Primăvara de la Praga și gesticulațiile de independență ale lui Nicolae Ceaușescu (I)

Îndată după ce în iulie 1965, cu ocazia Congresului al IX lea al PCR , s-a văzut reconfirmat, cu acte, șef suprem al partidului, Nicolae Ceaușescu a pus la punct și a urmărit cu minuție și tenacitate un plan menit să îi consolideze puterea personală.
În respectivul plan, un loc de frunte îi revenea dorinței de a le limita influența în partid ori chiar de a-i elimina cu totul pe așa-numiții “baroni ai lui Dej”. Ceaușescu avea să facă pași decisivi în acest sens în cursul anului 1967. A constituit o comisie al cărei rol a fost acela de a aduna probe în vederea acuzării celor care au ordonat ori au comis crime împotriva unor fruntași comuniști. Ceaușescu a urmat modelul lui Hrusciov de la Congresul al XX lea al PCUS, I-a incriminat în folos personal pe cei ce puteau însemna o primejdie în calea ascensiunii sale, fără a incrimina însă în nici un fel comunsimul. În 1968 avea să fie reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu, scopul principal al acțiunii fiind însă trecerea pe linie moartă a fostului ministru de Interne, Alexandru Drăghici. Aceasta după ce în 1967, principalul său rival, Gheorghe Apostul devenea președintele UGSR, părăsind postul de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Au mai dispărut din peisaj “din motive de sănătate” Petre Borilă, Alexandru Bârlădeanu, Alexandru Moghioroș.
În decembrie 1967, uitând ceea ce el însuși a spus în 1965, chiar de la tribuna Congresului al IX lea în privința imposibilității practice a cumulului de funcții în stat și în partid, Ceaușescu a devenit președintele Consiliului de Stat al RSR, înlăturându-l, pare-se prin șantaj, din respectivul post pe Chivu Stoica. Mutarea a avut loc în perspectiva și sub pretextul viitoarei vizite la București a președintelui francez Charles De Gaulle. Prezența acestuia în capitala României, dar și la Craiova, între 14 și 18 mai 1968, a reprezentat un uriaș succes al diplomației românești și i-a adus pe atunci încă tânărului lider român imense beneficii de imagine, mai cu seamă pe plan extern.
Dar nimic nu avea să întărească mai mult poziția în partid și în Stat a lui Nicolae Ceaușescu decât evenimentele din august 1968, evenimente prilejuite de invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia.
Pe tot parcursul primei jumătăți a anului 1968, Cehoslovacia a reprezentat o problemă pentru Uniunea Sovietică și aliații săi. Preluarea de către Alexander Dubček a funcției de prim-secretar al Partidului Comunist Cehoslovac, după înlocuirea lui Novotny, la data de 5 ianuarie 1968, demararea de către acesta a unui program de liberalizare accelerată, program născut din dorința afirmată de construire a unui socialism cu față umană, dar fără renunțarea la ideile comuniste, proces cunoscut sub numele de “primăvara de la Praga”, au stârnit mari îngrijorări la Moscova. “Doctrina Brejnev” a suveranității limitate, așa cum avea ea să fie cunoscută mai târziu, era pusă sub semnul întrebării, iar Ursul sovietic nu putea, cu nici un preț, admite acest lucru. Să fim bine înțeleși. Precum, Imre Nagy în 1956, Dubček nu plănuia deloc scoaterea țării de pe orbita comunistă ori ieșirea din Pactul de la Varșovia. Doar reformarea comunismului, probabil fără să știe că o asemenea operațiune este, practic, imposibilă. Comunismul fiind, prin esența lui, nereformabil.
Moscova a convocat repetate reuniuni ale feluritelor forumuri de conducere din angrenajul politico-militar socialist, numai că foarte adesea pe parcursul lor național-comunistul în devenire, deocamadată doar “rebelul” Nicolae Ceaușescu ori trimișii acestuia au făcut opinie separată. Așa s-a întâmplat la Budapesta și la Sofia, fapt care a condus la izolarea României. La eliminarea ei din rândul factorilor de decizie.
Ceaușescu nu nutrea, în realitate, nici un fel de simpatie pentru reformele lui Dubček. Nici prin cap nu-i trecea să procedeze la ceva similar în România. După unii istorici, mica perioadă timid-reformistă a liderului român se încheiase încă din anul 1967. În cartea Am fost și eu cioplitor de himere, fostul ideolog șef al PCR, Dumitru Popescu, spune chiar că, în intimitate, Nicolae Ceaușescu privea accentuat critic reformele pragheze. Într-un articol din anul 2013 (cf. Privind spre Primăvara de la Praga), publicat pe site-ul lapunkt.ro, istoricul Cristian Vasile aduce numeroase exemple despre felul în care Nicolae Ceaușescu însuși sau alți înalți demnitari de partid au încercat pe tot parcursul anului 1968 să tempereze “vântul de libertate” ce se manifesta în mediile literare românești, dorința acestora de apolitism. Cartea Nicolae Ceaușescu-critic literar, a profesorului clujean Liviu Malița, este la rându-i relevantă pentru cât de nereformist era în fapt Ceaușescu. El nu se gândea decât la propria independență și la salvarea propriei piei. De aici și lungul drum al vorbei către faptă.
Ceaușescu s-a opus Moscovei spre a-și apăra propriul lui spațiu de manevră. Istoricul polonez Adam Burakovski reamintește însă, într-o valoroasă carte (cf. Dictatura lui Nicolae Ceaușescu-1965-1989- Geniul Carpaților, Editura Polirom, Iași, 2011) că la jumătatea lunii iunie a anului 1968, cu ocazia unei vizite de lucru efectuată la Combinatul siderurgic de la Galați, Ceaușescu l-a sprijinit deschis pe șeful comuniștilor cehoslovaci, afirmând: “Credem în Partidul Comunist Cehoslovac și nu împărtășim temerile altor țări în această privință”. Poziții reafirmate și la 11 august în Valea Jiului, și la 14 august, într-un discurs rostit la Academia Militară.
Nu se știe cu exactitate când a fost luată la Kremlin decizia ca România să nu participe la operațiunea de “salvarea a comunismului cehoslovac”. Și nici de ce. Nu e tocmai cert că s-a avut în vedere faptul că Ceaușescu ar fi un lider „nesigur”. În prefața la ediția românească a cărții Comunismul românesc (Editura Litera, București, 1994), Ghiță Ionescu reamintește că nici Antonescu nu a acceptat ordinul lui Hitler de a fi parte la atacarea Iugoslaviei. În vremea din urmă, unii istorici au avansat ipoteza că Ceaușescu nici nu era chiar atât de nesigur precum s-ar fi putut crede. În realitate, esența lui stalinistă era binecunoscută la Moscova și tocmai de aceea România și Ceaușescu nu reprezentau o problemă reală pentru Moscova. Ceaușescu era doar “un enfant terrible”, iar teribilismul lui nu punea probleme reale.
Ce știm cu certitudine e că reprezentanții României nu au luat parte la Consfătuirea șefilor de state din Blocul comunist care a avut loc la Varșovia în zilele de 14-15 iulie 1968. Au fost, în schimb, prezenți conducătorii URSS, Republicii Populare Polone, Republicii Democrate Germane, Republicii Populare Ungare și Republicii Populare Bulgare. Se pare că Nicolae Ceaușescu a preferat să stea acasă din motive tactice. Iar dacă la Varșovia s-au vorbit multe, exprimându-se în special “profunda îngrijorare” față de ceea ce se întâmpla la Praga, propaganda românească a luat, în schimb, o pauză de respirație. Doar după încheierea reuniunii din capitala Poloniei, apărea la București un articol care susținea că, în legătură cu direcțiile urmate și metodele utilizate, nu poate decide decât partidul fiecărei țări în parte. Un lucru cum nu se poate mai convenabil pentru independența mimată la București de Nicolae Ceaușescu.
În ultimele zile ale lui iulie 1968, un grup de lideri cehoslovaci cu orientare conservatoare în frunte cu Vasil Bil’ak s-au adresat Uniunii Sovietice cu “rugămintea de a interveni în sprijinul salvării socialismului” din țara lor. Fapt ce a fost mai târziu folosit de către invadatori pentru justificarea intervenției. Cu o asemenea justificare s-a înfățișat la Washington, în biroul secretarului de stat Dean Rusk, ambasadorul sovietic Anatoli Dobrînin. Ciudat, în Memoriile sale, Dobrînin (cf. Anatoli Dobrînin- Confesiunile unui ambassador sovietic la Washington, Editura Meteor Press, București, 2016) nu prea se arată dornic să furnizeze multe amănunte despre evenimentele din jurul Primăverii de la Praga.
La 15 august 1968 sosea la Praga Nicolae Ceaușescu. Era însoțit, printre alții, de Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraș, Virgil Trofin, Gheorghe Stoica, Corneliu Mănescu. Și Cehoslovacia a trimis la convorbiri o delegație numeroasă. Lui Dubček i-au stat alături președintele Republicii, Ludvik Svoboda, premierul Oldrich Černik, ministrul de Externe Jiři Hájek. Cele două delegații s-au văzut în zilele de15 și 16 iunie, însă declarațiile pentru presă au fost puține. “Comitetul Central al PCR a înțeles deja în faza incipientă că noul curs al politicii Partidului Comunist Cehoslovac și-a propus ca sarcină și-a propus ca sarcină să asigure dezvoltarea societății socialiste în Republica Socialistă Cehoslovacă”, afirma rezervat un comunicat Agerpres.
Adam Burakovski apreciază în cartea sus-menționată, fundamentată în cea mai mare parte pe documentele aflate în arhiva ambasadei Poloniei la București, că “vizita de la Praga a lui Ceaușescu, deși a fost considerată de ambele părți o manifestare a prieteniei reciproce și a colaborării, nu se traducea prin sprijinul automat și total al conducerii de la București pentru echipa de la Praga”.
În intervalul 17-20 august, Nicolae Ceaușescu l-a primit de trei ori pe ambasadorul sovietic la București, Ivan Basov. Interesant de relevat că Basov era de multă vreme în serviciu diplomatic în Capitala României. De lungi sejururi având parte și succesorii săi, Vasili Ivanovici Drozdenko și Evgheni Tjajelnikov. Sunt analiști care cred că Ceaușescu a încercat să folosească vizita de la Praga spre a media între echipa lui Dubček și Kremlin, iar în cursul întrevederilor cu Ivan Basov, liderul român i-a prezentat acestuia rezultatele tentativelor sale.
În cartea Ceaușismul –România între anii 1965 și 1989 (Editura Albatros, București, 2006), Șerban Orescu precizează că la 20 august 1965, Ceaușescu aprobase în secret trecerea limitată prin România a militarilor trupelor Pactului de la Varșovia.
Un detaliu ce ar trebui să mai tempereze delirul fals-istoric și deplasat encomiastic ceaușist al unui propagandist de sorginte național-comunistă precum Larry Watts, care deși american, a fost format la școala condusă de Ilie Ceaușescu (cf. Ferește-mă, Doamne, de prieteni– Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura RAO, București, 2011). Ca și pe cel al altor falși istorici, foști ofițeri de securitate, fapt simptomatic pentru felul în care s-a despărțit România de comunism și de brațul său înarmat, Securitatea.
Două sunt zilele -16 și 17 august- avansate de bibliografia de specialitate în care strategii sovietici le-au distribuit aliaților lor logica planului de operații Dunărea, numele de cod dat planificatei invazii a Cehoslovaciei. E însă cum nu se poate mai limpede că aceasta ar fi urmat să înceapă în 21 august, la ora 1 noaptea. Nu se știe clar de ce începutul operațiunii a fost devansat cu două ore.
(Va urma)