marți, noiembrie 24, 2020

Politicieni, ziarişti şi diplomaţi implicaţi în relaţiile dintre România şi Republica Federală Germania (1966)

Din analiza cronologică a evenimentelor care au avut loc în anul 1966, în relaţiile dintre România şi Republica Federală Germania, rezultă faptul că au existat acţiuni de dezvoltare a lor în direcţii convergente. În primul rând, este vorba despre evenimente oficiale, care au fost aduse la cunoştinţa celor două naţiuni şi opiniei publice internaţionale în perioada respectivă. Un exemplu în acest sens este vizita efectuată de Gheorghe Cioară în Republica Federală Germania (17-26 mai 1966). Ministrul Comerţului Exterior a onorat astfel invitaţia pe care Kurt Schmücker a trimis-o la 18 februarie 1966, printr-o scrisoare.

În documentul respectiv, ministrul Economiei al R.F.G. a precizat: „Spre a vă putea oferi o impresie asupra ţării noastre, sunt dispus, în cazul când o veţi dori, a vă prezenta câteva uzine germane şi a corespunde, după posibilitate, şi altor cereri de vizitare”. Drept urmare, Gheorghe Cioară a avut posibilitatea să discute, în cursul vizitei din luna mai 1966, cu reprezentanţi ai companiilor „Gutenhoffnungshütte”, „Schleeman”, M.A.N., „Grundig”, „Kirchfeld”, „Siemens Schukert Werke”, „Siemens Reiniger Werke”, „Klöckner Humbold Deutz”, „Salzgitter”, „Lurgi AG”, „Krupp”, „Höchst”, „Mannesmann”, „Hösch AG”, „Didier Werke”, „Wolf”, „Standard Übersee Handel”, „Movema”, „Ridelmiel-Humboldt-Bor”, „Ferrostaal”, „Bayerische Gesellschaft für Marktforschung und Internationalen Händel”, „AEG” şi „Fendlinger Optische Glaswerke”.

În cadrul acţiunilor de organizare a vizitei ministrului Gheorghe Cioară în Republica Federală Germania s-a implicat activ Berthold Beitz, un reprezentant al industriei vest-germane care, anterior, desfăşurase alte acţiuni asemănătoare în scopul încheierii de acorduri comerciale între cele două ţări şi pentru înfiinţarea de reprezentanţe comerciale în România (la Bucureşti) şi Republica Federală Germania (la Frankfurt pe Main).

În al doilea rând, în acel an au avut loc discuţii şi contacte între cele două părţi, care nu au fost aduse la cunoştinţa publicului, în cursul cărora s-au analizat stadiul de dezvoltare a relaţiilor reciproce şi modalităţile de îmbunătăţire a acestora. În cadrul acţiunilor respective au fost implicaţi diplomaţi din ambele state, ziarişti din R.F.G. şi membri ai aparatului comunist de propagandă din România.

În al treilea rând, în R.F.G. existau deja discuţii în cercurile politice privind stabilirea de relaţii diplomatice cu România. De aceea, putem să presupunem că ziariştii vest-germani care au ajuns în România, în 1966, erau conştienţi de rolul pe care îl puteau juca, în contextul liniei generale pe care guvernul de la Bonn dorea să o aplice în relaţiile lor cu autorităţile comuniste de la Bucureşti. Valorificarea unor informaţii confidenţiale de către jurnaliştii respectivi nu era condamnabilă deoarece, probabil, o parte dintre acestea au fost oferite cadou de anumiţi politicieni vest-germani – interesaţi să stabilească relaţii diplomatice nu doar cu România, ci şi cu alte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Un prim exemplu în acest sens îl constituie vizita efectuată în luna martie 1966, în România, de o o echipă de filmare condusă de dr. Fritz G. Zeilinger – care lucra la programul 3 al televiziunii publice din R.F.G. Acesta îşi propusese să realizeze un film documentar şi a fost încântat de interviul pe care i l-a acordat directorul Uzinei „Tractorul” din Braşov. O opinie diferită a avut-o însă despre interviul realizat cu Titus Cristureanu, deoarece răspunsurile acestuia au fost prea generale. Fritz G. Zeilinger se aşteptase ca vicepreşedintele Camerei de Comerţ a României să prezinte concret rezultatele obţinute de autorităţile comuniste de la Bucureşti la exporturile de produse româneşti, în special în relaţiile comerciale cu R.F.G. – fapt ce nu s-a petrecut.

În cursul convorbirii din 29 martie 1966 cu oaspetele german, Petre Iosif a încercat să ofere o explicaţie pentru situaţia constatată de dr. Fritz G. Zeilinger. După ce l-a lăudat pe Titus Cristureanu, directorul adjunct al Direcţiei Presă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe a afirmat că vicepreşedintele Camerei de Comerţ a României „a urmărit probabil să dea răspunsuri privind poziţia noastră principială faţă de problemele ridicate”. Explicaţia respectivă era greu de crezut deoarece secretomania autorităţilor comuniste de la Bucureşti domina relaţiile lor cu ziariştii din statele capitaliste dezvoltate. În acest spirit, oaspetelui vest-german nu i s-a permis „filmarea preotului [Keintzel] de la Biserica Neagră [din Braşov]; ziaristului să i se arate că hotărârea sa de a nu prezenta şi viaţa minorităţii germane din România (în filmul său documentar – nota P. Opriş) nu cere de fapt nici realizarea acestui interviu”.

În cadrul aceleiaşi întâlniri, Petre Iosif l-a convins pe dr. Fritz G. Zeilinger să renunţe la titlul noului film documentar pe care dorea să îl realizeze („Imaginea culturii germane în România”), să nu mai prezinte doar viaţa minorităţii germane existente în România şi să nu mai realizeze un interviu la sediul redacţiei ziarului minorităţii germane din România, „Neuer Weg”. Totodată, directorul adjunct al Direcţiei Presă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe a propus ca în noul film documentar, planificat de dr. Fritz G. Zeilinger, să fie prezentată, în primul rând, viaţa culturală din România, iar operele reprezentative ale culturii germane din ţară să apară alături de cele româneşti şi de cele ale culturii universale.

Documentele descoperite până în prezent în arhivele din România nu ne dezvălui eventualele intenţii ascunse ale jurnalistului vest-german. Flexibilitatea sa faţă de propunerile de cenzură artistică făcute de Petre Iosif are însă o explicaţie: dr. Fritz G. Zeilinger ştia poziţia autorităţilor comuniste de la Bucureşti în conflictul ideologic existent între Republica Democrată Germană şi Republica Federală Germania, precum şi faţă de problema Berlinului Occidental. Dornic să realizeze un film documentar în care să menţioneze despre comunitatea germană aflată în România şi să ia contact cu membrii acesteia, jurnalistul vest-german a acceptat totuşi condiţiile comunicate de Petre Iosif şi, putem presupune, stabilite anterior de către autorităţile comuniste de la Bucureşti pentru cazurile în care ziariştii şi echipele de filmare din statele occidentale, capitaliste, veneau în România pentru a realiza filme documentare.

Din păcate, documentele din arhivele româneşti nu ne dezvăluie dacă dr. Fritz G. Zeilinger intuia sau ştia despre obiectivul urmărit de autorităţilor de la Bonn: stabilirea de relaţii diplomatice între R.F.G. şi România până la sfârşitul anului 1966. Cert este faptul că ziaristul german a acceptat propunerile făcute de Petre Iosif şi a afirmat că nu doreşte ca proiectele sale profesionale să afecteze relaţiile dintre cele două ţări. Dr. Fritz G. Zeilinger aştepta în acel moment aprobarea autorităţilor de la Bucureşti pentru a realiza un film documentar despre „România în cadrul economiei energetice europene”, iar următorul său proiect avea ca scop, aşa cum am menţionat, prezentarea culturii germane din România.

După o lună de zile de la audienţa acordată lui Fritz G. Zeilinger, Petre Iosif l-a primit pe Hans-Georg Otto (23 aprilie 1966). Redactorul publicaţiei săptămânale vest-germane „Handelsblatt” a prezentat atunci mulţumirile sale pentru faptul că Direcţia Presă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe a organizat interviurile pe care le-a dorit cu Gheorghe Cioară (ministrul Comerţului Exterior) şi Anton Breitenhofer (redactorul-şef al ziarului „Neur Weg”, care se publica în România pentru minoritatea germană). Dialogul dintre Petre Iosif şi Hans-Georg Otto s-a desfăşurat mai departe conform canoanelor ideologice ale regimului comunist de la Bucureşti, fără răspunsuri originale din partea directorului adjunct al Direcţiei Presă a Ministerului Afacerilor Externe. Acesta doar a reamintit principiile politicii externe româneşti şi modalitatea în care erau aplicate.

Situaţia respectivă s-a repetat la 16 mai 1966, când Petre Iosif l-a primit în audienţă pe Harri Hamm, redactor la cotidianul „Frankfurter Allgemeine Zeitung”. Oaspetele vest-german a afirmat că existau discuţii la nivel politic în R.F.G., referitoare la posibilitatea stabilirii de relaţii diplomatice cu România şi la eventualele consecinţe negative pe care le-ar fi creat noua situaţie pentru autorităţile de la Bucureşti, în relaţiile lor cu Uniunea Sovietică. Directorul adjunct Petre Iosif a repetat atunci că românii nu se amestecau în situaţia politică a altor ţări, iar România era un stat independent şi îşi stabilea singură politica externă. Prin acest mesaj se încerca o abordare din interiorul alianţei politico-militare din care România făcea parte şi, în acelaşi timp, se afirma o autonomie prin menţionarea intereselor naţionale – care nu puteau să coincidă mereu cu unitatea de comandă şi de acţiune în cadrul blocului politic sovietic. Pe bună dreptate, autorităţile comuniste de la Bucureşti doreau să dezvolte relaţiile lor economice cu Republica Federală Germania (care se afla pe primul loc în schimburile comerciale ale României cu statele capitaliste), însă erau foarte atente şi la mesajele liderilor de la Moscova, pentru a nu pune în pericol unitatea alianţei politico-militare din care făceau parte.

O asemenea ambivalenţă în politica externă putea fi constatată şi în relaţiile dintre Polonia şi Republica Federală Germania. De exemplu, pe de-o parte, la Varşovia a fost semnat la 10 mai 1966 un protocol adiţional la acordul comercial polono–vest-german încheiat la 7 martie 1963 şi care era valabil până la 31 decembrie 1969. Prevederile din noul document aveau ca obiectiv creşterea cu circa 20% a schimburilor comerciale dintre cele două state, comparativ cu nivelul atins în anul 1965. Pentru Polonia, documentul respectiv a permis extinderea în R.F.G. a exporturilor proprii de utilaje, nave, motoare electrice, produse chimice, televizoare, aparate de radio şi diferite produse de uz casnic.

Pe de altă parte, autorităţile comuniste de la Varşovia nu acceptau, în acel moment, stabilirea de relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania deoarece considerau că autorităţile de la Bonn trebuiau, mai întâi, să recunoască inviolabilitatea graniţei de vest a Poloniei – stabilită în vara anului 1945 la conferinţa de la Potsdam.

La rândul lor, autorităţile ungare au fost interesate să-şi dezvolte legăturile economice cu Republica Federală Germania începând din 1963, când guvernul de la Bonn a aprobat încheierea unor acorduri comerciale cu toate ţările socialiste din Europa – fără stabilirea de relaţii diplomatice. Drept urmare, exporturile ungare în R.F.G. au crescut şi aproximativ 60% din acestea au fost alcătuite din produse agro-alimentare în anul 1966. La rândul lor, autorităţile vest-germane au sprijinit schimburile economice cu Ungaria prin acordarea de credite, pe un termen maxim de 5 ani.

Deoarece autorităţile comuniste de la Budapesta doreau să dezvolte relaţiile cu R.F.G. prin creşterea schimburilor comerciale, în oraşul Győr a început în anul 1967 o operaţiune amplă de amenajare a unui spaţiu de producţie, pe o suprafaţă de 28.000 m2, unde s-au instalat echipamente şi utilaje moderne, vest-germane. Primele punţi pentru motoare, necesare autocamioanelor MAN, s-au asamblat doi ani mai târziu, sub licenţă, în acel spaţiu, iar până în 1973 au fost realizate 100.000 de punţi la uzina Rába din Győr. În paralel, începând din anul 1970 au fost fabricate în producţie de serie autocamioane MAN, echipate cu motoare Diesel de 215 CP – realizate în aceeaşi uzină. Pe parcursul a şase ani (1969-1975) s-au montat 50.000 de motoare, iar producţia de camioane şi propulsoare pentru acestea a continuat inclusiv printr-o cooperare cu uzina ROMAN din Braşov – care a livrat cabine de autocamioane în schimbul motoarelor şi punţilor fabricate la Győr.

Colaborarea în domeniul economic dintre Ungaria şi Republica Federală Germania nu s-a limitat la producţia de autovehicule sub licenţă MAN. În luna septembrie 1966, autorităţile de la Budapesta au aprobat ca reprezentanţii uzinei de autocamioane, autobuze şi motoare „Csepel” să încheie un acord de cooperare cu companiile vest-germane „Krupp” şi „Grundig”, în scopul fabricării în Ungaria a unor modele de strunguri cu comandă-program. Instalaţia electronică urma să fie livrată de „Grundig”, firma „Krupp” realiza o parte dintre piesele şi sculele necesare, iar partea ungară asigura postamentele pentru strunguri şi montajul final al lor.

Revenind la contactele din anul 1966, dintre autorităţile comuniste de la Bucureşti şi jurnaliştii vest-germani, putem remarca prezenţa inedită a lui Rüdiger Freiherr von Wechmar la activităţile oficiale organizate la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Bucureşti, 4-6 iulie 1966). Acesta a ajuns în capitala României în calitate de corespondent special al postului vest-german de televiziune ZDF, în condiţiile în care îndeplinea funcţia de şef al biroului de la Viena al acelei instituţii de presă. Două săptămâni mai târziu, el s-a prezentat într-o audienţă la Victor Florescu, director adjunct al Direcţiei Presă din Ministerul Afacerilor Externe, pentru a exprima mulţumirile sale pentru sprijinul acordat de către autorităţile române la reuniunea respectivă.

Discuţia care a avut loc la 21 iulie 1966 cu oaspetele vest-german a fost marcată de o autovictimizare din partea lui Victor Florescu, specifică pentru autorităţile comuniste de la Bucureşti: „unii ziarişti străini caută să sublinieze în materialele lor doar aspectele negative, pentru care, de fapt, nu este vinovat regimul actual”. Drept urmare, Rüdiger Freiherr von Wechmar a afirmat că „el s-a străduit să prezinte obiectiv realităţile din România, iar dacă uneori în filmele sale au apărut aspecte care nu au fost pe placul părţii române, el le-a discutat la timpul potrivit”. Apoi, el a precizat că dorea să revină la Bucureşti în luna următoare, pentru a realiza un film documentar în care să includă câteva secvenţe de la demonstraţia care se organiza cu prilejul zilei naţionale (23 august), după care pleca în vacanţă pe litoralul românesc, împreună cu familia sa.

O nouă vizită a sa în România urma să aibă loc în septembrie, cu prilejul sosirii la Bucureşti, într-o vizită oficială, a lui Kurt Schmücker, ministrul Economiei al R.F.G. (4-7 septembrie 1966). Rüdiger Freiherr von Wechmar intenţiona să realizeze atunci un film documentar, apoi dorea să ajungă la Galaţi, în luna noiembrie 1966, pentru a-i filma pe specialiştii vest-germani care participau la operaţiunile de instalare şi punere în funcţiune a utilajelor şi echipamentelor cumpărate din R.F.G. pentru combinatul siderurgic „Gheorghe Gheorghiu-Dej”. Filmarea s-a încheiat la începutul lunii decembrie şi Rüdiger Freiherr von Wechmar i-a mulţumit lui Petre Iosif pentru colaborare, în cursul unei audienţe care a avut loc la 7 decembrie 1966, la Bucureşti.

Un alt contact al autorităţilor comuniste de la Bucureşti cu un reprezentant al presei vest-germane a avut loc la 12 iulie 1966. Acesta este important deoarece, în cursul discuţiei cu Mircea Bec şi Teofil Bălaj, Hans Werner Kettenback a menţionat că „stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Republica Federală Germania este numai o problemă de timp. Se pare că totul depinde de problema Berlinului Occidental”. Discuţia redactorului-şef al ziarului „Kölner Stadt-Anzeigers” cu cei doi secretari III din Direcţia Presă a Ministerului Afacerilor Externe a avut loc în contextul în care, la Bucureşti, se desfăşuraseră consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (4-6 iulie) şi întâlnirea liderilor politici din statele membre ale C.A.E.R. (7 iulie 1966).

Hans Werner Kettenback a sosit la Bucureşti după încheierea celor două evenimente politice internaţionale pe care le-am menţionat. În anul precedent, acesta obţinuse titlul de doctor la Universitatea din Köln, cu o temă referitoare la teoria lui Vladimir Ilici Lenin privind imperialismul. În calitate de corespondent special al ziarului pentru care lucra din anul 1964, Hans Werner Kettenback a dorit să obţină un interviu în luna iulie 1966 cu un reprezentant de rang înalt al autorităţilor de partid sau de stat din România. Tema interviului pentru care s-a deplasat la Bucureşti se referea la propunerea liderilor ţărilor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia de a se convoca o conferinţă europeană, în cadrul căreia să fie discutate problemele privind asigurarea păcii şi securităţii în Europa.

Secretarul Mircea Bec i-a comunicat ziaristului vest-german, la întâlnirea din 12 iulie 1966, faptul că interviul solicitat nu putea fi realizat în acel moment deoarece liderii politici români erau foarte ocupaţi în acea perioadă de vacanţă. Răspunsul respectiv l-a nemulţumit pe Hans Werner Kettenback şi, drept urmare, autorităţile comuniste de la Bucureşti i-au aprobat un program de vizite şi întrevederi la câteva instituţii din ţară, inclusiv o audienţă la ambasadorul Corneliu Bogdan, directorul Direcţiei III Relaţii din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

În paralel, diplomaţii ambelor state erau mai activi în procesul de dezvoltare a relaţiilor româno–vest-germane. De exemplu, la 25 martie 1966, şeful ad-interim al Reprezentanţei Comerciale de la Bucureşti a Republicii Federale Germania a predat la Ministerul român al Afacerilor Externe o notă a guvernului de la Bonn, privind problemele dezarmării şi securităţii europene. Cu acel prilej, demnitarul vest-german a menţionat faptul că „la Bonn ar fi salutată o vizită a ministrului de Externe român în R.F.G. (subliniere în nota românească de informare)”.

Dialogul dintre reprezentanţii celor două ţări referitor la extinderea relaţiilor culturale s-a intensificat şi, la 13 aprilie 1966, şeful ad-interim al Reprezentanţei Comerciale a Republicii Federale Germania la Bucureşti a prezentat oficial propunerea guvernului de la Bonn privind încheierea unui acord cultural – de care erau interesate şi autorităţile române.

Secretarul de Stat Rolf Lahr a ajuns la Bucureşti în luna mai 1966 şi a abordat direct tema vizitei în R.F.G. a ministrului român al Afacerilor Externe. De asemenea, secretarul de Stat din Ministerul vest-german de Externe a dorit să cunoască opinia autorităţilor de la Bucureşti privind încheierea unui acord bilateral, în scopul plecării în R.F.G. a circa 50.000 de cetăţeni români de naţionalitate germană, în decurs de trei ani. În acest sens, guvernul de la Bonn era în măsură să acorde despăgubiri statului român pentru eventualele daune materiale pe care le-ar fi provocat plecarea cetăţenilor respectivi din România.

Autorităţile comuniste de la Bucureşti au tratat cu multă precauţie mesajul privind vizita în R.F.G. a ministrului român al Afacerilor Externe şi au hotărât să amâne un răspuns tranşant, în cazul în care reprezentanţii vest-germani reveneau la acel subiect şi prezentau inclusiv o invitaţie oficială pentru vizitarea Republicii Federale Germania de către Corneliu Mănescu.

În ceea ce priveşte răspunsul la cea de-a doua problemă abordată de Rolf Lahr, acesta a fost comunicat imediat: rezolvarea în mod pozitiv a cererilor de plecare se putea face doar în cazuri individuale şi numai din considerente umanitare.

La solicitarea părţii vest-germane, exprimată oficial la 24 mai 1966 de dr. Ekkehard Hallensleben (al treilea locţiitor al şefului Reprezentanţei Comerciale a R.F.G. la Bucureşti), autorităţile române au fost de acord cu desfăşurarea în capitala României a unor convorbiri neoficiale privind încheierea Acordului de colaborare culturală şi ştiinţifică între cele două state. Discuţiile respective au avut loc în perioada 7-9 iunie 1966 şi la acestea au participat Dumitru Aninoiu, I. Anghel, M. Constantinescu, I. Lupu (referent la Direcţia III Relaţii şi translator), Joachim Peckert (şeful Oficiului de Schimburi Cultural-Ştiinţifice ale R.F.G. cu ţările socialiste), Marschall von Biberstein (expert juridic în Ministerul Afacerilor Externe al R.F.G.), dr. Ekkehard Hallensleben şi Franz Drutschmann (locţiitor al şefului Reprezentanţei Comerciale a R.F.G. la Bucureşti).

Misiunea pe care delegaţia vest-germană trebuia să o îndeplinească era de a afla poziţia autorităţilor de la Bucureşti privind menţionarea Berlinului Occidental în acordul cultural şi ştiinţific pe care cele două părţi doreau să îl discute şi să îl încheie în vara anului respectiv. În opinia autorităţilor de la Bonn, o discuţie preliminară era necesară pentru a se evita un eşec în cursul tratativelor oficiale. De aceea, reprezentanţii săi au propus, în ultimă instanţă, în cadrul discuţiilor din 7-9 iunie 1966, „să nu se scrie nimic în legătură cu clauza Berlinului Occidental, eliminându-se astfel articolul 18 din proiectul vest-german şi articolul 16 din proiectul român”. Se ajungea în felul acesta la un compromis acceptabil pentru ambele părţi, care intra însă în contradicţie cu opinia autorităţilor est-germane – care considerau că li se încalcă drepturile pe care le aveau în calitate de unici reprezentanţi ai naţiunii germane (o expresie politică pe care o foloseau şi autorităţile de la Bonn).

După trei zile de discuţii neoficiale a fost acceptată soluţia propusă, în ultimă instanţă, de Joachim Peckert şi Marschall von Biberstein. Pe bună dreptate, reprezentanţii autorităţilor de la Bucureşti erau convinşi de faptul că partea vest-germană dorea să încheie acordul cultural şi ştiinţific în scopul dezvoltării relaţiilor bune dintre cele două ţări, exista un interes pentru finanţarea schimburilor culturale reciproce în condiţii avantajoase şi, putem presupune, ambele părţi se gândeau deja la posibilitatea de a utiliza aceeaşi soluţie în discuţiile privind stabilirea de relaţii diplomatice la nivel de ambasadă, în lunile care urmau.

Soluţia discutată şi acceptată de reprezentanţii celor două state, în cursul convorbirilor neoficiale desfăşurate la Bucureşti în perioada 7-9 iunie 1966, a fost confirmată la 5 septembrie 1967 de Kurt Schmücker şi Corneliu Mănescu – în timpul vizitei efectuate de ministrul Economiei al R.F.G. în capitala României. Cu acel prilej, Corneliu Mănescu a anunţat că va onora cu plăcere invitaţia pe care a primit-o de la Gerhard Schröder, ministrul vest-german al Afacerilor Externe, pentru a efectua o vizită la Bonn. Pe bună dreptate, un asemenea eveniment era considerat esenţial de către ambele părţi, pentru a se continua discuţiile în scopul stabilirii de relaţii diplomatice între cele două state în cel mai scurt timp, iar în presa vest-germană din septembrie 1966 au existat comentarii pozitive despre importanţa vizitei pe care Kurt Schmücker a efectuat-o la Bucureşti.

În actualul stadiu al cercetării noastre putem să înaintăm ipoteza conform căreia intenţia de a stabili relaţii diplomatice între cele două state şi termenul foarte scurt pe care l-au hotărât autorităţile politice de la Bonn (sfârşitul anului 1966) au fost intuite sau cunoscute la Bucureşti de către un număr extrem de mic de persoane. În felul acesta s-ar putea explica atitudinea rigidă pe care au avut-o membrii Direcţiei Presă din Ministerul român al Afacerilor Externe, în discuţiile pe care le-au avut în anul 1966 cu ziariştii vest-germani care au vizitat România pentru realizarea unor filme documentare sau pentru obţinerea unor interviuri cu liderii politici români.

Prin aprobările date în astfel de cazuri şi limitele anunţate în cursul audienţelor acordate, membrii aparatului românesc de propagandă au încercat să-i determine pe jurnaliştii vest-germani să realizeze nişte filme documentare numai cu imagini pozitive. Astfel, prezentarea în străinătate a României se baza pe o cosmetizare a vieţii cotidiene din ţară, inclusiv prin negarea unor realităţi evidente – care puteau să îl deranjeze pe liderul suprem al Partidului Comunist Român, dacă ar fi aflat că ziariştii străini care au vizitat România au realizat nişte filme cu accente critice la adresa regimului dictatorial de la Bucureşti.

De exemplu, în timpul audienţei pe care i-a acordat-o lui Rüdiger Freiherr von Wechmar la 5 septembrie 1966, directorul adjunct Petre Iosif a criticat filmul documentar „România 1966”, realizat în iulie 1966 de şeful biroului de la Viena al postului de televiziune ZDF şi difuzat la 25 august 1966 în R.F.G.: „comentariul [din film] este dominat de aprecierea cu privire la existenţa unui «val naţional» în România, de punerea pe acelaşi plan a unor noţiuni ca naţionalism şi patriotism, insinuarea cu privire la o pretinsă existenţă a unor atmosfere «antisovietice», despre apariţia recentă a luptei pentru independenţă naţională în contextul antisovietic. Ca o obsesie este reluată apariţia Arcului de Triumf, ca un vestigiu al vechei (sic!) dependenţe faţă de Franţa, şi imaginea „Casei Scânteii”, prezentată cu aprecierile bine cunoscute de «tort de ciocolată», stil «impus în vremea dominaţiei sovietice». Impresia de obsesie se datoreşte faptului că aceste imagini, cu aproape acelaşi comentariu, revin la al 2-lea sau al 3-lea film al lui Wechmar. Iar aprecierile cofetiere sunt un ecou întârziat al unor speculaţii frecvente în urmă cu 2-3 ani în presa occidentală. S-ar putea ca pe însuşi spectatorul vest-german să-l obosească. În orice caz, repetăm, asemenea detalii nu adaugă nimic valorii reale a filmului”.

Drept urmare, se poate considera că protocronismul în cultură nu a apărut instantaneu în România, la mijlocul anilor ’70. Au existat persoane în structurile superioare ale sistemului românesc de propagandă care au aplicat ideile protocroniste încă din anii ’60. Prin cenzură, persuasiune, autovictimizare, formulări alambicate şi interpretări irelevante, acestea s-au străduit să-i convingă pe oaspeţii străini de faptul că exista o activitate politică şi o viaţă culturală remarcabile în România – neînţelese suficient sau ignorate pe nedrept în statele occidentale. Acesta a fost fondul general de la care s-a pornit în procesul de apariţie şi dezvoltare, în anii ’70, a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Unele aspecte din timpul războiului rece în care posibilitățile de acțiune ale Bucureștiului erau limitate de tovarășii din CAER și Pactul de la Varșovia e bine să fie prezentate tinerilor de azi. Prezentarea autorului e excelentă, bine documentată.
    Partea culturală în anii după instalarea naționalcomunismului ceaușist 1965- 1989 are fațete diferite. De la București au venit indicațiile „prețioase” nu numai în domeniul politic. S-a tradus mai mult din patrimoniul literar universal decât în prima etapă „socialistă”. Era nevoie acum și de alți oameni. La fel în economie, industrie, comerț etc.

    …”… a organizat interviurile pe care le-a dorit cu Gheorghe Cioară (ministrul Comerţului Exterior) şi Anton Breitenhofer (redactorul-şef al ziarului „Neur Weg”, care se publica în România pentru minoritatea germană)…. „….

    Anton Breitenhofer, activist comunist, face parte de prima generație de ziariști obișnuiți cu metodele din era G.G. Dej.
    În anii prezentați cu migală de autor s-au pregătit schimbările de la București în relațiile est-vest. Industrializarea fortată prevăzută acum la Bucrești nu se putea face numai în cadrul CAER. URSS și CAER nu au prevăzut industrializarea forțată a României. Cred că aceste intenții de la București 1964-1989 au dus la contactele prezentate de autor.
    Minoritatea germană din România, sașii și șvabii, au avut aceași soartă ca românii etc. Excepție sunt deportările în URSS în Ianuarie 1945 (Leagănul respirației, Herta Müller) și deportările șvabilor din Banat în Bărăgan (Catrafuse, Richard Wagner) în Iunie 1951 (împreună cu românii, sârbii, chiaburii etc).

    Scolile în limba materană și ziarele deosebesc România comunistă de Polonia, Cehoslovacia etc.
    Ziarul „Neuer Weg” București se numește azi „Deutsche Allgemeine Zeitung Bucuresti”. Are azi două redacții regionale și ziare locale:
    „Karpatenrundschau” și „Banater Zeitung” Timișoara.

    România are azi cele mai bune condiții din istoria sa, e membru în UE și NATO.
    Trecutul recent e trecut, are umbre apăsătoare până azi. Unele nuanțe e bine să fie documentate în spațiul public românesc și să fie cunoscute mai detaliat.

    • Vă mulţumesc pentru comentariu.
      Voi continua cercetarea pe baza documentelor la care am avut acces. Sunt foarte multe informaţii pe această temă.

      • @Petre Opris
        @Ghita Bizonu

        Basarabienii refugiați în Banat 1944 au plâns când au fost obligați să se întoarcă acasă, acum în URSS.

        Am avut refugiați basarabieni în casa bunicilor (bunicul a fost deportat în Ianuarie la vârsta de 46 de ani în URSS, nu a fost în război. Armata a făcut bunicul în anii 1928 la Chișinău. Tatăl meu și amândoi buncii au făcut armata română. Sora tatălui a fost deportată 1945 la vârsta de 17 ani în URSS). Deportarea în Bărăgan în Iunie 1951 s-a făcut în zona de frontieră cu Yugoslavia lui Tito, acum certat cu Stalin. În casele „chiaburilor” bănățeni deportați în Bărăgan s-au instalat tovarășii de „origine sănătoasă” (acum începe expulzarea „chiaburilor„ șvabi din Banat în RFG, casele lor erau ocupate. E primul val).

        Familia Karl, părinții scriitorei Herta Müller (născută Karl) au fost deportați amândoi din satul Nitkydorf, mama și tatăl, în Ianuarie 1951 în URSS (o parte din”Leagănul respirației”, Herta Müller). Tatăl lui Richard Wagner era soldat român pe Dunăre și deportat din armata română în Ianuarie 1945 în URSS (o parte din „Catrafuse” Richard Wagner). Sotii scriitori Herta Müller și Richard Wagner au fost santajați, amenintați de securiști („Patria mea a fost un sâmbure de măr”, Herta Müller) și expulzați din Banat în anul 1987 (închisoare sau expulzare în RFG) după publicarea unei scrisori deschise către „Uniunea a Scriitorilor București” și secția PCR Timiș în anul 1984, în urma bătăilor și amențărilor securiștilor suferite de Helmut Frauendorfer. Au urmat scrisori de amenințare ale securiștilor din ambasada de la Viena (un frate Ceaușescu) adresate scriitorilor bănățeni, acum cu reședința la Berlin/West: Herta Müller, Richard Wagner, William Totok, Helmut Frauendorfer (au dat foc locuinței la Berlin). Revista „Der Spiegel” a publicat aceste scrisori de amenințare semnate cu „Fii lui Avram Iancu”, expediate de lângă Viena.
        Unele din cele arătate au fost publicate de „Banater Zeitung” Timișoara („Wir werden wir im Märchen sterben” Johann Lippet).

        Viitorul Republicii Moldova e deschis ………

    • In Baragan au fost deportati de-a valma si „bastinasi” banateni – romani, sarbi, svabi – si refugiati basarabeni de orice etnie .

  2. Interesant articol și cu multe implicații (explicații) revizioniste în direcția relațiilor Est-Vest, două dintre ele mi-au sărit în ochi:
    – prima demonstrează că nu regimul comunist de la București a avut inițiativa și planul de a sparge Cortina de Fier, ci Germania Federală (contrar a ceea ce se vehiculează prin manuale și opinia publică);
    – a doua, care se întrezărește, este că Polonia și Ungaria o luaseră încă de pe atunci înaintea României în deschiderea relațiilor comerciale și investițional-tehnologice cu RFG, în timp ce Ceaușescu se mulțumea cu fala de a încheia relații diplomatice (1967) și cu vizitele/contravizitele șefilor de stat occidentali. Cultul personalității „geniului carpatin” venea la pachet cu protocronismul.

    • @Mihail Dumache
      Important e ce a urmat după 1966. Conferința de la Helsinki 1975 a dus la o oarecare destindere est- vest în războiul rece.

      Ministrul de externe (fost Primar la Westberlin în momentul construirii zidului în August 1961) și mai târziu Cancelarul Willi Brandt/SPD a început cu „Ostpolitik” și reconcilierea RFG cu Polonia (Kniefall la Varșovia în fața monumentului).
      Comerțul a fost o legătură avantajoasă est-vest în privința obligației de participarea estului în CAER și la Pactul de la Varșovia. România socialistă era prevăzută în continuare în mare parte ca stat agrar.
      Devizele au fost și au rămas o problemă la București până azi ….

    • Vă mulţumesc pentru comentariu. Doresc să fac trei precizări:
      1. Aveţi dreptate. RFG a început deschiderea faţă de Est în anul 1963, prin stabilirea de reprezentanţe comerciale în toate statele europene din blocul sovietic. Informaţia respectivă provine din Arhiva Ministerului român al Afacerilor Externe.
      În mijloacele de propagandă româneşti din perioada 1967-1989 s-a exagerat poziţia singulară pe care a avut-o România, la un moment dat, în relaţiile politice cu RFG.
      2. După o refacere economică fulminantă, liderii politici din RFG se gândeau la posibilitatea de a dezvolta schimburile comerciale pe termen lung. În acest sens, în RFG se dezvolta programul de utilizare a energiei nucleare în scopuri paşnice şi au fost discuţii pe această temă cu autorităţile române. Voi reveni asupra acestui subiect curând.
      3. Am impresia că a existat o cursă contracronometru între statele comuniste din Europa, după 1963, pentru o dezvoltare a propriilor economii cu ajutorul tehnologiilor vest-germane. România a avut o poziţie mai bună decât Polonia şi Cehoslovacia deoarece ţările respective aveau probleme pe tema graniţelor cu RFG. Şi aici este nevoie, probabil, de realizarea unui studiu analitic separat.

      • @Petre Opris

        Un moment important în relatiile est-vest în războiul rece a fost anul 1956 și vizita Cancelarului Konrad Adenauer la Moscova. Eliberarea a 6.000 soldați germani, prizonieri de la luptele de la Stalingrad 1942, după 13 ani de prizonierat (din 90.000 prizonieri au supraviețuit 6.000) și stabilirea de relații diplomatice Bonn- Moscova prin ambasade a dus la condiții favorabile pentru comerțul sovietic- vestgerman. Cancelarul CDU Konrad Adenauer a profitat de ambele evenimente, eliberarea prizonierilor WW2 și stabilirea de relații diplomatice sovietice-vestgermane.

        Prin Crucea Roșie de la Geneva Elveția s-a organizat emigrarea șvabilor bănățeni „chiaburi” din Bărăgan 1956 în RFG. De casele mari ale „chiaburilor” svabi erau foarte interesați tovarășii de „origine sănătoasă”. În multe clădiri ale șvabilor emigrați direct din Bărăgan în RFG s-au instalat noile CAP și ferme de stat agricole.

        Interesele statului socialist nu sunt greu de ghicit.

  3. Deoarece am fost întrebat de un prieten ce cunosc despre Petre Iosif, am făcut o scurtă cercetare şi am aflat următoarele:
    Leon Petre Iosif (1907-1978) a fost medic şi membru al Partidului Comunist din România în perioada interbelică. A plecat voluntar în Spania pentru a lupta de partea guvernului republican. După încheierea războiului civil din Spania, talentul său muzical l-a ajutat să se facă remarcat în lagărele de refugiaţi din Franţa, unde cânta la diferite concerte. A plecat din Franţa împreună cu soţia sa, Mărioara (care era şi ea medic şi ilegalistă comunistă), au traversat Italia şi Iugoslavia şi au revenit în România. Leon Petre Iosif a fost la un moment dat omul de legătură al lui Remus Koffler, şeful Comisiei Financiare Centrale a Partidului Comunist din România (1937-1944). A solicitat în mod repetat ca Ilie Zaharia să fie exclus din partid din cauza comportamentului imoral pe care îl avea acesta faţă de femei.
    După lovitura de stat de la 23 august 1944, Leon Petre Iosif a fost gazetar, apoi director al Operei Române (1945) şi director adjunct la Societatea Română de Radiodifuziune (1950). A colaborat cu Constantin Pârvulescu (căruia i-a prezentat revista presei în timpul unei vizite pe care au efectuat-o la Roma). În paralel, a fost director al Şcolii de literatură „Mihai Eminescu” şi, la un moment dat, secretar al Uniunii Scriitorilor. A ocupat o funcţie de director adjunct la Ministerul Afacerilor Externe cel puţin până în anul 1971.

  4. A propos de Tov Gheorge Cioara.
    Ce a patit anul acesta Vladimir Tismaneanu se intamplase deja la Bucuresti acum 60 ani. Correctitudinea politica fusese aplicata avant la lettre in Romania anilor 60, inainte ca s-o reinventeze americanii peste inca 40 ani: circula pe internet o povestioara amuzanta despre pedepsirea unui redactor de la Radio Romania care a anuntat ca „tovarasul Cioara s-a intors de la Moscova pe calea aerului”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Un genocid spiritual

Când , în urmă cu treizeci de ani, am scris un Apel către lichele, nu am avut în vedere licheaua ca figură...

Academicianul Dan Berindei. Cât spun dosarele Securității despre viața unui om

Conflictul istoricului Dan Berindei, cunoscut ca „om al regimului”, cu fiul său, Mihnea Berindei, „cel mai bun, cel mai penetrant şi mai...

Post-Scriptum la alegerile americane

În ciuda acțiunilor în justiție inițiate de către Donald Trump care acuză fraudarea alegerilor în cîteva state Joe...

Gulaș sau varză de Bruxelles?

Am convingerea că noi, Uniunea Europeană, respectându-ne propriile reguli, vom trece cu bine dificilul examen pe care Ungaria și Polonia l-au generat....

Ce mai putem face (în afară să creștem TVA-ul și accizele!)

O expresie mi-a reținut atenția, în mod special, în proaspăta Comunicare specială a Comisiei...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.