Politicul şi tehnocraţia

Criza europeană prin care trecem redeschide, printre altele, probleme de filosofie politică vechi de multe sute de ani. Cum ar fi aceea că, în situaţii mai deosebite, politicienii ar trebui să facă loc tehnocraţilor la guvernare. Am avut recent cazul Greciei şi al Italiei, care, sfâşiate de diviziuni politice şi confruntate cu un serios deficit de încredere pe plan internaţional, au fost nevoite să pună în fruntea guvernelor lor doi finanţişti respectaţi – Lucas Papademos, respectiv Mario Monti. Ne amintim că şi România a avut nevoie de Mugur Isărescu în 1999, când se afla foarte aproape de faliment. Apoi, din nou, după alegerile din 2008, Traian Băsescu a dorit un guvern condus de Theodor Stolojan, iar anul acesta a început cu zvonuri că preşedintele ar dori înlocuirea lui Emil Boc cu un tehnocrat, poate Lucian Croitoru, cel pe care îl desemnase drept prim-ministru în toamna lui 2009, după căderea primului Guvern Boc.

Soluţia tehnocrată (sau măcar „semitehnocrată“, când Cabinetul, în afara primului ministru, are şi politicieni în componenţă) pare, aşadar, să surâdă într-o situaţie disperată în destule cazuri. Dar există semne că, la nivel european, ea ar putea să devină relativ comună în curând: dacă planul franco-german de revizuire a Pactului de Stabilitate şi, în general, a tratatelor europene va fi pus în aplicare, aceasta va însemna un control direct al Comisiei Europene (care este de fapt un for birocratic şi tehnocrat) asupra bugetelor ţărilor participante. Nu e clar care vor fi posibilităţile de constrângere pe care le va avea în acel moment Comisia asupra statelor membre din zona euro, dar simplul fapt că nişte tehnocraţi şi birocraţi europeni vor avea dreptul să impună limite şi restructurări bugetelor naţionale va însemna că unul dintre prerogativele esenţiale (dacă nu chiar primul prerogativ, în ordine istorică) ale parlamentelor statelor va fi încălcat în datele sale esenţiale. Nu-i vorba atât despre cedarea suveranităţii naţionale (ceea ce chiar şi acum este un fapt împlinit), ci despre limitarea importantă a suveranităţii democratice a popoarelor.

Pe de altă parte, se aud tot mai multe voci (dinspre experţii financiari, dinspre analiştii politici etc.) care critică prestaţia liderilor politici ai UE – mai ales pe aceea a cuplului germano-francez, Merkel-Sarkozy. Dar mai ales, s-a creat impresia că politicul în general este depăşit de evenimentele economico-financiare şi că, orice ar face, este „too little, too late“. În schimb, diferite organisme de experţi, precum celebrele agenţii de rating sau chiar FMI capătă o influenţă majoră, ele inducând presiuni fără apel, tocmai pentru că ele se bucură de creditul de a fi „tehnocrate“.

Pe scurt, constatăm că, în opinia multora, politicul pe plan european pare să fi devenit tot mai puţin demn de încredere în ceea ce priveşte capacitatea de a soluţiona problemele actuale: experţii economici, pieţele financiare, o parte însemnată a publicului, dar chiar şi mulţi dintre politicieni tind a considera – fie şi cu jumătate de gură – că „soluţia tehnocrată“ este preferabilă la nivelul Uniunii cel puţin, dar şi, treptat, la nivelul statelor. Formulând mai radical: în condiţii de criză economică profundă, democraţiei pare să i se atribuie o funcţie mai curând decorativă, existând opinia tot mai răspândită că deciziile majore ar trebui luate de „tehnocraţi“ (foruri de experţi, diferite agenţii europene şi internaţionale care nu sunt alese şi nu se supun controlului public şi parlamentar ordinar sau se supun acestuia numai formal, cum e cazul Comisiei Europene).

Fără a nega defectele constituţionale sau contingente ale democraţiei parlamentare, faptul că Uniunea Europeană pare să se îndrepte spre restrângerea acesteia în favoarea unei „soluţii tehnocrate“ şi birocratice generale sau locale mi se pare inacceptabil.

Mai întâi, chiar presupunând că s-ar confrunta ireconciliabil eficienţa economică şi libertatea politică, opţiunea mea este pentru cea de-a doua. Libertatea nu este, cred, negociabilă, nici măcar la schimb cu stabilitatea şi prosperitatea economice. Din păcate însă, nu cred că majoritatea cetăţenilor europeni judecă astfel; pentru ei, treptat, un anume nivel de prosperitate pare preferabil unei libertăţi de a cărei valoare au cam uitat.

Apoi, mi se pare o iluzie a crede că „soluţia tehnocratică“ evacuează efectiv politicul cu tarele sale: în fapt, tehnocraţii sunt şi ei influenţaţi ideologic şi au opţiuni politice diferite, chiar dacă disimulate. În afară de asta, există şi la ei facţiuni, interese divergente, coaliţii de durată şi ad hoc şi lupte pentru influenţă – cu alte cuvinte, există politic. Ceea ce s-ar întâmpla în cazul „soluţiei tehnocratice“ generalizate nu ar fi substituirea politicului printr-o inginerie tehnico-ştiinţifică obiectivă şi realistă, aşa cum speră şi îşi doresc unii, ci numai înlocuirea politicii „clasice“, parlamentare printr-o politică de „serai“, închisă şi incontrolabilă. Potenţialul pericol al unei asemenea politici mascată în „tehnocraţie“ obiectivă nu mai are nevoie să fie relevat.

Apoi apare vechea problemă: cine îi desemnează pe tehnocraţi? Dacă alţi tehnocraţi, avem un recursus ad infinitum; dacă îi desemnează politicieni aleşi, precum un parlament, atunci înseamnă că nu tehnocraţii deţin puterea. Sau avem o soluţie mixtă: tehnocraţii sunt formal desemnaţi de parlamente, dar la presiunea altor foruri de tehnocraţi, precum FMI sau „pieţele financiare“. În oricare caz ne-am afla, cei care conduc efectiv vor fi scutiţi de responsabilitate: politicienii vor pune eşecurile pe seama incapacităţii tehnocraţilor de a asuma decizii, iar aceştia îi vor acuza pe politicieni de incompetenţă şi populism.

Şi, în fine, nu am nicio încredere în pretenţia experţilor de a furniza proiecte globale sau generale sau răspunsuri universale.

Uniunea Europeană este şi trebuie să rămână o structură mai ales politică şi o comunitate de naţiuni egale în drepturi, bazată pe valorile de libertate şi democraţie. Aşa a fost ea gândită de părinţii fondatori, tocmai pentru a contracara tendinţele hegemonice, pe care, de-a lungul secolelor, una sau alta dintre naţiuni le-au manifestat, spre dezastrul general. După părerea mea, prosperitatea economică este un lucru important, dar nu într-atât de decisiv, încât pe altarul unei presupuse „soluţii“ la criza economică să-i fie sacrificate aceste valori.

Mă îndoiesc, de altminteri, că o birocraţie şi o tehnocraţie eficiente şi binevoitoare ar avea capacitatea, în câţiva ani sau decenii, de a guverna competent Uniunea Europeană în chestiunile esenţiale, lăsând parlamentelor şi guvernelor naţionale o poziţie secundă. (Şi mă îndoiesc de asemenea că Bundestagul sau Adunarea Naţională Franceză ar accepta, pentru ele, o asemenea poziţie secundă.) Dar chiar dacă o asemenea soluţie ar fi, practic, posibilă, ea ar trebui refuzată ca principiu, ca fiind profund neliberală.

Totuşi – se va spune – ce vom face cu populismul şi incompetenţa, adeseori manifeste, ale politicienilor? Vom face ceea ce s-a făcut dintotdeauna: îi vom înlocui prin vot şi îi vom supune controlului şi oprobriului public. În ansamblu, vom avea destule experienţe negative şi lecţii amare. Oricum, pentru a trăi mai bine în sens uman şi nu doar economic, politicul oferă numai situaţii locale, cazuri, „cârpeli“ posibile, retractări, oportunităţi. Libertatea se plăteşte prin incertitudine şi posibilitatea erorii. Orice soluţie declarat generală şi sigură – fie şi cea tehnocratico-birocratică – este în realitate doar un instrument pentru a trăi mai rău, fireşte, în acelaşi sens uman.

Articol preluat din Revista 22