vineri, martie 29, 2024

Politica incepe cu politetea

Nu vi s-a întâmplat niciodată ca, întrebând un om ce muzică-i place, să vi se răspundă că jazz-ul cel mai sofisticat sau o anumită formă a rock-ului progresiv? Apoi, într-un context oarecare, să vedeţi persoana în cauză dansând, dezinvoltă, pe “populara” de Taraf TV sau pe (altminteri mult hulitele) manele? Paradoxal, omul e sincer de fiecare dată: îi place şi jazz-ul subtil şi-i place şi să se scuture în ritmul manelelor. Nu vede nici o incompatibilitate între cele două. Nu pentru că şi-ar lua fracul peste pijama, ci pur şi simplu pentru că el trăieşte într-un “acum” spontan care e total disjunct de “acum”-ul de peste o oră. Acum ascultă, melancolic, jazz şi peste un ceas ţopăie, chiuind, pe manele. Sunt timpi diferiţi, existenţe diferite, pe care nu le leagă decât intensitatea feeling-ului de moment. Asta se numeşte “a trăi viaţa la maxim”.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul mă gândesc mereu la acest tip uman atunci când vine vorba de neajunsurile lumii noastre. Nu vi s-a întâmplat ca, pe culoarul pe care-l străjuiţi împreună cu colegii, să vi se spună cum stau lucrurile, cine cu cine are ce fel de combinaţii şi apoi, intrând la şedinţă, să vedeţi aceiaşi oameni aliniindu-se – fără nici o tresărire – deciziilor (cu sau fără rost) ale celor pe care-i încondeiau cu un sfert de ceas mai devreme? Dacă-i întrebaţi de discrepanţa dintre cele două momente, oamenii dau din umeri: asta e, ce putem face? Într-adevăr, ce putem face?

Fiecare are problemele lui, fiecare se descurcă cum poate, oamenii nu sunt eroi de la natură. Îţi spun cum stau lucrurile dintr-o frustrare personală şi ca să ştii că ei ştiu. Dar această cunoaştere e una sterilă: nu se concretizează nici într-o gândire clară, nici într-un cuvânt ferm şi cu atât mai puţin într-o acţiune articulată. Ne-am obişnuit atât de mult cu aceste lucruri, încât – practic – nici nu le mai băgam în seamă. Cu toţii vrem câte ceva (şi vrem din ce în ce mai mult), cu toţii credem că ceea ce vrem ni se cuvine (fie pentru că ne considerăm victime, fie pentru că ni se pare obvios că cei care au ceea ce noi ne dorim nu sunt cu nimic mai buni decât noi), dar – când vine vorba să facem ceva – preferăm să dăm înapoi. Ştim, oarecum instinctiv, că lucrurile nu se leagă, că cel ce iese în faţă se autodesemnează ca ţap ispăşitor. Fiecare dintre ceilalţi îşi va găsi scuze onorabile; fiecare va crea – mai apoi – o poveste în care el e victima şi eroul, şi cu toţii îşi vor vedea mai departe de problemele lor.

Spatiul personal, „de la sine intelesul” si iesirea in public

Am făcut această experienţă în anii dictaturilor interbelice, în anii războiului, cel mai acut în perioada comunistă şi o facem din nou, acum, când spaţiul public e aproape la fel de monopolizat ca pe vremea propagandei din alte vremuri. Neregăsindu-se în viaţa civică, oamenii se refugiază în mediul protector al spaţiului privat. Aici totul e bine, pentru că nimic nu se cere explicat; totul e partajat la nivelul unei înţelegeri “din priviri” şi din gesturi care lărgesc ecoul trăirilor personale la “noi”-ul tribal. Unitatea de bază a lumii noastre e familia (sau tribul), iar spaţiul pe care aceasta îl configurează este cel al de la sine înţelesului. Îndată ce se pune problema de a ieşi din acest element propriu, de a ne deschide spaţiului public – care se structurează în funcţie de dialog – suntem deficitari. Prima tentaţie e aceea a monologului, care – la rândul lui – traduce confuzia dintre public şi privat (în privat omul e acceptat aşa cum e, în public e pus în situaţia de a se explica). Când vine vorba de explicare, de formulare, devenim fie vagi, fie băţoşi, fie pur şi simplu inadecvaţi. Nu suntem obişnuiţi cu asta. În general, acestei situaţii i se reproşează lipsa de gândire şi, pe urmele acesteia, cea de educaţie. E neîndoielnic faptul că incapacitatea de a asuma şi a susţine un dialog trădează o şcoală prost făcută. Dar e aici ceva şi mai adânc decât şcoala (pentru că timp de veacuri oamenii au avut o viaţă publică, chiar şi atunci când şcoala era pentru puţini), ceva care are legătură cu omul căruia-i place jazz-ul şi dansează pe manele. E vorba de o patologie socială generalizată deşi, sau tocmai, pentru că e aparent benignă. Trăsăturile ei nu sunt spectaculoase, dar sunt – dacă mă pot exprima astfel – primul nostru liant public. Problema este aceea că tocmai acest liant împiedică o viaţă politică adevărată.

Vreau să fie clar: nu mă exclud deloc de la partajarea metehnelor pe care le voi descrie. Ştiu că şi eu sunt victima lor cotidiană. Numindu-le, încerc să mă văd – şi să mă judec – puţin mai limpede.

Oamenii sunt acum indisponibili si nelocalizabili in public – sunt si nu sunt acolo

Personajul nostru nu e mitocanul. Contactul cu acesta are un mare avantaj: mitocanul e ţipător şi, ca atare, te poţi feri de el sau, cel puţin, poţi ştii cum să te comporţi cu el. Cel la care ne referim e omul normal – ca mine şi ca d-voastră – pe care îl întâlnim în experienţa noastră cotidiană. Îl întâlnim – aproape întotdeauna – în virtutea unui hazard căci, ne place sau nu, acesta stă la baza experienţelor noastre. Dar, odată ce ne-am întâlnit lucrurile ar trebui să dobândească consistenţă şi să ieşim de zub zodia hazardului pentru a intra în aceea a făptuirii comune. Aşa să fie oare? Pentru ca întâlnirea să genereze o istorie comună, e necesar ca cei cărora le e dată să fie – ambii – deschişi faţă de ceea ce li se dă în întâlnire. Prima trăsătură a vieţii comune e disponibilitatea – prezenţa reală alături de ceilalţi. Ori ceea ce e straniu în lumea noastră e faptul că, în general, oamenii sunt foarte indisponibili. Fiecare e, tot timpul, ocupat; are probleme, trebuie – în mod imperios – să ducă la capăt ceva. Asta nu-l împiedică să iasă în public, ci doar îl face nelocalizabil: e şi nu e acolo. Când îi vorbeşti, nu ştii niciodată dacă e atent la tine sau la unul din multele lui filme interioare. Oamenii sunt pe deplin prezenţi doar în zona privatului, în spaţiul public au o anumită evanescenţă care-i face spectrali. Cel care li se adresează, dacă e lucid, ar trebui să se întrebe – mai înainte de orice – dacă le vorbeşte unor oameni sau unor umbre. Niciodată nu e clar, când ai de-a face cu un asemenea om, nu dacă te-a înţeles, ci dacă te-a auzit.

De aceea e preferabilă grămada şi hărmălaia (meeting-ul, de pildă) – aici toată lumea strigă, în acelaşi timp, şi nimeni nu ascultă pe nimeni. La sfârşit – dacă e să fie ceva, fiecare va putea invoca faptul că, din cauza zgomotului, nu a auzit nimic. Ajunge să vă gândiţi la motivul prin excelenţă al cinematografiei balcanice (şi est-europene): nunta. O explozie pasională, plină de vitalitate, în care toată lumea se simte bine, fiecare se joacă pe sine (sau una din multiplele lui identităţi), se răcneşte, se cinsteşte; într-un cuvânt se suspendă (nocturn şi carnavalesc) exigenţele împovărătoare ale zilei. Invers, gândiţi-vă la leitmotivul cinematografiei anglo-saxone: procesul. Aici avem de-a face cu un diurn paroxistic, în care fiecare e solicitat la prezenţa totală, în care ceea ce contează e precizia termenilor şi corectitudinea judecăţii. Nunta e abolirea responsabilităţii; procesul e consacrarea ei.

Istoriile noastre sunt, cel mai adesea, poveştile unor neîntâlniri: “eu am crezut că…”, “lucrurile păreau să…”, “nu mă aşteptam ca…”. Într-un sens (fizic), am fost acolo, într-altul nu. Şi – ca atare – nu prea ştim nici ce şi nici când s-a întâmplat. N-am putea rezuma lucrurile, căci nu avem decât impresii, fatal subiective. E stranie această neseriozitate cu care sunt tratate lucrurile. În ciuda apelurilor patetice, oamenii nu se implică.

“Eu cred…”, “mie mi se pare…”, “şi eu am fost…”, “eu am făcut…”

A te implica în ceva înseamnă a participa, a pune în joc ceva din tine, a te expune şi – finalmente – a fi fragil. Comuniunea cu ceilalţi se bazează tocmai pe această punere în comun a fragilităţii fiecăruia. Nu pe convergenţa (de mai scurtă sau mai lungă durată) a intereselor, care defineşte mediul de afaceri şi este subiect al dreptului privat. Ci pe această deschidere, întotdeauna risca(n)tă, a omului faţă de o problematică ce-l depăşeşte. Tocmai de aceea punându-ne în comun bucuriile şi spaimele, uimirile şi neînţelegerile, căutările şi eşecurile, baza relaţiei dintre noi trebuie să fie încrederea. În raport cu incompletitudinea mea funciară, ceilalţi mă întregesc şi mă susţin; abia împreună cu ei sunt ceea ce sunt cu adevărat. “Un homme seul est toujours en mauvaise compagnie” – spune un vechi proverb franţuzesc. La bonne compagnie, la seule bonne compagnie este întotdeauna comunitatea, acea comunitate care se bazează pe libertate, pe egalitate şi pe fraternitate (ca valori care structurează lumea noastră comună). În acest sens, ceea ce primează este ceea ce avem în comun şi, în mod particular, medierea universală pe care o face cu putinţă limbajul. A te exprima îngrijit, a numi adecvat ceea ce cauţi a sesiza, a păstra dialogul deschis ca o invitaţie adresată celuilalt de a-şi formula propria lui poziţie, a cultiva relaţia pe care dialogul o articulează – toate acestea sunt virtuţi civice prin excelenţă. Ce vedem în lumea noastră? Mai înainte de toate, idealul nostru este autarhia – familială sau tribală. Ceilalţi sunt (în buna logică a unui protocronism sartrian) iadul. Răul are un nume precis în lumea noastră: străinul (lingvistic, etnic, religios – oricine nu e ca noi).

A te încredinţa cuiva care e altfel e o formă a nebuniei. Te poţi, eventual înhăita cu un asemenea om, dar – e limpede – nu te poţi baza pe el. Drept care, relaţia – dacă e – e una a permanentei suspiciuni şi înclinări spre trădare. Trăim cotidian într-un excedent al neîncrederii – nu doar în ceilalţi, ci şi în noi înşine. De unde nevoia permanentă de a supralicita, ceea ce face să primeze nu comunul, ci diferenţa. Lumea noastră nu are discreţia unui loc liniştit, propice meditaţiei asupra a ceea ce ne leagă, ci e investită cu ostentaţia unor particularisme exarcebate care ajung să-şi reprezinte, caricaturizându-l, purtătorul. Dacă ar fi să exprimăm lucrul acesta în vechiul limbaj al filosofiei, am putea spune că – pe meleagurile noastre – esenţa e ocultată de accident, iar acesta din urmă dobândeşte atribute esenţializante.

Numai că exabarcerea particularismului nu doar împinge lucrurile către ridicol, ci şi blochează dialogul. Cînd omul îşi începe fiecare aserţiune cu “eu cred…”, “mie mi se pare…”, “şi eu am fost…”, “eu am făcut…”, e dificil să mai adaugi ceva. Experienţa omului nu poate fi negată. El şi-o prezintă direct ca expertiză. A-i spune că nu e – sau, cel puţin, nu e întotdeauna – aşa, ar fi luat ca o jignire personală. Şi, atunci, fie nu mai e nimic de spus, şi omul îşi pigmentează fiecare frază cu eu-l propriu, fie celălalt îi contrapune experienţele propriului eu, la fel de relevante ca şi celelalte. În fapt, e un dialog al surzilor. Fiecare are nevoie de “partener” doar ca auditor: povestea lui e atât de extrordinară încât merită să fie auzită de toţi. Dar, în general, nu are nevoie de poveştile altora (deşi, la o analiză mai atentă – dar cine s-o /mai/ facă? – multe dintre ele sunt încorporate în propria lui poveste care, fără ca omul să fie conştient de asta, dobândeşte proporţii mitologice). Incapacitatea de-a asculta e premisa imposibilităţii de a răspunde. Orice răspuns (precis şi adecvat) presupune o răspundere. O poveste personală e o pildă; răspunderea îi aparţine celui ce-o interpretrează. De aceea oamenii de aici sunt “calzi” şi volubili, “se” povestesc cu o uşurinţă care în alte părţi ar părea suspectă. Dar răspund foarte rar – şi destul de anapoda – uneori “reci” întrebărilor concrete.

Încă ceva, pe meleagurile noastre nu există fragilităţi (în spatele cărora se află, întotdeauna, meditaţia şi autointerogaţia); nu, noi avem doar certitudini. Pe care le afirmăm ritos şi când e şi când nu e nevoie. De aceea vorbim direct în concluzii: “deci…” Dacă cineva s-ar gândi să ne întrebe pe ce ne bazăm afirmaţiile, i-am închide gura răspunzând “pentru că aşa e”. Dar de ce e aşa? Aici una din două: sau pentru că aşa zic eu (şi cine spune altfel, se pune cu mine) fie, încă o dată, pentru că aşa e (şi, în acest caz, eu şi numai eu sunt ventrilocul destinului). E limpede că, la nivelul acesta, nu există nici o nevoie de dialog, ci doar de confirmare. Ceilalţi sunt în situaţia de a accepta necondiţionat adevărul pe care – în generozitatea mea – li-l împărtăşesc. Dacă au dubii cu privire la ceva, înseamnă fie că mă pun pe mine la îndoială, fie că nu sunt capabili să înţeleagă ce le spun. Să căutăm ceva – un sens, o clarificare – împreună? Nu, să caute dacă vor. Eu, eventual, îi “coordonez”. Ca mai ştiutor, ca om cu povestea, mi se cuvine rolul de şef.

Oamenii sunt – vorba lui Saint–Exupéry – asemeni piftiei, aceiaşi în toate direcţiile

E de la sine înţeles că, într-o asemenea situaţie, şi limbajul se privatizează şi ajunge “(car)casa” eu-lui propriu. Înainte de-a vorbi anapoda, oamenii vorbesc – fiecare – pre limba lor. Se poartă un amestec – foarte cool – de grai local (cât mai idiomatic cu putinţă) şi de anglicisme, de preţiozităţi uitate de dicţionar şi de terminologie IT şi, ocazional, vorba groasă (cea care, altădată, nu era rostită niciodată în prezenţa copiilor) marchează punctuaţia în frază. Pentru a ţine pasul cu debitul verbal cuvintele sunt scurtate, cu accentele deplasate şi, când nu merge nicicum, mai sunt şi sărite. Nu e nici o problemă, dacă e să înţeleagă ceva, celălalt poate deduce totul din patos şi din gesturi. Iar vocea ridicată şi tremoloul ţin loc de argumente. Totuşi, nu acesta e capătul de drum; pentru mulţi – şi asta spune multe despre şcoală – limbajul e pur şi simplu un obstacol în calea exprimării fireşti. Drept care oamenii practică (cu sau fără ştiinţă) “comunicarea nonverbală”. Vi s-a întâmplat şi d-voastră, bănuiesc, să primiţi o scatoalcă peste umăr, ca mărturie a unei reale aprecieri. Sau să nimeriţi, precum Don Quijote în palele morii de vânt, în bătaia braţelor ce descriu gesturi ample ale unei doamne bine proptită pe mijlocul străzii. Ori să vă pună pe fugă, pe trecerea de pietoni, câte un domn în maşină, deasupra căruia semaforul era roşu. Nu e nimic neobişnuit în toate acestea. Cum nu e nici vestimentaţia străzii, pe care cuvântul pitoresc o descrie foarte palid. E greu de ştiut dacă oamenii cred că “haina îl face pe om” sau, dimpotrivă, cred contrariul. (Ultima variantă are, totuţi, o mai mare doză de generozitate decât prima.) Pe vremuri, a te exprima însemna a te pune într-o formă cât mai riguroasă. Efectul acesteia era, asemeni taluzurilor de pe malul apelor, acela de-a imprima o direcţie felului de a fi al omului. La întâlnirea dintre natura proprie şi cultura regulii comune se năştea stilul, care se manifesta ca eleganţă. Eleganţă a prezenţei, eleganţă a limbajului, discreţie decantată în nuanţe care marcau rigoarea cu patina afectivităţii. Astăzi, a te exprima înseamnă pur şi simplu a fi aşa cum eşti – în absenţa oricărei reguli (percepută ca fiind coercitivă). Şi, cel mai adesea, oamenii sunt – vorba lui Saint – Exupéry – asemeni piftiei, aceiaşi în toate direcţiile.

Spaţiul public nu mai are funcţia medierii, nu mai e locul comun în care se defineşte acel comportament civilizat în virtutea căruia ne putem cu toţii recunoaşte ca cetăţeni. Mai curând a ajuns un soi de teren viran pe care ne ciocnim – elastic sau plastic – atunci când părăsim adăpostul spaţiului privat. Dovada cea mai bună e micul număr al celor care se plimbă, impregnaţi de atmosfera locului şi raritatea întâlnirilor şi conversaţiilor peripatetice. Marea majoritate a oamenilor “circulă” neutru, purtaţi de griji şi de obligaţii. Ca un corolar: mi se poate obiectiva faptul că, totuşi, şi în zilele noastre oamenii mai au un spaţiu al promenadei de plăcere: mall-ul. Nu prea cred. Mall-ul – ca loc de satisfacere al concupiscenţei consumerite – este mai curând o extensie a spaţiului privat; o variantă soft şi secularizată a celebrelor maisons closes din alte vremuri. Aici oamenii vin pentru a partaja o clipă proximitatea obiectului dorinţei lor şi, întrucât toţi sunt animaţi de pasiuni similare, nu doar că nu se mai ruşinează de ele, dar au găsit că e chic să şi le şi împărtăşească.

Să presupunem – de dragul demonstraţiei – că toate acestea sunt depăşite şi reuşeşti să angajezi un dialog (sau ceva care seamănă cu dialogul) cu omul din faţa ta. Cuvintele par a fi comune dar, cel mai adesea, veţi descoperi amândoi că acoperă alte experienţe. Cât despre timpul necesar pentru a media înţelegerea, nu-l veţi mai avea nici unul, nici celălalt. Şi asta pentru că, pe la noi, reîntâlnirea e un miracol mai mare decât întâlnirea însăşi. Oamenii sunt atât de prinşi cu ale lor, încât deşi îşi promit să continue discuţia tocmai începută, e limpede că se gândesc mai curând la viaţa drepţilor decât la cea de aici. Sigur, asta nu-i împiedică să facă planuri, să stabilească date şi să facă promisiuni. Scepticismul nostru sănătos şi balcanic ne îndeamnă să le acordăm încrederea cuvenită. Dar un străin ar fi, în mod cert, surprins. Pentru el cuvântul dat e chintesenţa onoarei (şi fundamentul contractului). Pentru noi e o vorbă dusă cu vântul. Sau, poate, e expresia distilată a Orientului: spui ceva, cât se poate de serios, privindu-l în faţă pe cel căruia-i vorbeşti, dar el – dacă înţelege – realizează că sensul mesajului tău este exact opusul a ceea ce ai spus. Gândiţi-vă, de pildă la punctualitate: spui – ne întâlnim la ora două. Numai că – lucru esenţial – nu ai precizat fusul orar la care te raportezi. Două (dacă ai norocul să fie azi) poate însemna oricât între opt dimineaţa şi opt seara. Cum între timp s-a inventat şi telefonul celular, valoarea cuvântului a fost complet bradată. Celularul îţi permite să rectifici la nesfârşit: “vin, sunt pe drum”, “nu pot ajunge acum, mai stai un pic”, “hai să vedem în altă zi”, “uite, m-am întîlnit cu X, te salută şi el”, “fac totul să ajung”, etc. Nu mai e nici o regulă; fiecare e prins în vertijul lui şi interacţiunea e, mai mult sau mai puţin, rezultatul hazardului. Oamenii – atunci când nu sunt direct interesaţi – îşi vorbesc în virtutea obişnuinţei, dintr-un soi de curtoazie protocolară, dar nu se simt anagajaţi de loc de cuvintele pe care le spun (de aceea ideea de contract e foarte relativă şi, după cum se vede, nesfârşit contestabilă). Acestea au o extremă gratuitate; nu numesc nimic concret, doar fac semn către o depărtare inaccesibilă. Apoi fiecare reintră în cadrilul problemelor care îl absorb complet. Lucrurile acestea sunt atât de comune, şi fiecare le facem atât de des, încât nimeni nu simte nevoia de-a se scuza când se pomeneşte faţă în faţă cu cel caruia i-a fixat o întâlnire neonorată. Dar probabil că şi celalălt uitase de ea.

Orasul si distractia

În fine, un ultim lucru: de ce se întîlnesc oamenii în lumea noastră? Din păcate nu ieşim în spaţiul public pentru a face ceva, ci doar pentru a ne zbengui puţin în peisajul carnavalesc al oraşului. De altminteri, dacă ar fi să dau o trăsătură dominantă a oraşelor de azi şi, cel mai probabil, o linie de viitor a lor, aceasta ar fi: ele devin din ce în ce mai mult un decor de carnaval (care, în lumea noastră aduce masiv a bâlci). Nu e vorba doar de înmulţirea teraselor, cafenelelor, restaurantelor, magazinelor (înmulţire accelerată de desele schimbări datorate imposibilităţii de a-şi plăti chiria), ci de modificarea întregului peisaj urban care nu mai converge în reperele lui tradiţionale (Biserica şi Primăria), ci se disperseză în policromia zogomotoasă a distracţiei. Nimic nu mai aduce a veghiul burg – cu bürger-ii lui respectabili, nici măcar mult criticatul bourgeois nu-şi mai are locul aici. Spaţiul e populat de yuppies ce practică the funny business şi care, blestemând sclavia coropratistă, descoperă luxul monarhic: plictiseala, pe care şi-l alungă regalian: căutând distracţia perpetuă. Aceasta pare a fi singurul lucru care-i (mai) adună. În rest, fiecare nu se gândeşte decât la locul lui în top, în orice top. Ideea de a face ceva împreună ne rămâne străină, pentru că prealabilul faptei – cuvântul şi gândirea ce-l subântinde – nu ne adune şi nu ne leagă.

Totul se decide potrivit unui cod al subînţelesurilor

Viaţa publică nu e nici rezultanta unei gândiri care să ne angajeze pe toţi, nici aceea a voinţe comune clar formulate şi nici continuarea unei făptuiri în care ne investim împreună. Dimpotrivă, pare mai curând o fatalitate – ceva ca ploaia, ca seceta – pe care o îndurăm resemnaţi. În definitiv, principala funcţie a oamenilor politici e aceea de-a ne permite să ne defulăm asupra lor tot insuportabilul propriei noastre existenţe. Atâta timp cât suntem într-un face-à-face cu “ei”, “noi” suntem opusul lor. Simpla lor prezenţă (cu toate atributele pe care i le cunoaştem şi pe care media ni le aminteşte zilnic) ne confortează în ideea că suntem buni şi că suntem victime inocente. Un motiv în plus ca să ne ignorăm comportamentul cotidian şi să trecem, cu inocenţa ignoranţei dobândite, de la jaz la manele. Oricât ar fi de ciudat, asta nu înseamnă că nu funcţionăm în lume. Dimpotrivă, “ne descurcăm” admirabil. Cum? Foarte simplu: atunci când avem o problemă sau un interes pur şi simplu suprimăm logica egalităţii (bazată pe isonomie) şi recurgem la străvechea ierarhie verticală a sclavului care se prezintă umil în faţa dominus-ului său. Şi cum (o ştim de la Hegel) şi stăpânul depinde de sclav, slugărnicia e – aproape invariabil – extrem de eficientă. Viaţa noastră politică, atât câtă e (la fel ca parte din “lumea de afaceri”) e structurată pe baza unor asemenea reţele clientelare în care nici cuvintele şi nici înţelesurile nu au nici o utilitate. Căci totul se decide potrivit unui cod al subînţelesurilor – ce reconstituie solidaritatea tribală – ai cărui purtători sunt mereu cu un pas înaintea spărgătorilor (tăcerii) din justiţie.

*

Personal nu cred în programele partidelor, în “valorile” şi în “ideile” lor directoare. Nu le contest, consider că şi acestea îşi au rolul lor şi acest rol poate fi unul important. Dar cred că, pentru a ajunge să-l înţelegem, drumul e foarte lung. El presupune, mai înainte de orice conturarea unui spaţiu public ca spaţiu al întâlnirii şi al dialogului. Iar acestea, la rândul lor, prespun, disponibilitatea, atenţia, răbdarea, rigoarea gândirii, acurateţea formulării, eleganţa exprimării, deschiderea spre prezenţa şi cuvântul celuilalt, onestitatea angajării, seriozitatea susţinerii angajamentului, umorul care polizează asperităţile şi generozitatea care anticipă viitorul. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie unuia acestea mi se par valorile civice fundamentale, cele pe care se poate construi o viaţă politică articulată. Cândva erau subsumate termenului de politeţe. Şi această politeţe era începutul politicii. La fel cum civilitatea era începutul civilizaţei. Ceea ce trebuie să decidem, fiecare dintre noi şi toţi împreună, este dacă acel timp este înapoia sau înaintea noastră. C’est ce que je crois fermement.

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. Dacă aveţi tăria de caracter să-i spuneţi copilului dumneavoastră lucruri concrete în sensul ultimului paragraf, vă credem. De pildă, că în clasă sau în şcoală sau într-o colectivitate se pot forma oameni peste medie, dar nu excepţionali, cel mult aceştia sunt acceptaţi până la un punct care depinde, desigur, şi de ei înşişi. Iar deficitul de competenţă stârneşte uşor alte frustrări.

    • Va multumesc pentru observatie. Ceea ce pot sa-i spun fiicei mele este faptul ca pe lume exista si jazz si manele, ca e bine sa le cunoasca si pe unele si pe altele, dar ca – pentru a fi un om adevarat – intr-o zi va trebui sa aleaga ce o reprezinta. Si din acea zi, va trebui sa-si respecte decizia. Caci daca nu, va fi ca piftia…

      Mihai Maci

      • De ce ar trebui ca fiica dumneavoastra sa fie „definita” de muzica pe care o asculta?
        Am prieteni care au biblioteci intregi de LP-uri si CD-uri (nu, nu exagerez) in care se gasesc atat inregistrari de jazz – cu toate curentele si „parfumurile” posibile – dar si muzica clasica, rock, pop, disco, „crooners” si… manele. Sunt ascultate toate, nu neaparat in mod egal ci in functie de ocazii. Si chiar nu cred ca masa de Craciun, cu slanina, tochitura si sarmale, „se cere” savurata impreuna cu sonatele pentru vioara ale lui Bach ;)
        Desigur, exista si varanta ca unii sa prefere un Craciun „traditional” cu somon fume, caviar Beluga si stiuca umpluta… la astea poate-ar merge Bach, dar pentru mine nu muzica ii defineste, ci meniul.

  2. Evident, chiar dacă doare această constatare generală, românul s-a născut predominant din ițari, ilice și fotă. Oricâte costume de firmă am îmbraca ostentativ, încercând să ne deghizăm cumva, brăcinarul iese liniștit și perfect vizibil de dedesubt. Ne punem „opincile” noi, folosite doar la sărbători, cele de stradă, și ieşim la plimbare până „în centru”. Ne-am născut gregari, fanfaroni, flecari (si/sau guralivi), adorăm să vorbim mult și în general fără rost și noimă și mai tot timpul neîntrebați. Folosim metafore și exagerăm în stil și formă, fără a avea un fond lexical conturat cumsecade, credem că suntem măcar sfertodocți, de cele mai multe ori greşit, și, culmea!, ne mândrim cu asta. Dar cu greu vom ajunge vreodată, nici prea curând, clasicele decenii (Brucan zicea de 20 de ani și râdeam superiori de el în ’90 – e, uite că s-au dus peste 25 si se mai duc încă…) sunt mult prea puţine probabil, sa fim nişte sârbi, nişte cehi, nişte polonezi sau măcar niște unguri (nu scot o vorbuliţă de nemţi, englezi, francezi). Măcar la atitudine și prestanţă, deocamdată. Că de nivel de trai…
    Dsepre politică și politicieni, blând spus –
    http://mnmlistro.blogspot.ro/2014/07/maimutoi-circari.html

    Probabil că singura noastră sansă este, așa cum Dvs ați mentionat, putină politețe. Poate și puțin mai mult minimalism în toate – http://mnmlistro.blogspot.com/2014/06/cvasi-majoritatea-prietenilor-rudelor.html

    Vă salut!

  3. Rezumatul rezumatului e simplu: lipsa unei educații autentice bazate pe responsabilitate. La români, la balcanici în general și la orientali și mai în general.

    Iar când Harald scrie pe Contributors că responsabilitatea personală e luată mult mai în serios la anglo-saxoni, imediat se trezesc 2-3 să-i explice cum au râs ei când au citit așa ceva. Și românilor le place responsabilitatea, cu condiția să le fie impusă doar celorlalți. Le plac amenzile și pedepsele ”usturătoare” (aplicate tot numai celorlalți, evident, iar termenul pus în ghilimele e cumva obligatoriu, sintagma completă vine de la sine).

    • Va multumesc pentru observatie. Asa e: a-ti dori o ordine stabilita de altii si pentru altii, la care tu nu participi (prin gand si prin fapta) poate fi inceputul oricarui autoritarism. Oare noi definim atitudinea civica doar ca simplul fapt de-a ne plange de derivele autoritarismului (mai ales cand acestea lovesc in interesele noastre)? Asta ar insemna ca percepem viata publica doar in negativ si nu stim cum sa ne adevam pozitivului ei.

      Mihai Maci

  4. …probabil ca politicienii romani cunosc originea latina a cuvantului „politete” si de aceea se feresc sa o practice ;) ca nu cumva sa fie asimilati la ceva uniform, netezit, slefuit….!? – ceea ce pentru ‘ai mandri si virili trebuie sa echivaleze cu adevarate slabiciuni!
    Mârlania este o enorma problema pentru Romania, si faptul ca cea mai buna pedagogie este si va ramane exemplul dat, joaca clar in defavoarea noastra!
    Dle M.Maci, articolul dvs atinge fiecare din punctele nevralgice ale acestui corp suferind care este natia romana contemporana, in marea ei majoritate! Va apreciez diagnosticul, cred ca este, nu doar bine exprimat, ci si corect, dar cand citesc finalul acestui remarcabil text: je tombe des nues! Spuneti „Ceea ce trebuie să decidem, fiecare dintre noi şi toţi împreună, este dacă acel timp este înapoia sau înaintea noastră. C’est ce que je crois fermement.” iar eu va spun ca la o asa concluzie „soft” chiar ca nu ma asteptam! Je reste effectivement sur ma faim si nu pot sa nu va intreb: tout ça pour ça?
    Ce faceti cu dictonul „aux gros problèmes, les gros moyens”? Sau nu considerati ca problemele pe care le expuneti atat de bine in acest text, sunt suficient de grave ca sa merite sa le cautati macar le début du commencement d’un semblant de solution, à peu près sérieuse?

    • Va multumesc pentru indemn. Asa am gandit si eu ultimul paragraf, cel la care va referiti. Depasirea metehnelor pe care am incercat sa le descriu presupune – cred eu – o decizie asumata si respectata. Fara indoiala, aici isi au si cuvintele locul lor, dar cred ca nu mai e, in primul rand, o problema discursiva, ci una de – cum sa-i spun? – lupta cu sine insusi, cotidiana, a fiecaruia dintre noi. Imi cer scuze, eu unul nu intrevad aici solutii sociale. Dar cred ca ceea ce e putin (desi greu) pentru fiecare, daca e pus impreuna, va deveni mult pentru toti.

      Mihai Maci

      • Dle M. Maci, va multumesc pentru atentia pe care ati acordat-o comentariului meu.
        Asa cum ati sesizat, pentru mine cuvintele sunt importante…foarte importante! Cred ca ele reprezinta primul si principalul mod de exprimare a ceea ce suntem si gandim, dar si cel mai simplu mijloc de a ne armoniza raportul permanent pe care-l intretinem cu noi insine, si cu cei din jur.
        Daca admitem ca limbajul este consubstantial cu gandirea, din care se hraneste si pe care o exprima constant, inseamna ca el ne reprezinta mai fidel decat o haina, o diploma sau chiar un anturaj! In acest context, vestea buna este ca ajunge sa vorbim frumos ca sa facem impresie buna! Vestea proasta e ca nu prea stim ce inseamna sa „vorbim frumos”, si atunci ne poate salva POLITETEA! Este un prim pas esential si simplu de realizat!
        Cred ca ne-am obisnuit (prost?) sa emitem, un pic prea des, judecati definitive bazate pe analize momentane, deseori simptomatice unor conflicte de tip: trecut-prezent, noi-altii, valoare-non valoare!
        Asa cum bine spuneati, dle M. Maci „ceea ce e putin (desi greu) pentru fiecare, daca e pus impreuna, va deveni mult pentru toti.”
        Daca ne-am da, deci, o veritabila sansa, si am incepe prin fi mai indulgenti (nu e o slabiciune!) si a cauta ceva bun, a-l declansa chiar!, acolo unde credem ca nu exista decat mediocritate si dezgust? Conditie non-negociabila:trebuie sa facem primul pas!
        Exemplu: de acum, voi saluta primul (prima), zambind, toti vecinii pe care-i intalnesc pe scara si in jurul blocului unde locuiesc, ca si orice persoana, chiar necunoscuta, care se afla in acelasi ascensor cu mine. Indiferent de reactia celorlalti, voi face la fel si maine.
        Pare cuiva ridicol? Iata 2 motive de razgandire:
        1.Merge!
        2.E complicat sa agresezi, sa injuri sau sa imbrancesti o persoana care-ti ureaza o zi buna, zambind! E posibil, dar ramane complicat…

  5. Acest concept, de „conturare a spaţiului public”, l-am mai întâlnit sub forma de „Refacerea spațiului moral”.
    Superb articol, felicitări, i-am dat share pe Facebook şi o să-l postez şi pe câteva forumuri unde sunt membru.

  6. Mi-aduc aminte de cartile lui Pierre Daninos: scria candva ca formula de salut anglo-saxona „How are you?” cu raspunsul invariabil „Fine, how are you?” este in mod paradoxal mai logica decat varianta franceza „Comment allez-vous?” urmata de o lunga descriere a patimilor respondentului.
    Ei bine, Daninos avea dreptate: atunci cand te intreb, din politete (ca tot s-a mentionat termenul) „Ce mai faci?” ma astept la un raspuns neutru – eventual cu precizarea evenimentelor importante – si nu la o descriere detaliata a vietii tale: CHIAR nu ma intereseaza, deci nu ma obliga sa ti-o spun!
    A intreba este politicos, a nu-ti descarca belelele (sau realizarile) in carca mea este la fel!

    • @iosiP, daca sunt absolut de acord cu dvs atunci cand spuneti ca etalarea vietii personale consecutiva formulei „ce mai faci?” reprezinta o lipsa elementara de politete, trebuie sa va amintesc ca francezii sunt cei care au inventat notiunea de „savoir vivre” ca sa reuneasca in 2 vorbe un model de comportament, si va asigur ca se straduiesc sa o aplice scrupulos in viata de zi cu zi!
      La intrebarea „comment allez-vous?” se raspunde (quasi-) invariabil „bien, merci, et vous?” si se re-raspunde „bien, merci!”.
      Intrebarea care „cere” explicatii suplimentare este „qu’est-ce que vous devenez?” or, si in acest caz se poate raspunde (repeta) „tout va bien, merci”.
      Probabil ca exista si exceptii care cauta orice prilej ca sa se confeseze, eu inca nu le-am intalnit, doar ca acestea nu au vocatie de a modifica regula, cea care privilegiaza discretia si rezerva in raporturile umane.

      • Da, mi-ati adus aminte de „qu’est-ce que vous devenez?”… cred ca voi relua cartile lui Daninos, sunt savuroase! Oricum, interventia mea nu s-a dorit a fi o critica la adresa culturii franceze (sunt mai francofon si francofil ca multi altii), ci doar o amintire despre un autor indragit acum multi ani si, mai ales, un comentariu despre cum interpretarea „ad literam” a intrebarilor de politete. Daca doriti, o contrapondere la continutul articolului, care pleaca, din cate am inteles, de la ipoteza ca nu mai exista dialog adevarat in spatiul public. Si da, sunt de acord cu autorul: acest dialog este aproape extinct, dar nu, nu sunt de acord cu autorul, in sensul ca fenomenul nu ma deranjeaza. Ba chiar mi se pare benefic…

    • Doar poluata, dar nu de televizor, ci de familie. Suntem crescuti – educati – „in familie”, de mame si bunici analfabete, pentru care termen „scoala” este echivalentul termenului „strain” din textul domnului Maci. E un sistem similar societatii turce de pana la revolutie, in care sultanii erau crescuti de mame ambitioase dar analfabete, rupte de societate si inculte, doar ca la noi sistemul a ajuns sa fie aplicat la scara nationala… In consecinta, televiziunea abunda de emisiuni „in familie”, de unde si titluri gen Acasa, Mireasa pentru fiul meu, etc. Practic televiziunile fac, majoritar,emisiuni „in familie” sau „in trib”, dar asta e un efect al sistemului, si nu o cauza…

      • … Nu intamplator societatea anglo-saxona (si cea franceza in periada ei de glorie!) a pus la punct sistemul internarii scolarilor: copiii pleacau de acasa la 10 ani, sau mai devreme, si mai veneau inapoi la 20, sau mai tarziu… in sistemul asta invatau totul, de la modul cum trebuie sa-si faca nodul la cravata pana la modul cum trebuie sa se comporte, sa invete, etc! Intr-un cuvant, erau educati pentru societate, de societate… numai cei din clasele sarace, care nu aveau posibilitati, isi cresteau copiii la scolile comunale, cu program scolar de cateva ore pe zi; la noi acesta e sistemul general, ori asta inseamna ca scoala e prezenta putin in viata copiilor, iar familiile, cu lipsurile, indisciplina si ramanerile lor in urma, joaca rolul principal! Nici macar educatia sportiva, pe care contau comunistii, nu mai joaca astazi vreun rol; locul ei a fost luat de sala de fitness, echivalentrul mallului in ceea ce priveste cultura sportului! P

  7. Domnule profesor,
    Articolul Dvs. m-a impresionat prin aptitudinea Dvs. de cunoastere a sufletului uman ,prin corecta si echilibrata Dvs. interpretare a comportamentului omului in diversele si concretele
    situatii ale vietii. Desigur , folosirea ratiunii , a chibzuintei, prin cuvintele pe care le folosesti sunt cele mai benefice pentru a inchega un dialog si a induce increderea reciproca. Cu toate acestea, gresim,eu insumi fiind una dintre acestea. Acum m-am hotarat, am ales ceea ce ma reprezinta, jazz-ul , nu manelele . Reantalnirea cu celalalt inseamna pentru mine in mod concret puterea de a trece peste orgoliul propriu ,de a-l intelege si a-l cunoaste mai bine pe interlocutor si de a fi sincer cu acesta, respectandu-i modul de a fi, introvertit sau extrovertit , gandirea ,dorintele, sentimentele si timpul de lucru, timpul liber.Sunt lucida, depinde de mine in cea mai mare parte sa reusesc sa port un dialog si nu va fi usor.Sper insa sa am intelegere din partea celuilalt in aceasta dorinta, datorita gandurilor bune si hotararii luate, cu ajutorul carora pornesc la drum.

    • Oana, e o contradictie in ceea ce spui. Jazzul nu e doar un gen muzical, ci un fel de-a fi. A fi jazz inseamna toleranta si intelegere, libertate si improvizatie, dar si concizie si precizie, e si dragoste si ura, e si bine si rau, intr-un cuvant, e viata. Deci, n-ai cum sa alegi jazzul in detrimentul manelelor. Manelele fac si ele parte din jazz, ca sa zic asa.

  8. Domnule Maci,

    cu tot respectul, nu mai faceti paralele implicand un domeniu care, probabil, va este strain. Riscati sa nu vi se ia in serios adevarata constructie pe care doriti sa o puneti in valoare.

    In ceea ce priveste muzica, cum bine spunea Richard Oschanitsky, e de doar de feluri, buna sau proasta. Exista jazz, bun si prost, manele, bune sau proaste, sau muzica clasica si ea la fel, buna si proasta. Atat.

    Ascultam ce ne pica bine si cand ne pica bine. Ar trebui sa incetam sa ne mai dam ochii peste cap cand e vorba de muzica hip hop, sau altceva decat muzica academica.

    • Am incercat sa fac abstractie de antinomia artificiala „jazz – manele” si sa ma limitez la ideea sugerata de catre autor, in care cele doua „genuri” muzicale sunt folosite in mod simbolic.
      Cat despre jazz, sunt de acord cu dumneavoastra: domnul Maci cunoaste jazzul cam la fel cum cunosc eu ecologia, adica daca-ti place si esti pentru „e de bine” :)

  9. Felicitari, pentru inca un articol pe care l-am citit pe nerasuflate! Am plecat din Romania de aproape o decada si desi revin destul de des in tara, sunt mereu surprinsa de aciditatea dezlantuita de indrazneala de a avea o opinie contrara vorbitorului. Intr-adevar, lucrurile nu se dezbat, ele sunt spuse, si apoi reafirmate pe un ton fie tipator, fie de mahala (desi mahalaua are si ea logica ei), fie un ton de lehamite, fie insotit de condescendenta lui ‘n-ai inteles nimic!’. Asta poate pentru ca sunt femeie… si mi se aduce aminte de acest status ori de cate ori ma priped sa am o opinie in spera publica balcanica.

    Cum spuneam, mi-a placut articolul. ‘And to pay my 50 cents’, as avea si o remarca. Referitor la ‘orasul si distractia’, si iesirile in spatiul public. Nu vad nimic problematic in schimbarea peisajului urban si inmultirea teraselor, cafenelelor, magazinelor. Si nici in magnetismul cu care acestea atrag oamenii. Orasul este un spatiu locuit, nu doar unul vizitat, si la fel ca si oamenii, orasul se schimba. Centrele lui se schimba (vezi Saskia Sassen on the global city). Daca in urma cu ceva timp centrele acestuia erau primaria si biserica, este pentru ca aceste institutii aveau o oarecare rezonanta, o oarecare legitimitate – pe care chiar m-as bucura daca si-ar pierde-o in zilele de astazi. Iar faptul ca oamenii/tinerii prefera terasa si nu biserica poate fi atribuit unei rezistente subconstiente impotriva unor institutii publice, in acest caz religioase si birocratice, care isi pierd din relevanta. Si nu m-as grabi in a detrona terasa/ barul, la urma urmei acestea au produs mult mai multa valoare – literara, artistica etc – decat biserica. Hemingway, Twain, Sartre, de Bouvoir si-au scris capodoperele prin restaurante si baruri… cafenele si scandaluri… Sunt locuri unde oamenii se intalnesc, beau un pahar, barfesc, discuta, se cearta, se impaca, ci cateodata creaza si ceva original. Pentru ca barul nu cenzureaza si nu limiteaza liberul discurs. El e un spatiu public care faciliteaza originalul. Iar Berlinul e un exemplu perfect.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro