Povestea ursului din ţara circului

S-a scris mult despre revolta care i-a cuprins pe unii oameni la uciderea absolut gratuită a unui pui de urs scăpat pe străzile Sibiului deunăzi.

Am aflat între timp, de la preşedinta Asociaţiei „Milioane de Prieteni”, Cristina Lapiş, că este ilegală uciderea unui pui de urs, fiind specie protejată. Am mai aflat, în urma interogaţiilor unei jurnaliste, că este destul de plauzibil scenariul în care puiul de urs a fost adus intenţionat în oraş de către cei care au interesul ca suspendarea Ordinului de Ministru din 4 octombrie 2016, care permitea împuşcarea unor animale strict protejate, pentru trofeu, să fie regândită. Acest Ordin permitea anumite cote colective de vânătoare şi împuşcarea legală a 1691 de animale strict protejate, deşi ONG-uri din domeniu[1] au arătat deseori că numărul animalelor sălbatice estimate nu corespunde cu realitatea, fiind mult supra-evaluate, iar cifrele raportate chiar de către vânători menţin o serie de erori şi conflicte de interese. De asemenea, Ministrul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Cristina Paşca Palmer, declarase recent că va înfiinţa un serviciu nou de intervenţie pentru protecţia comunităţilor locale, acţionând rapid cu tranchilizante împotriva animalelor sălbatice, recursul la armă fiind de ultimă instanţă.

Iată că nu s-a întâmplat nimic în acest sens la Sibiu. Întrebarea ar fi de ce, de ani de zile, când se ştie că urşii au fost cel mai profund afectaţi de defrişările masive şi ilegale, de braconaj şi de vânătoarea ilegală pentru trofee (mai ales a ursoaicelor), nu s-a făcut nimic pentru a se preveni incursiunile urşilor pe la curţile oamenilor. Sunt celebri deja, de ani de zile, urşii tomberoanelor din Braşov. Pe oriunde călătoreşti la munte în România dai de câte un om gospodar care a pus undeva o capcană pentru urşi sau, mai rău, vezi câte un pui de urs înghesuit într-o cuşcă insalubră spre deliciul unor idioţi fără creier şi suflet. Situaţia puilor de urşi orfani este şi ea foarte veche, sunt proiecte şi oameni care se ocupă de asta deja de 10 ani, deci nu vorbim despre situaţii noi şi necunoscute.

Convenţia de la Berna din 1979 privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, ratificată de România prin Legea nr. 13/1993, interzice atât defrişările, cât şi orice formă de capturare intenţionată, deţinere şi ucidere intenţionată a animalelor sălbatice ocrotite, dar şi a faunei şi habitatelor naturale, indiferent dacă prin distrugere sau perturbare intenţionată, precum şi comercializarea animalelor sălbatice protejate, vii sau moarte. Aşadar suntem într-o situaţie în care autorităţile statului au încălcat legile în vigoare cu nonşalanţă şi au dovedit o incapacitate deconcertantă pentru noi, cetăţenii, de a lua decizii şi de a acţiona în spiritul legilor şi al unei minima moralia, care apare în mod natural pe un fond sănătos de valori interiorizate. Or, dacă ne uităm la valorile care reflectă spiritul nostru public vedem că ele merg mai degrabă în direcţia unora negative: plăcerea de a ucide, lipsa compasiunii, lipsa solidarităţii, lipsa curajului şi asumării, sabotarea altora pentru interese meschine, agresivitate şi violenţă verbală şi comportamentală, impostura generalizată, obtuzitate, stridenţă etc. Pe fondul acesta, desigur, nelipsita apetenţă pentru circ, scandal, drame şi telenovele, insaţietatea care caracterizează apetitul public – cel vizibil – pentru detalii sordide din viaţa, dar şi din moartea altora şi pentru bunurile altora sau cele publice. E o anomalie continuuă, aparent infinită.

Cu toate acestea, sunt oameni normali printre noi, cu suflet, cu valori diametral opuse celor aliniate mai sus, care, din motive de igienă interioară, reticenţă şi aversiune faţă de insalubritatea vieţii publice de la noi preferă să stea pe margine, să facă proiecte private, să construiască de la firul ierbii, un proiect, un partid, o afacere sau o comunitate. În paralel, şi în acelaşi timp, vedem oamenii grotelor care încă deţin puterea şi pârghiile decizionale care iau decizii curajoase cum ar fi uciderea unui pui de urs orfan sau pierdut de vreo ursoaică hăituită de braconieri sau defrişatori (sau adus intenţionat) cum se adună în grup organizat şi atacă schimbarea, încercând să-şi prezerve poziţiile şi privilegiile. Ceea ce se întâmplă acum în România este un moment zero (şi am mai spus asta în 2013) în care nişte energii noi, curate, se luptă cu reminiscenţele omniprezente ale unui sistem putred care recompensează oameni putrezi.  Este halucinant ca un partid să propună oameni noi, care s-au remarcat doar prin stridenţă, pe listele parlamentare din această toamnă. Halucinant. Oameni care mâine, neînţelegând ce au de făcut şi de ce sunt într-o poziţie de putere vor lua decizii halucinante, pentru că nu au cum, structural, să ia altfel de decizii.

În consecinţă rămâne să notăm că, la presiunea publicului, s-a anulat un Ordin al Ministrului privind vânătoarea de trofee şi că autorităţile statului au încălcat sistematic legile în vigoare cu privire la conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale, ceea ce deschide posibilitatea unei –sau mai multor- acţiuni în instanţă. Să mai notăm că, tot la presiunea publică, s-au mai retras unii şi alţii din funcţii publice şi a căzut un guvern la începutul acestui an. Cred că suntem în punctul cheie în care trebuie să fim (mai) atenţi şi (mai) informaţi cu privire la cei cărora le dăm votul să ajungă în Parlament, doar pentru a construi o „marţi neagră”, a lua vreun premiu internaţional pentru cel mai corupt Parlament şi pentru a bloca, de fiecare dată, atât legi care ar deschide accesul pe piaţa politică a unor partide şi oameni noi, cât şi orice acţiune care presupune exercitarea cu bună credinţă a actului de justiţie. E momentul să creştem şi să folosim mai des această forţă, până vom schimba structura sistemului, dar şi structura interioară a oamenilor care îl populează.