joi, iulie 18, 2024

Povara bunătății noastre

                                                                                                                              Studenților mei

            Școala în pandemie

            Nimic nu ne-a pregătit pentru experiența învățământului online. După câteva săptămâni de haos total, am intrat cu toții – în primăvara lui 2020 – într-un alt fel de relație elev/student, profesor mediată de ecrane, în care întâlnirea efectivă a fost substituită de avataruri vorbitoare, de poze de profil sau de fondul negru al camerei închise (ce nu e clar dacă indica prezența sau absența). Lipsiți de acel apel uman fundamental pe care-l exprimă chipul celuilalt (apel care, potrivit lui Emmanuel Levinas fondează etica, adică responsabilitatea reciprocă ce stă la baza țesăturii sociale) am trăit cu toții – elevi/studenți și profesori – o formă de alienare în care cunoștințele dispensate de vocea magisterială (oricum deja formale) s-au decorporalizat până la a deveni suite de foneme ce rătăcesc în metaversul pe care ni-l propun noile tehnologii. Una din cauze e destul de simplă; o spune clasica vorbă a lui Marshall McLuhan (mult repetată, dar puțin înțeleasă): ”Mediul este mesajul”. Noi ne-am imaginat, cu o oarecare candoare, că putem face în online lucrurile la fel ca în sala de clasă/curs, atâta doar că ”delocalizați”, fără obligația de-a mai parcurge toate treptele intrării în rolul de elev/student – profesor. Or, trezitul mai devreme, îmbrăcatul ”de oraș”, drumul până la școală/facultate, întâlnirea cu colegii etc. nu sunt simple inconveniente contextuale dinaintea lecției/cursului, ci contextul social, ritualizat, în care cunoașterea dispensată ex cathedra se articulează pentru a deveni înțelegere comună. Această cunoaștere poate rămâne identică și în online, tot așa cum o carte e aceeași și în mâinile celui căruia, citind-o, îi vorbește și, prăfuită, pe raftul bibliotecii. Problema e aceea că – lipsită de ritualurile comune ale vieții comune (căreia-i aparține și școlarizarea) și de reglajul privirii ce se caută în ochii celuilalt, ea curge monoton – în ritmul vocii profesorale, ca printr-un ciur, în spațiul dintre pătrățele negre ale ferestrelor închise. Vorbim mult și ne auzim puțin, iar din tot zgomotul la care asistăm nu rămâne decât oboseala zilelor pierdute fără rost – acesta e ”mediul” online-ului.

            Examenele

            În ce mă privește, am simțit – pentru prima dată în viață – că nu lucrurile pe care le spun conteză cel mai mult, ci felul în care le spun. Că – vreau – nu vreau – trebuie să-mi cultiv latura histrionică, ”să joc” ideile pe care le prezint, să estompez teoria în poveste, iar povestea să o împănez cu anecdote și istorioare cu tâlc care o transformă într-un parcurs cu surprize. Ar fi ipocrit să spun că mi-a fost ușor și nu știu dacă am găsit reglajul cel bun (pentru că starea ascultătorilor mei a evoluat constant în acești doi ani). Mi-am dat seama și de faptul că, în lumea spectrală a ecranelor, se realizează – în mod paradoxal – o apropiere (a sufletelor mai curând decât a minților) grație căreia, în momentele de incertudine și de tentație a zădărniciei, suntem în situația de-a ne susține unii pe alții: elevi/studenți și profesori. Astfel că rolul dialogului, mai exact al unui dialog uman, dincolo de cel profesional – a unui dialog care trece de la ”ce ai înțeles?” la ”cum înțelegi?” și ”care e fondul în care se inserează cunoștințele pe care ți le ofer eu?” – mi s-a părut a deveni din ce în ce mai important. S-a întâmplat – poate din cauza acestei lungi singurătăți impuse – ca și studenții să se deschidă, să se întoarcă asupra lor înșile și să reflecteze nu neapărat la cunoștințele pe care le ofeream eu, cât la rostul acestora în viața lor. Am ascultat și am învățat mult de la ei.

            Oarecum în siajul acestor discuții mi-a venit și ideea examenului. Când ne întâlneam la Facultate, îl dădeam oral, dat fiind că o discuție tête-à-tête mi s-a părut, întotdeauna, mult mai lămuritoare cu privire la felul în care studentul a înțeles lucrurile despre care am discutat (pentru că, atunci când e reală, înțelegerea ne impregnează întreaga ființă) decât expunerea lor neutră pe hârtie. Acolo unde am avut ani cu puțini studenți, am preferat-o și de data aceasta (optând pentru examenul ”la vedere”). În schimb, întâmplându-se să am și ani cu (foarte) mulți studenți, a trebuit să accept și varianta lucrărilor scrise (și trimise, bineînțeles, online). Am decis pentru o formulă cu trei posibilități, lăsându-le studenților libertatea de-a o alege pe cea în care consideră că se exprimă cel mai bine (și scoțând din joc, în felul acesta, tentația plagiatului). Prima posibilitate era aceea de a-mi face un rezumat clar (de 4 – 5 pagini /numărul de pagini a fost același și la celelalte cerințe/) al unei cărți dintre cele despre care am discutat la cursuri/seminarii, din bibliografie sau pe o temă conexă materiei studiate și de a-și preciza propria poziție față de teoria expusă. E o încercare destul de simplă, dat fiind că o carte teoretică are o structură (destul de) clară și rezumatul se organizează în funcție de atenția cu care e citită. În fine, opinia personală îmi arată în ce măsură studentul a asimilat cunoștințele parcurse în carte. A doua variantă consta într-o sinteză: respectiv în faptul de a-și alege o temă (fie din cele studiate, fie orice din ansamblul disciplinei) și de-a o expune, integrând varii surse, de așa manieră încât atât structura temei, cât și concluzia la care ajung să fie prezentate cu claritate. E ceva mai greu, dat fiind că, le-am spus-o, nu voiam să văd un colaj de citate sau de citate și mici comentarii, ci un ansamblu coerent în care referințe diferite să se integreze în desfășurarea unei singure idei. Aici conta – evident – nu doar atenția, ci și gândirea. Cea de-a treia posibilitate e cea mai liberă: studentul îmi poate scrie ce dorește el, pe orice subiect. Evident – așa cum mi-au spus-o – mulți s-au aruncat de la bun început asupra acestei variante care lasă la latitudinea lor lor și subiectul, și forma. Însă, destul de repede, au realizat că nu e deloc ușor să scrii 5 pagini despre ce dorești, fără ”schelăria” bibliografiilor și a referințelor de curs. Finalmente au înțeles că a treia variantă e cea mai grea, dat fiind că nu presupune doar o logică a textului, ci și o luptă cu sine însuși din care rezultă o expresie clară a gândirii proprii în această etapă a vieții. N-au fost multe lucrările personale, iar dintre ele unele au început bine, dar au eșuat la moment dat în convențional. Câteva au dus privirea asupra sinelui la un nivel la care am putut și eu – ca cititor – să întrezăresc ceva din structura de profunzime a celor ce-mi sunt studenți.

            E de la sine înțeles că toate cele trei variante au fost notate de la 1 la 10. Nu am avut de-a face cu ”imposturi academice”, am putut să văd ”pragurile” de care se lovesc studenții mei și am învățat mult citindu-le. Le mulțumesc, tuturor și fiecăruia în parte. Nimic din ceea ce urmează nu aș dori să fie interpretat ca o critică la adresa lor; e vorba doar de tentativa mea de a-i înțelege.

            Familiaritatea și colocvialitatea

            Mai înainte chiar de a ajunge la lucrări, s-a întâmplat să am parte de varii discuții – pe Messanger sau pe e-mail – legate de examen. Când se dă, cum va fi, ce trebuie să știe, dacă un anumit lucru sau altul e bun, dacă țin cont de prezență etc. Am vorbit despre toate aceste lucruri la ultimul curs, însă poate că unii n-au venit, alții n-au înțeles și ar fi dorit precizări, dar n-au îndrăznit să întrebe de față cu colegii lor. În vremea online-ului faptul de a-i scrie unui profesor mesaje cu cerințe de lămurire nu e deloc neobișnuit. Și totuși: examenele nu se discută în convorbiri private; ele îi vizează – în aceeași măsură – pe toți studenții și, de aceea, e normal ca toate întrebările să fie puse atunci când are loc precizarea formei și a temelor examinării.

            Unul din lucrurile pe care le-am precizat, în mod repetat (deoarece erau studenți de la mai multe specializări cu care făceam același curs) a fost faptul de a scrie pe lucrare, citeț, numele, prenumele, specializarea și anul de studii. Nu mică mi-a fost surpriza să descopăr o mulțime de lucrări care aveau ca element de identificare doar numele (de pildă: Popescu sau Cristea /evident, toate numele de aici sunt puse de mine și nu sunt cele ale persoanelor concrete cu care am dat examenele/) sau, într-un caz, hipocoristicul (de genul: Iza sau Ela). Unii și-au scris numele complet, dar nu și specializarea sau anul. Mi s-a părut foarte straniu, dat fiind că identitatea fiecăruia dintre noi stă, mai înainte de toate, în numele nostru; după el ne recunoaștem, cu el ne prezentăm. Aș mai adăuga faptul că – dat fiind tele-învățământul prin care am trecut cu toții – nu le cunoșteam numele tuturor: unele pătrățele aveau fie numele, fie prenumele, fie hipocoristicul, fie o poreclă (de genul: Gerula sau Rocker), fie o formulă de înregistrare (user140, utilizator zoom etc.). Am avut și la seminarii probleme cu acest fapt; când eram pus în situația de a-i numi să răspundă foloseam expresia următoare: ”domnișoara/domnul care se prezintă cu numele de …”

            În fine, a treia – și cea mai mare surpriză – a fost chiar în conținutul lucrărilor: vorbind, de pildă, despre Albert Einstein (evident, altele au fost cazurile) studenții (și mulți, nu unul) scriau: ”Albert zice că…” sau (au fost câteva cazuri) ”cum zice Al”. O spun cu toată sinceritatea: e prima dată când văd lucrări în care autorii canonici sunt tratați atât de familiar, fiind apelați pe numele mic sau creându-li-se o poreclă. De multe ori și textul lucrării, în forma scrisă, avea o turnură colocvială ”X zice că…, da’ se mai poate și altfel, și mai zice că… etc.”. Uneori, citind lucrările, aveam impresia că sunt transcrierea unor discuții, probabil interioare, ale studenților cu ei înșiși.

            Indistincția dintre referințe și comentarii

            Poate și mai stranie este indistincția dintre textul preluat (citarea nu se face întotdeauna cu ghilimele, dar – aproape fără excepție – e indicată) și opiniile autorului lucrării cu privire la fragmentul comentat. ”X zice că…” și, undeva pe la jumătatea referinței, intervine comentariul propriu al studentului. Nu odată fragmentele de text încep cu ”mie mi se pare că…”, ”eu cred că…” și alte formule personale. Impresia e aceea că textul de referință e decupat în secvențe care, la rândul lor, sunt doar pretextul unor observații personale. Ceea ce constituia, până nu demult, un exercițiu de atenție și de rigoare – prezentarea concisă a unui text sau fapt, pentru a avea o imagine clară a subiectului discutat – pare a se fi estompat într-un soi de aluzie care, încă odată, poartă marca familiarității: ”ei, acuma, ști tu despre ce-i vorba!” Restul e părerea personală care reconfigurează lucrurile, le interpretează și le redimensioneanează în funcție de subiectivitatea proprie a celui care vorbește/scrie. În felul acesta e abolită distincția dintre fapt și interpretarea lui: într-un soi de nietzschețianism inconștient, faptele sunt reduse la interpretări și neutralitatea gândirii e substituită de atitudinea subiectivă (și, adesea, pasională) cu care sunt lecturate lucrurile.

            E foarte greu să le explic studenților că acest tip de formulare blocheză orice discuție: eu, ca profesor, pot verifica doar adecvarea gândirii lor la faptele/teoriile pe care le analizează, însă nu am nici un drept de a mă pronunța asupra viziunilor lor subiective. Lumea în care fiecare dintre noi își începe discursul cu ”eu cred că…” sau ”mie mi se pare că…” e, în mod funciar, o lume de sigurătăți juxtapuse. Pot eu nega – sau contesta – credința altcuiva?! Tot ceea ce pot face e să-l invit la dialog, la un dialog în care subiectivitatea noastră se estompează în atenția reciprocă și, mai ales, în atenția către tema discuției, care ne devine ambilor mai clară, întrucât – beneficiind și de perspectiva celuilalt – o putem vedea cu adevărat în profunzime.

            Iubirea de sine și empatia

            În lucrările în care-mi vorbeau despre ei înșiși era o temă ce revenea cu obstinație: cum să ne iubim pe noi înșine? Pentru o lungă tradiție culturală, iubirea de sine e un hybris; pentru generația studenților mei e o problemă. Mai înainte de toate, pentru că sinele e nelocalizabil. Cine sunt ei, de fapt? Mai înainte de toate sunt ceea ce – și așa cum se – văd. Și, în general, imaginea pe care le-o reflectă oglinda sau, mai ales, le-o mijlocesc device-urile de fotografiat/filmat nu e una cu care să se identifice. Dimpotrivă, cei mai mulți o resping. I-am întrebat: de ce? Răspunsul a fost acela că se compară mereu cu ceea ce văd în social media; însă nu neapărat cu o persoană sau alta ci, mai curând, cu o suprapunere de modele care crează un tip ideal cu neputință de realizat.

            În plus, cei mai mulți dintre ei trăiesc – în mod manifest – ambiguitatea vârstei: pe de o parte ar vrea să iasă în evidență, pe de alta, pasul în față îi transformă în ținta atenției celorlalți și, pentru a evita acest lucru, preferă conformismul de grup. Una din formele lui e estomparea identității proprii prin diverse forme de mascare: freza, machiajul, vestimentația, photoshop-atul fotografiilor, nickname-ul sau, încă mai mult, ascunderea toatală a chipului în social media. Foarte mulți dintre ei sunt – fără nici o conotație peiorativă – voyeuriști: vor doar să vadă, fără a fi văzuți. Destui gestionează, în simultan, o pluralitate de identități pe diverse rețele de socializare, identități nu întotdeauna identice. Cascadele de postări urmate de lungi pauze de absență, închiderea conturilor și revenirea la ele (sau crearea altora) arată că marea lor problemă e aceea a continuității identitare; a ceea ce leagă – în timp – variile noastre metamorfoze. Reluând încă odată vocablarul lui Nietzsche: sunt voință pură – vor să fie, dar nu se pot hotârî asupra nici unei modalități de expresie.

            Mulți dintre ei mi-au scris de nevoia empatiei. Când – la discutarea lucrărilor – i-am întrebat ce înțeleg prin empatie, mi-au răspuns că e vorba de faptul ca ceilalți să se pună în situația lor. I-am întrebat cum stau cu reciproca: ei se pun în situația celorlalți? Și s-a făcut tăcere.

            ”Văz enorm și simț monstruos

            Vorbindu-mi despre ei – cu o onestitate demnă de admirație – cei mai mulți mi-au vorbit (și) de traumatismele care i-au marcat. Lucruri care, în anumite cazuri, țin de familie, în (prea) multe, de școală; mai mereu de o singurătate care-i înconjoară (ca un halou) chiar și atunci – sau poate mai ales atunci – când sunt împreună cu alții. Un cuvânt sau un gest – pentru cineva exterior anodin – i-a blocat, i-a scos din firesc și i-a aruncat în limburile incertitudinii și ale spaimei. Problemele de care se lovesc li se par enorme și indepasabile dat fiind, mai înainte de toate, că nu reușesc să le formuleze. Se întreabă, repetetiv și coșmaresc: ”De ce eu?” și ”De ce numai mie mi se întâmplă așa ceva?” până ajung să se autoculpabilizeze pentru orice.

            Nu sunt deloc mai slabi decât cei din generația mea (aș spune că dimpotrivă, sunt mai rezilienți decât eram noi la vârsta lor), dar le lipsesc două lucruri fundamentale: mai întâi de toate coabitarea efectivă, fizică (nu simpla ciocnire și nici succedaneul de comunicare pe telefonul mobil) cu ceilalți. Pare că, pentru ei, contactul se reduce la cuvinte, semne, fotografii (sau, mai exact, ”poze”, secvențe anume studiate pentru a fi fotografiate), iconi și emoji-uri. Contactul direct, proximitatea – cu toată gestica și mimica ei – îi sperie și le agresează ”spațiul de siguranță”. Lipsită de medierea ecranelor, vocaliza celorlalți, agitația din jur și tensiunea diferitelor  grupuri le paralizează reacțiile și le induce un soi frică nedefinită. Sunt obișnuiți cu mediul lor, cu un grup restrâns de persoane (cu care se înțeleg – chiar și atunci când nu se înțeleg – din priviri), cu o lume mică și familiară. Faptul că, în afara acesteia, trebuie să negocieze, să-și exercite discernământul, să formuleze și să se formuleze îi sperie, dat fiind că n-au avut ocazia de a-l exersa.

            În al doilea rând, le lipsește – mai mereu – sprijinul masiv pe care i-l oferă individului cultura. În ciuda felului în care ”e livrată” de școala noastră, cultura nu e nici ”plăcuta zăbavă” a celor ce nu au face cu timpul, nici roata pe care care aleargă – în gol – șoarecii de bibliotecă. Dimpotrivă, ea e un uriaș tezaur de referințe, de situații similare, de termeni de comparație, de formulări și de deschideri care dau o perspectivă mai largă situațiilor în care ne găsim într-un moment sau altul. Cultura nu e simplă bibliografie pentru erudiți; ea e aici pentru a ne ajuta, pentru ne deschide orizonturi, pentru a ne da cuvântul potrivit, pentru a ne permite să situăm o problemă într-un context mai larg, pentru a ne învăța cum să ne apropiem de ceea ce ni se pare dificil, cum să descompunem ceea ce pare a ne strivi cu masivitatea sa, cum să punem ordine în haosul reacțiilor și impresiilor de moment. Citim, ascultăm muzică, frecventăm teatrul și muzeul, ne uităm la filme nu pentru că e amuzant și/sau cool, ci pentru că în toate acestea se află reperele înțelegerii noastre (a noastre înșine, a celorlalți și a lumii) așa cum le-au decantat milenii de istorie.

            Pentru studenții mei cultura aceasta aproape că nu există. Mulți citesc literatură motivațională sau cărți de self-help dat fiind că în problemele pe care le expun acestea în partea introductivă recunosc adesea propriile lor probleme. Și pentru că deopotrivă școala și lumea i-au învățat cu ”soluțiile” în câțiva pași, cu rețetarele imediat aplicabile și cu mitul reușitei prin mijloace proprii. Viziunea teoretică, ce presupune deopotrivă stăpânirea unei mari cantități de date și detașarea de ea, profunzimea etajelor de înțelegere, ordinea rațională a structurării elementelor și tăria conexiunilor dintre acestea, le lipsește aproape cu desăvârșire. Gândirea lor e, în general, una asociativă, care leagă între ele – pe baza unor asemănări, mai mult sau mai puțin manifeste – secvențe foarte diferite. Adesea, asemănările se estompează și legăturile dintre ele se pierd, iar faptele conectate astfel, încărcate cu impresii subiective, se asociază în alte geometrii variabile. Din punctul meu de vedere, acesta e unul din lucrurile cele mai interesante: faptul că, în bună măsură, teoriile pe care le predăm noi – profesorii – cad în gol. Pentru a fi utilă, o teorie trebuie să se insereze în perspectiva de profunzime a înțelegerii noastre. Or, adesea mi s-a părut că perspectiva de înțelegere a studenților mei e bidimensională, asemeni unui ecran, și – pentru ei – înțelegerea se identifică cu impresia pe care o produce imaginea pe care o privesc.

            Bunătatea și șocul

            O spun cu toată sinceritatea: studenții mei sunt buni, în ambele sensuri ale cuvântului – învață și au o remarcabilă deschidere spre lume. Nu odată, una sau alta, ori ambele atitudini m-au uimit și impresionat. Atunci de unde această apăsare, mai mult sau mai puțin difuză, ce se traduce în oboseală, singurătate, alternanță între euforie și apatie, adesea depresie la mulți dintre ei? Cum se explică acest straniu mal de vivre la niște tineri atât de vii și de pasionați de tot?

            Atât cât pot eu să-mi dau seama, marea lor problemă e indistincția dintre privat și public. Pentru ei, spațiul public nu e decât o extensie a celui privat și consideră firesc ca în ambele să aibă de-a face cu aceleași reguli și să se comporte la fel. Or, în mod manifest, spațiul public e altfel și, în momentul în care-l descoperă – la școală, la universitate sau (mai ales) la job – au șocul ”căderii în lume”. Dacă ar fi să redau lucrurile printr-o imagine figurată, aș zice să vi-i închipuiți (ca-ntr-o reclamă) trezindu-se somnoroși, mergând în bucătărie să-și bea cafeaua, văzând că nu mai e cafea și, apoi, la fel de adormiți, ieșind și mergând – în pijama – la cafeneaua din colț pentru a-și bea ceașca de energizant matinal. Lumea largă prelungește idefinit lumea mică, a spațiului domestic. Iar dacă cineva i-ar privi ciudat, s-ar prăbuși imediat: ce au cu mine? Ce rău – și cui – i-am făcut? Nu sunt decât un copil, încă adormit, ce vrea să se trezească.

            Primul lucru pe care l-aș observa e faptul că, în bună măsură, acesta e efectul lumii asupra lor: telefonul mobil e – într-un fel – interfața cu spațiul public și, totuși, reduce acest spațiu la o întindere de mână. Atunci când își fac un selfie, ei sunt – în general – într-un spațiu privat; când îl trimit, intră în spațiul public. Între cele două nu e decât un click. Cei doi ani de online au relativizat și mai mult aceste lucruri: în ”școala de acasă” unde au fost: în camera lor sau la orele comune? Zilele de naștere, organizate (de la vârste mici) în restaurante și săli de petreceri sunt evenimente private sau evenimente publice? Vacanța petrecută cu părinții/prietena/prietenul într-un decor exotic e ceva ce ține de familie sau e o ieșire în alt peisaj? Ceea ce vreau să spun este faptul că lucruri care – altădată – țineau de registre diferite, acum s-au amestecat până la indistincție. ”Lumea largă” nu e decât în spațiul nemăsurat în care se întinde proiecția eu-lui meu, pe măsură ce cresc. Dar, calitativ vorbind, e de același ordin cu camera și familia în care am crescut. Or tocmai că nu e așa.

            Dispariția ritualurilor

            Ceea ce deosebește, calitativ, un mediu de altul este ritualul grație căruia se face trecerea dintre ele. Era o vreme în care ”ieșirea în oraș” presupunea un ceremonial foarte elaborat: o politețe care se forma în timp, bazată pe punctualitate, pe o gestică socială, pe locurile de parcurs, pe libertatea dialogului strunită de formalitatea amabilității și evident, pe o vestimentație aleasă în funcție de loc și de situație. Plecatul mai departe – la studii, în călătorii – beneficia de ceremonialuri (atât la plecare, cât și la sosire) mult mai elaborate. Copiii erau antrenați, de mici, cum să se poarte, cum să stea, ce să facă (și ce să nu facă), segregarea pe sexe a tinerilor îi obliga la coduri ale comunicării, iar adulții se distingeau prin felul în care interiorizau formele lumii în care trăiau. Ils avait l’usage du monde. Noi am suprimat toate aceste bariere, în numele comodității, ca fiind vetuste; am aplatizat lumea și am transformat relieful ei calitativ într-o simplă deosebire cantitativă între cei care au bani lichizi (adică nu știu niciodată câți sunt) și cei care au bani solizi (numărați și răsnumărați). În felul acesta, dintr-o pornire generoasă, am trasformat o geografie complexă într-un pustiu, pe care-l bat vînturile norocului. Or, o știm prea bine de la Borges, deșertul e forma absolută a labirintului. Adesea, noi – cei de vârsta mea, părinți și profesori – îi acuzăm pe cei din generația copiilor noștri că rătăcesc, fără a ști încotro se duc, prin labirintul lumii. Însă uităm că tocmai noi – cu cele mai bune intenții – le-am răpit ritualurile grație căreia deschiderile vârstei devin trepte ale asumării de sine și ale înțelegerii lumii. Unde e intrarea la liceu și cea la universitate din alte vremuri? Unde e prima zi de muncă și primul salariu? Dar, înaintea tuturor acestora, unde e ritualul statului zilnic la masă – în poziția de studiu – din copilăria mică? Unde sunt cărțile fiecărei vârste? Unde e ceata de copii pe care-i leagă imaginația comună a lucrurilor citite? Toate acestea sunt repere ale drumului propriu. Însumate, alături de multe altele, ele dau chipul nostru, cel pe care nici nu-l iubim, nici nu-l detestăm, dar îl asumăm ca fiind al nostru. Și, mai ales, dau acea lume mare în care lumea noastră mică își găsește locul fără a se topi, dar și fără a invada totul. Ritualurile acestea – și atâtea altele – ne țin împreună. Pe fiecare dintre noi și unii pre alții.

            În afara lor, bunătatea ce ne inundă și nu-și găsește nici o formă de expresie e mai curând o povară. De care nu ne eliberează decât darul lacrimilor.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. „Caderea in lume” sau pierderea iluziilor se petrecea pentru baieti, pe vremuri, in armata. Imi aduc perfect aminte de momentul ala, cand mi-am pierdut „inocenta” copilariei. Interesant era faptul ca acolo gaseai o forma de solidaritate elementara, se intampla multora (caderea in lume), erai inteles, acceptat, consolat de camarazii tai. Cu timpul ajungeai sa te simti bine, parte dintr-o comunitate. Ma gandesc acum, cu groaza, la cei care, atacatori sau aparatori, imbracati in uniforma, tineri si inocenti, mor (de ce?) in Ucraina.

  2. Interesant sistemul de examinare. Comparind cu scoala veche si mai ales cu scoala tehnica, unii ar zice ca e o joaca. Nu prea inteleg cum se dau notele!?
    Am impresia ca ar fi avantajati cei care sunt buni de gura, ori eu am mari rezerve fata de acestia. In general am dat de multi buni de gura care, cind era vorba de fapte, erau gaunosi.
    Cit despre invatamintul online, nu era destul ca oricum tot mai multi oameni, de toate virstele si pregatirile, devin dependenti de telefoane si virtual, acum a devenit si oficial.
    Ma uit la nepoata, ar sta tot timpul cu telefonul, dar a aparut si un element nou. De ex. a inceput sa schieze cu furie, f mult. Mai demult trebuia s-o luam cu arcanul la schi, ba ca o doare colo, ba ca e frig, acum trage ea de noi. Am impresia ca e un fel de compensare a timpului cu telefonul in mina, simte nevoia sa se miste, simte nevoia sa traiasca direct. Si in alte activitati practice o vedem mult mai activa.

    Asta e, lumea se schimba, nu intodeauna in bine, dar trebuie sa luam ce e mai bun din asta!

  3. Un eseu cu mult adevar. Dar ultima jumatate de secol ne aduce in fata mai multa alienare, dezumanizare. Totul este privit prin interese de grup sau individuale, pentru bani si mai putin pe empatie, toleranta si solidaritate. Instrumentele digitale peste limite au dus la dezagregare sociala, mai multa violenta verbala si fizica. Educatia a cazut tot mai jos, comoditatea si lenea au castigat, iar invatarea a devenit formala fara efecte notabile. Performantele unor tineri sau adulti se datoreaza eforturilor proprii si mai putin ale societatii. Exista si exceptii, precum in Danemarca unde tinerii sunt platiti sa se tina de scoala si examene.

  4. Dilema generatiilor exista si a existat intodeauna doar ca fiecare dintre generatiile trecutului au fost parte a unor modalitati diferite de intelegere a lumii inconjuratoare . In fapt ,individul ,nu se schimba dramatic ,el doar foloseste altfel de instrumente (sa le numim modificari tehnologice) ce ii tin treaza gindirea, instrumente de care generatiile trecutului nu au avut parte .Privind in urma accesul nostru la informatie era limitat .Daca doream sa rememoram, o informatie oarecare , sau sa o citam ,ca si parte a procesului cunoasterii, eram nevoiti fie sa regasim undeva cartea in cauza fie sa apelam la memoria noastra selectiva atita cit o avea fiecare .Ceea ce textierul ne spune nu face altceva decit sa incerce a privi , cu ochii mintii trecutului , noul absolut .Cunosterea , fie ea nonabsoluta sau partial valabila , este la un clic distanta . De la un anumit nivel ,ce trece de mediocritatea multimilor pamintene , tinarul invata sa acceseze, , doar informatia corecta , informatia nedeformata de parerile personale si evident manipulatorii (in multe dintre formele de manipulare existente in presa sau chiar in mintea ”„Invatorului ” ce nu poate accepta decit propria lui modalitate de intelegere a lucrurilor numita cunostere personala )ale unor Institutii Media sau oamenilor atasati acestora .Cu totii am fost niste neintelesi sau asa eram constienti a fi atunci cind discutiiile nostre , uneori purtate la vreo micuta cafenea de prin centrul Bucurestilor de altadata , doreau a scoate in evidenta excelenta unora in dauna nepriceperii altora .Masura lucrurilor actuale nu poate fi intelesa de generatiile trecutului si ceea ce le pare a fi o lipsa majora in educatia primara a tinerilor din ziua de azi este in fapt o dorinta de maximizare a ceea ce ei (cei din trecut) au reprezentat cindva , reprezentare aflata, ca si cunostere ,in contradictie cu cunoastera actuala . Discutiile ,cele cu tinerii de azi,ne aduc in fata surprizele pragmatismului (noi cei vechi era cumva mult prea romantici si predispusi discutiilor inutile si inutilizabile ) si efortul nostru de ai intelege este estompat de elementele ce nu pot fi uitate, de multi dintre noi ,ca parte a tririlor atasate copilariei si adolescentei noastre .Batalia generatiilor continua si ea va continua atita vreme cit exista oameni pe aceasta planeta .Vedem, chiar acum, cum batalia generatiilor este in prim planul existentei noastre pe planeta Terra si vedem cum unii nu pot trece dincolo de propria lor acumulare a cunostiintelor traind sau incercind sa traiasca intr-o lume ce nu mai exista .Persoana in cauza , multi, foarte multi ,sunt asemeni lui , ne spune ,chiar acum , cum racheta cu focos nuclear Zircon poate ajunge oricind la Londra si timpul de reactie este doar de cinci minute sau deja ne-a spus cum daca Rusia nu isi gaseste locul in lume de ce ar mai exista lumea . Cind nu poti intelege sensul existentei animalului numit de OM-OM atunci vii si spui : ori ca mine faceti ,ori de loc si asta doar fiindca POTI.„Schimbarea domnilor bucuria nebunilor”sau cum din cel ce aveai toate „cartile in mina” la un moment dat ai pierdut totul si acum nu iti mai pasa . Este o vorba romanesca ce ne spune ,cu atita durere : „greu la deal cu boii mici ” .Oare asa sa fie ?

  5. [O mica corectie: in „(…) sunt mai rezilienți decât eram noi la vârsta lor”, cuvantul „rezilienti” trebuie scris italic, intrucat in limba romana are alt sens, care nu se poate folosi aici.]

  6. Apropo de ritualuri, acestea uneori maschează adevărată fata a oamenilor si a liderilor lumii. Îmi amintesc o replica din filmul „The Crown”, bazat pe informații credibile din interiorul familiei regale, în care Printul consort Philip afirma ca aceste „ritualuri” ale monarhiei asigura supraviețuirea acesteia. Odată ce acestea ar dispărea, ar ieși la iveala realitatea din familia regala și a celor care au fost nevoiți sa se adapteze ritualurilor acesteia. „Toți suntem „outsideri” aici, însă ne asiguram ca monarhia merge mai departe, totul gravitand în jurul unei singure „piese”, adică Regina.” Odată sacrificata regina, totul se poate nărui intr-o clipa pe tabla de sah.

  7. „Povara bunătății noastre” este titlul unui roman (sau al unei dilogii – sunt critici care evaluează cele două volume drept romane separate) al scriitorului moldovean Ion Druță. (Cu ocazia articolului dvs. am căutat informații mai recente despre domnia sa – are 93 de ani și trăiește (cred) tot la Moscova, unde s-a mutat pe la finele anilor ’60 (m-am întrebat ce crede despre situația din Ucraina).
    Bunătatea revărsată asupra celor apropiați se întoarce drept bumerang-povară asupra țăranului hâtru, sărac, harnic, inocent în ce preivește realțiile interumane (deci neverosimil) Onache Cărăbuș. O fi proiecția părții idealiste a personalității lui Druță, în timp ce partea pragmatică a avut grijă să măgulească simboluri din heraldica stăpânirii – colhozul și soldatul rus eliberator…

  8. Tehnologia ne duce intr-o lume noua, pe care eu o gasesc absolut fascinanta. este ca si cum ai fi gol, nud, si esti obligat sa te privesti in oglinda care sta in fata ta – iti place cum arati??? de cele mai multe ori raspunsul este NU – sunt putine cazuri in care avem oameni multumiti de ceea ce vad/regasesc in reflectia realitatii.

    De la NU la DA este o trecere dureroasa din care fiecare poate alege ceea ce isi doreste.
    Unii aleg sa semene, punct cu punct, linie cu linie, cu un anume model, altii aleg sa devina ei insasi mai buni si poate chiar mai frumosi pe interior. Nu cred ca trebuie sa te imbraci intr-un anume fel, nu cred ca trebuie sa prestezi un anume ritual, cred ca este doar util sa redescoperi umanitatea/bunatatea din tine, sa o prezinti cu decenta si in limitele necesare, in functie de imprejurari caci uneori, sustin eu, nu merita sa strici orzul sau sa arunci margaritarele tale cui nu ii trebuie sau nu le apreciaza. Dupa un exercitiu indelungat asigur, in special pe cei nesiguri, ca vei fi rasplatit si rasplata cea mai mare este iubirea/dragostea care iti raspunde.

    Raman alaturi de tehnologie caci are parti bune si parti mai putin bune dar ele, cele din urma, iti provoaca reactii si tu decizi cum sa raspunzi la ele – uneori raspunsurile vin mai tarziu dar omul a avut intotdeauna capacitatea de a descoperi pe pielea sa ce este bun pentru el/ea sau sa piara daca alege raul. Astfel cei buni devin mai buni iar cei ce aleg raul sfarsesc prin mai rau, in cele mai multe cazuri, – adica dispar. Pana acum istoria a confirmat ca binele invinge raul si a fost un efort continuu facut de fiecare in parte si de noi toti laolalta in acest parcurs.

  9. In articol faceti referire la o generatie de oameni care nu au primit nici un fel de educatie de acasa . Mai intii pentru ca nu au avut de la cine ( parinte nu este cel care concepe copil ci cel care are grija de copil . Ori grija asta implica responsabilitate si implicare . ,, Facerea ,, de copii a ajuns pentru multi o bagatela , o ,,afacere” pentru banii primiti de la bugetele publice , rezultatul nedorit al unei relatii pline de ….senzatii voluptoase , ……
    Nasterea de prunci trebuie privita altfel decit spalatul pe cap / pe dinti ; altfel decit mersul la lucru ; altfel decit distractia la pacanele ; altfel decit interesul pentru studiul diferitelor stiinte ; ….
    ( Mult ) prea multi parinti ( si educatori acreditati ) arunca in societate persoane si / sau indivizi de care se spala pe miini sub diferite pretexte . Sa nu ne mai intrebam de ce arata societatea umana asa cum arata . In plus ( stiu ca nu le vine bine multora ) , nimic fara Dumnezeu …..

  10. Cred ca ceea ce lipseste si ii impovareaza nemargit pe tineri sunt parinti in vietile lor. Ma uimeste cum tinerii sunt cumva abandonati de parinti si aleg calea tehnologiei pentru ca acolo gasesc multimea, prietenii dar uita ceva, pentru oarece vreme: este o lume virtuala si ei au nevoie de cuvintele si aprecierile parintilor cu care poate nu se mai potrivesc in idei, gesturi dar care fac parte din ei.

    Daca parintii citesc si copiii vor alege cartile, daca parintii au anumite ritualuri si copiii vor copia acele obiceiuri fara sa faca un efort din asta, dar lasati in voia sortii copiii/tinerii se insingureaza, se instraineaza de ei insasi si devin confuzi. Profesorii ii pot ajuta dar nimeni nu poate lua locul unui parinte prezent si nu a unuia numit asa ca urmare a unei scheme decise deci…

    Astazi este mai trist ca oricand pentru ca unii copii trebuie, pentru siguranta lor, sa isi paraseasca un parinte – dece, dece, dece????

  11. Un strigăt disperat al unei generații care nu-si vede in urmasi niste păstrătorii ale valorilor in care a crescut. Deși se spune că aceste sincope între generații au existat dintotdeauna cred va acum trăim un fenomen mai profund, cel al asocializarii, al atomizarii societăți, fenomene facilitate și generate de tehnologie. Joaca in jurul blocului, chiar cu cheia de gât, era un fenomen de matirizare, de socializare si chiar de egalizare socială. A te juca doar cu un telefon mobil, a înțelege lunea cel mult prin contacte limitate cu cei din aceiasi castă este primul pas spre construcția unui individ insingurat si lipsit de empatie față de semenii sai. In lipsa unor contacte sociale reale (prietenii de pe feusbuci sunt niste surogate) individul se refugiază în grupuri de motociclisti, de swingers sau de consumatori de soma. The Brave New World is here.

  12. „…am aplatizat lumea și am transformat relieful ei calitativ într-o simplă deosebire cantitativă între cei care au bani lichizi (adică nu știu niciodată câți sunt) și cei care au bani solizi (numărați și răsnumărați).”

    Pasajul asta imi aduce aminte de un film documentar numit „Generation wealth”, aparut in 2018.

    De vazut pentru diversitatea de manifestari si efecte negative ale obsesiei de a acumula, de la papornitele de marca ale gospodinelor cu 7-8cifre-n conturi $ si pana la Florian Homm (https://en.wikipedia.org/wiki/Florian_Homm), din care citez:

    1. „NO, we’re fine tuned to rule the world. That’s it.” (raspuns la intrebarea „Does Harvard Business school teach you to be a good person?”)

    2. „When WE put down the rules, I said: Well, this rule’s not going to help me make money, right? So, let’s tone this rule down. So WE set the playing field right for US ONLY. NOT for the investor, NOT for the loan taker, for US.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro