joi, iulie 9, 2020

Pot profesioniștii să ne facă (vreun) bine?

Doors everywhere, mostly open, and not a single wall in sight.

Continents and oceans filled with doors and nothing else.

It turns out they’ve torn down the walls but kept the doors up (and even built new ones) so that people wont lose confidence and interest in moving through space.

It keeps people from suffocatingthe lead architect explained. It also keeps them from drifting.”

„Doors are everything.the spokesman added. This is great spiritual capital. Its very religious, very optimistic. Just knock and walk through. See? That’s always exciting.

.

Încerc să schițez în acest text un profil al profesionistului și al rolului său într-o societate ca a noastră, complet deformată de ideologii și, de aceea, profund de-profesionalizantă. Până să vorbesc despre facerea de bine (care s-a “profesionalizat”) voi vorbi despre decizii bune și decizii proaste raportate la nevoia noastră de schimbare. După ce voi fi vorbit despre binele făcut — nu oricum, ci “profesionist” — voi vorbi despre relele neevaluabile și despre raportul lor misterios cu realitatea.

Mă dorește o schimbare!”

Viața oamenilor moderni e strâns legată, în orizontul său imediat, de transformare, adică de puterea fiecăruia de a se concepe pe sine — transfigurat — într-un viitor cât mai apropiat. Puține lucruri mobilizează în noi atâta speranță și nerăbdare ca întrezărirea posibilității unei transformări în bine.

Omul e presupus să se ia pe sine în primire, să-și poarte de grijă. Numai că autoguvernarea — în varianta sa nobilă (clasic-liberală) — a devenit, astăzi, o sarcină surprinzător de grea. În marea lor majoritate, oamenii nu iau decizii raționale. Nu doar autoguvernarea pune probleme insurmontabile, ci și varianta “mondenă” a purtării de grijă, așa-numita dezvoltare personală. Nu e evident pentru toți că dezvoltarea personală a devenit o fundătură. Singura evidență la care avem acces e aceea că oamenii sunt tot mai nemulțumiți de lume și de ei înșiși. V-ați întrebat de ce? După mine, pentru că ți se cere să-ți ameliorezi calitatea vieții chiar cu prețul vieții. Te ameliorezi sau mori.

Doar pentru că veni vorba: adoptarea legislației favorabile eutanasiei și sinuciderii asistate își găsește justificarea ultimă tocmai în această evidențiere a calității vieții și a extraordinarei semnificații pe care o are azi existența umană ca valoare (valoare despre care spuneam în alt text că a devenit absolut-închisă, deci inutilizabilă în scopuri neideologice). Repulsia față de orice zvârcolire în chinuri e — să nu uităm — una morală. Criza covid-19 a devenit ea însăși un bun exemplu de repulsie morală față de un rău ce nu poate fi nici controlat, nici înțeles, dar care îngenunchează omenirea zădărnicind, până azi, orice plan strategic.

Pentru că, în general, știm tot mai puțin despre lumea în care trăim, nu doar răul, ci și viitorul în general e mai degrabă plăsmuit decât anticipat pe criterii raționale. Că viitorul ia, astfel, forme tot mai provocatoare — adică mai mult utopice decât curajoase — e oarecum firesc. Vedem în aceste prime zile ale stării de alertă cum provocările viitorului topesc într-o singură himeră miliardele de nelămuriri și temeri individuale. Nimeni nu știe cum va arăta viața după pandemie, însă aflăm din The Guardian că Universitatea Cambridge e prima instituție academică ce mută în online toate cursurile pe tot anul academic 2021. Lumea trece deja — cu texte și subtexte cu tot — prin chinurile de moarte ale valului II de îmbolnăviri.

Trebuie să se întâmple cu orice preț ceva bun

Am ajuns în punctul în care simt nevoia s-o spun pe șleau: nu cred că mai suntem capabili să nu gândim ideologic. Și asta nu pentru că toți oamenii sunt nerăbdători să se alinieze unei “dogme” ideologice făcând eforturi conștiente de aliniere la, să zicem, dogma corectitudinii politice.

Gândirea majorității a devenit iremediabil ideologică pentru că ceea ce își doresc oamenii cu disperare este ca ceva sau cineva să-i clintească. Își doresc ca cineva sau ceva să-i pună în starea de schimbare reală, fiindcă au nevoie, într-o lume pentru care consensul și reperele stabile nu mai au absolut nicio calitate normativă, să fie cât de cât siguri că e totuși cu putință să li se întâmple ceva bun. Cum ameliorarea e accesibilă doar în pachete ideologizate “ready-made”, ideologia e adesea indisolubil legată de chiar posibilitatea realizării binelui personal sau colectiv.

Binele, într-o lume atât de complexă, se definește într-un orizont fragil, mișcător, circumstanțial. Greu e nu doar să re-simți binele ca bine, ci și să faci bine un bine. Într-o lume atât de diversă, binele autentic e întotdeauna concret, se face, deci, în condiții inevitabil umile și fără câștig moral imediat. De unde, vom vedea, predispoziția oamenilor spre derută morală care face imposibilă separarea răului de ceea ce e mai puțin rău.

Cererea de bine”

Industriile Transformării (psihoterapie, couching, PR, tehnici spirituale etc.) pun astăzi la dispoziția oamenilor instrumentele de care aceștia au nevoie pentru încropirea unui orizont de așteptări “bune”. “Cererea de bine” este astăzi într-adevăr enormă. Fără instituții dedicate și fără un climat propice care să întrețină această conștiință a datoriei realizării de sine( 1 ), oamenii de azi n-ar fi capabili să funcționeze. Dacă această datorie de a te ameliora nu ar fi înfățișată în absoluta sa urgență, Industriile Transformării ar da numaidecât faliment. Noroc că toată lumea asta seculară vrea s-o ducă bine!

Spuneam mai sus că oamenii blazați, trândavi sau dezorientați nu-și doresc, așa cum sugerează răutăcios ultra-fidelii dreptei, să îmbrățișeze neapărat o ideologie. Am impresia că e multă psihologie falsificată aici, însă despre asta voi scrie pe larg cu altă ocazie. Cei mai mulți oameni nici măcar nu țin să se emancipeze cu tot dinadinsul. Oamenii au intenții mult mai modeste, deși, în dezordinea morală în care ne ducem cu toții zilele, intențiile și obiectivele modeste nu sunt neapărat mai realiste.

Ce le trebuie, așadar, în primul și-n primul rând, oamenilor?

În primul rând, oamenii au nevoie de antidoturi la dezorientare, au nevoie, adică, de instrumente și de repere cu ajutorul cărora să-și poată concepe viitorul.

Chiar dacă pare o gogoriță, nu e. Să luăm un exemplu concret: ca să te poți proiecta într-un viitor afectiv, ai nevoie să poți concepe atașamentul cuiva față de tine și al tău față de cineva, trebuie să-ți poți măcar imagina loialitatea, fidelitatea, non-abandonul. Nu spun că ai nevoie de certitudini, ci de un cadru care să te ancoreze în speranță.

Să revin, în lumina celor spuse, la înspăimântătoarea noastră aderență la ideologii: obediențele ideologice apar mai rar ca angajamente explicite și mai des în calitatea lor de consecințe iminente ale strânsorii concretului. Ce înseamnă strânsoarea concretului în lumea de azi? Strânsoarea concretului înseamnă imperativul acțiunii în condiții de ininteligibilitate simbolică și interpersonală. De asta se lovesc oamenii secolului XXI. E, mi se pare, cel mai mare impediment în realizarea ordinii spontane. Omul se uită în jur și-i este imposibil să identifice vreun reper. Omul se uită apoi, temător, înlăuntrul său și nu dibuiește niciun îndemn clar. Nu pricepe nimic din nimic și din nimeni. Așa că nu știe niciodată nici ce-i într-adevăr de făcut, nici ce-i într-adevăr mai bine pentru el.

Pas cu pas”

Prin anii ’80, Charles Lindblom lansa modelul incremental în contextul deciziilor publice: pentru că nu prea avem cum să calculăm raportul costuri-beneficii, precauția este singura plauzibilă. Aflăm de la Lindblom că așa se iau deciziile rezonabile în vederea realizării unor politici publice eficiente: pas cu pas, din aproape în aproape — costuri mici, așteptări mici. Nu suntem astfel puși în situația imposibilă de a controla și contabiliza totul luând-o mereu de la capăt.

Pare de bun simț să spui că o societate deschisă care e într-adevăr funcțională trebuie să-și gestioneze așteptările (colective și individuale) incrementalist sau, ca să zic așa, cu prudența unui canceros: “one day at a time”.

Scrie Lindblom așa (cu sublinierile mele):

(…) its remedial orientation — its concern with identifiable ills from which to flee rather than abstract ends to be pursued — and what appears to be the mind’s need for a broad (and some would say „higher”) set of lasting ambitions or ideals. I am myself committed to some such ideals; that is, I make use of them. Yet they are often only distantly and loosely operative in the specific analysis of policy problems. At best they can only be incompletely analyzed — held in the mind loosely where they ( are )beset by internal contradictions. They do not represent, as has been suggested, a distant synoptic guidance of incremental analysis, for synopsis on values remains impossible.( 2 )

Se poate trage de aici concluzia că acest tip de smerenie administrativă care se orientează exclusiv pe eliminarea obstacolelor descurajează nu doar orice orizont de așteptări colective și orice țintă comună, ci și capacitatea noastră a fiecăruia dintre noi de a mobiliza simțul ansamblului.

Asta mi se pare deja problematic. E ca și cum ai încerca să faci ordine într-o încăpere slab luminată fără ca măcar să-ți pui problema să aprinzi lumina.

…Fiindcă, nu-i așa, de unde să luăm lumină? Noi nu suntem niște iluminați, iar presimțirile noastre și ambițiile noastre înflăcărate nu fac — nici la propriu nici la figurat — doi bani. Așa gândește orice liberal clasic cu bun simț, fără să-și dea seama că, într-o lume ca a noastră (o lume care a devenit incapabilă să se înțeleagă pe sine), gândind doar așa (de frică să nu zgândărești vreun monstru totalitar care picotește în tine), poți rata însăși înlănțuirea înțelesurilor, poți rata contiguități și contaminări care, puse laolaltă, te-ar putea sprijini în intuirea conturului unei forme de adevăr. Dar cine să joace asemenea jocuri periculoase?! Sper să nu fiu suspectată de afilieri dubioase dacă vă mărturisesc că în niciun alt context nu mi s-a părut mai potrivită observația lui Dostoievski cum că unii oameni ar fi bolnavi de propria lor sănătate…

Când “peste”, când “sub”, dar niciodată “în”

Nu am apelat de florile mărului la cazul incrementalismului. Exemplul de mai sus mă ajută să înaintez în explicația care să mă conducă, într-un final, la schițarea profilului acelui profesionist de care avem nevoie azi mai mult ca niciodată.

Îmi răsare în minte o altă observație, de data asta aparținând altui titan al literaturii. Robert Musil insinuează undeva în Omul fără însușiri că filozofia lui “pas-cu-pas” e menită să nu atingă niciodată nivelul realității.

Ce aflăm de la Dostoievski și ce ce aflăm de la Musil ne dezvăluie, mi se pare, o maturitate a gândirii cu care niciun specialist recent în filozofie politică, niciun teoretician și niciun scriitor recent nu se mai poate lăuda.

Ce ne transmit acești scriitori, de fapt? Că sănătatea și realitatea sunt mereu mai mult decât ele însele. Eu traduc asta așa: când pasul pe care te pregătești să-l faci devine mult mai important decât ținta spre care te îndrepți, fidelitatea însăși față de un ideal își pierde temeiul. Ajungi să nu te mai bizui pe viitor, iar un om cu adevărat matur — adică unul care nu doar mimează, strategic, maturitatea ar trebui să știe că celui incapabil să-și schițeze viitorul nu-i va fi ușor nici să recunoască și nici să se împotrivească relelor prezentului.

E drept că ideea conform căreia ceva sau cineva ne-ar conduce pe toți, direct spre o țintă recognoscibilă sună extrem de dubios în urechea managerilor cu experiență și a iubitorilor de libertate (mă refer aici la iubitorii pe stil clasic). Acestora din urmă, demersul le-ar mirosi imediat a tiranie. Ei îți vor aminti cât de puține lucruri știm despre legile care ne mișcă, ne apropie și ne separă unii de alții. Într-o lume halucinant de complexă, așadar, nu se poate înainta decât târâș grăpiș, manifestând oroare față de orice precizie.

Așadar, varianta “înțeleaptă” pare să fie înlăturarea prudentă și smerită a câte unui mic rău concret care ne taie calea. Nu acesta e, până la urmă, atuul democrației, faptul că e mereu incompletă? Ce îndemn poate fi mai bun decât bătrânescul “văzând și făcând”? Lumea reală — aflăm asta de la toți oamenii serioși — are nevoie de administratori buni, adică de prudenți realiști, nu de vizionari utopici. De acord. Nimic mai rezonabil. Și totuși, situația nu e atât de ușor de tranșat. Ce era perfect rezonabil cândva, nu ni se mai potrivește acum.

Impresia mea este că se trece cu vederea o consecință esențială a acestui modus operandi. Pentru că nu e o consecință evidentă, o ratăm de fiecare dată. Aș formula-o astfel: prudența temătoare și lipsa de orientare spre scop conduc, împreună, la un dezinteres educat pentru înseși conținuturile realității. Într-un mediu care cultivă exclusiv prudența smerită și atenția la obstacol, apare adesea ignoranța deghizată în strategie de acțiune. Lindblom însuși scria că “understanding social problems is not always necessary for its amelioration”( 3 ) . Deși observația este cât se poate de corectă, iar probleme complexe și globale — ca această pandemie de covid-19 — ne arată cu vârf și îndesat că ceea ce e insuficient înțeles se cere totuși cumva gestionat, tind să cred că această viziune asupra problemelor, când e adoptată de niște oameni insuficient de echipați uman, ne obligă să ne limităm cu toții la instrumental.

Te trezești că oameni (de altfel de bună credință) practică dezinteresul pentru substanța problemei și că mulți dintre ei, rezolvând probleme fără să fie suficient de bine ancorați în realitate, rămân pentru totdeauna sub nivelul acesteia, trăgând problemele — cu soluțiile lor cu tot — după ei, în jos.

Certitudinea incertitudinii

“Ce știu eu?!”, “Ce știm noi?!” spun cei școliți, iar lipsa lor de aroganță le conferă îndată respectabilitate epistemică. Conștiința incertitudinii în care trăim e tot mai constrângătoare chiar și printre nespecialiști.

Toată lumea se străduiește, de fapt, pe căi specializate și nespecializate, să învețe să trăiască cu incertitudini mari și mici. Unii ajung să facă o pasiune pentru asta. Incertitudinea devine ditamai obiectul de cult, pierzându-și astfel chiar rațiunea sa de a fi. Dintr-o măsură de precauție circumstanțială, incertitudinea devine chip cioplit, încetând să mai folosească la altceva decât la camuflarea unor mari neputințe umane (și printre care neputința de a cunoaște ceva anume, dacă nu cumva e pretext cras, ocupă doar un loc periferic și infim).

În aceste condiții, probabilitatea să dai peste vreo certitudine scade și ea vertiginos. Presiunea e atât de mare, dezgustul colectiv față de certitudini atât de compact și de bine articulat în social media, că omul cu certitudini e pasibil de sancțiuni sociale dure. Nu numai că habar n-are de nimic, dar e și lipsit de caracter! E nu doar prost, ci și obraznic! Cum să faci, ca om obișnuit și fără preocupări intelectuale, să nu te lași strivit de această atmosferă a domniei absolute a incertitudinii?

Iluzia speranței

Aici aș deschide o nouă paranteză despre speranță. Ca să poată spera cât de cât “bine”, oamenii au nevoie de repere “bune”, adică de o structură — în primul rând morală — “care ține” și care, tocmai fiindcă “ține”, sporește onestitatea și descurajează orice tensiune nejustificată circumstanțial între incertitudine și certitudine.

În lipsa unei structuri “care ține”, oamenii, inevitabil, speră prost. Adică se iluzionează. Să-ți râzi de certitudinile oamenilor înseamnă — deși nu pare — să-i condamni la a nu mai distinge între iluzii și speranțe.

Nu degeaba la stânga și la dreapta spectrului politic ne lovim de aceleași tendințe de evaluare reductivă a schimbării, de zădărnicire sau de supralicitare a sa. Fobia de schimbare pe de o parte și suprainvestirea iluzorie a schimbării pe de altă parte delimitează, din păcate, destul de bine sensibilitățile politice de dreapta și de stânga…

Ca să se poată descurca (nereductiv) cu amândoi termenii acestei tensiuni, oamenii au, cred, nevoie să cultive o viață a spiritului. Nu o spun deloc cu emfază și cu atât mai puțin de dragul paradoxului, dar luați-i omului iluzia schimbării (iluzia că schimbarea ar conduce necesarmente la ceva mai bun) și nu e sigur că va mai fi vreodată capabil spere autentic! Fără să intru în alte detalii legate de tensiunea dintre iluzii și speranțe, pot spune că, în textul pe care îl voi dedica acestei tensiuni, voi porni de la ipoteza că speranța “legitimă” crește și se dezvoltă întotdeauna în tensiune cu iluzia, mai precis, în umbra amenințătoare a acesteia.

Dacă ne-am abandona, compulsiv, dialecticii, aici ar începe un șir nesfârșit de întrebări imposibile: cine să calibreze speranțele și iluziile? Cât de fine trebuie să fie criteriile de departajare? De ce e mai rezonabil să fim de acord cu Jacob Talmon, cu Karl Popper și cu alții care ne-au pus în vedere pericolele sângeroase ale alunecării în iluzie și utopie? De ce nu l-am crede, dimpotrivă, pe Tillich care a subliniat mereu că propensitatea spre anticipare utopică e constitutivă omului, că omul nu poate să nu caute un loc mai bun, o stare mai bună de lucruri, etc., iar avântul său utopic, câtă vreme apare în tensiune cu conștiința naturii sale căzute, are rol catalizator, nu uzurpator. De ce, la o adică — și aici sunt un pic ironică — n-ar fi posibil ca iluzia măreață a unui singur ins să nu fie mai importantă și mai relevantă pentru umanitate decât micile speranțe precaute ale fiecăruia dintre noi?

Promisiunea deșartă e imorală

Finalmente, în lipsa unor repere valorice tari, nu e ușor să te situezi unde trebuie în raport cu potențialitățile tale și cu actualitatea ta. Tocmai de aceea am vorbit în repetate rânduri despre importanța internalizării valorilor. O valoare internalizată încetează să mai fie un principiu ordonator extrinsec. O valoare internalizată nu mai ține de vreun aranjament etic, căci prin forța ei formativă (și impregnantă!) s-a transformat deja în psihodinamică, făcând de-acum parte din aranjamentul care ești chiar tu.

Doar așa putem înțelege cum anume un sistem de valori tari devine, prin internalizare, dinamic, suplu, fertil — adică o sursă de bine care ia întotdeauna expresii certe și autentice. Promisiunea zadarnică nu e doar imorală (mobilizând în celălalt speranțe false), e și extrem de nepractică. Celui căruia i s-a promis deja prea mult, i se recunoaște pe dată dreptul de a fi ingrat( 4 ).

Iar de-aici ar începe un dialog al neserioșilor. Să nu uităm vreo clipă că toți neserioșii au un grad avansat de surditate.

Doar greșeala recunoscută e omenească

Un proces de “trial-and-error” se realizează cu succes doar dacă cei implicați sunt dispuși să-și asume greșeli. Numai că, așa cum am arătat deja în alte texte, această capacitate o au doar indivizii cu orizont moral care înțeleg și apreciază responsabilitatea și din alte motive decât pentru eficiența ei conjuncturală. Omului îi trebuie criterii raționale nu doar ca să distingă între eroare și non-eroare, ci și ca să distingă între greșeli fundamentale și greșeli minore. Or gravitatea unei greșeli nu se stabilește doar conjunctural, empiric, prin eficiența sa în concret, sau prin consecințe identificabile aici și acum, după modelul lui Popper (diminuarea răului imediat).

Uneori, realitatea empirică nu ne dezvăluie pe loc nimic despre amploarea unei greșeli. Și nici măcar nu ne dă de înțeles că ar fi vorba de vreo greșeală! Aici, mi se pare, e absolută nevoie de un orizont moral comun în baza căruia oamenii să-și justifice prudența ori ezitarea, să-și promită promisiunile și să-și decidă într-un final deciziile care să poată fi, eventual, consolidate în politici publice. Doar așa vor reuși ei să rezolve și ceea ce e cu neputință de înțeles…

Îi asigur pe prietenii mei de dreapta că nu văd în acest apel la un orizont moral comun vreo voință constructivistă care să inhibe spontaneitatea hayekiană, ci o precondiție de bază a ordinii.

De unde să știm noi că un bine — să zicem o formă sau alta de ameliorare tehnică — care ne face astăzi viața mai ușoară nu se va dovedi de fapt un rău? Uneori, ceea ce pare să funcționeze din punct de vedere pragmatic și pe termen scurt, e exact lucrul de care ar trebui să ne ferim pe termen lung.

Uneori, eficiența politică sau interpersonală a unei decizii pe termen scurt e invers proporțională cu conținutul ei de adevăr (cu ceea ce e resimțit în mod profund, ca și convingere adâncă, că ar fi bun sau adevărat).

Unele lucruri trebuie îndurate până la capăt ca să ne lămurim dacă sunt rele sau bune. Unele. Nu toate. Limita procesului de “trial-and-error” e, o repet, limita empiricului. Or experiența umană nu e exclusiv una empirică.

Within a sphere ( which )has any sort ( of )community of calling or of interests, every member( looks )upon every other, not on a purely empirical way, but on the basis of an apriori which this sphere imposes upon each consciousness which has part in it.( 5 )

Spuneam că astăzi lumea își este sieși mai ininteligibilă ca niciodată. Ineficacitatea și oboseala celor mai multe simboluri sociale( 6 ) conduc, deci, înspre o nevoie de supralicitare retorică a deciziilor publice cu aparență virtuoasă. Tocmai pentru că oamenii, în realitate, neavând discernământ, simt totuși că nu se mai pot bizui pe ceea ce înțeleg ei înșiși din astfel de decizii, așa că se simt obligați să-și supraliciteze emoțional toate afilierile. Uitați-vă numai câte inimi ținute în brațe primesc pe Facebook cei care ne anunță că au semnat o petiție!

Între motivații, valori, limbaj, acțiune individuală și acțiune publică nu se mai pot stabili corespondențe, de unde lipsa oricărei consecvențe operaționale, de unde puhoaiele de neserioși care se înghesuie azi în spațiul public virtual. De unde — totuși — eficacitatea strategiilor incrementaliste, dar și neputința noastră de a mai accesa întreaga realitate.

Unii oameni inteligenți și cumsecade cred că e bine să descurajam în felul acesta profețiile, vizionarismul, plăsmuirea nesăbuită a viitorului. Mă tem însă că sârguința cu care se grăbesc uneori să remedieze relele concrete capătă ea însăși o aură magică.

Incertitudinea a devenit, pe nesimțite, idolul multora…

După ce recunoști un profesionist bun?

Aici intervin, aș spune salutar, adevărații profesioniști. Ei sunt cei care își ajută semenii să înainteze în propria viață propunându-le rezolvări la problemele concrete cu care se confruntă. Deși nu sunt teoreticieni, profesioniștii au un bun metabolism teoretic; deși sunt ne-dogmatici, sunt riguros specializați. Rolul lor e unul însemnat: de reconsacrare permanentă a nevoii de ordine prin intervenție. Asta presupune o formă aparte de ancorare în contexte personalizate.

Un profesionist adevărat știe că provocarea constă în a lua cele mai bune decizii concrete care se pot lua sub presiunea concretului. Oricât de bun ar fi modelul din mintea lui, profesionistul știe că, la un moment dat, datele reale care se cer soluționate vor eroda principiile, preceptele, legile și chiar sistemele de corespondențe pe care tot el le-a desprins din situațiile cu care s-a confruntat anterior.

Cu toate acestea, într-un anumit sens, cunoașterea profesionistului era deja “completă” înainte ca el să se fi confruntat cu cazul cel nou. Față în față cu noul, ansamblul cunoștințelor e alterat (uneori au loc răsturnări de perspectivă), însă niciodată pentru mult timp. Curând, totul se va rearmoniza asimilând noutatea. În mintea unui profesionist predomină ordinea chiar dacă se poate întâmpla ca principiile ordonatoare să se sustragă — complet sau parțial — înțelegerii sale.

Profesionistul poate avea, deci, senzația unei completitudini eficiente. Această completitudine re-simțită e nu doar eficientă, ci și una justificată. Ea nu provine exclusiv din ceea ce profesionistul știe efectiv — din cantitatea de informații și din bogăția practicii profesionale. Completitudinea are și alte surse care îi dau un temei mult mai profund: de pildă, faptul că ea se datorează și capacității profesionistului de a asimila imprevizibilul și atipicul prin procese mentale care conduc treptat la o coeziune internă a datelor asimilate (e greu să nu suspectăm aici o dispoziție creativă…). Ar mai fi ceva care contribuie la resimțirea completitudinii: ceva ce ține de ceea ce numeam undeva “transparență intrapsihică”. O anumită limpezime a lucrului cu tine însuți care te împiedică să ai o prea mare “aderență” la propriile prostii și la propriile “idei fixe”. E vorba, în fond, de cât de curat, de viguros, de profund și de onest lucrezi cu tine și cu obiectivele tale (existențiale și intelectuale). E, dacă vreți, un soi de soluție kierkegaardiană, de a-ți împăca intimitatea cu filozofia profesională, descurajând disonanțele cognitive și rezistând întortochelii. De aici, cred, capacitatea profesionistului nu doar de a asimila, ci și de a confrunta datele empirice. Procesele concrete de soluționare nu conduc, în felul acesta, la o aruncare peste bord a principiilor ideale, ci la o tot mai precisă înlăturare a iluziilor legate de posibilitatea realizării lor.

Și, în fine, profesioniștii nu au răgazul filozofilor, eseiștilor și cercetătorilor. Nu ei sunt cei care viețuiesc în institute de cercetare, nu ei sunt cei prinși în structuri birocratice, nu ei sunt cei suiți în turnuri de fildeș analizând de-acolo pe bază de statistici și supoziții binele fiziologic, psihologic, economic sau politic al individului, nu ei sunt cei care elaborează pe-ndelete programe și politici publice. Profesioniștii pe care îi am acum în vedere sunt cei a căror gândire trebuie să fie urmată imediat de acțiune precisă și salutară.

Dacă avem în minte o intervenție chirurgicală riscantă sau tratarea psihiatrică a unui om aflat în pragul sinuciderii, vedem bine că tot ceea ce se cuvine să facă profesionistul trebuie să fie contextual, deși el știe bine că nu e totul reductibil la acel context. Câmpul lui de acțiune e atât de amplu și de complex, că nu se pune problema de a stăpâni sau asimila toate datele cu care lucrează. Asta nu inhibă orientarea sa spre adevăr și nici capacitatea sa de a se situa simultan înăuntrul și în afara ariei lui de expertiză.

Profesionistul și (anti)ideologia

Aș zice că o condiție de bază pentru a fi un bun profesionist e să existe în tine nu atât cunoștințe, cât motivații și resorturi filozofice. După cum voi încerca să arăt într-un text dedicat anomiei intelectuale, la un bun profesionist se poate întotdeauna repera o tendință de a rezista trucării realității; mai precis, se pot depista indicatori ai unei apropieri genuine de adevăr. Tocmai lipsa de interese strategice sau metodologice e cea care îl obligă să adopte adevărul în varianta sa ne-dogmatică și, de aceea, pe cât de ofensivă, pe atât de eficientă.

Pentru că profesionistul confruntă problema și, prin ea, mai departe, întreaga realitate, profesionistul e mereu primul care se opune “-ismelor”. Un psiholog bun, așadar, va fi dușmanul psihologismului, un avocat bun va fi dușmanul legalismului, iar un om politic bun va fi dușmanul oricărui proiect politic care mistifică realitatea.

Aș vorbi, deci, de un “atac” profesionist — căci cum altfel să numim o operație pe cord deschis sau un braț salvator pentru cel aflat la buza prăpastiei? Atacul constă, așadar, într-o suită de acțiuni concrete structurante. Se aduce, astfel, nu doar o soluție concretă la o problemă concretă, ci lumii, în ansamblul ei, i se aduce un spor de ordine. N-aș vrea să se înțeleagă de aici că vorbesc de un superman cu capacități infailibile, ci de formidabila importanță a deciziei de a înfrunta concretul. Cum înfruntă profesionistul concretul? Folosindu-se de armele adevărului, de deprinderile specializate și de experiența practică. Experiența, pentru a se explica pe sine, e obligată să se explice și altfel decât în termenii practicii specializate și a deciziilor incrementaliste.

Cei refugiați într-o mare idee, cei care țin strâns în brațe o metodă favorită sau cei care “au un plan” văd, pe bună dreptate, în realitatea înconjurătoare doar piedici în calea realizării teoriei prețuite. Desigur că ei nu au capacitatea de a structura realitatea prin intervențiile lor, au doar capacitatea de a o altera.

Pe de altă parte, incrementaliștii, marii prudenți, simpatizanții mai mult sau mai puțin onești ai incertitudinii, fie nu știu, fie “uită”să aprindă lumina într-o cameră slab luminată.

Primii vor să cucerească suprarealitatea, în vreme ce ultimii nu se pot desprinde de infrarealitate.

Simplu ca “bună ziua”

Înfruntarea concretului nu e o găselniță a pragmatiștilor. Într-o lume complexă și diversă, e un fapt al vieții recunoscut și luat ca atare de toți oamenii normali și responsabili, indiferent de pregătirea lor profesională. Cei care înfruntă concretul știu foarte bine că doar așa spontaneitatea poate avea vreo valoare. Spontaneitatea e spontană, dar — atenție — această spontaneitate se învață și ea, întocmai ca libertatea (cum anume și de ce se învață libertatea, aflăm din cartea de filozofie politică pe care o pregătește Andrei Vieru.)

Pare într-adevăr bizar să vedem scris, negru pe alb, că spontaneitatea se învață. Însă pentru cei care chiar se pricep la ceva, acest mod de operare e la fel de firesc ca “bună ziua”.

Un naiv spune: “nimic mai spontan decât bună ziua!” Naivul nu are, însă, niciodată dreptate. Și cu atât mai puțin acum. A da binețe nu e doar un reflex de politețe, ci și o formă primară de consimțământ moral.

Salutul, mi se pare, e esența însăși a simțului comun, simțul comun începe cu afirmarea prezenței inalterabile a celuilalt, ceea ce face ca simțul comun să fie esența însăși a echilibrului profund al societății. “Bună ziua” dai nu fiindcă ții la convenții, ci fiindcă ești conștient că realitatea presupune întâlnirea cu celălalt și, implicit, cu emanațiile sale culturale, politice, psihologice, simbolice etc.

O societate în care oamenii nu se mai salută e o societate care nu mai apelează la simțul comun pentru a se înțelege pe sine. Exact oamenii care nu se mai salută între ei își permit să vorbească de umanitate ca de un proiect global. Simțul comun — dacă l-ar avea — nu le-ar permite asta.

Revenind la profesioniști, asemăn firescul salutului cu firescul cu care un bun profesionist confruntă concretul cu scopul de a rezolva problema unui om sau a unei comunități.

Un “portret-robot” al profesionistului bun

Profesionistul nu face să dispară detalii reale (ca să-și cruțe teoria), nu se pierde în detalii (ca să sacrifice ansamblul), nu face risipă de sens sau de resurse simbolice, nu o rupe cu ceea ce a funcționat până la el, dar respinge instinctiv absolut tot ce ar zădărnici confruntarea cu datele concrete ale situației. Insist pe asta pentru că am impresia că alunecarea în ideologie se petrece, la profesioniști, exact din acest motiv( 7 ).

Bunii profesioniști nu numai că nu au niciun motiv să-și drapeze discursurile în straie spirituale, dar ei nici măcar nu sociologizează, nu economizează și nu psihologizează realitatea. Mai precis: ei nu înlocuiesc un tip de cunoaștere cu altul. Dacă credem că ei vor neapărat să facă asta, ne înșelăm. Îi confundăm cu militanții anti-militantism (care numai profesioniști nu sunt). Să nu uităm că anti-ideologia e, la rândul său, o ideologie în toată regula, iar anti-feministele care vor cu tot dinadinsul să înceapă o contra-revoluție nu fac decât să-i răpească femeii ultimele resurse de firesc.

Profesionistul nu împlinește, prin activitatea sa, vreun program anti-ideologic pentru că el nu-și face meseria pornind de la certitudini profesionale (oricât de multe ar avea), ci de la capacitatea sa de înțelegere a lumii. El e un om liber care își folosește, cu grație, libertatea de a aplica regulile impuse de meseria sa știind că intervenția — chiar salutară — nu se reduce la caracterul ei salutar.

De aceea spuneam că spontaneitatea se învață. Un astfel de om încearcă întotdeauna să aprindă lumina în camera în care lucrează. Și bine face.

Suntem condamnați la decizii proaste, rele ori ideologic-corecte?

Firește că orice idee, oricât de neroadă, bate mai departe decât poate anticipa creatorul ei.

Acțiunea umană, bună sau rea, e, totuși, actualizarea unei posibilități. Faptul că ai fost expus la o anumită idee (neroadă) nu presupune deloc că ai fi obligat s-o transformi în act. Și în niciun caz folosindu-te simultan de tot ce ai la dispoziție.

Și ce ai avea la dispoziție? Sau altfel spus: ce ai putea pune la bătaie atunci când vrei să întreprinzi ceva? Poți pune la bătaie nu doar un trup, ci și un suflet. Când faci ceva din toată inima, se cheamă, nu-i așa, că ai combinat pasiunea cu datoria.

Întrebării de mai sus îi urmează firesc încă două: de ce să vrei neapărat să combini pasiunea cu datoria? Și dacă vrei, ești sigur că și poți? Puțini dintre cei cuprinși de o încredere optimistă în umanitate au realmente resurse afective ca să manifeste încrederea pe care pretind că o au. Acesta este doar un exemplu. Ce vreau să spun, de fapt, e destul general. Anume, că drumul real de la idee la act e mereu mai lung și mai costisitor decât se dorește să se creadă.

Bună sau proastă, ideea nu trece în act ca în somn. Acel drum lung nu e doar un spațiu al libertății autentice (rezervat puținilor curajoși), ci și un spațiu al pretenției de libertate și al pretenției de supunere din care nu se intră și nu se iese niciodată ca-n somn. Falsa supunere și falsa libertate sunt specifice lașilor, ipocriților și copiilor care sunt, simultan, mai conformiști și mai puțin conformiști decât îi cred părinții lor. Deci și aceste spații (ultrapopulate!) care acomodează pretenții fac parte din drumul lung al ideii către act și trebuie puse, deci, la socoteală, iar împreună cu acestea ar trebui socotite și spațiile din spațiile lor etc.etc.

Ca să n-o mai lungesc, condamnat la săvârșirea unui act nu e, până la urmă, nimeni. Dumnezeu însuși s-a învoit să se lase (oarecum) surprins de creaturile sale.

Dacă vorbim despre facerea de rău, nimeni, deci, nu e condamnat să treacă de la crima posibilă — oricât de bine ar acomoda spiritul timpului posibilitatea sa — la crima aievea; după cum nimeni dintre cei aflați în poziție de decizie nu e condamnat, în numele unei false ori genuine toleranțe, să facă imprudența de a nega posibilitatea oricărei crime și de a porunci – în numele acestei negații – dezarmarea.

Nimeni nu e condamnat, de fapt, să transforme vreo idee în act, nici măcar atunci când e vorba de necesitate morală. Nici măcar atunci când oamenii nu mai au deloc simțul ordinii nu putem spune că oamenii sunt condamnați să se comporte dezordonat.

Până și într-o minte nebună există un spațiu al libertății și al pretenției care-l face pe nebun responsabil dacă nu de o parte din simptome, măcar de amploarea lor. Am și un exemplu: femeie orbită de gelozie, diagnosticată cu psihoză, se oprește ca prin minune din incendiatul hainelor iubitului când iubitul cheamă poliția. Acest exemplu banal și 100% adevărat ar trebui să ne pună pe gânduri. Constrângerea exterioară te pune, iată, în raport de secundaritate — fie ea și circumstanțială — cu ceva care e mai tare decât tine. Asta te oprimă, firește, dar te și ajută să te orientezi, să te decizi. Abia așa a fost femeia nebună în stare să-și ia în primire inconștientul care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi tot al ei…

Așadar, nici măcar atunci când efectele unei realități deformate ideologic sunt totale, nici măcar atunci nu e sigur că oamenii vor ceda — cu toții — în fața evidențelor patologiei ideologice.

Nu sunt condamnat să mă comport corect politic și cu atât mai puțin să mă angajez ca “whistleblower” într-o multinațională.

Răul din carne e singurul convingător

Dacă ar fi să ne referim la dinamica violenței totalitare, tind să-l cred pe Czesław Miłosz care spunea că o mare parte din oamenii sistemului (numiți la grămadă “idioți utili”) făceau diferența dintre sarcina de partid și credințele proprii. Acesta nu e, poate, un detaliu care intră în atenția filozofului politic sau istoricului ideilor (din moment ce avem deja idiotul potrivit la locul potrivit, sarcina e oricum dusă la capăt), însă antropologic, sociologic și mai ales psihologic contează enorm atitudinea cu care faci fapta rea (iar aici aportul cărților și cursurilor ținute de Hannah Arendt rămâne, trebuie să recunosc, unul însemnat).

Știm că oamenii fac rău din cele mai felurite motive. Câți răuvoitori, tot atâtea feluri de a consimți la rău. Dacă luăm două tipologii – să zicem pungașul și ticălosul – ne e clar că ei au atitudini diferite atât față de răul pe care-l fac, cât și față de vreo “idee măreață” care li s-ar propune sau impune.

Deși răul are aceeași rădăcină, gradul de convingere, adică de credință în răul făcut se reflectă în existența ta imediată și a grupurilor din care tu faci parte. Aceste consecințe ale gradelor diferite de rău sunt imposibil de evaluat, dar nu putem tăgădui impactul politic, psihologic și social pe care-l au asupra semenilor. Să ne amintim de extraordinar de complexa dinamică a terorii de la Pitești. Să ne amintim, de asemenea, de mărturia Părintelui Steinhardt: nu-i deloc același lucru să fii bătut de un gardian convins sau de unul neconvins.

Aici ajungem la atitudinea față de răul concret: un credincios, într-o lume deformată ideologic, vede lucrarea lui Dumnezeu în mâna gardianului care lovește fără convingere. Grația divină lucrează și așa.

Dacă, însă, mi-ar trece prin cap să structurez teoretic aceste grade de angajament uman în forme concrete de rău, m-aș suspecta eu însămi de pozitivism găunos. Aș ști în sinea mea că n-aș contribui cu nimic nici la înțelegerea lumii și nici la stabilitatea vreunei ordini epistemice, sociale sau spirituale.

Scapă cine poate (să dea bună ziua)

Aici ne întoarcem la “munca cu concretul” specifică nu doar profesioniștilor buni, ci și oamenilor cu bun simț.

Orice ființă umană are obligația de a ține cont, într-un fel care-i este propriu, de existența acestor grade de rău. Orice ființă umană are obligația de a nu absolutiza și de a nu disprețui concretul — mai cu seamă concretul nesistematizabil și necodificabil simbolic, dar simțibil în carne. Îmi pare că e de datoria fiecăruia dintre noi să luăm în serios viața care e mereu completă, în pofida minunatei sale nedeterminări.

În plus, n-ar trebui să uităm că, pe lumea asta, nu e totul utilitarism interesat și nu e totul revelație divină. Trăim pe pământ, în — ca să zic așa — „timpul care ni s-a dat” – și nu ne putem feri de noi înșine.

E drept că cei mai mulți dintre noi nu au avut și nici nu vor avea vreodată conștiința slăbiciunii propriilor criterii de judecată, însă ce putem face? Ăștia suntem! Ăștia sunt oamenii secolului XXI!

Suntem oamenii care așteaptă cu sufletul la gură emiterea unui decret sau a unui raport statistic pentru fiecare problemă care ne taie calea.

Or decizii reparatorii și cu adevărat bune se iau cel mai adesea discret, intuitiv, cu un apel obscur la experiențe arhetipale, fără nicio intenție sau putere de conceptualizare, iar asta cu atât mai mult într-o lume ca a noastră, o lume deformată complet de ideologii.

Îi reamintesc cititorului cu ce idee a debutat textul pe care tocmai l-a parcurs: cu necesitatea schimbării în ceva mai bine, cu nevoia transformării într-un cineva mai bun.

Închei cu un exemplu. Aleksander Wat a trecut, îmi pare, prin toate transformările nefaste la care l-a supus secolului său până să ajungă, finalmente, la transformarea aceea metanoică. Conversațiile din Secolul meu m-au făcut să cred că există în noi ceva viu care se opune veșnic unui sistem ideologic.

Ieșirea din morișca ideologică într-un timp al ideologiilor nu poate fi concepută — astăzi, în secolul XXI — fără a recurge la schimbări individuale. Mi-e clar însă că printre oamenii de dreapta schimbarea are ceea ce se numește “a bad name”. Tocmai acesta este motivul pentru care am ținut să scriu acest text în care am arătat, pe scurt, de ce cred că schimbarea comportă într-adevăr niște riscuri, că presupune o anumită atitudine față de certitudinile și incertitudinile noastre și ale lumii, față de speranțele și pretențiile personale și colective, față de realitate în general.

O repet: nu se știe niciodată ce exact din noi ca ființe umane scapă ideologiei, dar, în mod misterios, ceva scapă. Și scapă într-un așa hal, încât răspunsul la întrebarea: “de unde știi că binele e realmente bun și că răul e realmente rău?” nu poate fi decât “Din felul în care dai bună ziua”.

NOTE______________________

1 ) V. în Paul Tillich, The Courage to Be, Yale UP, 2014, capitolul “The Courage and Self-affirmation: Spinoza” (existența istorică, materială și individuală fiind definitive pentru umanismul modern). Mai ales pp. 19, 20.

2 ) Charles Lindblom, “Still Muddling, Not Yet Through”, pp. 517-526, în Public Administration Review, Vol. 39, Nr. 6, noiembrie – decembrie., 1979, p. 519. Cf. de asemenea (pentru mine) bizarul tudiu al lui Timothy A. Tilton, “Utopia, Incrementalism, and Ernst Wigforss’ Conception of a Provisional Utopia”, pp. 36-54, în Scandinavian Studies, Vol. 56, Nr. 1, iarna 1984.

3 ) Ibid., p. 524.

4 ) Făceam această observație anul trecut, într-o postare de Facebook, în marginea unui fragment din Elogiul vanității al lui Andrei Vieru care suna așa: “Cui obişnuieşti să promiţi mai mult decât poţi face? Omului care – ce coincidenţă! – are nevoie de promisiunile tale ca de aer, care are o nevoie vitală să-şi pună nădejde în orice, fiindcă ghinionul s-a abătut deja asupra lui, ca şi, poate, ciomegele semenilor. Legământul mincinos e oare o emblemă a Răului mai potrivită decât ingratitudinea? Chestiune de gust.”, v. Elogiul vanității, Humanitas, București, 2016. Tot în marginea acestui capitol (pp. 76-79) Gabriel Liiceanu notează în Caietul de ricoșat gânduri câteva observații pătrunzătoare despre capcanele promisiunii. V. pp. 213, 214.

5 ) Un “relaționist” la care apelez adesea, Georg Simmel, scria așa: “Within a sphere ( which )has any sort ( of )community of calling or of interests, every member( looks )upon every other, not on a purely empirical way, but on the basis of an apriori which this sphere imposes upon each consciousness which has part in it.”, în G. Simmel, “How is Society Possible”, pp. 372-391, în American Journal of Sociology, vol 16, nr. 3, noiembrie 1910, p. 380.

6) Georges Gurvitch, La vocation actuelle de la sociologie, pp. 3-22, în Cahiers Internationaux de Sociologie, Vol. 1, P.U.F., Paris, 1946, p. 7.

7 ) Și tot din acest motiv incrementaliștii disprețuiesc scopul. (Numai că e periculos să respingi idealurile din motive incrementaliste. Tot așa cum e periculos să respingi colectivismul, din motive liberaliste.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Impresionant eseu! Intre altele, planteaza semintele unor dezbateri constructive, iar cea mai utila si fertila mi se pare tocmai aceea care v-a implicat mai mult decat logica (intuitia de a fi precauta, evitarea unei directii potential periculoase):

    „Dacă, însă, mi-ar trece prin cap să structurez teoretic aceste grade de angajament uman în forme concrete de rău, m-aș suspecta eu însămi de pozitivism găunos. Aș ști în sinea mea că n-aș contribui cu nimic nici la înțelegerea lumii și nici la stabilitatea vreunei ordini epistemice, sociale sau spirituale.
    Scapă cine poate (să dea bună ziua)
    Aici ne întoarcem la “munca cu concretul” specifică nu doar profesioniștilor buni, ci și oamenilor cu bun simț.
    Orice ființă umană are obligația de a ține cont, într-un fel care-i este propriu, de existența acestor grade de rău.…”

    Prima si ultima propozitie cred ca desi contradictorii ar trebui sa va inspire sa detaliati ideea de „grade de comportament rau”, nu pentru a stabili un cadru teoretic sau repere si criterii absolute, ci pentru a ajuta sa inteleaga pe cei mai putin inzestrati cu spirit analitic, si din randul carora o parte cu siguranta v-ar fi recunoscatori.
    Secventa Kubler-Ross „denial-anger-bargaining-depression-acceptance” nu este 100% aplicabila, nici ca secventa nici continut (nu toti gandesc in secventa asta, nu toti simt toate astea), insa ofera modalitati de relationare si un instrument de autoanaliza care poate ajuta multi oameni sa nu se simta singuri sau disperati in astfel de situatii, iar asta poate face mai mult decat orice medicament

    • Vă mulțumesc foarte mult pentru comentariu. Aveți dreptate, stadiile lui Kubler-Ross nu mai sunt aplicabile, s-au complicat enorm (dpdv teoretic) instrumentele de evaluare a stărilor muribunzilor. A devenit aproape incorect politic să mai identifici aceste stadii în viața unui muribund: e ca și cum l-ai forța efectiv ce și când să simtă, i-ai pune emoții în suflet și cuvinte în gură. Poate va urma un text și despre asta :)

  2. Foarte bun articolul si, evident, petem extrage cateva idei valoroase asternute cu foarte mult talent de catre autoare. Felicitari!
    De exemplu, foarte buna observatia ca societatea noastra este complet afectata de ideologii.
    Cui nu i s-a inamplat sa intalneasca oameni pe care-i considerau profesionisti si sa constate de fapt ca profesionalismul lor era profund afectat,de exemplu, de o ideologie religioasa, iar solutia oferita de ei era mai intotdeauna alterata de prejudecati? Oare mediul la care erau expusi duminica de duminica sa fi fost profund deprofesionalizaNt?

    • Cati profesori universitari occidentali merg la biserica in fiecare duminica? Avand in vedere aceasta statistica, luand ca variabila aleatoare un profesor universitar ale carui cercetari sunt influentate ideologic, care e probabilitatea ca aceasta influenta sa vina din partea unei religii seculare, mai degraba decat din partea unei biserici?

    • Eu am auzit ca profesori de religie de liceu (dar in realitate care apartin de alta religie decat cea ortodoxa, dar aveau nevoie sa-si plateasca utilitatile), si care in virtutea ocupatiei erau obligati sa se duca la biserica din sat in fiecare duminica, se balbaiau in fata elevilor atunci cand le explicau subtilitatile religiei. Si asta din cauza ciocnirii ideologiilor crestine. Dar si a fragilitatii unora dintre credintele lor.

  3. Cand conchistadorii spanioli puneau stapanire pe Lumea Noua pacaleau salbaticii sa schimbe podoabele lor de aur autentic cu sticla colorata adusa de peste ocean. Mi-e teama ca distanta dintre „civilizati” si „salbatici” e acum mai mare acum ca atunci. Iar salbaticii nu mai sunt nici macar interesanti.

    Si pana la urma care-i diferenta dintre internalizarea valorilor si indoctrinare? Daca nu e (caracter), de unde ar putea sa apara? Se poate educa, se poate insufla? S-ar putea oare implanta? (https://www.theverge.com/2019/7/16/20697123/elon-musk-neuralink-brain-reading-thread-robot ; https://www.businessinsider.com/elon-musk-neuralink-brain-chip-put-in-human-within-year-2020-5) Sa facem oameni dupa chipul „Nostru”?!… Cine stabileste calapodul? In cati ani asemenea articole vor fi niste anacronisme, daca vor mai fi, ele sau memoria lor? Poate exagerez.

    Sau ne intoarcem la Dostoievski si Kierkegaard? Eu nu cred ca lectura este pentru divertisment. Daca ar fi asa ar fi foarte grav.

  4. Un text strălucit, foarte frumos scris și plin de idei fecunde. Ca un candelabru in demisolul posomorât in care s-a transformat pe nesimțite platforma contributors. Mi-a plăcut, am trecut chiar de 2 ori prin el (noroc cu pandemia, altfel, cunoscând stilul autoarei probabil nu aș fi avut răgaz să-l citesc pe îndelete) și, desigur, mi-am făcut timp ca să-l critic. Pentru că merită.

    In primul rând categoriile: eu nu recunosc și aș fi recunoscător dacă cineva, poate chiar autoarea, mi-ar explica de ce trebuie să existe antiideologi și militanți antimilitanți, cum deducem existența lor și la ce ne folosește. De asemenea, nu-mi este deloc clar cine sunt antifeministele de care vorbiți. Apreciez delicatețea dumneavoastră in general, dar atunci când vă pronunțați asupra ‘confruntării cu concretul’ poate ar fi fost profesionist să detaliați, să veniți cu exemple.

    Apoi, ideologicul. Aproape că m-ați convins că există categoria antiideologilor prin propria prestație intelectuală. O frică de alunecare in ideologie prezentă in fiecare paragraf. O viziune monstruoasă asupra lumii întregi pasămite acaparată de ideologic. Sunt doar angoase intelectuale postmoderne, un soi de resentiment față de politica extrem partizană de odinioară care a generat atâtea rupturi in rândul inteleghenției postdecembriste. Nu e cazul să vă alarmați prea tare: din fericire, lumea, aia mare și vag alfabetizată, e departe de orice ideologie, iar polemicile pro/contra ideologic sunt specifice lumii academice. In plus, chiar și in lumea savanților, oamenii proclamă și se incred în reforme -presupus extrase din ideologic- fără să le fi raționalizat vreodată, asta pentru că majoritatea nu au suficiente lecturi/noțiuni de filozofie politică incât să discearnă intre o ideologie sau alta. Tocmai de aceea îndrăznesc să afirm că vremea ideologiilor tari a trecut și că am intrat intr-un ev al destructurării și contopirii ideologice. Deja putem remarca mutațiile din politica mainstream și amorfismul ideologic al partidelor de guvernământ europene. Și am ajuns la o a treia chestiune:

    Amicii de dreapta. Mă scuzați, dar cred că exagerați când vă tot raportați la ei și convingerile lor. Care dreaptă? Cine se scuză -și e bizar că dumneavoastră îi credeți- pentru lipsa acțiunii de dreapta (ce ar fi trebuit orientată, logic, imporiva politicilor de stânga) sub considerentul că ar aplica politica pașilor mărunți nu e nicidecum un om de dreapta, ci un om obișnuit ajuns cumva in politică, deconectat de ideologic, fără convingeri politice/morale solide, care a fost momit -cu idei precum statul puternic, ordinea publică și interesul național, și convertit de către stânga etatistă europeană la un soi de centrism păgubos in care statul ocupă un rol central -cum altfel?- in viața cetățenilor fără a se transforma insă in totalitarism (ceva similar s-a întâmplat și cu stânga ce și-a abandonat pe furiș marxismul îmbrățișând un blairism foarte tolerant cu corporațiile, nu-i așa?, tare lucrativ in raport cu campaniile electorale). Asta nu înseamnă că nu mai există oameni de dreapta, numai că nu o să-i găsiți nici in politica de partid, nici in mediul universitar, ci exclusiv in cel de afaceri (vorbesc aici de .ro). Ca atare, devine și mai ciudată lamentarea dumneavoastră in fața ‘inacțiunii oamenilor de dreapta’, a fricii lor (cum ar putea fi altfel, din moment ce toți sunt conformiști politic și niciunul nu vrea să-și afecteze cumva poziția? Asta pentru că societatea nu suferă de prea mult ideologic, ci din contră, de absența lui totală la nivel de guvernământ. Iată un exemplu la zi: ați auzit vreun intelectual de dreapta care să critice public decizia guvernului liberal (deci…de dreapta. sau nu?) de a se implica direct in procesul de angajare a vreo 30 de imigranți asiatici? Cum de a ajuns dreapta să medieze, la nivel de executiv, intre angajatori și angajați?

    Și incă ceva: da, e de apreciat că virusul lipsește din textul dumneavoastră. La fel și pandemia. Dar e păcat ca acest minunat discurs despre profesioniști să rămână raportat la excursul ideologic. Că, nu știu cum au interpretat ceilalți cititori, dar eu așa am rămas, cu legătura asta stranie, departe de concretul zilelor noastre.

    • Vă mulțumesc pentru aprecieri și pentru sugestii. Anti-ideologi există azi… Mi s-a propus chiar mie să fac parte dintr-o mișcare anti-feministă :) Vrei să desființezi o idee absolutidând contrariul ei…

      Eu n-am interese de gașcă, dar sunt atentă la ideile vehiculate de diferite tabere. Cu unele rezonez mai mult decât cu altele. :)

      • ok, am înțeles, și da, probabil că există cazuri punctuale de antiideologie. dar tot nu văd ideologia* in pozițiile antiideologice, fenomen pentru care ar fi fost necesar un efort intelectual colectiv, o operă asumată public de câțiva filozofi politici de calibru (și nu e suficient să cităm un grup subțire de neoconservatori care au ajuns astfel renegându-și ideologia juvenilă și adoptând una noua, mai suplă și potrivită intereselor de adulți) . In fine, nu vreau să merg mai departe cu obiecțiile, prea sună a nod in papură..

        *dar văd in schimb o greață in rândul tinerilor când vine vorba de ideologic (mai ales printre cei molipsiți/seduși de mantrele marxismului cultural dar care refuză să creadă că ceea ce le populează mințile nu le aparține, nu e rezultatul unei gândiri libere și are mai mult de-a face cu totalitarismul decât își pot imagina). Greața este parte din mecanismul de blocare a procesului de conștientizare a răului din sine, ceea ce împinge omul să ascundă duhoarea realității pe care singur a produs-o prin achiesare inconștientă la un curent ideologic. de pildă, să luăm un hipster fericit care zice așa: „cred că fiecare om ar trebui să aibă dreptul de a se căsători indiferent de orientarea sa sexuală, deci sunt de acord cu căsătoria intre gay și nu, nu admit sub nicio formă că această noțiune este o invenție a ideologicului, că cineva ar fi putut gândi o destructurare a instituției tradiționale a căsătoriei in vederea năruirii unei vechi ordini și nicidecum că neomarxismul este ceva real, eu nu am nimic de-a face cu marxismul, Marx a fost un criminal, ba chiar trebuie să vă aduc aminte că am fost dintotdeauna anticomunist, dar căsătoria intre homosexuali este ceva natural, e dreptul lor. fundamental. inalienabil. indubitabil”.. :)

  5. “de unde știi că binele e realmente bun și că răul e realmente rău?”

    Ma uit in istorie si vad ce s-a mai petrecut si daca nu am antecendente istorice ma gandesc la natura umana si aplic regula simpla a bunului simt. Nu am certitudinea ca este bine dar incerc.

    Unii incearca incremental schimbarea, altii sunt mai ambitiosi si fac un pas mai mare, poate mai riscant, poate chiar mai profund – depinde de natura omului cu pricina. Ghinionul ne paste atunci cand suntem mai inclinati spre risc si avem un lider cu aversiune la risc, sau vice-versa. Intr-o societate cam prea reglementata nu poate fiecare sa avanseze dupa bunul plac teoretic dar practic se mai intampla. Uneori este bine. alteori este rau.

    Dar intotdeauna istoria judeca lucrurile si cam da verdicte.

    Intotdeauna cand lucrurile au fost fortate, spre prea mult risc sau spre prea multa fereala, intotdeauna rezultatul a fost unul negativ. Chestia cea mai complicate este sa gasesti calea si o poti identifica daca lasi libertate de miscare fiecaruia, dupa posibilitatile fiecaruia. Unul vrea sa stea acasa, altul vrea la munca – mereu ar trebui sa existe intrebarea de ce?. In functie de raspunsul oferit individual poti merge mai departe. Repet nu suntem asemenea si legea un cadru prea stramt chiar si pentru cei care practica common law. Vezi cazul in mare voga Dominic Cummings

    Nu este unul asemenea altuia si atunci cum sa imi impui mie ceea ce vrei tu???
    Dereglementeaza dar monitorizeaza – cica exista si crowd widsom, self-regulation…

    Cred ca mergem clar spre LIBERTATE cam asta este doctrina care ne reprezinta.
    Am mari regrete pentru cei care cred altceva – poti dresa orice vietate, inclusic pe omul de langa tine, dar nu ii poti lua libertatea de a gandi si pe aceea de a simti libertatea.

    PS
    Si uite ca nu iti dau Buna Ziua! pentru ca imi pari antipatica-negativista, ba chiar si intorc capul in directia opusa ca sa ma prefac ca nu te vad desi stiu precis unde esti.
    Oare este ceva gresit in chestia asta???

    • „Regula simplă a bunului simț?” Unde se dă astăzi? E la liber?

      Credeți că „mergem clar spre LIBERTATE”? Cine v-a spus asta? Bunul simț? :)))))

    • Cu ultimul paragraf tocmai ce-ati produs dovada ca autoarea are dreptate: pt ca e antipatica, refuzati sa ii dati buna ziua, va faceti ca nu o vedeti si o condamnati astfel la nefiinta. Simplu. Va comportati ca si cand nu are realiate ca persoana. Exact ce vi s-a demonstrat in articol, nu?

  6. Nu comentez ca să arăt că <> fiindcă evident nimic nu e nou. Sunt mai degrabă curios daca unele legături pe care le-am făcut între eseul dumneavoastră și alți gânditori sunt corecte.

    „Industriile Transformării (psihoterapie, couching, PR, tehnici spirituale etc.) pun astăzi la dispoziția oamenilor instrumentele de care aceștia au nevoie pentru încropirea unui orizont de așteptări “bune”. “Cererea de bine” este astăzi într-adevăr enormă. Fără instituții dedicate și fără un climat propice care să întrețină această conștiință a datoriei realizării de sine( 1 ), oamenii de azi n-ar fi capabili să funcționeze. Dacă această datorie de a te ameliora nu ar fi înfățișată în absoluta sa urgență, Industriile Transformării ar da numaidecât faliment. Noroc că toată lumea asta seculară vrea s-o ducă bine!”

    Aş spune că e John Meyer 100%.

    „Aici, mi se pare, e absolută nevoie de un orizont moral comun în baza căruia oamenii să-și justifice prudența ori ezitarea, să-și promită promisiunile și să-și decidă într-un final deciziile care să poată fi, eventual, consolidate în politici publice. ”

    Pare a fi Durkheim curat. E corectă legătura?

    E o interpretare corectă că politicianul vostru ideal, politicianul profesionist, ar fi Patricianul din seria Diskworld a vrednicului de pomenire Terry Pratchett?

    Nu în ultimul rand, atacul la adresa empiricismului pare a fi de inspirație realistă, în sensul Critical Realism-ului din jurul lui Roy Bhaskar. Dau pe lâgă?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Recunosc din start faptul că îmi este destul de greu să scriu despre volumul Isus al Meu, editura Humanitas, 2020. În primul rând, din cauza intimidantului autor, un monument al culturii românești contemporane, adulat şi contestat ȋn (aproape) egală măsură.

Refuzat la export. Schimb de scrisori cu un prieten maghiar

Dragă Miklós, îți amintești de expresia „refuzat la export” din comunismul nostru românesc; subliniez „nostru”....

Când șahul devine rasist…

Credeați că numai statuile sau hărțile (1) pot fi rasiste? Aflați că, pe fondul actualei revoluții BLM (Black Lives Matter), în curs de desfășurare în...

Frauda în educaţie e viol la adresa copilului

Cu câteva zile în urmă, o studentă mi-a trimis – ca răspuns la examenul de “Etică şi integritate academică” – un text...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)