițelor noului stat turc și includerea lor în cadrul noilor state naționale, unele dintre ele majoritar creștine, constituite pe teritoriul fostului imperiu. Având în vedere influența otomană de cinci secole în zona Balcanilor, implicit moștenirea simbolică a Califatului Islamic, musulmanii din regiunea Balcanilor indiferent de apartenența statală, în noul context geo-politic rezultat după căderea imperiului și indiferent de apartenența etnică,  s-au raportat la Turcia  în baza afinităților religioase, istorice și culturale,  ceea i-a conferit noului stat turc, în percepția acestora, statutul de stat-protector.

Acest tip de raportare s-a menținut  și după încheierea războiului de independență turc și constituirea Republicii Turcia în 1923, sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk. Ideologia elaborată de acesta, cunoscută sub numele de naționalism kemalist, care a stat la baza Turciei moderne, alături de reformele sale de secularizare au fost difuzate înspre societățile musulmane din Balcani printr-o circulație fireasca a ideilor venite dinspre Turcia, asigurată în special prin intermediul elitelor locale, idei care în timp au fost acceptate și adopate și la nivelul mentalităților populațiilor musulmane locale.

Politica de stat protector a Turciei nu a avut o evoluției liniară ci a cunoscut o serie de oscilații pe parcursul secolului XX între componenta etno-lingvistică și etno-religioasă a identității turce. Aceste oscilații au fost influențate de ideologia elitei politice aflate la guvernare, de rațiuni economice, interese geopolitice, de prioritățile de securitate națională, care au predominat în politica internă a Turciei, pe tot parcursul secolului XX. Având în vedere perioada otomană, Turcia nu a elaborat niciodată o definiție și niște criterii constante pentru ceea ce înseamnă, din perspectiva statului turc, grup înrudit. În perioada post-otomană, imediat după crearea Republicii, elitele politice au definit identitatea turcă în relație cu etnia turcă, religia islamică și cultura otomană, ceea ce s-a reflectat în politica de stat protector din această perioadă, axată pe acceptarea emigranților din fostele teritorii în cadrul granițelor noului stat turc. Özgür Baklacιoğlu (2006) spune că această politică a avut rațiuni demografice având în vedere pierderile de populație din perioada Primului Război Mondial și a Războiului de Independență Turc.

În cadrul acestei forme incipiente a politicii de stat protectorse înscriu și schimburile de populaţii între Grecia şi Turcia, care după Primul Război Mondial au implicat aproximativ două milioane de oameni, greci anatolieni şi musulmani din Grecia.

Din punct de vedere legislativ, conform Constituției din 1924 cetățenia și națiunea turcă accentuau apartenența la teritoriul Turciei mai degrabă decât etnicitatea, însă statutul de imigrant (muhacir) era acordat pe baza principiului descendență turcă și apartenență la cultura turcă, a celor care doreau să se stabilească în Turcia. Erau excluse populațiile de origini ne-turcice și cele de altă religie decât cea islamică, ca armenii sau evreii, care voluntar sau involuntar își părăseau statele în care erau integrați ca minorități naționale. În practică limitele acceptării pe teritoriul turc cu statut de imigrant sau refugiat cu intenția de a primi cetățenia turcă erau restrânse la comunitățile musulmane hanefite, vorbitoare de limba turcă, din fostele teritorii otomane. Principiul descendenței și culturii turce a fost legiferat în 1934 odată cu adoptarea Legii Așezării. Legea acorda autoritate Consiliului Miniștrilor să decidă cine se califică pentru apartenența la etnia și cultura turcă, iar musulmanii au fost considerați eligibili pentru aceste criterii. Astfel că de această lege au beneficiat atât etnici turci, cât și albanezi, bosniaci, circasieni, pomaci si tătari, astfel că  după 1930 are loc o creștere puternică a numărului de emigranți dinspre Balcani.

În ceea ce privește populațiile musulmane rămase în fostele teritorii imperiale, în concordanță cu noua identitate turcă republicană – civică, laică, fondată pe apartenența la teritoriul turc, în planul politicii externe  ideologia kemalistă a adoptat principiul neinterferenței în problemele interne ale fostelor provincii ale imperiului. Politica bazată pe încurajarea imigrărilor s-a schimbat înspre anii ’40, fiind înlocuită de o politică prudentă față de comunitățile etnice înrudite. Conform noii abordării aceste comunități erau considerate ca facând parte din punct de vedere istoric din țările lor gazdă, în vreme ce Turcia era pentru ei o a doua patrie, statul de afiliere etnică, abordare care de altfel s-a reflectat în noua terminologie folosită în discursul public în definirea comunităților înrudite, și anume turcii externi. Cea mai mare parte a perioadei comuniste, imigranții din statele balcanice comuniste erau primiți ca refugiați, acordându-li-se asistența primară ca victime ale regimurilor comuniste ateiste din blocul comunist.

Per ansamblu se poate spune că din 1923 până înspre anii 1990-2000, prezența turcă în fostele sale regiuni s-a limitat la sfera politicii înalte, politica Turciei  față de comunitățile turcice din exterior fiind caracterizată de o relativă reticență, aflată în concordanță cu diplomația defensivă și prudentă, orientată spre menținerea propriei securități, inițiată de Mustafa Kemal în planul politicii externe.

După 1990, Turcia și-a asumat rolul de protector al minorităților musulmane din Balcani și de mediator în contextul Războaielor Iugoslave, încercând să mențină stabilitatea regională și importanța sa geostrategică în regiune, menținând în același timp o strânsă cooperare cu aliații săi occidentali. Practic din această perioadă Turcia a început să fie prezentă în Balcani în mod activ, astfel că politica de stat protector față de grupurile înrudite din Balcani a început să fie și mai puternic pliată obiectivelor politicii externe, utilizând în mod suprapus instrumente și practici din structura de politică externă și având în acest fel implicații directe asupra evoluției acestor grupuri în statele lor gazdă.

Imediat după 1990 elementul etnic turc a constituit  punctul de referință în politica de stat protector a Turciei, care era un amalgam între o politică de responsabilitate națională și o politică de integrare culturală, bazată în primul rând pe sprijinul moral și financiar pentru consolidarea identității turce în regiune. Principalele strategii ale politicii de stat protector în această perioadă au fost suportul acordat partidelor minorităților turce din regiune și promovarea reluării educației și studiului limbii turce prin asigurarea de materiale didactice și acordarea de burse de studiu în Turcia, generațiilor tinere. Discursul oficial asupra regiunii Balcanilor accentua în această perioadă minoritățile turce din regiune ca un punct de cooperare și de stabilire a unor relații bilaterale cu statele din regiune.  În această perioadă pentru că nu exista o instituție care să coordoneze  această politică, principalii agenți ai politicii protectoare au fost ambasadele, Ministerul Educației și nu în ultimul rând liderii partidelor politice ale minorităților, care se aflau în relații formale și informale cu oficialii statului turc.

Spre sfârșitul anilor ’90 definiția grupurilor înrudite a devenit mai largă, având loc o mutație dinspre elementul etnic turc, înspre elementul religios musulman, fiind incluse în cadrul categoriei, nu doar minoritățile turce din Balcani, ci toți musulmanii din regiune, indiferent de etnie. Această abordare a fost parte a discursului promovat în politica externă, cunoscut și sub numele de neo-otomanism datorită referințelor la moștenirea culturală otomană, la originile otomane și la cultura musulmanilor din Balcani. Înlocuirea la nivel discursiv a termenului de referință  turcii din Balcani, cu musulmanii otomani din Balcani, reflectă această schimbare la nivelul politicii de stat protector a Turciei și în general la nivelul politicii externe, creându-se o interdependență și o suprapunere a obiectivelor, strategiilor și intrumentelor folosite. Schimbarea și-a avut originile în lovitura de stat din 1980 când armata a acreditat introducerea Islamului la nivelul ideologiei de stat, dar a fost instituționalizată de-abia după venirea la putere a Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP), în 2002.

Moștenirea istorică a Turciei și conexiunile religioase și culturale cu țările din regiune au fost elemente, care au contribuit la crearea unor câmpuri de interacțiune cu regiunea Balcanilor, facilitând recunoașterea și acceptarea noii prezențe turce, prin intermediul a diferiți actori, în această regiune,  prezență facilitată și de prezența pe teritoriul Turciei a unui număr consistent de musulmani emigrați din Balcani spre Turcia, de la căderea Imperiului Otoman, cifrele vehiculate variind de la patru la zece milioane și care s-au constiuit într-un lobby natural pentru comunitățile lor de origine din Balcani. 

După venirea la putere în 2002 a  Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP) prezența turcă în Balcani s-a bazat pe o nouă politică externă turcă. Cunoscută sub numele de doctrina profunzimii strategice, această viziune de politică externă a fost elaborată de către Ahmet Davutoğlu, profesor de relații internationale și din 2002, consilier pe probleme de politică externă  al primului ministru turc, ministru al Afacerilor externe  în perioada 2009-2014 și apoi prim-ministru al Turciei în perioada 2014 – 2016.

Caracteristica majoră și scopul  noii politici externe a AKP și a diplomației publice turce a fost în această perioadă consolidarea potențialului de putere soft, a Turciei. Este vorba de acumularea de influență politică, economică, diplomatică, și culturală în fostele teritorii otomane, dar și în alte regiuni unde Turcia avea interese regionale și strategice, bazându-se în acest sens pe restabilirea relațiilor culturale și economice, cu regiunile respective.

În paralel cu consolidarea puterii, în primul său mandat, din 2002 până în 2007, AKP a încercat sa își dezvolte capacitatea aparatului de stat transnatțional de a stabili noi structuri în afara granițelor,cu scopul de a acumula această influență, acest potențial soft power acționând într-o gamă largă  de domenii, economic, cultural, religios, al  fondurilor de dezvoltare, prin intermediul mai multor actori statali care opereaza în regiune. Este vorba despre instituții ale statului turc, unele înființate în perioada republicană, ca Diyanet-ul (Președenția Afacerilor Religioase din Turcia), altele create în anii ‘90, ai adoptării în politica externă a unei diplomații active, ca TIKA (Agenția de Dezvoltare și Cooperare Turcă),  altele înființate în perioada AKP, ca Institutul Cultural Turc Yunus Emre sau YTB (Președinția pentru Turcii din Diaspora și Comunitățile Înrudite), care a devenit activă începând cu 2011. Instituția, așa cum sugerează și titulatura sa, este reflecția viziunii turce face distincție între cetățenii turci emigrați în state din Europa de Vest, Australia, S.U.A., care se constituie în statele respective ca minorități noi, și comunitățile înrudite (kin-groups), în care include comunitățile cu care împarte o istorie comună și o moștenire culturală comună, adică toți musulmanii de rit sunnit hanefit, din Balcani, Europa de Est, Caucaz, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Africa.

         Pozițile și acțiunile din teren ale acestor actori transnaționali turci au fost susținute și legitimate de ideologia politicii externe, dezvoltată de Ahmet Davutoğlu, pe care a expus-o în într-o carte publicată în anul 2001. Teza centrală a lui Davutoğlu  este că Turcia, ca urmare a trecutului ei otoman, împărtășește o identitate culturală și religioasă comună cu fostele teritorii din Balcani și Orientul Mijlociu, cu lumea islamică, pe care ar putea să o folosescaă pentru a-și consolida poziția la nivel global, pentru a avea șansa să devină o putere centrală pe scena politică internațională. Acest lucru a însemnat o resetare a două caracteristici esențiale ale politicii externe turce clasice. Turcia se definea ca un stat laic, pe când Davutoğlu  spunea că nucleul identității statului turc este cultura otomană și religia. O a doua caracteristică resetată a fost trecerea de la statutul de putere mijlocie, la acela de stat pivotal, pe baza unei noi viziuni bazată pe instrumentalizarea religiei. Considerând că Turcia are un rol cheie în lumea islamică și în civilizația islamică, pe baza trecutului otoman, el a propus ca Turcia sa își asume rolul de lider al lumii musulmane. Davutoğlu  considera că Turcia beneficiază de o poziție privilegiată, fiind în centrul câtorva regiuni (Orientul Mijlociu, Balcani, Caucaz, Asia Centrală, regiunea Mării Caspice, Mării Mediterane, a Mării Negre) și în același timp împărtășind moștenirea istorică, culturală, religioasă  cu cea mai mare parte a acestor regiuni, datorită trecutului său otoman. Prin urmare, respingând percepția specifică perioadei Războiului Rece de stat de frontieră sau cea avansată la începutul anilor ‘90 de pod între Occident și Orient, Davutoğlu   afirma că Turcia dispune de capacitatea de a-și extinde  aria de influență în aceste regiuni și de a-și asuma rolul de putere centrală în zonă, renunțând la politica defensivă și la istoria tutelei militare asupra propriei societăți și politici, avansate pe parcursul secolului XX.

         Pentru regiunea Balcanilor principiile de bază  enunțate Davutoğlu  au fost: balanța între securitate și democrație, zero probleme cu vecinii, dezvoltarea relațiilor economice și politice cu regiunile învecinate, politica externă multidimensională și diplomația ritmică în relațiile bilaterale și multilaterale.

            În practică, bazându-se pe aceste principii și stabilindu-și ca principale obiective accelerarea cooperării existente prin crearea unor zone de interes comun, Turcia și-a stabilit ca axe de acțiune securitatea și integrarea economică, angrenându-se într-un complex de inițiative regionale și tratate de cooperare, pe aceste  direcții.

            Per ansamblu caracteristica majoră a noii doctrine a profunzimii strategice și implicit scopul noii politici externe și a diplomației publice turce este acumularea și consolidarea potențialului de putere soft, de către Turcia.  Este vorba mai exact de acumularea de influență politică, economică, diplomatică, și culturală în fostele teritorii otomane, la fel ca în alte regiuni unde Turcia are interese regionale și strategice.

În opinia lui Davutoğlu, consolidarea prioritară a poziției  comunităților de musulmani din Balcani, în special albanezii și bosniacii, reprezintă pentru Turcia întărirea propriei influente în regiune, deoarece acestea și-au păstrat cel mai bine, din întreg peisajul balcanic, moștenirea otomană, regăsită în  tiparele culturale și religioase.

Cu toate acestea, proiectele  de investiții ale statului turc arată în mod explicit că statul turc a vizat în practică și grupuri non-musulmane și a dezvoltat relații și cu țări precum Macedonia, Serbia, România, care sunt majoritar creștine. Deși în epoca AKP profilul diplomatic, cultural și economic al Turciei în Balcani a devenit mai vizibil, unii analiști observă că există totuși un tipar al grupurile înrudite care primesc o atenție și beneficii sporite.

Turcia a reusit să interacționeze cu aceste grupuri înrudite și să acumuleze potențial soft power, acționând prin intermediul unui aparat de stat transnațional, alcătuit din actori statali prezenți în regiunea Balcanilor ca Diyanet-ul (Președenția Afacerilor Religioase din Turcia), TIKA (Agenția de Dezvoltare și Cooperare Turcă)  sau Institutul Cultural Yunus Emre, Prezența acestor actori în statele din Balcani  a influențat relația statului turc cu statele și cu comunitățile musulmane din Balcani care, prin interacțiunea cu acești actori, a depășit sfera diplomației de la nivel înalt și a devenit una directă. În general, în regiunea Balcanilor a fost vorba despre contactul dintre acești actori cu comunitățile musulmane, în principal prin intermediul partidelor și a organizațiilor reprezentative organizate pe baze religioase sau etnice, dar și a administrațiilor religioase ale comunităților musulmane din aceste state. Aceste contacte au avut efecte începând de la nivelul relațiile bilaterale, a instituțiilor minoritare, până la profilul elitei religioase, și al membrilor comunității.

Asumarea de către Turcia, după 11 septembrie 2001, a rolului de putere islamică stabilizatoare în zonă, a contribuit în acest sens. Grupurile musulmane din Balcani au devenit practic pentru statul turc câmpul social și cultural-religios de contracarare din interior a influențelor Islamului radical, devenit din ce în ce mai prezent în regiune, după 1990. Nu întâmplător, religia,  așa cum este definită în contextul relațiilor internaționale, ca o putere persuasivă rezervată părților care împărtășesc aceeași credință, a constituit câmpul de restabilire a relațiilor cu musulmanii din Balcani. Religia islamică a rămas în continuare unul dintre principalele câmpuri de interacțiune, în special prin acțiunile Diyanetului, dar și ale TIKA sau ale Institutului Cultural Yunus Emre.

Cu toate că au existat episoade post-1990, ca migrația masivă a etnicilor turci din Bulgaria înspre Turcia, în cazul cărora a fost accelerat procesul de acordare a cetățeniei, statul turc nu a promovat ca politică oficială stabilirea grupurilor înrudite în cadrul teritoriului său. Așa cum demonstrează practicile puse în aplicare, ca renovarea patrimoniului turco-islamic al acestor comunități, oferirea de servicii religioase la nivel local sau susținerea învățământului în limba turcă, Turcia a încercat tot timpul să consolideze aceste grupuri înrudite în statele lor gazdă. În prezent acestea sunt o sursă de soft-power pentru statul turc, atât la nivel cultural,  economic, politic și al relațiilor bilaterale dintre Turcia și statele din regiunea Balcanilor.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Pentru orice clica dictatoriala propriul popor e prea mic, propria tara nu este suficienta pentru a cuprinde infinita lor maretie si cauta oriunde in lume noi cetateni care vor nu vor trebuie sa se inchine luminii aduse de Liderul mesianic. Din cauza asta (datorita?) sunt asa buni pretini si tovarasi Putin, Orban de Ungaria si Erdogan.

  2. E interesant de aratat ca turcii din Romania voteaza altfel decit turcii din Occident, in speta Germania. Cu alte cuvinte propaganda oficiala a AKP prinde mult mai putin la turcii din Romania care au un alt profil (emigrati cu businessuri deschise in Romania, multi aleviti) decit cei din Germania (la origine mana de lucru ieftina in special din Anatolia, turci de generatia a doua care se afla intre doua lumi si-l idealizeaza pe Erdogan).

  3. În realitate e vorba de expansiune, iar pretextele invocate nu prea contează. O țară sau o societate care vrea să devină o putere regională trebuie neapărat să se bazeze pe expansiune.

    Experiențele precedente (dominația otomană asupra Țărilor Române) arată cel puțin două lucruri:

    a) libertatea religioasă în Imperiul Otoman era destul de mare, turcii n-au umplut orașele românești nici cu moschei, nici cu statui ale foștilor guvernatori și n-au obligat populația să le suporte. Masacrele pe fundament religios au fost inexistente, turcii n-au obligat pe nimeni să fugă din Principatele Române (sau dintr-un principat în altul) dacă ar fi refuzat să adopte credința islamică. În timp ce alții (cei cu statuile) au masacrat până și secuii, nevoiți să se refugieze în Moldova aflată sub suzeranitate turcească pentru a-și salva viața.

    b) fiscalitatea în Imperiul Otoman era rezonabilă, iar localnicii beneficiau de o autonomie destul de largă, practic se autoguvernau în liniște, în măsura în care își plăteau tributul. Pentru comparație, cei cu statuile nu erau niciodată mulțumiți cu impozitele existente, întotdeauna găseau o metodă de a crește taxele și de a folosi pedepse barbare în caz de revoltă. În câte cazuri au organizat turcii torturi publice înfiorătoare, pentru a înspăimânta populația locală?

    Având în mod asumat altă religie, Imperiul Otoman nu avea altă soluție decât libertatea religioasă pentru provinciile pe care le stăpânea, dacă voia să-și pună în aplicare politicile expansioniste. La cum au evoluat lucrurile după Maastricht, o nouă expansiune turcească în Europa de sud-est nu pare chiar o soluție inacceptabilă. Garantat n-or să vină să facă statui și nici n-or să-i pună pe români să se închine la ele.

  4. O problema interesanta, mai putin discutata.
    Intr-un fel, trecerea de la identitatea nationala la cea religioasa pare indreptatita; bosniacii musulmani de azi, chiar cei de origine turca, vorbesc azi doar sarbeste, albanezii doar albaneza. O alta categorie ar fi tatarii de la noi (si din Crimeea ?)turco-musulmani, vorbind un dialect diferit de turca propriuzisa.
    Dar mai e un aspect : imi amintesc, la inceputul anilor ’90 turcii au inceput o actiune de re-turcizare a gagauzilor basarabeni, turcofoni crestini , in mare masura rusificati. Unde-or fi ajuns ? Ca, precum vad, astia vorbesc – cati stiu eu – si romaneste destul de bine …

    • Gagauzii de la Comrat au fost încă din 1991 aliatii Moscovei. In fapt însăși crearea acestei „republici autonome” a fost opera rusilor. Apariția ei a fost practic sincrona cu crearea Transnistriei. Cand rusii au instituit un embargo pe exportul de vin basarabean, Gagauzia a fost exceptata. Pana acum o luna destinația principala pentru munca a gagauzilor era sa plece la Moscova si mai puțin in Turcia. Cu câți pleacă mai mulți cu atât mai bine.

  5. Politica Turciei nu este numai de stat protector al minoritarilor musulmane, ci si de oprimator, atat in interior cat si in afara. Ma refer la kurzii din Turcia si din vecinătăți si la putinii greci si armeni rămași in Turcia.
    In Anatolia in special, dar si in Rumelia, exista un proces sistematic de ștergere a moștenirii culturale a acestor doua popoare. Cine a avut curiozitatea sa viziteze sediul patriarhiei din Constantinopol înțelege ce vreau sa spun.

    Exodul in masa in anii 1922-1923 a grecilor din Asia Mica spre Elada este descris superb într-o carte a scriitorului britanic Louis de Bernières, Birds without wings. Exista si cărți bune de pe poziția turca, una despre debarcarea grecilor la Smirna (Izmir) sprijiniți de flota franco-britanica si incendierea orașului la plecarea lor, este de asemenea superba. Din păcate nu-mi amintesc acum titlul. E drept ca armata greaca n-a fost chiar cea mai civilizată când a fost nevoita sa părăsească Anatolia.
    Încă n-am găsit o carte scrisa de turci despre genocidul armean.

  6. Este adavarat ca Turcia joace o politica foarte murdara ın zona Balkanica. Se vede cât de greșit este să ignori minoritățile din Turcia în timp ce faci astfel de analize despre Turcia.
    Turci trebue sa reconoasca mai întâi negarea și asimilarea pe care le-a făcut împotriva minorităților sale și, cel mai rău, a kurzilor care dețin pământurile Kurdistanului pe care le ocupă și să le nu acorde drepturi egale de cetățenie și toate tipurile de drepturi culturale. Turcia ar trebui să acorde mai întâi drepturile kurzilor și altor minorități, astfel încât să poată apăra drepturile minorităților musulmane care trăiesc în țările aflate sub conducerea fostului Imperiu Otoman.
    Turcia ar trebui să fie o țară democratică autentică, deoarece nu acceptă genocidul pe care l-a comis împotriva kurzilor și armenilor de la înființarea republicii și să se oprească ocupația și genocidul împotriva Kurdistanului Rojava (nord Siria) cu ISIS și alte grupari islamice,organizații teroriste și să se arate altor țări din lume cate de democrat este. Erdogan trebuie să pună capăt dictaturii sale și să pună în aplicare o administrare social-democrată corectă. Altfel, el își va lua locul în istorie ca dictator precum Saddam, Gaddafi și Assad.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Adriana Cupcea
Adriana Cupcea este cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale din Cluj-Napoca. Interesele sale de cercetare se concentrează asupra musulmanilor din Balcani, în special asupra celor din România și abordează construcția identităților moderne, imaginea celuilalt și relația dintre imaginea de sine și alteritate. Din 2020 este raportor pentru România la Yearbook of Muslims in Europe. Este co-autoare a cărții The Image of the Ottoman in the Romanian History Textbooks from Romania and Bosnia Herzegovina in the post-communist period, publicată în 2015, la Isis Press, Istanbul. Cele mai recente publicații ale sale sunt: „Turkey’s Kin State Policy in the Balkans: The Muslim Community from Dobruja”, Contemporary Southeastern Europe, 7(1), 2020, 49-72 „Remembering and Being. The Memories of Communist Life in a Turkish Muslim Roma Community in Dobruja (Romania)”, Balkanologie, Vol. 15 (1), 2020.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro