vineri, octombrie 23, 2020

Povestea unei dispariții

Aici toamna vine devreme și stă mult. Spre jumătatea lui august, vântul începe să se rostogolească de pe munții din apropiere, timid și oarecum romantic la început, curând însă suficient de hotărât încât să uiți că a fost vreodată altfel.

Paltonul meu rămâne agățat în hol de-a lungul întregii veri, deși nu îl folosesc decât ca pe un soi de înlocuitor elegant și mai larg acceptat al usturoiului de deasupra ușii. I s-a atribuit, fără voia lui sau știrea mea, un rol de protecție împotriva unui pericol care ar putea sau nu să existe, să se manifeste, să aibă sau nu vreo legătură cu mine și așa mai departe. S-a alăturat astfel unui lung șir de obiecte cu același rol, datând încă dinainte de a mă naște, pe care cândva în jurul celor două căciuli sau al celor două rânduri de șosete flaușate din copilărie, le-am mutat din sfera inconfortabilului în cea a normalului. Normalul lui „să fie acolo, că nu se știe”.

Dacă aș vrea să conturez mai clar această stare, aș putea-o numi „anxietate”. Definiția aceasta limitează însă complexitatea experienței, de dragul unui termen ce pare mai ușor de gestionat. Întreaga simțire, cu al ei dichis, se apropie mai degrabă de o formă de rugăciune, datând din timpurile în care destinul nostru depindea mai mult de forțe exterioare decât de propria voință – ne rugam mereu, prin tot ceea ce făceam, ca diverse lucruri să nu se întâmple.

Aici însă, paltoanele, sosetele sau căciulile îndeplinesc doar plictisitorul rol de a îmbrăca diverse zone ale corpului, întrucât s-a trecut de mult din zona misticului în cea a practicului și rugăciunea pentru ceva ce nu ar trebui să se întâmple s-a transformat, printre altele, într-o diversă și solidă piață de asigurări.

E octombrie, târziu. Mae, bătrâna care locuiește pe același palier cu mine, urcă dealul cu câte o sacoșă în fiecare dintre mâinile ei atinse de Parkinson’s. Mae se gospodărește și locuiește singură, și își poartă sandalele pe piciorul gol până spre începutul lui noiembrie. O dată la câțiva pași încetinește, uneori lasă cumpărăturile jos și rămâne acolo, în mijlocul trotuarului, ca o trestie bătută de vânt. La cei 89 de ani ai ei pare să aibă tot timpul din lume.

Ajunsă în fața blocului, mă vede în balcon, în ciuda eforturilor mele de a mă afunda în lectură într-atât încât să devin, într-o oarecare măsură, invizibilă. Îmi face din mână și capul i se clatină mai intens decât de obicei. Ridic brațul într-un salut static, cu gândul de a o asigura că am văzut-o și nu mai e nevoie să facă un efort atât de mare pentru a-mi atrage atenția. Dar Mae își mută amble plase în mâna stângă, în timp ce cu dreapta continuă să îmi facă din mână până când dispare după colțului blocului.

Prima dată când am văzut-o urcând dealul cu sacoșele în mâini, căutându-și echilibrul cu fiecare pas, am ieșit să o ajut. A fost un impuls, ca atunci când prinzi un copil în cădere. Mae nu era însă un copil. Mi-a zâmbit și m-a refuzat, asigurându-mă că este perfect capabilă să se descurce. M-am confruntat atunci cu o realitate care nu îmi era tocmai familiară, sugerând o lume în care ajutorul este oferit doar atunci când este cerut, orice altceva fiind un atentat la demnitatea și normalitatea celuilalt.

Adevărul este că îmi era greu să privesc ceva ce eu percepeam ca neputință. Aș fi făcut orice să evit a fi martora unei dureri pentru care nu există soluție, chiar dacă asta însemna să inventez una și să o impun altuia. În mod paradoxal, dacă m-ai fi întrebat, ți-aș fi răspuns fără ezitare că sunt un om puternic. Asta dacă măsura puterii este dată de cât poți să înduri și nu de cât ești dispus să accepți. Pentru că la baza fricii care trebuia ținută departe cu două perechi de șosete flaușate stătea neputința, lipsa unui minim control asupra propriului destin, a unui minim sentiment de siguranță.

A urmat o perioadă în care, deși interacțiunea noastră a fost mereu limitată, nu a fost lipsită de afecțiune – nici una dintre noi nu avea nevoie de cealaltă, astfel încât nu ne rămăsese decât să ne bucurăm de ceea ce eram. O relație în care libertatea ei o implica pe a mea.

Cândva, la un alt sfârșit de octombrie, ușa de la intrarea apartamentului lui Mae a rămas deschisă de dimineața, devreme, până târziu, spre seară. Boala ei avansase și în ultima vreme își petrecea din ce în ce mai mult timp în casă. Întreaga zi, zeci de oameni au intrat și au ieșit, pe rând, ca într-un pelerinaj. Îmi amintesc acea zi de parcă a fost ieri – o zi neobișnuit de caldă pentru acel moment al anului, desfășurându-se pe fundalul unui amestec de voci care își făceau loc prin ușa deschisă, se izbeau de pereți și se amestecau într-un ecou fără de sfârșit.

Două zile mai târziu, în fața ușii mă aștepta un pachet mic cu câteva cărți, ciocolată și un bilet în care Mae scria, aproape indescifrabil, că ne mulțumește pentru tot. Chiar dacă ochiul se încăpățâna să urmărească textul, mintea aflase deja. Acum eram eu cea căreia îi tremurau mâinile, într-o încercare nervoasă de a negocia acceptare celei din urmă alegeri pe care Mae o făcuse pentru ea însăși. Curând, o scrisoare ne anunța că trupul ei fusese incinerat iar cenușa împrăștiată, așa încât nu puteam să ne luăm la revedere. Mae și-a încheiat viața așa cum și-a trăit-o – în termenii ei, fără să ceară voie și fără să se justifice.

O lună mai târziu, cândva după prima ninsoare, o familie cu doi copii se muta în apartamentul ei și, în scurt timp, cu greu ți-ai fi putut aminti că a fost, vreodată, altfel.

Notă: În Elveția, moartea asistată a fost legalizată în anii ‘80, atunci când au apărut și primele organizații non-profit înființate în acest sens.

Distribuie acest articol

14 COMENTARII

  1. Mi-a placut. Este intr-adevar o mare diferenta culturala intre viata traita ca o frica, asa cum este ea inteleasa in Est, si viata ca o continua exercitare a vointei, ca in Vest. Fiecare cu avantajele si dezavantajele ei.

    Cu putin noroc, vom vedea pe parcursul vietii noastre si la noi acasa inceputul tranzitiei catre viata-fara-frica.

  2. Frumos scris.. dar trist.. mi se pare buna legea cu moartea asistata, dar, poate ar trebui cumva temperata. In tinerete mi-am dorit de multe ori sa dispar atunci cind cit vreo bunciune, in prostia ei, il prefera pe altul. Se intimpla desigur, rar, dar ar fi fost suficient o singura data. Mai tirziu am avut destule perioade in care imi doream sa ma duc draqu, din fericire, cel putin pina acum, s-a rezolvat cumva.

    Ca asta-i nasoala, care e momentul in care sa spui, cu convingere, gata frate, nu mai pot, nu mai vreau, opriti pamintul, vreau sa cobor la prima, cu peronul pe partea stinga?

    • @Neamtu tiganu Cred ca trebuie indeplinite anumite conditii pentru moartea asistata. Ce vroiai tu sa faci era un fel de sinucidere. Desigur, ne putem omori asistat oricand, insa apelam la metoda asta atunci cand conditia corpului fizic nu mai poate suporta viata. Cred ca pentru partea psihica exista alte metode de „vindecare”, tot asistate.

        • neamtule, ramai pe pozitii ca trebuie sa dezbatem alegerile din SUA. nush pe ce o sa ne mai certam daca pierde Trump. poate doar incalzirea globala :)

    • Momentul e cand ai o boala terminala si durerile sunt insuportabile, faci pe tine intr-una si stai 20h pe zi cu rahatu la fund pana iti putrezeste pielea. Granita e imprecisa, dar asta nu inseamna ca nu exista, e ca la chelie (de la cate fire de par in jos te califici drept „chel”?).

      Sunt destul de sigur ca legile de moarte asistata au conditii stricte care exclud tinerii dezamagiti ca n-au marcat asta-noapte la discoteca. Macar pentru faptul ca substantele letale sunt eliberate de medic, sub semnatura.

    • exista tari europene (de ex. olanda, belgia) unde legea permite in anumite circumstante eutanasia pentru persoane fara boli terminale, singura motivatie fiind asa-numita „suferinta psihologica”. inevitabil, asemenea cazuri au fost controversate. cum se poate evalua competenta pacientilor care sufera de boli psihiatrice grave avind, de pilda, episoade psihotice recurente? sint ei competenti in perioadele de remisiune, cind nu mai au manifestari maniacale ori halucinatii si par capabili de deliberare rationala? nici psihiatrii nu se pot pune de acord.

  3. Mi-a murit de curand bunicul. Neasistat, cum e la noi. Anul trecut cand am fost cu el la spital, un medic m-a luat de o parte si mi-a explicat pe un ton relaxat si vesel, intr-o atmosfera de film romanesc, cum anume urmeaza sa moara bunicul atunci cand va veni timpul. Urma sa se sufoce. Avea insuficienta pulmonara, boala care avansa.

    Pentru a se face inteles mai usor, medicul (un tip intre doua varste si cam supraponderal) mi-a si aratat cum anume o sa se intample atunci cand bunicul o sa se sufoce, ducandu-si mana la gat, scotand limba si respirand greu. Cred ca era felul lui de a-mi spune prieteneste sa ma pregatesc pt ce e mai rau. Poate ca prefera sa se exprime intr-un stil mai plastic pentru a fi mai sigur ca se face inteles. Cat despre tonul mult prea vesel pentru situatie, poate ca incerca sa se protejeze pe sine. Oricum i-am ramas dator. Stiu ca dialogul s-ar fi purtat cu totul altfel in alte tari, dar nu cred ca m-ar fi ajutat cu nimic in situatia asta. A avut grija sa se asigure ca bunicul nu ne aude – din partea mea e suficient. Oricum a facut mai mult decat alti medici care l-au trecut din oficiu la pierderi.

    Peste cateva luni a inceput sa se apropie momentul. Nu i-am spus bunicului ce mi-a zis medicul ca urmeaza. N-am spus nici restului familiei. Am ramas doar eu cu intrebarea – chiar nu poate nimeni face nimic si trebuie sa lasam toti un om sa se sufoce? Asta e cel mai bun lucru pe care il putem face? Aproape ca nu se mai putea misca, vorbea greu, dar mintea se incapatana sa ramana mai mult decat lucida. Toata viata a fost un tip lucid, dar pe final a devenit si mai si. Asa ca am mai stat de vorba. Daca nu era pandemia, nici n-as fi putut fi acolo. Nu stiu daca ar fi vrut sa planifice totul ca doamna Mae. Am vorbit despre ideea de moarte asistata la modul general, dar nici atunci in ultimele zile nu-i placea ideea. Era un moft prea mare. El nu a fost genul care sa traiasca in termenii lui, cum spuneti ca era doamna. Trasatura lui dominanta era simtul datoriei fata de familie, cat ar fi de greu. Nu voia sa ajunga sa nu mai poata merge singur la baie. In acelasi timp i se parea pe nedemn fata de noi sa incerce sa isi puna singur capat zilelor cu mijloacele aflate la indemana. Iar eu n-am putut sa-i spun ce a zis medicul ca o sa urmeze.

    Pana la urma medicul s-a inselat. A murit in liniste. Bunica nici nu si-a dat seama cand s-a intamplat. Vorbisera cu catva minute inainte.

    Pentru el poate ca nu putea face nimeni mai mult, dar nu e tot timpul asa. Moartea asistata e buna ca optiune, chiar si atunci (sau mai ales atunci) cand ramane nefolosita.

    • @r2 _ „Moartea asistata e buna ca optiune, chiar si atunci (sau mai ales atunci) cand ramane nefolosita.”

      Nu m-am gândit niciodată la asta, dar mă gândesc uneori că unii trăiesc având convingerea că și-au dat singuri viață, ca să și-o poată lua oricând doresc.

  4. Tatal meu, dupa o viata de baut, la 68 de ani s-a oprit. Si din baut si nici nu a mai fumat.
    Probabil ca achimbarea asta brusca de regim, a bruscat ceva, pentru ca dupa vreo trei-patru ani, la un control medical, s-a constatat ca, ceva ce parea o raceala pasagera, era de fapt un cancer esofagian.
    La inceput n-a mai purut sa inghita si i s-a montat o gastrostoma. Ii facea mama injectie cu ciorba. Toata mancarea era pasata, transformata in ceva lichid si injectata. Neexistand masticatia si deglutitia, organismul nu receptiona pe deplin apirtu de alimente, ori poate tumora consuma ceva mai rapid nutrientii in dauna irganismului. Cert este ca avea cvasipermanent, senzatia de foame.
    Mai tarziu, nu a mai putut nici sa respire.
    I s-a montat o traheostoma. Desi inainte tot mai ingaima cate ceva, desi corzile vocale fusesera aproape in totalitate acaparate de tumora, acum scotea doar un gajait neinteligibil si asta, doar daca obtura orificiul traheostomei. Isi plimba furtunele prin casa si mai scria uneori asa cum putea, ca spera sa-si revina, sa poate termina scoala pentru carnetul de scuter, care tocmai se introdusese.
    Ultima oara cand a venit salvarea, din cauza ca febra nu ii mai scadea deloc, a plecat din casa cu un puls foarte mare. In salvare brusc, asa cum a remarcat surprinsa una din doamnele asistente, pulsul a revenit brusc la normal.
    Se simtea in siguranta pe mainile lor.
    L-am tinut cateva clipe de mana privindu-l in ochi, ca un ramas bun.Am stiut ca e ultima oara cand pleaca. A doua zi dimineata, s-a stins.
    L-am visat ca se urcase pe patul de spital, pentru ca asistentele sa nu-i mai faca nici un tratament, nici un antibioric, nici o perfuzie. Pentru ca ii ajunsese, se saturase.

  5. Frumos, emotionant. Pe masura ce citesti, parca te strecori printre randuri, in realitate povestii. Textul te ajuta sa-ti vizualizezi propriul „palton” cu functii mistice si sa iti simti – intr-o fractiune de gând – propriile frici pe care le ai, fara indoiala, daca ai trait in vremuri relative. Apoi, aceasta stare mistică prinde formă practică, „doamne, cine ştie ce-o mai fi pe lume” devine o stare controlabil. Paltonul e înlocuit, poate, cu un App despre starea vremii, usturoiul cu o asigurare… sigură. Frica devine irelevantă. Şi asta pentru că ne tratăm de sindromul drobului de sare şi luăm măsuri concrete, nu ne mințim, ne luăm viaţa în propriile mâini, nu trăim în speranțe ci în realitate. Oricum ar fi, după noi vin alții, devenim uitati, dar depinde doar de noi cum murim si cum vom fi uitati. Pentru că murim singuri dar nu în solitudine. Mi-a placut si comentariul lui r2.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Laura Munteanu
Laura Munteanu
Laura Munteanu este artist și ilustrator stabilit în Zurich. Absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București a scris, după terminarea facultății, pentru diverse publicații, acoperind teme dintre cele mai variate. După o lungă pauză a revenit la scris, propunându-și o analiză cu note personale a diferitelor aspecte ale vieții petrecute în afara României. În momentele de liniște scrie poezie, și se bucură că poate contribui la comunitatea internațională, vibrantă, a poeților contemporani.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Impostura şi ipocrizia

Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea...

Tren la aeroport în 2020, tehnologie din 1930

În urmă cu o lună am scris despre posibile soluții la greșelile majore de proiectare ale acestei lucrări, care altfel riscă să devină...

Implicațiile unei adrese ANAF

Circulă printre grupurile online cu tematică fiscală o adresă recentă prin care ANAF îi semnalează unui contribuabil să fie atent la situația...

Producţia românească de medicamente şi interdicţiile dictate de Nicolae Ceauşescu (1969)

În perioada Războiului Rece, autorităţile comuniste de la Bucureşti au aplicat în economie principiul „Pe unii îi obligăm să fabrice, iar pe...

Povestea unei dispariții

Aici toamna vine devreme și stă mult. Spre jumătatea lui august, vântul începe să se rostogolească de pe munții din apropiere, timid...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.