miercuri, noiembrie 30, 2022

Politica după Sharon. Despre război şi pace în Orientul Mijlociu

Parcă nimic nu reprezintă mai fidel dramatismul, duritatea, conflictul adânc şi perspectivele divergente asupra realităţilor complexe ale ultimei jumătăţi de secol în Orientul Mijlociu decât destinul tare dar în acelaşi timp ultracontroversat al lui Ariel Sharon. Soldat, general, „criminal”, „buldozer”, „erou”, strateg, lider de partid, ministru în repetate rânduri (externe, construcţii, infrastructură), prim-ministru între 2001-2006, artizan al retragerii din teritoriile palestiniene ocupate, negociator al păcii. Nici moartea nu i-a fost uşoară sau banală, căci nu-i este dat oricui calvarul de a muri timp de opt ani.

Născut în 1928 într-o familie de evrei emigraţi din Georgia, în căutarea visului sionist, Ariel Sharon avea să fie atras încă din adolescenţă în vârtejul spiritului războinic şi neîmpăcat al locurilor, încă înainte de adoptarea Planului ONU de Partaj Teritorial al Palestinei, din noiembrie 1947. La 14 ani era deja instructor într-o tabără militară pentru tineret, la Gadna. Mai târziu, în 1942, avea să adere ca membru al Hagana, viitoarea armată oficială a statului Israel.

Militar activ în războaiele cruciale din 1948 (rănit grav), 1956 („campania din Sinai”), 1967 („războiul de şase zile”) şi 1973, Sharon avea să facă la maturitate pasul spre politică, demisionând din armată şi contribuind la înfiinţarea de către Menahem Beghin a Partidului Likud, în 1973. Ca o ironie a destinului familiei sale, marcat se pare de arme, fiul său Gur avea să moară la 11 ani, împuşcat din greşeală de un prieten, în timp ce se jucau cu un pistol mai vechi, lăsat nesupravegheat în casă de Ariel Sharon. Nu a fost singura tragedie din viaţa familiei sale. Prima soţie a lui Ariel Sharon murise câţiva ani înainte, într-un accident de maşină.

În primul război din Liban, Sharon a fost acuzat că poartă responsabilitatea pentru uciderea a mii de civili în „masacrul de la Sabra şi Shatila”, petrecut între 16-18 septembrie 1982. Acest episod, condamnat vehement de lumea arabă şi de Naţiunile Unite, rămâne probabil momentul cel mai întunecat din cariera sa de lider politico-militar. Puţine sunt contra-argumentele care-l pot dezvinovăţi pe Sharon de brutalitatea atacului militar asupra taberei de refugiaţi palestinieni din vestul Libanului, desfăşurat după toate indiciile sub coordonarea sa, după invazia din vara aceluiaşi an.

Ales premier în 2001 şi reales în 2003, Ariel Sharon avea să surprindă pe toată lumea în 2004 (inclusiv propriul său partid şi electorat), prin avansarea Planului de Dezangajare din Fâşia Gaza şi Cisiordania, şi prin preconizata revenire la aliniamentele dinaintea războiului din 1967. Fără prea multe explicaţii, aşa cum procedase în întreaga sa viaţă. Să fi fost oare vocea tainică de intuire a apropierii finalului şi reevaluarea ultimă pe care ţi-o inspiră „tic-tac”-ul interior? Sharon nu mai avea mult timp pe scenă…

În pofida unei puternice rezistenţe din partea societăţii israeliene conservatoare şi chiar a incurabilei neîncrederi din partea palestinienilor, sub comanda lui Ariel Sharon avea să se desfăşoare, în august 2005, timp de zece zile, cea mai mare retragere a colonişţilor israelieni din teritoriile ocupate. Planul de Dezangajare a fost ulterior criticat de mediile politice israeliene ca imatur, pripit şi neprofesionist, lăsând în urmă un „vid de autoritate” ocupabil de către grupări teroriste locale.

Pierzând susţinerea politică a fostului său partid, Sharon înfiinţează o nouă formaţiune, Kadima, cu care se pregăteşte să abordeze alegerile următoare. Kadima are un relativ succes la public, judecând după unele sondaje de opinie care-l arătau deja peste Likud şi laburişti. La 18 decembrie 2005, Ariel Sharon suferă primul accident cerebral, iar pe 4 ianuarie 2006 pe cel de-al doilea, care avea să-l imobilizeze definitiv, într-o comă din care nu a mai ieşit niciodată, în pofida unor eforturi medicale excepţionale. Este declarat mort pe 11 ianuarie 2014, practic la opt ani după pierderea cunoştinţei în urma accidentului vascular cerebral. Ariel Sharon a fost un om al cuvintelor puţine şi al faptelor mari. Cu bunele şi cu relele unei istorii cinice, în locuri care nu cunosc liniştea (şi în care a funcţionat sinistra axiomă „îl omor sau mă omoară”), în mijlocul unor oameni neîmpăcaţi.

Istoria statului Israel, după 1948, se suprapune în mare parte cu destinul acestei generaţii puternice şi totodată intens încercate. A unei generaţii care a făcut deopotrivă război şi pace, care a construit o ţară modernă şi performantă, dar care a apelat la forţă şi represiune pentru a supravieţui într-un loc atât de special al umanităţii. Puţine şanse i-au fost date păcii pe aceste meleaguri ale urii şi răzbunării, în ultimii şaizeci şi cinci de ani.

Conflictul local este greu, dacă nu imposibil de judecat de către cei din afara spaţiului, fără a comite păcatul de a prejudicia argumentele uneia sau alteia dintre părţile de pe baricadă. Cei din interior au, fireşte, propriul adevăr, aproape întotdeauna profund opus celui al taberei adverse. Capacitatea de compromis a fost în general mică, rănile sunt adânci şi greu de vindecat.

Se spune, trivial şi simplist, că „timpul le vindecă pe toate”. Nu ştiu dacă este mereu aşa. De la sine, acest blestemat şi devastator conflict probabil nu se va încheia. Este nevoie de o nouă generaţie de lideri politici şi negociatori, crescuţi în altă paradigmă educaţională, care să aibă puterea, inspiraţia dar şi şansa istorică de a încheia o lungă eră a conflictului („Era Sharon”?) şi de a deschide în Orientul Mijlociu oportunitatea unei ere cel puţin „nesângeroase”, dacă la alte virtuţi nici nu îndrăznim deocamdată să aspirăm.

Poate că negocierile care avansează în prezent sub coordonarea secretarului de stat american John Kerry, cu bune promisiuni de concretizare de ambele părţi în viitorul apropiat, vor împlini în cele din urmă „soluţia două state” şi visul de pace din Orientul Mijlociu. Este posibil.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. cu asa zisul „masacru” de la Sabra si Shatila, n-a avut nici o responsabilitate!!!!! acest masacru a fost ordonat de Bashir Djumael si comis de falangele crestine, dar bineinteles era mai comod sa fie acuzata armata israeliana, ca in caz contrar in Liban ar fi izbucnit un razboi civil, care cu greu ar fi fost inabusit de soldatii vitejii ai O.N.U, razboi pornit de „sarmanii refugiati palestinieni ” ca efendi Yasser Arafat si clica lui de teroristi, era mai puternica decat armata libaneza!!!!!

  2. „Puţine sunt contra-argumentele care-l pot dezvinovăţi pe Sharon de brutalitatea atacului militar asupra taberei de refugiaţi palestinieni din vestul Libanului, desfăşurat după toate indiciile sub coordonarea sa, după invazia din vara aceluiaşi an.”
    In atentia dlui Naumescu:
    Daca argumentele in favoare „dezvinovatirii ” lui Ariel Sharon ar fi fost atit de „putine” – Ariel Sharon ar fi fost condamnat. Condamnat in instanta israeliana sau in cel mai rau caz la curtea de la Haga inca din anii 80 ai secolului trecut.
    2.”Atacul militar” a fost intradevar brutal dar nu „militar”. Nu a fost efectuat de catre o armata ci de catre Falangele Libaneze crestine ca razbunare pentru atentatul in care a fost ucis Bashir Jemael, proaspatul presedinte crestin al Libanului.
    3. „Desfasurat dupa toate indiciile sub coordonarea sa”. Tocmai ca toate aceste indicii lipsesc!
    Este bine ca dl Naumescu sa se documenteze in acest sens, in special in legatura cu procesul de calomnie intentat de catre Sharon saptaminalului Times in 1983. Juratii Tribunalului de la New York au deliberat in 1985 ca plingerea de calomnie a lui Sharon este justificata intrucit acuzatiile proferate de catre saptaminalul american, potrivit caruia Sharon ar fi planuit si organizat razbunarea lui Jemael impreuna cu familia acestuia, etc. – nu au acoperire.

Dă-i un răspuns lui Claudiu Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu este profesor de relaţii internaţionale la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj şi preşedintele think tankului Iniţiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Din 2015, expert independent al Comisiei Europene în domeniul relaţii internaţionale. A fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) şi consul general al României la Toronto (2008-2012). Printre cele 17 cărţi publicate: The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Politica marilor puteri în Europa Centrală şi de Est: 30 de ani de la sfârşitul războiului rece (Humanitas, 2019), România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018 (Polirom, 2018), Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în Era Trump (Trei, 2017), Democracy and Security in the 21st Century: Perspectives on a Changing World (Cambridge Scholars Publishing, 2014).

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carte recomandată

 

 

 

Carte recomandată

 
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro