luni, iunie 17, 2024

Premiere timișorene

1.A fi sau a nu fi. Aceasta-i ecuația!

În pluralul teatral pe care era și este firesc să îl conțină ansamblul de manifestări găzduite de Timișoara- Capitală Culturală Europeană, un loc aparte îi revine proiectului Orașul paralel. Al cărui principal promotor este Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara. Având drept colaboratori Teatrul German de Stat și Fundația Culturală Diogene.

Respectivul proiect, fundamentat pe texte scrise de Peca Ștefan (un autor deja cu vechi state de serviciu, însă (cel puțin, deocamdată) necanonizat, și regizat de Ana Mărgineanu, mizează pe scoaterea spectacolului teatral din spațiile convenționale (‘’teatrul nu este o  clădire’’, afirma cu justă încăpățânare unul dintre principalii reformatori ai regiei din a doua jumătate a secolului trecut) și învestirea lui cu funcții exploratorii. Și asta fiindcă Timișoara nu înseamnă doar Centrul ei astăzi mai mult sau mai puțin ok, nu e numai Orașul florilor, nu se limitează eminamente la drumul dintre Marea Catedrală și clădirea (mai nou i se spune, bizar, așa ca pe vremea sovietelor, Palatul cultural) ce adăpostește Opera Națională Română, Teatrul Național, Teatrele Maghiar și German, ci și multe alte locuri. Cu istorie. Adevărate locuri de memorie, cum le-ar spune Pierre Nora. Și cu posibil potențial teatral.

Descoperirea și demonstrarea acestui potențial se află la baza proiectului conceput a se desfășura în trei spații neconvenționale din cartiere precum Iosefin, Fabric sau Elisabetin. Nume aparent uitate, cu forța șterse cândva din memoria culturală a timișorenilor de regimul comunist deloc favorabil la tot ceea ce suna străin. Un străin care în cazul de față însemna Occidentul. Lumea liberă. Autenticitatea. Toate aceste valori sunt readuse în actualitate și reactivate grație unei operațiuni proiectate a fi cu bătaie lungă. 

Și uite așa, în miez de vară, într-o zi toridă încheiată cu o ploaie strașnică, a avut loc și premiera celei de-a treia părți a sus-menționatului proiect. Care se consumă în vechiul cartier Elisabetin. Unde suntem poftiți la un party, party secret, ne spun organizatorii. Spre a amplifica impresia de thriller &mystery asociată aceleia preponderent de science fiction. E drept, la un moment dat, adică foarte aproape de momentul în care ne apropiem de spartul târgului și când se estimează că spiritele spectatorilor sunt încinse la maximum și implicarea lor necondiționată (cel puțin așa ne anunță personajul identificat grație indicativului IC 149) jucat de Raul Lăzărescu, descind și organele de ordine (Molnos András Csaba și Lukács György-Szilárd). Cărora, firește, nu le poate scăpa nimic și care, tot firește, nu sunt nici ele chiar cinstea întruchipată. Din contră.

Party în Elisabetin e construit pe schema clasică a călătoriei. Să călătorească, pornind din puncte diferite de întâlnire, sunt invitați spectatorii performance-ului. Situat sub generosul, ofertantul, niciodată epuizatul semn al impurului. Și asta fiindcă Orașul paralel- Party în Elisabetin este orice. Este, deliberat,  de toate. Și sf., și anticipație, și spectacol-instalație, și sfidarea asumată a unei geometrii spațiale convenționale (scenografia este semnată de Adrian Damian), și teatru popular de esență superioară făcut în consonanță cu ceea ce înseamnă epistema secolului al XXI lea, și ștergerea frontierelor dintre actori și personaje, dintre actori, personaje și spectatori, și o nouă abordare a conceptului de mimesis, și istorie, și antropologie și călătorie în viitor, și provocare adresată publicului la sfidarea convențiilor și la explorare, și îndemn la a fi și a exista deopotrivă,  și mini-spectacol de karaoke, și poveste cu pierderi și regăsiri de personaje, așa cum era odinioară în piesele lui Shakespeare, de dragoste cu năbădăi și, desigur, cu happy end.

Până la un punct, călătoria are mai multe variante. Cei care am optat pentru varianta Portal ne întâlnim pe treptele Facultății de Construcții de unde suntem preluați de Pierre (Czüvek Loránd) și Kürtös (Lajter Márkó Ernesztó), conduși și nu oricum, ci ludic (apare cu obstinație cuvântul paralel, apare și referința la jocul podului de piatră din copilărie) în curtea unei hale, loc în care îi cunoaștem pe Lela (Hegyi Kincső) și pe Max (Marko Adžić) puși și pe ceartă, și pe joacă, precum personajele commediei dell’arte de odinioară și pe profesorul Martin (Balász Attila). Despre care puțin timp mai încolo vom afla că vrea să desăvârșească o cercetare despre orașul paralel și paralelieni a înaintașului său pe nume Leonid Wurm.  Aceasta fiind șansă pentru Martin de a obține premiul Nobel. De aici încolo povestea se și unifică, se și ramifică, știința rimează cu certurile în familie (Martin se ceartă și se împacă cu a lui consoartă Vicky, jucată de Magyary Etelka), János (Kiss Attila) este câștigat de Maxi Miliana (Borbély B. Emilia) și salvat de talentul lui muzical și de cel al soției. Apar și dispar personaje, identitățile se și pierd, se și precizează ( A fi sau a nu fi. Aceasta-i ecuația! exclamă, la un moment dat, profesorul Martin), jocul consistentei distribuții este implicat, viu, solicitant și plin de energie. Pe zisa scenă, dar și în spațiile complementare unde sunt elucidate motivațiile ori secretele unor personaje (în aceste zone paralele inventivitatea lui Adrian Damian este proeminentă) evoluează mai toți componenții trupei, celor numiți deja adăugându-li-se Lörincz Rita, Vadász Bernadett, Jancsó Elöd, Tokai Andrea, Vajda Boróka, Mădălina Ghițescu, Vass Richard, Bandi András Zsólt, Borbély, Corina Dohanici, Octavia Petrișor, Balló Helga, Beatrice Tudor, Mihály Csongor, Patricia Gavril, Erdős Bálint. Chiar și unii spectatori mai curajoși care se înscriu la concursul de karaoke. Ceilalți nu rămân nici ei imobili. Se mișcă, explorează, cumpără câte ceva de la bar.

Cum doresc și cum le place. Dovedind că teatrul poate interesa chiar și atunci când este altfel. E foarte adevărat însă că, în cazul de față, acest altfel impune formularea unor amendamente. De la organicitatea și claritatea scenariului dramatic scris de Peca Ștefan la modalitatea de organizarea scenică propusă de regizoarea Ana Mărgineanu. Există o anume fragilitate a liantului care ar fi trebuit să dea coerență poveștii/poveștilor pe care, în ciuda eforturilor evidente, nu o puteau compensa actorii. Numai actorii.

Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara

ORAȘUL PARALEL: PARTY ÎN ELISABETIN –UN WONDERLAND TEATRAL de Peca Ștefan

Regia: Ana Mărgineanu

Scenografia: Adrian Damian

Scenograf asociat: Albert Alpár

Muzica: Cári Tibor

Coregrafia: Andreea Duță

Design păpuși: Bajkó Attila, Foitik Károly

Cu: Lörincz Rita (Beáta), Hegyi Kincső (Lela), Vadász Bernadett (Rozsa), Balász Attila (Martin), Czüvek Loránd (Pierre), Jancsó Elöd (Gee), Kiss Attila (János), Lajter Márkó Ernesztó (Kürtös), Magyari Etelka (Viki), Raul Lăzărescu/ Mátyas Zsolt Imre (IC 149), Molnos András Csaba (Edgar), Tokai Andrea (Unu, Prințesa), Vajda Boróka (Doi, Contesa), Mădălina Ghițescu (XO), Marko Adžić (Max), Lukács György-Szilárd (DJ, Partymaker), Vass Richard (Vânătorul), Bandi András Zsólt (Gandolfini), Borbély B. Emilia (Maxi Miliana), Corina Dohanici (Umbra), Octavia Petrișor (Tanti), Balló Helga, Beatrice Tudor, Mihály Csongor, Patricia Gavril, Erdős Bálint, Raul Lăzărescu (Dansatori)

2.Arhipelaguri de singurătate

La un moment, unul dintre multele personaje pe care le aduc pe scenă cei opt actori din distribuția celei mai recente producții a Asociației culturale timișorene Arte Factum, ne amintește că, în urma unui tragic incident și a scandalului public de după, în componența guvernului japonez a fost înființat un Minister al Singurătății. Al cărui rost ar fi acela de a se ocupa de problemele tot mai multe și mai complexe cu care se confruntă persoanele din ce în ce mai numeroase, de vârste și din categorii sociale diferite, ce suferă din pricina singurătății.

Urmărind ceea ce spun, joacă, dansează, cântă interpreții Darie Doklean, Fall Ilona, Andrei Elek, Maria Leca, Aida Olaru, Teo Căuș, Ana Andone, Serena Voaideș, stimulați de consistentul și bine articulatul scenariu dramatic creat de Simona Donici și de inspirata și, mai ales, riguroasa regie datorată lui Kocsárdi Levente,  spectatorul poate că își amintește piesa lui Gerhard Hauptmann Oameni singuratici și mai ales montarea ce a readus-o în actualitate. Realizată la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași de regizorul Florin Caracală. Semn că de singurătare sufereau și oameni din secolul al XIX lea. Ori poate că îi revin în minte pasaje, idei din tulburătoarea carte Secolul singurătății scrisă de Noreena Herz, apărută în traducere românească în 2021, la editura bucureșteană Humanitas.

Acolo, autoarea, care  a intuit dimensiunea problemei încă din anii ‘80 ai secolului trecut, definește singurătatea drept “o stare internă cât și una existențială-personală, socială, economică, politică”. Am început să ne simțim singuri nu doar în timp de pandemie, ci, susține Noreena Herz, încă din epoca Theatcher. Am căutat soluții din partea telefoanelor mobile (și e plin de astfel de gadgeturi în spectacolul Monoloagele singurățății), ne-am căutat salvarea în rețelele sociale, ]n prieteni virtuali și în binefacerile internetului (cf. Thierry Wolton: Noile drumuri ale servituții noastre, Editura Humanitas, București, 2023), savanții au ajuns până acolo încât au inventat un robot pentru uzul oamenilor singuri, iar afaceriștii au dobândit profit din inven’ia lor. Au creat ceea ce se cheamă Rent a Friend.

Au făcut oare toate astea să se simtă un pic, măcar un pic mai bine tânărul corporatist care și-a căutat refugiul în pescuitul într-o baltă în care nu a existat vreodată pește. Un Robinson urban  ca la carte jucat de încă studentul Darie Doklean? Sau nu cumva tocmai singurătatea transformată în fuga deliberată de alții l-a condus pe acesta să se ascundă într-o cușcă? Ca mai apoi să fie concediat pentru că a fost înlocuit de inteligența artificială. Cușca noului Robinson e asemănătoare cu aceea în care a trăit și a fost mutilat și fizic, și sufletește un băiat orfan, exemplar adus în scenă de Teo Căuș, un tânăr actor de mare perspectivă înzestrat cu o mobilitate corporală ieșită din comun.  A compensat cât de cât facebook-ul izolarea de mai bine de 19 ani în care trăiește o mare actriță astăzi bătrână, emoționant, defel melodramatic interpretată de Fall Ilona?  A făcut oare ceva mai mult instagramul sau mâncatul compulsiv care aici nu îngrașă la care recurge personajul bine jucat de Aida Olaru și care seamănă teribil cu o păpușă Barbie? Ce soartă are în secolul singurătății mireasa veșnic nemăritată, parcă desprinsă dintr-o piesă de Federico Garcia Lorca, interpretată cu bune accente tragice de Ana Andone? Prezența și exhibarea în clubul singurătății i-au sporit cumva tonusul și pofta de viață femeii jucate de Maria Leca? A scăpat oare de problemele ce țin de sănătatea mintală și de spaima de sora șefă bărbatul întruchipat cu multe nuanțe de Andrei Elek? Sau e ceva mai fericită travestita Elvira după ce a recurs la soluții extreme doar spre a-i fi pe plac unui bărbat care i-a spus dur că îi face greață, personaj comico-tragic adus în scenă de același Andrei Elek? Sora șefă, interpretată tăios de Maria Leca e mai omenoasă decât indubitabilul său model, sora Ratcher din Zbor deasupra unui cuib de cuci? A rezolvat ceva singurătatea din orbirea și muțenia fetei care cântă la pian și care chiar ajunge să fie mai mult decât o acompaniatoare grație Serenei Voaideș? Și, desigur, aplicatei regii a lui Kocsárdi Levente. Căreia nu i-aș putea reproșa decât faptul că spectacolul său suferă vizibil din pricina existenței a trei sau patru finaluri.

Sunt întrebări la care încearcă să formuleze răspunsuri Monoloagele solitudinii. Firesc de vreme ce ne place să subliniem mereu cât de multă dreptate avea Shakespeare atunci  când enunța ideea în conformitate cu care teatrul ar fi oglinda lumii. Firesc și pentru că autoarea scenariului dramatic, Simona Donici, inspirată fiind de realitatea vieții, dar și de texte precum cele scrise de Kafka, Ken Kessey, Michel Houellebecq sau de creația cineastului Rainer Werner Fassbinder, și-a reamintit- și bine a făcut- calitatea ei primă de jurnalist, de om conectat mai abitir ca alții la actualitate, calitate pe care a pus-o acum  în slujba teatrului.  Kocsárdi Levente, actor la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely, dar și regizor cu studii și acte în regulă a realizat acum unul dintre cele mai bune spectacole ale sale. I-a avut alături în chip de scenograf pe arhitectul M. C. Donici, s-a slujit de ireproșabilul video-mapping  realizat de un incontestabilul profesionist al genului, Sebastian Hamburger,de  light design-ul și de sound design-ul asumate de Zoltán Gidó și, respectiv, de Sebastian Bayer și de grafica creată de Lilian Lupanciuc.

 Un cuvânt aparte merită coregrafia datorată Ancăi Stoica. E susținută și de grup, adică de totalitatea actorilor din distribuție, dar și de excelenții performeri care sunt Darie Doklean și (recidivistul în bune) Teo Căuș.

Or, tocmai aici, în lucrul cu actorii, în șansa dată actorilor tineri, cei mai mulți încă studenți, mi se pare că rezidă principalul merit al acțiunii Asociației Arte Factum. Au evoluat în spectacolele ei, și nu am pretenția că îi voi enumera pe toți, Patricia Gavril, Alexandru Romescu, azi senzaționalul Marin Lupanciuc, devenit principală vedetă tânără a Naționalului, i-a rămas fidelă Aida Olaru, Teo Căuș s-a impus aici și pot să pariez că va fi la rându-i o vedetă.La Timișoara, la Cluj, la București, la Chișinău sau altunde. În Monoloagele singurătății  se dovedește a fi un autentic talent Darie Doklean. Să fie oare toate astea puțin lucru?

ASOCIAȚIA CULTURALĂ ARTE FACTUM din TIMIȘOARA

MONOLOAGELE SOLITUDINII

Scenariu dramatic de: Simona Donici

Regia: Kocsárdi Levente

Decoruri: M.C. Donici

Costume: Amy Bujancă

Coregrafia: Anca Stoica

Video Mapping: Sebastian Hamburger

Light design: Zoltán Gidó

Sound design: Sebastian Bayer

Grafică: Lilian Lupanciuc

Distribuția: Darie Doklean  (Robinson urban, corporatist), Fall Ilona ( actrița bătrână în scaun rulant, la etajul IV al unui bloc comunist fără lift ), Andrei Elek ( monologurile  ELVIRA -tribute to Fassbinder- și Brain/ despre timp -tribute to Kesey), Maria Leca ( Caracatița, Clubul singurătăților și  Sora șefă), Aida Olaru ( Instagramista, Barbie și Meok bang star), Teo Cauș (Instagramistul, Băiatul cu cablurile), Ana Andone (Logodnica -mireasa nemăritată), Serena Voaideș (Fata oarbă, surdă și mută care cântă la pian)

3. P.S. Teatrul la Mc Donald’s

La finele săptămânii trecute a fost dată publicității lista spectacolelor selecționate pentru a fi prezentate în cadrul celei de- a treizecișidoua ediție a FNT. O listă care, dintr-un mesaj trimis de UNITER,  înțeleg că ar putea suferi amendamente. Firește, s-au bucurat, au elogiat selecționerii, le-au făcut temenele pe facebook toți cei aleși. Mai puțin vocali, tăcuți de-a binelea au fost cei care au fost lăsați să stea acasă. Adică, în primul rând, numele mari. Clasicii. Mai întăi, Andrei Șerban, deși spectacolul său Doctorul de la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara chiar este de luat în seamă. Pe urmă, o întreagă generație. Măniuțiu, Tompa, Frunză, Dabija. Pesemne, ei nu mai contează. Probabil că nu mai sunt naționali. Pesemne,  trebuie să se retragă, așa cum a fost silit să o facă Silviu Purcărete într-un episod mizer care, dacă mai punem la socoteală ceea s-a întâmplat la Gala de la Timișoara, cu ieșirea penibilă post-fetum a d-lui Dragoș Buhagiar, înseamnă o mare pată pe obrazul UNITER. Nu au făcut Frunză, Dabija, Măniuțiu nimic? Au făcut! Sau ceea ce au făcut nu corespunde criteriul etic clamat de curatori? Nu corespunde acestui criteriu nici măcar Drumul Damascului, montat la Teatrul Dramaturgilor Români?  Selecționerii nu au avut ochi nici pentru spectacolele cu adevărat importante ale Teatrului Excelsior. Dacă punem la o parte cele două spectacole ale lui Afrim (de ce nu a fost selecționat Repetiție pentru o lume mai bună de la TNB, după părerea mea spectacolul stagiunii,  cred că nu ar putea să argumenteze coerent nici măcar Sfânta Treime Michailov, Cristea-Grigorescu, Ciobotari), Exil de la TNB, montarea lui Korsunovas de la Timișoara, Băieții de zinc de la Bulandra și încă vreo două nu s-a optat decât pentru mic, minuscul, insignifiant. Pentru ceea ce niște selecționeri serioși nu ar fi înscris decât  într-o secțiune Off. Se susține că astfel s-ar sprijini cercetarea, noutatea, eticul. Vorbe. Se mai spune că se sprijină școala. De parcă FNT ar trebui să fie ceva din România educată, proiectul ratat al președintelui Iohannis. Prin ceea ce se anunță astăzi, pentru FNT 32 esteticul, valoarea sunt lucruri secundare.  Selecția FNT 32 vrea să demonstreze un lucru fals. O minciună gogonată, teoretizată cândva de o profesoară de la Teatrologia clujeană. Moartea teatrului de artă. Pe care, culmea, îl slujește, și nu o face deloc rău, însuși președintele UNITER. Sau slujește el un teatru mort și nu bagă de seama asta?

În forma anunțată, FNT 32 va semăna, în cel mai bun caz, cu un fast food ceva mai curățel. Probabil că, pentru a fi în trend și nu a avea probleme cu gălăgioșii care au început să facă legea în teatrul românesc de azi, președintele Dragoș Buhagiar va decide ca Gala Uniter de  anul viitor, anunțată a se desfășura într-un castel, va fi relocată într-un restaurant Mc Donald’s.   

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro