Vestea declanșării acesteia avea să îi fie transmisă la București către miezul nopții lui Paul Niculescu-Mizil, pe atunci secretar al C. C. al PCR, însărcinat cu relațiile cu partidele comuniste și muncitorești, de Eugen Ionescu, jurnalist al postului de radio București, aflat în misiune la Praga.
Niculescu-Mizil, nimeni altul decât cel ce condusese delegația română la reuniunea eșuată de la Budapesta, i-a cerut lui Eugen Ionescu să mai verifice o dată informația. Când Ionescu a confirmat-o, Paul Niculescu-Mizil a decis să i-o comunice lui Nicolae Ceaușescu.
Liderul român a hotărât convocarea Prezidiului Permanent al Comitetului Central pentru ora 4 dimineața. Două ore și jumătate mai târziu avea loc ședința Comitetului Exectiv. La ora 10 s-au reunit Comitetul Central, Consiliul de Stat și Consiliul de Miniștri.
Pentru ora 11 era programată o mare adunare populară. Folosind documentele din fondul Ambasadei Republicii Populare Polone de la București, Adam Burakovski scrie că în Piața Palatului s-ar fi adunat aproximativ 100.000 de oameni. Mulți dintre ei au venit din proprie inițiativă. Ceaușescu, gardat de vreo 100 de activiști, a început prin a citi un text pregătit dinainte, redactat în colectiv. Însă, pentru că, așa după cum observa undeva Alexandru Bârlădeanu, “Ceaușescu se înflăcărează repede ”, acesta a abandonat, câteva minute mai târziu, textul scris și, cu un patos ieșit din comun, avea să rostească fraze care i-au adus un nesperat capital de simpatie în țară și străinătate. Vorbele lui erau pe placul antisovietismului românesc ce nu îi era nimănui necunoscut, dar care nu avusese până atunci posibilitatea liberei exprimări.
“Pătrunderea trupelor celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume…Nu există nici o justificare, nu poate exista nici un motiv de a admite pentru o clipă numai, ideea intervenției militare în treburile unui stat socialist frățesc…Întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre…Îi rugăm pe cetățenii patriei noastre ca, având încredere în conducerea partidului și statului, în partidul nostru comunist, să dea dovadă de unitate deplină, să acționeze calm și cu fermitate… Să fim gata, tovarăși, să ne apărăm în orice moment patria noastră socialistă, România!”, spunea Nicolae Ceaușescu, sincer și entuziast aplaudat de asistență.
A fost marele moment, momentul de glorie al lui Nicolae Ceaușescu. Momentul deplinei solidarități între popor și el. “Ironia soartei – scrie Dennis Deletant- a făcut ca invadarea Cehoslovaciei de către țările Tratatului de la Varșovia, în august 1968, să fie cea care i-a permis lui Ceaușescu să descopere că apelul la sentimentul național constituie un mecanism eficient de control social și de dictatură personală. Ceaușescu învățase lecția de la Tito (cf. Ghiță Ionescu op.cit). A devenit astfel convins de avantajele pe care le-ar putea câștiga de pe urma accentuării simbolurilor naționale și a propriei sale importanțe. Marea adunare din București de la 21 august 1968 și aclamarea de către aceasta a denunțării de către acesta a invaziei s-au dovedit a fi cel mai fast moment al său. Acest episod l-a marcat definitiv și i-a trezit pofta pentru excesele cultului personalității. În mod semnificativ, sfidarea lui Ceaușescu din acea zi i-a determinat pe mulți scriitori de vază să intre în Partidul Comunist Român ” (cf. Dennis Deletant- România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 2010).
Cu un an sau doi înainte fusese reautorizată intonarea unor vechi cântece patriotice românești, interzise până atunci. Printre ele Pe-al nostru steag sau Trei culori (cf. Octavian Paler- Vremea întrebărilor, Editura Polirom, Iași, 2011), cantata în emisiunea Dialog la distanță în mare vogă la vremea respectivă. Pentru decembrie 1968, Ceaușescu a pus la cale o fastuoasă aniversare a Marii Uniri din 1918, ocazie cu care, dincolo de marketizarea simbolurilor naționale (peste tot, de exemplu, s-au pus în vânzare pixuri ieftine, al căror corp era colorat în culorile Drapelului românesc), a început și proiectarea imaginii și personalității liderului actual în conjuncție cu marile nume ale istoriei neamului. La un moment dat, chiar s-a lansat zvonul (câtă naivitate!) că printre invitați ar urma să figureze și Regele Mihai.
În cuvântarea de la 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu a dezvăluit hotărârea reînființării Gărzilor patriotice și muncitorești. Sugerată, din câte se pare, de Emil Bodnăraș, care avea experiența lui 23 august 1944. Acestea au putut fi văzute defilând două zile mai tîrziu la “parada militară și mitingul oamenilor muncii” prilejuite de aniversarea actului de la 23 august pe care PCR îl trecuse deja fraudulos în contul marilor, dar imaginarelor lui realizări.
Tonul avântat adoptat de Nicolae Ceaușescu în cuvântarea din dimineața zilei de 21 august l-a șocat pe Ion Gheorghe Maurer. Într-un interviu acordat Laviniei Betea, fostul premier român declara: “O asemenea atitudine violentă era pur și simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a amenințat pe ruși că, dacă vor intra în țară, întreaga populație se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur și simplu o invitație la invazie, cu o opoziție care oricum nu avea nici o șansă de succes. …Prin ceea ce a făcut, Ceaușescu a creat doar un risc enorm pentru țară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în niște termeni mult mai diplomatici și mai raționali”.
Se cuvine spus că, reproducând cu altă ocazie aceste vorbe despre care Lavinia Betea pretinde că i-ar aparține fostului premier român, fiul acestuia, dl. Jean Maurer a folosit spațiul comentariilor aparținând cititorilor pentru a-și exprima dubii în privința autenticității lor. Dl. Jean Maurer nu excludea nici vârsta înaintată a lui Ion Gheorghe Maurer. În 1968 încă exista concordie deplină între Ceaușescu și prim-ministrul guvernului de la București.
Fostul ambasador sovietic la Washington, Anatoli Dobrînin, a negat în memoriile sale existența vreunei intenții sovietice reale de invadare a României. SUA au avut inițial o atitudine rezervată. Mai apoi, confruntat cu criticile dure venite dinspre vreo 20 de congresmeni, se spune că președintele Lyndon B. Johnson li s-a adresat rușilor cu adesea invocatul apel “în numele omenirii, vă implor să nu invadați România!”. Astăzi se spune că nu se găsesc stenograme în acest sens. Dobrînin își amintește că l-a notificat pe șeful de atunci al Casei Albe, dar și pe secretarul de stat Dean Rusk că “sunt instructat să vă informez că rapoartele despre mișcarea iminentă a forțelor militare sovietice în România sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american și nu corespund realității”.
Pe 22 august o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naționale a adoptat Declarația cu privire la principiile de bază ale politicii externe a României care sugera ONU să se ocupe de problema invadării Cehoslovaciei. Consiliul de Miniștri a fost însărcinat să transmită documentul în cauză Organizației Națiunilor Unite. La 23 august, cu ocazia unei reuniuni aniversare de la Academia Română, versatilul prim-ministru Maurer l-a elogiat pe Ceaușescu, a condamnat invazia, dar nu a uitat nici să facă referiri la “frumoasele tradiții ale prieteniei româno-sovietice”. Elogiul pare să îl confirme pe fiul lui Ion Gheorghe Maurer.
În tot acest timp, populația României a fost ținută la curent cu evoluția evenimentelor din Cehoslovacia, în acest scop fiind folosite telegrame de presă ale agenției oficiale CTK, dar și cele ale marilor agenții de presă internaționale. Un ton solemn, rece, răzbătea din buletinele infomative ale Televiziunii (prestația crainicului Petre Popescu a fost atunci exemplară) și ale Radioului. Mai marii partidului primeau însă informații suplimentare din partea a trei jurnaliști trimiși cvasi-clandestin, via Viena, la Praga. E vorba despre Dumitru Tinu (Scânteia), Ilie Ciurescu (TVR) și Cristian Popișteanu (Radio București).
Pe 25 august 1968 a reintrat în scenă ambasadorul URSS la București, Ivan Basov. Nu sunt indicii că s-ar cunoaște conținutul discuțiilor lui cu Nicolae Ceaușescu. Se zice că nu s-ar găsi în arhive stenograma întâlnirii. Cert e că după acea dată “tonul propagandei românești a cunoscut o schimbare semnificativă, devenind mult mai blând” (A. Burakovski). “Scânteia revenea la vechile lingușiri și temele prieteniei cu țările socialiste” (Șerban Orescu).
Pe 26 august, Ceaușescu însuși declara că “nimic nu poate afecta bunele relații de cooperare și prietenie dintre România și URSS”. Puțin mai târziu, Ceaușescu își va reafirma crezul de o viață: trebuie să fii nebun să contești socialismul. În Orizonturi roșii, fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa pretinde că Ceaușescu ar fi afirmat: “eu nu sunt un idiot ca Dubček să tolerez haosul, să tolerez o contrarevoluție în România”. Când în decembrie 1968 au avut loc manifestări de protest studențești cu ocazia cărora nu s-au cântat doar colinde, ci s-a strigat “Jos Ceaușescu!”, reacția autorităților a fost dură, însă insuficient de dură, după gustul lui Ceaușescu. Acesta a exclamat: “Trebuiau arestați toți!”. A fost aprobat de Ion Iliescu pe atunci ministru pentru Problemele Tineretului.
Annely Ute Gabany a demonstrat convingător în studiile reunite în cartea Ceaușescu și scriitorii- Analize politico-literare în timp real (Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013) că timida încercare a scriitorilor, a intelectualilor, a artiștilor de a ieși de sub teroarea ideologică, încercare manifestată până în 1968 a fost stopată drastic către sfârșitul anului, ea nefiind silită să aștepte celebrele Teze din iulie 1971. Acestea doar le-au consfințit scriptic sfârșitul.
Manevre militare au mai avut loc la granița României cu URSS și în luna septembrie, și în noiembrie 1968. Unii istorici spun că acestea s-ar fi desfășurat sporadic chiar până către sfârșitul anului. (pentru ansamblul perioadei se poate consulta cu mare folos cartea lui Mihai Retegan –1968-Din primăvară pănă-n toamnă, ed. a II a, Editura RAO, București, 2014). În 1971 apărea cartea hagiografică Nicolae Ceaușescu– Biografie și texte din care erau eliminate frazele cele mai curajoase rostite de el pe 21 august 1968 în Piața Palatului. Nu s-a suflat o vorbă nici despre destinul lui Dubček, nici despre urmările așa-zisei normalizări, nici despre intensificarea persecuțiilor politice, nici despre unele disidențe (Kundera, Havel, Kuron), nici despre modul demn și organizat în care a reacționat intelligentsia pragheză, nici despre concedierile abuzive, nici despre faptul că mulți intelectuali și-au pierdut posturile și au prestat munci necalificate, oricum sub pregătirea lor, îndeosebi pe cea de taximetrist.
În primăvara anului 1989, un Ceaușescu bătrân și bolnav, rupt total de realitate, detestat de români, izolat pe plan internațional, inclusive în lumea comunistă, ar fi dorit măsuri repressive împotriva Poloniei care tocmai regăsise calea pluralismului politic. În decembrie 1989 același Ceaușescu se iluziona că, din balconul Comitetului Central, îi va convinge pe români de superioritatea comunismului.
Cum moneda naționalistă se cam tocise, Ceaușescu a sperat că îi va cumpăra pe români cu 100 de lei în plus la salariu. S-a înșelat.
Citeste prima parte a articolului aici
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Cum moneda naționalistă se cam tocise, Ceaușescu a sperat că îi va cumpăra pe români cu 100 de lei în plus la salariu. S-a înșelat.”– Ei, iata ca astazi o mare parte dintre romani pot fi cumparati de un regim care nu difera prea mult de cel comunist. Acesti romani au ales din nou lideri care ii amagesc cu 100 de lei la salariu sau pensie. Ce ar trebui sa se intample ca romanii care pot fi adusi cu autocarele la proteste sa se trezeasca din infinita serbie PSD-ista, nu doar cei care protesteaza de doi ani si care au fost batuti in Piata Victoriei pentru ca doresc normalitate si evitarea unui nou regim autoritar? Ar trebui sa -l lasam oare pe Dragnea sa-si faca de cap vreo 20 de ani si apoi sa ne trezim din nou? Nu ne-am invatat lectia? Se intampla doar acum 29 de ani, nu foarte demult.
In vara anului urmator – 1969 – a avut loc aselenizarea echipajului Apollo 11.
Televiziunea romana a transmis in timp real toate momentele importante – plus o multime de
emisiuni de informare care faceau implicit apologia realizarii americane
si invartea cutitul in rana URSS care tocmai pierduse Meciul Secoluli.
In curtea Ambasadei SUA se permisese accesul liber – si
se distribuiau reviste dedicate programului Apollo.
Dupa revenirea pe Pamant cei 3 au fost intampinati pe puntea unui portavion
de catre presedintele Nixon.
Imediat dupa aceea Nixon a facut vizita la Bucuresti intr-o atmosfera
de entuziasm de nedescris.
Nu prea e de crezut relatarea despre lozinci cu JOS CEAUSESCU in toamna lui 1968.
In schimb este foarte posibil ca Maurer sa se fi dat si el important intr-un interviu
dat DUPA Revolutie cand era la moda sa zici ca tot ce a facut Ceausescu a fost rau.
Felicitari d-le Morariu! Va citesc analizele si comentariile cu mare placere. Subiectul in sine e fascinant precum multe altele din acele vremuri (mai ’68 Franta, fenomenul Beatles, ceva mai tarziu Watergate, ori mai devreme Revolutia maghiara din ’56). Inca o data, felicitari!
In 1968, eram student la Politehnica si locuiam la „303” (fostele Grajduri Regale de langa Hipodromul Cotroceni).
Colegii nostri (baieti) din Complexul Regie 1 (atunci erau blocuri doar la A la F) – in ajunul Craciunului (24 dec.1968 seara) – au plecat cu „Colinde de Craciun ” spre caminele studentesti de la Grozavesti unde locuiau studentele de la Universitatea, au trecut pe la „303” si au continuat sa mearga spre caminele de la Drept (langa Opera) si apoi spre Arhitectura unde s-a terminat tot acest mars. A fost o actiune ad-hoc si nu s-au auzit decat colnde si nu lozinci politice.
Desigur pe parcurs s-au adaugat participanti dar nu cred ca au fost mai mult de 200 de participanti.
Sa ne amintim ca exact dupa invazia Cehoslovaciei capitalul de simpatie a lui N.C era foarte mare si datorita vietii „liberale” (muzica pop, emisiunea Metronom, filme americane, mandatari cu restaurante si mici magazine, marirea burselor studentesti, tabere de vara gratuite, burse de studii in universitati din Vest/USA).
A nu se intelege ca fac apologia „epocii de aur si a conducatorului iubit” ci doar relatez fapte traite in acel context socio-politic.
am & eu amintiri din zona… intre timp in 303 s-a tras cu totul IEFS -ul, iar hipodromul de peste drum (l-am mai prins!) a devenit stadion de fotbal, apoi parc, apoi… un fel de monument peren al deriziunii ceausiste, ma refer la ruina casei radio & al unui santier ramas in paragina de 30 de ani; am prins anii destinderii amintiti de dvs, fenomenul „ambasadorilor prietenei” din sua & cei cativa ani ai magazinelor alimentare cu galantarele pline… n-a fost sa fie, cele 4 clase reale ale lui ceausescu au facut mai departe istoria pe care o cunoastem
Nu stiu de ce manifestatia e mutata in 68, insistent?
Ea a avut loc in 67, Craciun, pornita de la caminele din Regie, Politehnica, continuata pe cheiul Dambovitei, pe la caminele Universitatii apoi la Litere (Opera) si spre centru, cu discursuri in Cogalniceanu mai ales contra decretului 4 copii, pana in centru unde au fost evidente filmarile si lumea s-a dispersat
Apoi au fost chemati multi la declaratii si desigur agatati
Asadar am fost pe bune precursori ai 68!
Dacă îmi permiteţi, vă răspund cu un citat la întrebarea dumneavoastră: „Demonstraţia de Crăciun din 1968, deşi în sine un eveniment banal, care nu reprezenta nici un fel de pericol, a provocat la nivelul conducerii o preocupare serioasă faţă de problema ideologiei”.
Sursa: Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu, 1965-1989. Geniul Carpaţilor, Editura POLIROM, 2011, p. 133.
Adam Burakowski este un istoric polonez care a publicat mai multe studii ştiinţifice şi cărţi despre România şi Războiul Rece. Vorbeşte fluent limba română şi a consultat multe documente aflate arhivele poloneze şi române. Din câte ştiu, el a fost primul istoric străin care a amintit despre demonstraţia de Crăciun a studenţilor români. Singurele detalii pe care le cunosc despre acel caz le-am găsit la Adam Burakowski. Poate doar istoricul britanic Dennis Deletant a mai scris despre demonstraţia respectivă, însă nu sunt sigur.
Era sigur in 1968 , Am intrat la Inst. Politehnic Buc. in 1967 . Asta e sigur , e scris in acte . Iar in 1968 , in anul II de fac. , semestr . 1 ,faceam Rez. Mater.. In dec. 1968 faceam lucrarea pt. seminarul de Rez . Mat . Deci este sigur anul 1968 , luna decembrie , dar cred ca este ziua de 23 dec. cand in Muntenia se merge cu ” Mos Ajun”. Era intr-o zi de luni .