Premiere la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

1.ORAȘUL NOSTRU

Am început să citesc Mai-mult-ca-trecutul, cea mai recentă carte a Anei Blandiana, cu doar una sau două zile înainte de a pleca la Piatra Neamț. Acolo unde tocmai începuse cea de-a 34 a ediție a celui mai longeviv festival de teatru din România.

Nu intenționez să scriu acum și aici recenzia cărții. Mă mulțumesc doar să observ că Mai-mult-ca-trecutul este un jurnal. În care, cu câteva mici excepții semnalate ca atare, respectiv în pagini în care consemnărilor zilnice regulate le iau locul pasajele rezumative și memoria, avem de-a face cu cronica riguros exactă a celui aproape un an și jumătate în care binecunoscutei scriitoare i s-a refuzat dreptul de semnătură din cauza felului bezmetic în care cenzura a citit volumul Întâmplări de pe strada mea și aventurile motanului Arpagic.

Majoritatea întâmplărilor relatate în jurnal se petrec la București și la Comana, altele la Cluj sau la Oradea. Ocazie pentru Ana Blandiana de a consemna viața acestor localități în vremea zilelor, săptămânilor și lunilor din partea finală a regimului comunist din România.

Nu am fost niciodată  la Comana. Însă la Oradea locuiesc din toamna anului 1981, iar la București și Cluj mergeam și merg și acum adesea. Am suportat, așadar, și eu, până la finele lui 1989, pe pielea proprie, măcar o parte din multele rele despre care dă seama diarista. Și nu am constatat în cele scrise de ea nici cea mai mică exagerare. Totul s-a petrecut aievea. Au fost reale și umilitoare cozile, lipsa a aproape orice, de la mâncare la bunurile de larg consum. Au însemnat parte a cotidianului sărăcia, frigul, frica, supravegherea, suspendarea normalității, uneori chiar și a speranței. Era pe punctul de a fi, fără drept de apel, reușită până și încercare de transformare a oamenilor, a indivizilor și a individualităților, într-o populație masificată, al cărei unic drept era acela de a aproba și aplauda tot ceea ce făcea Cel mai iubit fiu al poporului. Și cu toate că recunoșteam până la virgulă starea de fapt consemnată  de Ana Blandiana, aproape după fiecare pasaj de genul acesta intervenea reflecția și, inevitabil, și ceea ce numim îndeobște nostalgie. După care îmi spuneam că nu, nu regret nimic din vremurile acelea. Cu o singură excepție. Tinerețea.

Cam despre asta este vorba și în Aici, melancolia. Cea mai recentă scriere a omului de teatru Daniel Chirilă, pusă în scenă de Irina Moscu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Spectacol în care, în esență, paisprezece actori, piasprezece voci – Elena Popa, Corina Grigoraș, Loredana Grigoriu, Nora Covali, Cătălina Eșanu, Cristina Ciulei, Mălina Moraru, Valentin Florea, Paul-Ovidiu Cosovanu, Emanuel Becheru, Mircea Postelnicu, Florin Hrițcu, Andrei Merchea-Zapotoțki, Dan Grigoraș, – cărora li se adaugă la un moment prezența filmată a tânărului Alexandru Roșu- evocă orașul. Piatra Neamțul, Piatra, de odinioară. Ca și Piatra de azi.

Periodic, una dintre voci, una și aceeași, intervine pentru a spune că pe vremuri era altfel, cu totul altfel. De fapt, era ca și acum. Și nimeni nu o contrazice. Or, între acest altfel și acest la fel ca și acum, un entre-deux și înșelător, și real, și primejdios, și benefic deopotrivă,  în interiorul acestei zonei de siguranță pe care a intenționat să o delimiteze și exploreze în chip declarat Festivalul  se zămislește întreg spectacolul. Care începe și se sfârșește cu o dronă care face, la începutul și la finalul reprezentației, drumul dus-întors scenă-sală.

Tot cu ajutorul unei drone a efectuat Andrei Ceobanu filmările inserate periodic în gramatica montării. Filmări acompaniate de cântece celebre în anii 70-80 ai secolului trecut. Melodii cântate de Aura Urziceanu, Loredana Groza, Mihaela Mihai, Aurelian Andreescu.

Preț de câteva minute bune- după părerea mea, nițeluș cam multe- sala rămâne pe mai departe cufundată în întuneric. Nu se aud decât voci. Voci și speriate, și curioase, voci dornice ba să apropie, ba să amâne întâlnirea cu un ceva. Un ceva deocamdată indistinct, neprecizat, neclar, dar despre care aflăm că ar avea și miros, și gust. Care este și rece, și cald, și atrăgător, și respingător deopotrivă.

Aproximativ același text servește drept suport, sau, mai corect spus, pe aceeași situație dramatică aparent lipsită de dramatism este construită și a doua secvență a spectacolului. Actorii apar pe scenă, rămân însă cufundați în întuneric și stau cu spatele la public. Rămân pe mai departe precumpănitor voci. De altfel, o bună bucată de vreme am trăit cu senzația că iau parte la un fel de cabaret al cuvintelor, la ceva asemănător cu teatrul radiofonic. Asta poate și datorită titlului montării- Aici, melancolia!- care nu are cum să nu ducă cu gândul la Aici București, programul 1 devenit, de la un moment dat încolo, Aici București, România!

De abia din a treia secvență, vocilor li se asociază mai curând trupuri decât figuri. Trupuri înveșmântate în negru care se mișcă în coregrafia inspirată creată de Daniel Pop. Vocile și trupurile acestea sunt provocate să vorbească despre Piatra de odinioară. Cu populația ei mult mai numeroasă decât este ea astăzi, asta și datorită industrializării socialiste ce a presupus un transplant de populație, și, implicit, a combinatului de la Săvinești. Despre care a fost vorba în Myth Show, o altă scriere a lui Daniel Chirilă, pusă în scenă acum mai bine de un an de David Schwarz. Cu ceea ce Pierre Nora numea locuri de memorie. Adică parcul, podul, școala, casa părinților, prima dragoste, camera de odinioară a tatălui, maternitatea în care s-au născut atâția. Tot atâtea motive de nostalgie.

Vocile și trupurile acestea, în marea lor majoritate rămase fără chip, devenite tot atâtea simboluri ale nostagiei, sunt contracarate de scena în care doi politicieni logoreici de astăzi propun debarasarea drastică de acel ceva ce bântuie memorii. E vorba despre oameni în negru (Florin Hrițcu și Andrei Merchea Zapotoțki) ce răspund întrebările unei reporterițe (Mălina Moraru) care îi filmează cu camera unui telefon mobil. Îi filmează, dar le și citește reacțiile critice, de respingere, chiar  și de revoltă ale puținilor oameni care îi privesc pe cei doi care speră să amăgească iarăși, grație recursului la noul limbaj de lemn. 

Ce facem însă totuși cu trecutul? Îl respingem sau încercăm să îl gestionăm așa cum ar trebui să o facem și așa cum ne cere să o facem un mesager bizar al unor vremuri de care nu își amintește astăzi nimeni? Aceasta este, la urma urmei, tema principală a spectacolului. Care prilejuiește ceea mi se pare că înseamnă debutul în regie al binecunoscutei și multipremiatei scenografe Irina Moscu. Curios e că  de data asta proaspăta regizoare parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să facă mai curând abstracție de scenografa care este. Contează mai mult în imaginea de ansamblu lighting designul și video-designul creat de Cristian Niculescu. Contează vocile și textul. Capacitatea lor de a crea imagini în mintea spectatorilor. Misiune nicidecum ușoară, întrucâtva complicată și de faptul că scrierea lui Daniel Chirilă seamănă pe alocuri cu un work in progress.  Cel mai adesea impresia de adăugat, de completare, de repetare a unor lucruri deja spuse e în specificul textelor comisionate. Așa cum este și Aici, melancolia. O primă etapă din programul Unlock The City la care Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a devenit parte.

 Dincolo de inerentele goluri, de ezitări, de repetiții, se poate spune că am fost părtași la o misiune în bună, în cea mai mare parte împlinită.

Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

AICI, MELANCOLIA de Daniel Chirilă

Regia și scenografia: Irina Moscu

Lighting design, Sound design, Video Design: Cristian Niculescu

Coregrafia: Daniel Pop

Asistentă scenografie: Mădălina Sandu

Filmări dronă: Andrei Ceobanu

Cu: Elena Popa, Corina Grigoraș, Loredana Grigoriu, Nora Covali, Cătălina Eșanu, Cristina Ciulei, Mălina Moraru, Valentin Florea, Paul-Ovidiu Cosovanu, Emanuel Becheru, Mircea Postelnicu, Florin Hrițcu, Andrei Merchea-Zapotoțki, Dan Grigoraș, Alexandru Roșu

2.TEATRU-CONCERT

Apocalipsa gospodinelor, spectacol  aflat din iarna trecută în repertoriul activ al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, se bazează pe un text de tip devised. Punctul de plecare l-a reprezentat trilogia formată din Evanghelia după Maria, Apocalipsa după Lilith și Arca Noreei a Nicoletei Esinencu, revizuită și concentrată în funcție de premisele și necesitățile viitoarei montări, supusă unei a doua redimensionări ca o consecință clară a tot ceea de s-a întâmplat, creat, inventat în timpul repetițiilor.

Acestui prim text care , la urma urmei, e cel ce a fixat matricea ideologică vădit feministă a spectacolului, li s-au adăugat contribuțiile/mărturisirile personale ale actrițelor din distribuție. E vorba despre Corina Grigoraș, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Iulia-Paula Niculescu, Daria Tămăslăcaru. Supuse din voință proprie unei operațiuni de dezinhibare. Având drept urmare aducere în fața publicului a unor întâmplări, a unor episoade din viața proprie nici pe departe confortabile. De la violența casnică la ideea fixă potrivit căreia locul femeii ar fi definitiv la cratiță, de la mentalitatea că  femeia a apărut pe acest pământ  doar  spre  a naște copii și a pregăti cele necesare traiului zilnic, că ea trebuie  obligatoriu să fie sclava bărbatului, acesta fiind cel care decide totul,  de la umilirea unei actrițe în cursul unui casting (presiunea tipologiei) la abuzarea unei studente la Teatru căreia i s-a frânt destinul de un profesor mânat de credința că e învestit cu drept de viață și de moarte asupra celei care aspiră la gloria scenei ori la stigmatul social reprezentat de condiția de femeie singură.

Dramaturgului și regizorului Daniel Chirilă i-a revenit misiunea de a pune ordine în texte, de a le aranja în funcție de o anumită logică, în vreme ce actorul Paul-Ovidiu Cosovanu a asigurat ceea ce caietul-program ne spune că ar fi sound-design-ul montării. După părerea mea, ceea ce a făcut Paul-Ovidiu Cosovanu e mult mai mult decât atât. El a creat un concept muzical, o muzică executată live de cele cinci interprete la instrumente ciudate – de la o toacă la două-trei mături tip chitară și tot felul de clape. Însăși rostirea textului- fie ea calmă ori violentă, ironică/autoironică, argumentativă sau în formula imprecației dobândește un remarcabil cuantum de muzicalitate. Paul-Ovidiu Cosovanu a lucrat atent, minuțios la armonizarea vocilor și împreună cu cele cinci actrițe- patru cu diplomă, cea de-a cincea (Daria Tămăslăcaru) în curs de devenire- a creat ceea ce am numit, încă din titlul acestei cronici, teatru-concert. Un reușit hibrid până la urmă în specificul și nota impurului lumii în care trăim.

Apocalipsa gospodinelor aparține genului teatrului social, miltant. Este teatru feminist declarat. Protest și manifest deopotrivă. Reglare poate nu violentă, însă insubitabil categorică de conturi. Punere la zid a mentalității paternalist-patriarhale care a marcat ca un fir roșu cam toată istoria omenirii. Indiferent de orânduirile sociale.

Apocalipsa gospodinelor aeste un spectacol creat cu intenția clară, nedezmințită de a produce o schimbare de mentalitate. Este însă, indiscutabil, și un fapt, o faptă artistică  de excepție. Pentru care merită laudele noastre toți contributorii.  

Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

APOCALIPSA GOSPODINELOR

Un spectacol de Nicoleta Esinencu, Doriana Tolmazan, Paul-Ovidiu Cosovanu, Daniel Chirilă, Corina Grigoraș, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Iulia-Paula Niculescu, Daria Tămăslăcaru

Sound design: Paul-Ovidiu Cosovanu

Lighting design: Cristian Niculescu

Cu: Corina Grigoraș, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Iulia-Paula Niculescu, Daria Tămăslăcaru

3.MASIFICAREA

Eugène Ionesco a scris Rinocerii în anul 1959. An în care și-a făcut apariția pentru întâia oară personajul Bérenger prin care, probabil, se exprimă cel mai bine eul autorului.Poate tocmai de aceea, în spectacolul regizat la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, cu Marian Rîlea, Bogdán Zsolt și Lucian Iancu în roluri cheie, regizorul Tompa Gábor, a avut ideea ca, în timp ce Bérenger rostește monologul ce îi consfințește definitivul lui atașament la omenire, la ideea de om și la valorile umaniste, interpretul personajului să ia textul din mâinile sufleurului și să îl citească. Un semn al identificării lui Bérenger cu Ionesco.

Lunga carieră a respectivului personaj poate că se explică și prin acest detaliu, deși, interesant, în una dintre ultimele creații ale dramaturgului, personajul principal se cheamă Jean. Nume generic, sinonimul omului comun ,aflat în respectiva piesă la începutul unei călătorii care înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât iminența, inexorabilitatea întâlnirii cu moartea.

Spectacologia românească are în palmares relativ multe variante ale Rinocerilor. De la antologicul, cvasi-miticul spectacol de la Teatrul de Comedie (1964), montat acolo de Lucian Giurchescu, cu Radu Beligan și Ion Lucian, spectacol, ce a prilejuit un triumfal turneu în Franța, la cele două versiuni datorate deja amintitului Tompa Gábor. În 2006 la Sibiu și în 2020 la Naționalul din Timișoara. Au fost montări care au urmărit minuțios și valid artistic cum se instalează rinocerita în lumea post-industrială, cu consumerismul ei excesiv. Am în vedere când spun asta în principal spectacolul de la Teatrul Municipal Matei Vișniec din Suceava, montat acolo în 2008 de Alain Timar. Despre care aflu că ar fi făcut belle figure la Avignon. În spectacolul- cult de la Comedie, interpretul lui Bérenger avea, înainte de decizia definitivă a opoziției la orice proces de masificare momente de ezitare. Era omul de rând, nici erou, nici poet. Monologul final era rostit cu spatele la public, detaliu în care Monica Lovinescu vedea o formă de protest politic, personajul adresându-se nu oamenilor simpli asemenea lui, simbolizați de sală, ci mărimilor, nomenclaturii care impuneau masificarea.

Aceeași ezitare apare și în spectacolul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, semnat regizoral de Radu Iacoban. Mircea Postelnicu, interpretul unui extrem de uman, dar și de năvalnic Bérenger, își cumpănește atent decizia. Devine pe neașteptate aproape calm și reflexiv, De altminteri, el este de la bun început altfel prin comparație cu toți cei ce populează ori trec prin biroul condus de tacticosul, încântatul de sine domn Papillon. Care, în interpretarea lui Andrei Merchea- Zapotoțchi, e și dur, dar își și cântă finalul replicilor. Bérenger e îmbrăcat simplu, mizer, e mototolit la propriu. Suportă ascetic și muștrulaiala agresivă a pretinsului său prieten Jean (Florin Hrițcu), și cearta cântata, fals- amabilă a domnului Papillon. Ambii la patru ace. Comme il faut.

Agresivitatea plutește în aer de la bun început. Încă din micuța cafenea în care Radu Iacoban și scenograful Tudor Prodan au decis să înceapă totul. Jean îl muștruluiește agresiv pe Bérenger, Patronul cafenelei (Emanuel Becheru) o ceartă pe Chelneriță (Corina Grigoraș), Băcanul (Andrei Merchea- Zapotoțki) își promovează agresiv produsele, Logicianul (Dragoș Ionescu) e năvalnic, vorbește cu voce de cap, în tentativa lui de a-și promova agresiv silogismele în discuția  cu Domnul bătrân (Daniel Beșleagă).

Trecerea primului rinocer e privită mai degrabă ca un fapt divers, asistența fiind mult mai emoționată în fața suferințelor femeii căreia animalul i-a  călcat pisica (Elena Popa). Agresivitatea care, se știe, fie precede, fie însoțește instalarea oricărei dictaturii, oricărui fenomen aberant din istorie se amplifică odată cu transmutarea poveștii (da, Rinocerii e o piesă care are, care chiar spune o poveste, așa cum spun și Cântăreața cheală, și Lecția și Călătorie la Cei morți, de fapt toate piesele ionesciene) în biroul condus de domnul Papillon, în casa lui Jean și apoi în aceea a lui Bérenger. Singura care rămâne calmă, chiar și atunci când își anunță trecerea de partea rinocerilor e domnișoara Daisy (Nora Covali), De ce o face? Fiindcă, așa cun spune un alt personaj din piesă, ‘’trebuie să fii în pas cu epoca ta.’’

De la bun început, încă din clipa în care apar în prologul spectacolului, rinocerii sunt oameni cu chipuri mascate, iluminate. Sunt oameni în negru, așa cum au fost cei ai Gestapoului, ai Securității comuniste, ai oricărei societăți ce promovează totalitarismul. Un intens videomapping le marchează tot mai agresiv prezența. Agresivi sunt și pompierii (Corina Grigoraș și Cătălina Eșanu). În aceeași cheie muzica de scenă creată de Aida Šošič.   

Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

RINOCERII de Eugène Ionesco

Traducerea: Vlad Zografi și Vlad Russo

Regia: Radu Iacoban

Scenografia: Tudor Prodan

Muzica: Aida Šošič

Lighting design: Lucian Moga

Cu: Mircea Postelnicu (Bérenger), Florin Hrițcu (Jean, Dudard), Nora Covali (Daisy), Elena Popa (Gospodina, Doamna Boeuf), Daniel Beșleagă (Domnul Bătrân, Doamna Jean), Dragoș Ionescu (Logicianul), Corina Grigoraș (Chelnerița, Pompier), Cătălina Eșanu (Soția Băcanului, Pompier), Andrei Merchea-Zapotoțki (Băcanul, Domnul Papillon), Emanuel Becheru (Patronul cafenelei, Botard)