joi, februarie 25, 2021

Portret de pângăritor

Îmi e din ce în ce mai clar că bunul-simț, discernământul și, până la urmă, inteligența sunt din ce în ce mai greu de găsit în lumea de azi. Știu și că genul acesta de afirmație va fi taxat drept o expresie a unui orgoliu elitist. E foarte posibil să fie așa, dar, atunci când te confrunți nemijlocit cu absența agresivă a valorilor enunțate mai sus, e firesc să vrei să te așezi deasupra ei. La câtă obtuzitate plină de certitudini întâlnești la tot pasul, un astfel de păcat devine aproape neglijabil.

Recent am scris aici[1] despre o realitate care mi s-a părut cel puțin scandaloasă. Era vorba despre declarația de dezicere a președintelui Uniunii Scriitorilor de proaspătul senator AUR, Sorin Lavric. Motivul dezicerii, enunțat cu emfază la finalul anului trecut, era abaterea gravă a acestuia de la principiile democratice și alunecarea în extremism. Am constatat apoi, cu stupoarea de rigoare, că în realitate nu s-a întâmplat nimic. Ideea că Nicolae Manolescu nu dă doi bani pe propriile cuvinte la mai puțin o lună după ce le-a spus răspicat în spațiul public și că o face fără ca măcar să-și asume, tot public, această răsucire mi s-a părut ceva extrem de grav. Pentru că a-i accepta chiar și tacit, ba chiar a-i promova, pe cei care se pun de-a curmezișul principiilor democrației, mai ales când gestul vine din partea unui intelectual, nu înseamnă, nici mai mult nici mai puțin, decât să-ți trădezi menirea. Celor interesați le recomand călduros o carte celebră pe această temă: Julien Benda, Trădarea cărturarilor.

Mai trebuie știut și că România literară nu e o revistă privată, ea este întreținută din fonduri bugetare, iar Uniunea Scriitorilor, la rândul ei, se bucură de resurse similare. Oare greșesc când, pronunțându-i numele, îmi vine în minte faimosul  MASSOLIT din romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta? Căci întocmai ca în  Uniunea Scriitorilor din vremea lui Bulgakov, sistemul de privilegii – de la nisetru la icre negre și la recitaluri de poezie organizate pe muntele Olimp – funcționează impecabil și pe piața de premii literare, și pe cea de funcții de la noi.

Tot în textul amintit scriam că Lavric, rămas în continuare cronicar la oficiosul Uniunii, dar și membru cu drepturi și funcții depline al ei, se îndepărtează tot mai mult de rigoarea și onestitatea discursului critic nu doar prin faptul că, în încercarea disperată de a-și crea un stil cu totul original, devine ridicol și prețios, transformând pamfletul în imprecație de mahala, cât mai ales pentru că înlocuiește argumentele critice cu stigmate ideologice. Dar mai grav este că, așezând cărțile pe care le judecă superior în strâmtul său calapod de idei, devenit între timp doctrină a unui partid extremist, Lavric nu se deosebește prea mult de vechii critici proletcultiști, gata oricând să desființeze orice carte care nu intra în șablonul realismului socialist. Sigur, șablonul procustian este acum altul, definit prin „gustul mistic de a fi creștin“, „bucuria de a fi român“ și „apartenența la un neam“.

Între timp senatorul s-a produs din nou în ROMLIT, întâlnindu-se pe aceeași pagină cu președintele scriitorilor care tocmai se despărțise pentru totdeauna de colaboratorul său. Într-o deplină coerență și consecvență. De astă dată l-a executat, cu oarece scrupule e drept (pe principiul, despre morți mai cu fereală), pe Petru Creția. Astfel, pe autorul volumului Luminile și umbrele sufletului, Lavric îl trece în categoria „moraliștilor plicticoși“, care, deși se exprimă bine, nu fac altceva decât să repete banalități inutile:

„Scris într-o limbă delicată, volumul este o pandectă de locuri comune. O colecție de poncife infailibile cărora le consimți fără ca sensul lor să te tulbure. Le citești fără nicio tresărire a corzilor lăuntrice.“

Cu alte cuvinte, scrie frumos, are „smalț estetic“ vezi bine, dar „poliloghia“ lui te lasă rece. Desigur, crede cronicarul, păcatul banalizării îi afectează pe mai toți moraliștii. În plus mai niciunul, și deci nici Petru Creția, nu trăiesc la înălțimea propriilor principii etice („perorația cu tentă morală nu are efect moral, ca să nu mai spun că nici măcar autorul nu poate respecta litera imperativelor pe care le rostește“). Pus în fața unor asemenea afirmații definitive, te întrebi oare cu ce argumente le poate susține cel ce le face. De unde știe el felul în care principiile etice s-au revărsat sau nu în viața lui Petru Creția? Pentru că în spațiul public, pe care-l au în vedere „pandectele“ lui Petru Creția, omul a fost impecabil. Un model cu totul rar de intelectual, un adevărat model civic. Și atunci unde anume ar fi umbrele? Și cum le poate el contabiliza?

Dar așa cum am mai spus, Lavric a renunțat de mult la argumente. El nu are decât un set certitudini. Iar certitudinea vine aici iarăși din ideologie. Pentru că ceea ce sugerează Lavric până la urmă este că defectul principal al acestui tip de morală este faptul de a fi de sorginte laică: „pe teren laic (s.n), venite din gura unui intelectual de formație clasicistă, perorațiile cu iz moral aduc a tartuferie anacronică.“ Cu alte cuvinte, morala, câtă vreme e formulată în termeni laici, nu este decât o înșelăciune, o ipocrizie desuetă. Printr-un simplu exercițiu de antonimie, putem deduce că doar morala de sorginte religioasă ne mai poate salva. Iată de ce nici Creția nu se potrivește în calapodul lui Lavric. Și lui îi lipsește se pare acel gust mistic de a fi creștin.

Așadar, după ce l-a scos cu totul pe Cărtărescu din raftul marilor scriitori, iar față de Liiceanu și Creția și-a exprimat serioase rezerve, nu poți să nu te întrebi totuși care sunt autorii pe care Lavric îi admiră necondiționat. O curiozitate legitimă, trebuie să recunoaștem. Iată că v-o pot satisface:

„Patru autori m-au încântat în acest an: Andrei Zanca cu Ada Kaleh, Dragoş Grusea cu Clipa şi timpul, Horia Gârbea cu Minunata viață a personajelor şi Horia Pătraşcu cu Ieşirea din indiviziune.“ 

Se pare că rolul lui Sorin Lavric la România literară începe să se contureze tot mai clar: în paralel cu încântările pe care i le provoacă Horia Gârbea & Co. („noi și-ai noștri“, gașca, de!, colegii și „confrații“), apare – ca umbra care te însoțește, hidoasă ca o pecete mărită – silueta pângăritorului de profesie. A celui care și-a făcut din demolarea adevăratelor valori – căci asta poate hrăni eul oricărui frustrat – o profesiune de credință.

                                                                   ***

Ne-am putea opri aici, dar ar fi păcat să păstrăm despre cartea lui Petru Creția imaginea cu totul deformantă pe care o lasă cronicarul de la România literară. Nu suntem nici pe departe atât de bogați, încât să ne permitem luxul de a trece nepăsători pe lângă cele mai luminate minți din cultura noastră. Mulți îl cunosc pe Petru Creția mai ales în ipostaza sa de strălucit filolog, elenist, traducător, eminescolog. Dar acestea sunt doar câteva chipuri ale personalității sale. În miezul ei, ca o lavă fierbinte, a stat mereu ascuns, ieșind din când în când la iveală, adevăratul său eu, îmbinare unică între un scriitor din familia romanticilor germani și un gânditor din familia împăratului Marcus Aurelius. Fără să dorească să facă pasul explicit către literatură sau filozofie, Creția a adăstat în spațiul intermediar al eseului, topind în forma lui ambiguă cele două minereuri rare ale sufletului și minții sale, poezia și înțelepciunea. Există în orice cultură cărți unice, greu clasabile, născute dintr-un spirit neîngrădit, apariții stranii și inimitabile, asemenea meteorelor, pe cât de misterioase pe atât de inexplicabile. În limba română, una dintre aceste rarități este volumul Norii, cartea în care s-a revărsat pentru prima dată clocotul lăuntric al lui Petru Creția.

Nu cred că aș fi înțeles cu adevărat marile poeme homerice fără să fi descoperit Ahile, sau despre forma absolută a prietenei. Citindu-l, am străbătut câmpul de luptă din marginea Troiei, am simțit în ceafă răsuflarea războinicilor, am plâns alături de Priam și Ahile. La fel, aș fi rămas doar la porțile gândirii morale, dacă nu aș fi deschis volumul Despre luminile și umbrele sufletului. Ceea ce reușește într-un fel incredibil de simplu Petru Creția în această carte este să te ajute să privești atât în interiorul tău, cât și în lumea din afară, oferindu-ți o lentilă care curăță privirea tocmai de ceața locurilor comune. Desigur că această lentilă nu este inventată de el, au tot șlefuit-o de-a lungul secolelor marii moraliști ai lumii, însă el o calibrează perfect pentru noi cei care trăim în acest timp și spațiu. Este, într-adevăr, așa cum spune Gabriel Liiceanu, „adevăratul manual de etică al românilor“, scris într-un moment în care debusolarea morală a devenit primejdioasă. Fără a fi moralist, în sensul decăzut al cuvântului („cel care face morală“), mulțumindu-se doar să mediteze asupra firii umane, Petru Creția obține la capătul discursului său imaginea care ne-ar putea însoți în mod ideal pe drumul omeniei noastre. Nu te împinge de la spate pe calea cea dreaptă, spunându-ți „fă asta și asta”, nu își arogă superiorități pe care le-ar avea, ci te ia simplu și firesc de braț și, vorbindu-ți ca celui mai bun prieten, îți deschide ochii ca să poți alege singur drumul pe care o vei lua la o răspântie sau alta a vieții. Iar dacă alegi greșit, nu te părăsește, ci merge cu tine mai departe, până la următoarea răscruce, fără să-și piardă nădejdea că în cele din urmă vei face alegerea cea bună. În plus, nu te îndemnă să pășești pe căile prea bătătorite și, până la urmă, înșelătoare, ale binelui în genere, ci îți dezvăluie frumusețea neștiută a cărărilor mai strâmte, care străbat crângurile vieții.

Fiecare capitol al cărții are formulări ce merită citate și reținute, dar acela care m-a impresionat cu precădere la o nouă lectură a cărții este cel despre plăcere. Poate că aici răzbate mai pregnant originalitatea sa nonconformistă. Eliminând dihotomia dintre trup și suflet, pe care morala curentă a ajuns s-o transforme în imperativ ontologic, Creția definește omul ca un amestec indisolubil trup-suflet:

„…trupul și sufletul sunt două fețe ale aceleași realități, nu pot fi separate decât pentru comoditatea discursului și pentru a pune accentul pe o funcție sau alta a aceluiași sine, care este trup-suflet, așa cum spațiul și timpul sunt spațiu-timp.“[2]

Totodată autorul observă cu o deosebită finețe analitică că trupul, în ciuda faptului că nu este „natură pură“, are „inocența“ specifică realităților naturale, în vreme ce în puritatea sufletului pot sta la pândă „abisuri de abjecție“. Astfel, din perspectiva acestei simbioze, plăcerea este o realitate consubstanțială vieții, iar privarea de ea ar face lumea „de nelocuit și de neacceptat“. Dăruită omului într-o mare diversitate de forme, de la cea pur senzuală până bucuria care însoțește orice formă de contemplație a frumosului, plăcerea poate deveni chiar „o nobilă virtute“ atâta timp cât rămâne în echilibrul celebrării vieții:

„…plăcerile bine practicate pot deveni, sub ochii scandalizați ai asceților, nobile virtuți. Sau, oricum, nobile, deloc înjositoare însușiri ale omului deplin și viu pe deplin.“[3]

Nici un loc comun aici, ba dimpotrivă un mod de a gândi original și profund, topit în sensibilitatea unică a nobilei rostiri poetice.

Așa cum spuneam, abia prin această lentilă șlefuită de Creția putem vedea mai limpede în adâncul din noi înșine, și, deopotrivă, putem distinge cu o precizie superioară reperele exterioare ale lumii în care trăim. În acest ultim sens, cu totul remarcabile sunt capitolele despre homo valachicus, calomie, prostie, dar, mai ales, cel despre ticăloși. Care este, precum vedem, de o stringentă actualitate. Și cred că ar fi bine ca, atunci când ia condeiul în mână și pretinde că „face critică“, Sorin Lavric să știe că, așa cum e ticălos să ridici statui ticăloșilor în spațiile publice, la fel de ticălos e – atenție! din clipa asta simt că m-am molipsit de originalitatea abject-imprecativă a stilului lavrician – să arunci vopseaua merdică a minții tale pe trupurile goale al statuilor eline, albite extatic de trecerea timpului.    

NOTE____


[1] https://www.contributors.ro/despre-ceea-ce-este-firesc-si-necesar-cazul-sorin-lavric/

[2] Petru Creția, Luminile și umbrele sufletului, Humanitas, 2015, p.110

[3] Op. cit, p. 113

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. Excelent! Aruncatorii cu noroi nu trebuie lasati fara replica.
    Eu am citit cu interes, capitolul despre blandete- o caracteristica pe care o admir la altii si regret ca nu o am. Poate, printr-un miracol, sa o dobandesc si eu candva.
    „Blandetea nu are nimic de a face cu slabiciunea, cu lipsa de fermitate, cu toleranta vinovata sau nepasarea. Numai ca rigoarea morala e departe de a fi totuna cu rigorismul moral sau incruntarea justitiara. […] Si mai este nevoie de ceva esential , care tine de buna intelegere a lucrurilor omeneti: nu toti suntem la fel si exista o categorie de particulariti ale fiecariu individ care nu au a cadea sub incidenta nici unei cenzuri sau interdictii, cu atat mai putin sub accea a unui alt ins care traieste cu amagirea ca numai particularitatile lui sunt licite sau tolerabile, ba chiar ca ele fac legea unei convietuiri. Omul bland este deci tolerant cu tot ceea ce nu poate fi obiect de intoleranta decat pt oamenii inchisi in sinele lor, exclusivisti si autoritari. Pentru omul bland chiar unele mici scaderi sau manii sau obsesii mai mult sau mai putin copilaresti, unele deprinderi pot destepta nu violenta reprobativa si represiva, ci o indulgenta si o intelegere asociate cu duiosie si cu umor, cu sentimentul slabiciunilor noastre, ale tuturor.” El continua, „privite cu blandete de ochii divini”. Aici este o contrazicere interesanta.

  2. Nu sunt un fan al lui Lavric, nu sunt un fan al AUR. Dimpotriva.
    Trebuie spus scurt si precis un lucru: daca Lavric era dat afara de la Romania Literara pentru opiniile lui literare si/sau politice (e senator al Romaniei intr-un partid parlamentar, ales democratic) atunci Lavric dadea Romania Literara in judecata si castiga suta la suta, primind si salariul din urma si scuze.Asa functioneaza legile intr-un stat de drept ,si stiu numeroase cazuri de personae date afara abuziv din serviciu si care au castigat in justitie.
    Intr-o democratie ai dreptul sa iti placa sau nu opera lui Liiceanu , Petru Cretia, Marcel Proust ,Platon , Heidegger si sa spui ce crezi in scris ,pe blog, in ziar,intr-o carte. Ce ar zice intelectualii de azi daca in Romania s-ar traduce macar o carte despre Heidegger si fascism ,multe din ele corecte, caci cel mai mare ganditor de la Nietzche incoace a fost membru al partidului nazist, admirator a lui Hitler, si mai tarziu dupa razboi, n-a regretat niciodata public aceasta optiune si nu si-a predate carnetul de partid inapoi ca multi intelectuali de seama ai tarii in decembrie 1989, dupa care au devenit anti-comunisti ?
    Am placerea ca aceste texte care in cele mai multe cazuri nu vor fi publicate pe site sa le pastrez sis a le public si eu intr-o carte .

    • Interesanta observatie. Si eu am zambit realizand ca in cadrul afinitatilor elective Liiceanu, PLesu, Petru Cretia- Cartarescu si multi altii, ‘my love can do no wrong”. Este vorba de siguranta, nu a unei perfectiuni morale, ci a adevarului spus, a unei integritati morale de a spune adevarul asa cum este perceput.
      Teoretic, desigur, nu toata lumea trebuie sa ii placa pe Liiceanu, Cartarescu sau Petru Cretia dar nu este vorba de „democratie”, de nespecialisti ,de amatori, ca la competitiile imbecile de la TV, unde se voteaza de acasa. Ca specialist intr-un domeniu specific, al literaturii sa zicem, critic literar, trebuie sa fii onest si profesionist, chiar daca nu iti place autorul sau stilul. Nu poti sa fii odios. Nu este etic. Este necesara o onestitate intelectuala care este apolitica si care recunoaste valoare adversarului. Asta este diferenta intre critica si aruncare cu noroi.

      • Notam acest panseu care denota o sincera candoare a autoarei: “Ca specialist intr-un domeniu specific, al literaturii sa zicem, critic literar, trebuie sa fii onest si profesionist, chiar daca nu iti place autorul sau stilul”….Ei bine, nu e asa, in intreaga lume. In Romania chiar marii critici literari nu respecta acesta onestitate. Un exemplu: Eugen Simion, academician, a atacat urat in presa celebrul jurnal de la Paltinis, sau Nicoalae Breban , alt academician, care a zis recent la o sedinta Academiei Romane “Liiceanu si Patapievici ar trebui impuscati!”. As putea scrie pagini intregi despre infamiile, invidiile specialistilor in literatura, stiinta ,filozofie. Nu zicea Schopenhauer despre Hegel ca e un sarlatan neindemanatic, numai fiindca Hegel avea success la studenti si public?. Pe scurt, toata involburarea asta cu Lavric , e o nimica toata, caci Lavric nu e nici macar de de talia lui Eugen Simion sau Breban.

  3. sunt tare curios cum ati raspunde la 3 intrebari:
    – trei carti citite care v-au placut cel mai mult
    – trei carti pe care le-ati re-citi azi (cu bucurie si noi perspective)
    – trei carti pe care vreti sa le cititi anul acesta
    citatul din SL „pe teren laic (s.n), venite din gura unui intelectual de formație clasicistă, perorațiile cu iz moral aduc a tartuferie anacronică.“ se poate interpreta si altfel: e ok sa perorezi cu iz moral pe teren clerical, insa in afara bisericii (adica pe teren laic), in ziua de azi acest discurs pare anacronic, desuet, ipocrit, etc. Nu cred ca este un atac la persoana, o incercare de demistificare, ci mai degraba o constatare disperata a incongruentei cu prezentul.
    Incercati sa va imaginati un astfel de discurs in parlament, intr-un liceu, la un mall, etc
    Imi amintesc un comentariu pe contributors al unui profesor de romana care povestea ca la mentionarea numelor unor pionieri ai literaturii pasoptiste, elevii au inceput sa chicoteasca pana cand un binevoitor a incercat sa medieze situatia tensionata intrebandu-l pe profesorul nedumerit „dar cine e fraierii astia dom profesor”?
    Cred ca ne lipseste azi un Toparceanu, un Sorescu, un Marin Preda, ssau macar un site cu haiku-uri cu premii, unul cu interviuri cu artisti, adica ne trebuie mai multi autori care sa aduca literatura din turnul de fildes mai aproape de mase; altfel o sa avem nenumarate reiteratii ale manelelor, cenaclului flacara, romania 9, etc etc (reflectia vulgarizata a unor emotii umane firesti exprimate caricaturizat si cu spontaneitate mimata, elevate prin repetare obstinata la statutul de adevar absolut) iar Domnul GL o sa constate din nou ca romanii cumpara cel mai mic numar de carti pe cap de locuitor din EU

    • Christopher Hitchens n-ar fi de acord cu dumneavoastra.
      Personal cred ca în fraza „e ok sa perorezi cu iz moral pe teren clerical, insa in afara bisericii (adica pe teren laic), in ziua de azi acest discurs pare anacronic, desuet, ipocrit, etc.”, laicul si clericul ar trebui inversate.
      Sau, poate, nu am înteles eu sensul mesajului dvs.

      • sensul mesajului este sa nu ne grabim cu concluzii si condamnari in lipsa dialogului; un principiu de baza atat in magistratura cat si in jurnalism este sa asculti ambele parti inainte de a da un verdict/ formula o opinie

  4. Merita sa-ti pierzi vremea cu descalcirea meandrelor unor mediocre ´spirite care neaga´ ? Si totusi, nu te poti desprinde din fascinatia lor magnetica, din repulsia in care te imoblizeaza cu scanteierile de solzi metalici. Cu tot riscul de esentialism, esti nevoit sa constati ca exista un ´mental de dreapta´, extraordinar de consistent, persistent si de agresiv, asta e marca lui, mai rar insa sa il gasesti in puritatea lui obscena, sfidatoare, virulenta. Aici nu mai e vorba despre cultura, ci de schemele sau spectrele ideologice prin care cultura, dar si religia si practic orice, sunt sectionate, in dreapta/stanga, prieten/dusman, ca tot e domnul mare fan al lui C. Schmitt, un ex., desigur, de abisala si incomprehensibila etica existentialista. Kantienii, ba chiar stoicii, acei internationalisti semitizati, socraticii, rationalistii- iluministi si toti ceilalti decadenti ai Antichitatii, sunt localizati fara drept de apel in tabara subversiva si damnata a istoriei, in cuvintele criptate ale lui Cioran, a ´demiurgului´. Tot rasfoind prin articolele cu titluri specioase si retro ale senatorului de aur am gasit unul despre M. Eckhart. Il executa scurt : un ´scolastic in acceptie arida´ si chiar ´tiranica´. In manierism neoromantic : ´Cu Eckhart suntem în etuva aseptică a unor raționamente care nu au legătură cu viața´, leitmotiv al gandirii organiciste si ´inradacinate´. Maestrul renan are singurul merit ca ´din drojdia lui s-au ivit dialectica lui Hegel și ontologia lui Heidegger´, in care filozoful roman e specialist. Mai zice: ´Asistînd la această cruciadă logică purtată în gol, poți intui că numai dintr-o asemenea pedanterie sisifică avea să se nască gîndirea științifică, altă mostră de exactitate draconică împinsă pînă la eliminarea lui Dumnezeu din lume´. Etc. Sorin Lavric contra Meister Eckhart si Thoma de Aquino ! In acceasi inlantuire fatidica ne putem astepta si la o reiterata punere la punct a Sf. Pavel, acel inventator subversiv al ´Iudeo-Crestinismului´, bolsevismul spiritual. Evident ca in mintea filozofului nicasian M. Eckhart ´autentic´ trebuie sa fie acela falsificat si alternativ al lui Heidegger, al Deutsche Christen, H. S. Chamberlain si Rosenberg, un Eckhart teuton -´arian´, organ inspirat al ´sufletului neamului´si profet al revolutiei conservatoare nietzscheene. Dar daca tot il aminteam pe Schmitt, ´marele teolog catolic´, cum il numea un nume ilustru al Conservatorismului romanesc, – acesta pune in centrul teologie sale politice polemos-ul dionisiac, un principiu de divizare si ostilitate, de invidie si ura , lit. dia-bolos… Ati gasit termenul potrivit : pangaritor.

      • Cartea despre Noica e buna, fiecare fraza e slefuita, lirica , incarcata de nostalgii. Cealalta, cea despre filozofia lui Noica, voita ca o completare doctrinara ( cati oare au citit-o ?! ), e inconsistenta si incoerenta, repetitiva, domnul Lavric e ´doar´ scriitor, probabil unul bun. Oricum, conteaza si ce spui, nu doar cum spui. Nu ar fi primul sau ultimul ´intelectual´ care divagheaza existential, ba, aceasta pare sa fie ´norma´. Domnul Lavric e adeptul tarziu al unei filozofii vitalist-existentialiste, a ´autenticitatii´ – de aici si dezgustul instinctiv fata de tot ceea ce i se pare scolastica, rationalism ´arid´, ´individualism´ si alte sabloane ale autenticismului, – ceva ce era odinioara de avangarda, in curentul general ´modernist´ , bergsonism, nietzscheanism, etc., deci traditionalismul acesta e de fapt un modernism ´reactionar´ si alternativ-, arhaizant-utopic si chiar primitivist, ca atare foarte ´recent´. Probabil ca s-a contaminat prin nonconformistii-trairistii romani, N. Ionescu, Eliade, Cioran, Noica, etc. Esti sau te transformi in ceea ce citesti (anapoda). Dar nici asa nu e singular, conferentiari care sa plimbau la brat pana deunazi cu domnul S. Lavric fac parte, in sens mai larg, din acelasi curent nostalgic, retro , de zici ca-i un trib, puturos, al pipelor – ´reactionari´, poate mai nuantat si mai prudent , influentele sunt insa cam aceleasi , de unde aerul, asemanarile si evolutiile ´in familie´ ( vreo doua nume ilustrisime de la revista vin imediat in minte ), la doua trei cuvinte iti servesc vreo mantra din Tutea, semn ca le-au metabolizat bine, un divan oriental-occidental, cu salate levantine, Noica/Tutea + Kirk/Scruton, pt. firile mai sofisticate, asezonate cu Huntington/Fukuyama sau, pt. lunaticii cu par electrizat, Evola/Guenon. Deci intelectualii in general spun si fac lucruri traznite, acesta e farmecul lor boem, altminteri cu ce sa vina, mai un fular auriu, un papion roz, o sapca verde, un costum flamingo sau cum naiba ii zice, ceva sa iasa in evidenta, cu decoct de dandy provincial. Problema aici e urmatoarea : Cioran, Eliade, Heidegger, chiar erau mari si pot avea o scuza, nu stiau exact cu ce aveau de-a face, erau tineri, revoltati, adulati, au regretat ( cat de cat … ), si-au mai modificat conceptiile despre lume ( pe ici, pe colo… ), fie ca au recunoscut-o public sau nu prea. Epigonii de azi par sa faca din viciile lor virtuti ( dar e adevarat ca fara vicii sfintii blestemati ar fi insipizi … ) si, natural, acestea sunt mai usor de imitat, cred ca daca fac si ei la fel, in conditiile actuale, vor fi pe undeva, acolo, in galeria geniilor, un fel de heideggeri mai mititei, asa se racordeaza ei la sentimentul de ´fiinta´ … Apoi, sa adere acum, dupa catastrofele cunoscute, la versiunile grotesti, de stadioane, ale fascismului, demonstreaza pur si simplu labililtate, intra la cazuistica patologiei pornografice dar, iarasi, nu e ceva extraordinar si se practica chiar mai asiduu pe stanga, unde perversiunea e insemn de respectabilitate. De-aia zici ca insusi Mefistofel poate ca ezita la asemenea chemari nerabdatoare.

  5. Sunt intru-totul de acord cu cele scrise de doamna Cioaba: {Lavric nu se deosebește prea mult de vechii critici proletcultiști, gata oricând să desființeze orice carte care nu intra în șablonul realismului socialist. Sigur, șablonul procustian este acum altul, definit prin „gustul mistic de a fi creștin“, „bucuria de a fi român“ și „apartenența la un neam“.}
    Fara sa-mi propun sa fiu cumva avocatul dlui Lavric, ma gandesc ca, poate, domnia sa, cu toate ca este un erudit (de le care este de asteptat o atitudine toleranta, binevoitoare, plina de intelegere) are niste rani/neimpliniri personale pe care nu a fost capabil sa le vindece nici singur, nici (din pacate) prin credinta domniei sale, de care atat de savant si semet ne aminteste.
    „Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-L mie, slugii Tale … asa Doamne, Imparate, daruieste-mi sa vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu…” fragment din Rugaciunea Sf. Efrem Sirul.

  6. Vad ca se pledează repetat pentru reinstituirea cenzurii, dar nu numai ca se pledează, chiar se aplica la comentariile incomode la acest articol.
    Faptul că România Literară este subvenționat de stat nu constituie un argument juridic și nici intelectual, ca anumiti autori sa fie cenzurat.
    Dacă autorii comit un delict trebuie atacați in justitie. În fond cine anume ar trebui să stabilească care autor nu este publicabil?

  7. Va dau dreptate, mai putin in ceea ce priveste subventionarea RomLit de catre stat, care in opinia mea este la fel de irelevanta ca si subventionarea de catre stat a documentarului „Colectiv” al lui Nanau.

  8. Nu vorba de cenzura. Este vorba de dreptate, adevar si valori. Exista putini oameni in lume de o extraordinara delicatete sufleteasca si onestitate intelectuala ca Petru Cretia. Cine n-are nimic mai bun de facut decat sa scrie de rau de Petru Cretia?

  9. Câteva observaţii minore.
    Dl Lavric nu mai este în redacţia revistei RL (a se vedea caseta redacţională), chiar dacă îi apar articole acolo. Dacă a contestat sau nu decizia, nu ştiu.
    Referitor la comentariile pe marginea volumului domnului Cărtărescu, acolo spune că deşi nu are opinii concordante cu cele ale cronicarului oficial Daniel Cristea-Enache, de data asta este de acord cu critica la volumul disecat de aceştia. Nici editura Humanitas nu a făcut niciun gest de propagandă pentru volum, nici înainte şi nici după criticile apărute. În revistele literare, acel volum a fost ocolit de cronicari, ceea ce ar echivala cu aprobarea criticilor făcute de cei doi amintitţi mai sus.
    Cât priveşte limbajul critic, orice ar fi, dl Lavric are la ora actuală cel mai bogat şi mai proaspăt limbaj, depărtat de limba de lemn curent folosită. Că te răfuieşti cu persoane decedate, nu prea este fair play.
    Nu cred că interzicerea publicării articolelor dlui Lavric ar fi un gest normal: ştim ce s-a întâmplat cu un critic care a avut ceva opinii referitoare la revistele literare, şi după asta, mulţi au scris, mai voalat sau nu, că îl publicau de milă, …, că nu avea nicio valoare,.. Nu ştiu să-i mai găzduiască cineva opiniile. Dacă încetează colaborarea cu RL, dl Lavric are peste tot uşile închise. Bănuim, nu avem dovezi directe.
    Ce caută dl Lavric la aşa zisul AUR, nu pot să îmi explic, mea culpa, şi bunul Homer mai aţipea câte odată. Parcă acum, e mai mult decât o aţipire. Rămânem la Goya.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Cristina Cioaba
Cristina Cioaba
A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București unde a obținut și titlul de doctor (2007). A editat volumul, Monica Lovinescu Jurnal esențial (Humanitas 2010). Activează ca profesor de limba română.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Una dintre cele mai bune carti de știință apărute în 2020, în Romania. Cititorul este pus la punct cu ultimele teorii din fizică și neuroștiințe printr-un discurs accesibil și personal. Sunt explicate noțiuni destul de dificile prin care se poate defini conștiința, ceea ce îi este propriu,  precum qualia, pe înțelesul oricărui om educat. Cumpara cartea de pe GiftBooks.

Citeste cateva pagini. 

Top articole

„Noua ordine” a lui Macron, o capcană pentru Europa Centrală și de Est

Discursurile recente de politică externă ale președintelui Macron, după alegerea lui Joe Biden la Casa Albă, ne arată că, de fapt, nu...

Calculator cuantic personal pentru 5000$

Bine, calculatorul acesta cuantic are doi qubiţi. Este sau nu primul calculator cuantic personal? 1. Ce este un calculator...

După alegeri. Sau cu ce gânduri mi-am dat demisia din USR

După alegerile parlamentare, au fost câteva demisii notabile din USR. În contextul ăsta, poate fi derizoriu să menționez faptul că și eu...

De ce mor cei mai bătrâni baobabi din Africa? Ați ghicit: din cauza schimbărilor climatice! (cu o explicație parțial românească)

Căutând noi exemple de manipulare mediatică legate de încălzirea globală, atenția mi-a fost atrasă de titlul unui articol publicat în US Today,...

Criza Covid-19 și criza demografică. „O nenorocire nu vine niciodată singură”

Vaccinarea împotriva coronavirusului este în expansiune spectaculoasă ca număr de doze administrate populației în toate țările europene și rezultatele vor fi și mai impresionate după depășirea sincopelor în producerea/furnizarea vaccinurilor. Luând în considerare clasamentul țărilor după numărul dozelor la 100 de locuitori publicat de platforma Our World in Data, România se plasează pe o remarcabilă poziție, a 7-a

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.