Primii paşi în proiectul nuclear românesc de obţinere a energiei electrice (1955-1970) (2)

Pentru a se înţelege motivele care au determinat autorităţile de la Moscova să anunţe public, la 17 ianuarie 1955, propunerea referitoare la acordarea unui ajutor multilateral Republicii Populare Chineze, Poloniei, Cehoslovaciei, României şi Republicii Democrate Germane, în vederea construirii de reactoare nucleare ştiinţifice şi de acceleratori de particule elementare în aceste state, este necesar să explicăm situaţia respectivă cu ajutorul a cinci repere alese din politica internaţională de la acea vreme: „Planul Baruch” (1946), principiul coexistenţei paşnice (reafirmat brusc de autorităţile de la Moscova la 5 octombrie 1952), alegerile prezidenţiale desfăşurate în S.U.A. (4 noiembrie 1952), proiectul „Atomi pentru Pace” (New York, 8 decembrie 1953) şi prima conferinţă internaţională privind folosirea energiei atomice în scopuri paşnice (Geneva, 8-25 august 1955).

În contextul intrării în vigoare a Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite la 24 octombrie 1945, mai mulţi oameni de ştiinţă din S.U.A. (inclusiv Julius Robert Oppenheimer, „tatăl” bombei atomice americane), politicieni şi funcţionari guvernamentali americani au formulat o serie de idei referitoare la stabilirea în cadrul Comisiei pentru Energia Atomică a Organizaţiei Naţiunilor Unite a unor principii generale privind activităţile desfăşurate în domeniul nuclear. Ideile respective au condus la redactarea unui raport de către un comitet condus de David Eli Lilienthal şi Dean Gooderham Acheson. În documentul american, prezentat public la 28 martie 1946, s-a propus ca toate materiile prime care puteau fi folosite pentru a întreţine o reacţie de fisiune nucleară în lanţ (uraniu şi thoriu), precum şi uzinele de prelucrare a acestora să fie puse sub supravegherea şi controlul „Autorităţii de Dezvoltare Atomică”. Un asemenea organism, supranaţional şi cu totul nou, urma să acorde fiecărui stat, la cerere, permisiunea de a obţine cantităţile de material fisionabil necesare pentru utilizări doar în scopuri paşnice.

Preşedintele Harry S. Truman a fost de acord cu ideea generală a planului Lilienthal-Acheson, însă l-a însărcinat pe reprezentantul S.U.A. din Comisia pentru Energia Atomică a Organizaţiei Naţiunilor Unite, bancherul şi consilierul Bernard Mannes Baruch, să expună la O.N.U. o versiune modificată de acesta. Prezentarea a avut loc la 14 iunie 1946, în prima şedinţă a comisiei respective şi reprezentantul Uniunii Sovietice la O.N.U. a criticat „planul Baruch” deoarece se prevedea, printre altele, inspectarea de către funcţionarii O.N.U. a instalaţiilor nucleare existente în U.R.S.S. şi renunţarea de ţările membre permanent ale Consiliului de Securitate al O.N.U. la dreptul de veto, în privinţa deciziilor din domeniul nuclear. Administraţia americană urma să înceteze fabricarea de arme atomice şi să-şi distrugă arsenalul nuclear imediat după ce „Autoritatea de Dezvoltare Atomică” îşi începea activitatea – ceea ce însemna, printre altele, desfăşurarea anterioară a unor controale sub egida O.N.U. la toate instalaţiile nucleare existente în Uniunea Sovietică, indiferent dacă au fost raportate sau omise în documentele trimise la acel organism internaţional.

La 19 iunie 1946, Andrei Gromîko a prezentat la aceeaşi Comisie pentru Energia Atomică a O.N.U. o contrapropunere la „planul Baruch”: interzicerea completă a fabricării de arme atomice şi a utilizării de partea americană a arsenalului nuclear pe care îl deţinea (arsenal care trebuia să fie distrus imediat). De-abia după aceea urma să se instituie un sistem de control internaţional a instalaţiilor nucleare despre care statele trebuiau să informeze în prealabil că au încetat producţia de arme atomice – fără a fi afectat dreptul de veto pe care îl avea U.R.S.S. în Consiliul de Securitate al O.N.U. şi fără a inspecta şi alte locaţii în statele în care s-au desfăşurat cercetări nucleare. Propunerea reprezentantului sovietic la O.N.U. (viitor ministru al Afacerilor Externe, în perioada 1957-1985) a fost făcută în condiţiile în care S.U.A. îşi retrăsese deja majoritatea forţelor militare din Europa (de la 2,5 milioane de oameni, în 1945, la sub 500.000 de militari în anul următor) şi Asia după încetarea celui de-al doilea război mondial, îşi redusese masiv şi rapid efectivele convenţionale, iar autorităţile de la Moscova întârziau să procedeze la fel şi continuau să răspândească revoluţia comunistă în state aflate pe diferite continente.

Sentimentul general care domina în relaţiile politice dintre S.U.A. şi U.R.S.S. în acel moment era cel de neîncredere, deşi cele două state au obţinut împreună victoria în războiul mondial încheiat în anul precedent. Ideile expuse la O.N.U. de reprezentanţii celor două superputeri nu au avut nici o şansă să fie acceptate de negociatorii părţii adverse şi „planul Baruch” a fost respins în luna decembrie 1946 de reprezentanţii Uniunii Sovietice (prin veto) şi Poloniei. În acest fel s-au năruit speranţele puse în Comisia pentru Energia Atomică a O.N.U. privind instituirea unui control internaţional eficient asupra instalaţiilor nucleare existente în diferite ţări – control necesar pentru neproliferarea armelor atomice pe plan mondial.

Lipsa dorinţei de cooperare a autorităţilor de la Moscova cu cele de la Washington în domeniul nuclear avea un secret bănuit de politicienii occidentali: oamenii de ştiinţă sovietici se străduiau să obţină într-un timp cât mai scurt o bombă atomică, pentru a pune capăt monopolului militar deţinut de S.U.A. În acelaşi timp, Iosif Stalin a încercat să îi convingă pe politicienii din Occident despre faptul că relaţiile internaţionale nu erau afectate de acel monopol. De exemplu, dictatorul sovietic a declarat la 17 septembrie 1946 jurnalistului britanic, de origine rusă, Alexander Wert, astfel: „Bombele atomice sunt menite să-i înspăimânte pe cei cu nervii slabi, dar nu pot decide mersul unui război din moment ce sunt cu totul insuficiente pentru aceasta („încercuirea capitalistă” a U.R.S.S. – nota P. Opriş). Desigur, monopolul dreptului de proprietate asupra secretului bombei atomice reprezintă o ameninţare, dar împotriva ei există cel puţin două soluţii: a) monopolul dreptului de proprietate asupra bombei atomice nu poate dura mult timp; b) folosirea bombei atomice poate fi interzisă (subl.n.)”.

A crezut Iosif Stalin că declaraţia respectivă va atenua neîncrederea apărută din vina sa în relaţiile internaţionale, în ultima parte a celui de-al doilea război mondial – când Armata Roşie a ocupat mai multe state din Europa de Est şi Centrală, precum şi câteva teritorii în Asia pentru a impune comunismul cu forţa? Este improbabil, însă răspunsul nostru ţine seama mai curând de ipotezele de lucru la care nu se va putea răspunde niciodată, deoarece Iosif Stalin a luat cu el, în mormânt, explicaţiile pe care le-am dori, iar nişte confesiuni ale dictatorului sovietic – spuse lângă mumia lui Vladimir Ilici Lenin (cu care a stat împreună din martie 1953 până la 31 octombrie 1961) – rămân la stadiul de spiritism cu Satana. (Sperăm să fie trecută cu vederea această comparaţie de preoţii ortodocşi şi superiorul lor din România – care consideră, în mod greşit, că Biserica Ortodoxă Română a contribuit la înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu prin rugăciuni adresate lui Dumnezeu, după ce o raclă cu nişte moaşte nu a fost expusă public la Bucureşti în luna octombrie 1989).

Cert este faptul că monopolul deţinut de S.U.A. în domeniul atomic a încetat la 29 august 1949, ora locală 07.00, când prima bombă atomică sovietică a explodat în Kazahstan, în poligonul de la Semipalatinsk. A doua profeţie din 1946 a lui Iosif Stalin nu s-a îndeplinit însă niciodată: utilizarea armelor nucleare nu este interzisă nici în prezent (deşi preoţii ortodocşi din România susţin că expunerea publică a unor moaşte ar putea ajuta la îndeplinirea viselor unor politicieni – mai ales când aceştia sunt comunişti şi, prin definiţie, atei).

Explozia atomică din Uniunea Sovietică a fost anunţată public la 23 septembrie 1949 de preşedintele american Harry S. Truman. Deoarece Iosif Stalin avea specialişti în dezinformarea maselor şi dorea intoxicarea opiniei publice prin difuzarea unor minciuni prin omisiune şi jumătăţi de adevăr, agenţia sovietică de presă TASS a oferit un comunicat în noaptea de 25 septembrie 1949, astfel: „La 23 Septembrie, preşedintele Statelor Unite, Truman, a anunţat că potrivit datelor de care dispune guvernul Statelor Unite, într-una din săptămânile trecute a avut loc în Uniunea Sovietică o explozie atomică. În acelaş timp au fost făcute declaraţii similare şi de către guvernele britanic şi canadian.

În urma publicării acestor declaraţii, în presa americană, engleză şi canadiană, precum şi în presa altor ţări, au apărut numeroase ştiri care seamănă alarma în cercurile largi ale opiniei publice.

În legătură cu aceasta, agenţia TASS este autorizată să declare următoarele:

După cum se ştie, în Uniunea Sovietică se desfăşoară lucrări de construcţie de proporţii mari – construcţii de centrale hidroelectrice, mine, canale şi drumuri, – care necesită mari explozii cu folosirea celor mai moderne mijloace tehnice. Deoarece aceste explozii s-au produs şi se produc destul de frecvent în diferite regiuni ale ţării, este posibil ca aceasta să fi atras atenţia în afara frontierelor Uniunii Sovietice.

În ce priveşte producţia energiei atomice, agenţia TASS socoteşte că este necesar să reamintească faptul că încă la 6 Noembrie 1947 (ajunul Zilei Naţionale a U.R.S.S. – nota P. Opriş) ministrul afacerilor externe al U.R.S.S. a făcut o declaraţie în legătură cu secretul bombei atomice, subliniind că «acest secret nu mai există de mult». Această declaraţie însemna că Uniunea Sovietică a găsit secretul armei atomice şi posedă această armă.

Cercurile ştiinţifice din Statele Unite ale Americii au privit această declaraţie a lui V.M. Molotov ca un bluff, considerând că ruşii nu pot avea arma atomică înainte de 1952. Ei s-au înşelat însă, întrucât Uniunea Sovietică a găsit secretul armei atomice încă în 1947.

În ce priveşte alarma răspândită în legătură cu această chestiune de anumite cercuri străine, această alarmă este cu totul lipsită de temei. Trebuie subliniat că în ciuda faptului că guvernul sovietic posedă arma atomică, el se menţine şi intenţionează să se menţină şi de acum înainte pe vechea sa poziţie de interzicere necondiţionată a folosirii armei atomice.

În legătură cu controlul asupra armei atomice trebuie subliniat că acest control va fi necesar pentru supravegherea punerii în aplicare a hotărârii privind interzicerea producerii armei atomice”.

Înainte de a comenta pe marginea acestui comunicat, este normal să prezentăm şi fragmentul din raportul prezentat de Viaceslav Molotov la 6 noiembrie 1947, în şedinţa solemnă a Sovietului din Moscova, cu prilejul celei de-a 30-a aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie – declaraţie despre care s-a amintit la 25 septembrie 1949 de agenţia TASS: „Se ştie că în cercurile extremiste din Statele Unite ale Americii s-a răspândit un fel de nouă religie: dacă nu crezi în forţele tale interne – crede în secretul bombei atomice, cu toate că acest secret nu mai există de mult. Imperialiştii pe semne au nevoie de această credinţă în bomba atomică care, după cum se ştie, nu este un mijloc de apărare, ci o armă de agresiune. Multă lume este indignată de faptul că U.S.A. şi Marea Britanie împiedică O.N.U. să ia o hotărâre definitivă în privinţa interzicerii armei atomice. De două ori au protestat în anul în curs împotriva acestui lucru savanţii englezi, care şi-au publicat de două ori declaraţiile respective. În aceste declaraţii, ei şi-au exprimat nemulţumirea provocată de faptul că Anglia nu face decât să susţină Statele Unite în această chestiune. Aceasta este întru totul explicabil deoarece popoarele din America şi Anglia sunt interesate nu mai puţin decât celelalte popoare în înfăptuirea atât a interzicerii armei atomice cât şi a reducerii generale a înarmărilor ce au atins mari proporţii. Trebuie să se înţeleagă că renunţarea la interzicerea armei atomice aruncă o pată ruşinoasă asupra imperialiştilor, ridicând împotriva lor pe toţi oamenii cinstiţi, toate popoarele. […]

La noi nu toţi s-au eliberat încă de prosternarea şi închinarea în faţa Apusului, în faţa culturii capitaliste. Nu degeaba clasele dominante din vechea Rusie s-au aflat în repetate rânduri în dependenţă spirituală faţă de statele europene mai desvoltate din punct de vedere capitalist. Aceasta a făcut posibilă cultivarea în sânul unor cercuri din vechea intelectualitate a mentalităţii de robi, de inferioritate, de dependenţă spirituală de ţările burgheze din Europa. Fără a te elibera de aceste rămăşiţe ruşinoase, nu poţi fi un adevărat cetăţean sovietic. Iată de ce oamenii sovietici sunt cuprinşi de o năzuinţă atât de hotărâtă de a pune capăt cât mai repede acestor rămăşiţe ale trecutului, de a face o critică necruţătoare oricăror manifestări de prosternare şi închinare faţă de Apus şi faţă de cultura lui capitalistă.

Cunoaşteţi cuvintele istorice ale tovarăşului Stalin despre cetăţeanul sovietic: «Ultimul cetăţean sovietic eliberat de lanţurile capitalului este superior oricărui demnitar suspus din străinătate, pe ai cărui umeri apasă jugul robiei capitaliste». […]

Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a deschis ochii popoarelor arătând că veacul capitalismului se apropie de sfârşit şi că sunt deschise căi sigure spre pacea generală şi spre marele progres al popoarelor. Sforţările febrile ale imperialiştilor sub ale căror picioare se clatină terenul nu vor salva capitalismul de la pieirea apropiată. Trăim într-un veac în care toate drumurile duc spre comunism (subl.n.)”.

Autorităţile comuniste din România au acordat atenţie discursului rostit la Moscova de Viaceslav Molotov prin publicarea acestuia, integral, în ziarul „Scânteia” (8 noiembrie 1947), însă nu a apărut nici o reacţie la fragmentul în care ministrul sovietic a anunţat că oamenii de ştiinţă din U.R.S.S. cunoşteau secretul fisiunii nucleare (fără a deţine totuşi o bombă atomică). La 6 noiembrie 1947, guvernul condus de dr. Petru Groza era ocupat cu procesul pe care comuniştii l-au înscenat liderilor Partidului Naţional Ţărănesc şi cu eliminarea din guvern a miniştrilor liberali, în fruntea cărora era Gheorghe Tătărescu (ministru al Afacerilor Externe). În locul acestuia a fost impusă la 7 noiembrie 1947 Ana Pauker, iar Vasile Luca a devenit tot atunci ministru de Finanţe, înlocuindu-l pe Alexandru Alexandrini.

Revenind la comunicatul agenţiei TASS referitor la deţinerea armei atomice de către autorităţile de la Moscova, acesta a fost publicat la Bucureşti în ziarul „Scânteia” pe data de 27 septembrie 1949, având titlul „Uniunea Sovietică posedă arma atomică încă din 1947”. Evident, a fost o minciună difuzată cu bună ştiinţă de autorităţile sovietice şi răspândită integral de presa din România cu ajutorul politicienilor comunişti de la Bucureşti.

După 34 de ani, şase propagandişti comunişti români i-au contrazis pe cei care au condus ziarul „Scânteia” în anul 1949 şi au prezentat mai simplu, într-un volum editat la Bucureşti, situaţia descrisă de autorităţile de la Moscova la 25 septembrie 1949 – fără a apela la toate minciunile prin omisiune existente în comunicatul de presă iniţial: „O declaraţie TASS anunţă că U.R.S.S. dispune de arma nucleară. În declaraţie se menţiona că, întrucât S.U.A. au refuzat să înceteze producerea armei atomice, U.R.S.S. nu a avut altă ieşire decât să-şi creeze propriile mijloace nucleare, înlăturând astfel monopolul american asupra armei atomice şi întărind posibilitatea apărării păcii generale”. S-a încercat astfel adoptarea unei poziţii neutre de către autorităţile comuniste de la Bucureşti în acel caz (fără a se recurge la moaştele Bisericii Ortodoxe Române), însă atitudinea celor şase propagandişti români nu s-a înscris într-o acţiune dizidentă faţă de regimul comunist şi aceştia nu au prezent onest şi complet adevărul istoric.

După circa o jumătate de an de la explozia atomică înregistrată în poligonul de la Semipalatinsk, autorităţile americane au impus restricţii la acordarea unor licenţe de export pentru ţările comuniste. Circa 600 de produse americane au fost încadrate iniţial pe lista anunţată la 8 martie 1950 de Departamentul Comerţului al S.U.A. Zece zile mai târziu, Comitetul Permanent al Congresului Mondial al Partizanilor Păcii (o pseudo-organizaţie aflată sub îndrumarea autorităţilor de la Moscova, prin interpuşi) a publicat un document referitor la interzicerea armelor atomice (19 martie 1950). Aşa-numitul „Apel de la Stockholm” a făcut parte din arsenalul propagandistic sovietic, însă acea acţiune nu a reuşit să schimbe deciziile autorităţilor americane privind impunerea de restricţii în relaţiile comerciale cu statele comuniste şi cele privind fabricarea în continuare a bombelor atomice şi realizarea primului dispozitiv exploziv termonuclear.

Despre aşa-zisul Comitet Permanent al Congresului Mondial al Partizanilor Păcii (transformat în luna noiembrie 1950, la Varşovia, în Consiliul Mondial al Păcii) există informaţii şi în arhivele din România. La recomandarea biroului de conducere al consiliului respectiv, Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. a propus desfăşurarea la 18 ianuarie 1955, la Bucureşti, a unei adunări a oamenilor de ştiinţă. Aceştia trebuiau să protesteze „împotriva hotărârilor Consiliului NATO de a se folosi armele atomice în viitoarele operaţiuni militare”. Acţiuni similare s-au organizat la Iaşi, Cluj şi Târgu-Mureş, la care au participat membri ai corpurilor profesorale şi studenţi, iar o adunare de protest a avut loc şi la palatul administrativ din Bucureşti al Căilor Ferate Române.

Coincidenţa a făcut ca exact cu o zi înainte de protestele planificate de autorităţile comuniste de la Bucureşti, guvernul Uniunii Sovietice să dea publicităţii un comunicat în care anunţa decizia sa privind acordarea de ajutor Republicii Populare Chineze, Poloniei, Cehoslovaciei, României şi R.D.G., în vederea construirii unor reactoare nucleare ştiinţifice şi a unor acceleratori de particule elementare în acele state.

Cronologia evenimentelor ne permite să presupunem că autorităţile de la Moscova au coordonat cele două anunţuri în scop propagandistic. Mai întâi, s-a făcut cunoscută intenţia de a acorda un ajutor în domeniul nuclear (17 ianuarie 1955), iar două zile mai târziu „Biroul Consiliului Mondial al Păcii a lansat un apel împotriva pregătirii războiului atomic, apel pe care până la începutul lui august 1955 şi-au pus semnăturile 656.000.000 de oameni”. Acel termen limită era foarte important pentru propagandiştii sovietici deoarece un Congres Mondial al Păcii fusese deja stabilit la 23 noiembrie 1954, la Stockholm, pentru a se desfăşura în luna mai 1955 la Helsinki (în cele din urmă, acesta a avut loc în perioada 22-29 iunie, în capitala Finlandei), iar la 8 august 1955 a început la Palatul Naţiunilor din Geneva, sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, prima conferinţă internaţională privind utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice. La reuniunea care a avut loc în Elveţia, în perioada 8-25 august 1955, au luat parte 1428 de delegaţi şi 1334 de observatori din 72 de state, inclusiv din România.

Deoarece comuniştii din întreaga lume au primit din partea liderilor lor, ca sarcină permanentă, să lupte cu toate forţele pentru a apăra pacea pe Pământ (până când nu mai rămânea piatră peste piatră – cum se spunea într-o glumă sinistră din perioada Războiului Rece), politicienii sovietici au considerat că au nevoie de un suport teoretic pentru a atinge obiectivul general pe care l-au stabilit. Drept urmare, principiul coexistenţei paşnice a fost redescoperit la Moscova şi Gheorghi Malenkov a explicat în prima zi a Congresului al XIX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (5 octombrie 1952) rolul pe care principiul respectiv îl avea în relaţiile internaţionale foarte tensionate de la acea dată.

Anunţul public făcut de autorităţile sovietice, referitor la principiul coexistenţei paşnice, se situează din punct de vedere cronologic extrem de aproape de detonarea la 1 noiembrie 1952, de către oamenii de ştiinţă americani, a primei încărcături termonucleare din istoria omenirii şi de rezultatul pe care Dwight D. Eisenhower l-a obţinut la 4 noiembrie 1952, la alegerile prezidenţiale din S.U.A. În acel moment, atât administraţia de la Washington, cât şi autorităţile de la Moscova aveau posibilitatea să ordone utilizarea într-un conflict militar a arsenalelor atomice existente în cele două state.

Propagandiştii sovietici îi atribuiau lui Vladimir Ilici Lenin, în anii ’50, paternitatea principiului coexistenţei paşnice a sistemului comunist cu cel capitalist, astfel: „El a pus bazele politicii externe iubitoare de pace a statului socialist, principial deosebită de politica externă a tuturor statelor exploatatoare; a definit obiectivele şi metodele acestei politici în conformitate cu principiile şi ţelurile fundamentale ale construcţiei socialiste în U.R.S.S., în condiţiile coexistenţei celor două sisteme (subl.n.)”. Aceiaşi propagandişti evitau să amintească însă despre starea precară a economiei Rusiei sovietice după încheierea războiului civil şi despre nevoia urgentă, sesizată de Lenin, de reluare a relaţiilor economice cu statele capitaliste la începutul anilor ’20 (cu Germania, în primul rând) – în condiţiile în care nu se întrevedea în acel moment nici un succes al revoluţiei comuniste pe care ruşii au răspândit-o în diferite ţări din Europa şi Asia.

O reafirmare a principiului respectiv în Uniunea Sovietică, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, era acceptabilă pentru Iosif Stalin deoarece relaţiile sale cu partenerii occidentali nu păreau încă deteriorate iremediabil, iar dorinţa de pace era mare pentru toate părţile. Pe de altă parte, disputa diplomatică din jurul „planului Baruch” putea să ia o turnură negativă dramatică deoarece era marcată de un păcat originar: reţeaua de spionaj sovietică, existentă în S.U.A. şi Marea Britanie, a aflat şi a reuşit să transmită la Moscova mai multe planuri despre fabricarea bombelor atomice americane, în cursul celui de-al doilea război mondial. Insistenţa manifestată de administraţia de la Casa Albă în anul 1946 – în privinţa controlului activităţilor ştiinţifice, militare şi civile, din domeniul nuclear – putea conduce la aflarea unor fapte pe care sovieticii doreau să le menţină ascunse faţă de străini. Totodată, spionii folosiţi în acel caz trebuiau protejaţi de autorităţile de la Moscova pentru a nu oferi exemple negative unor potenţiali doritori de a trăda în favoarea Uniunii Sovietice.

În cazul în care se acceptau propunerile americane privind votarea unor măsuri de sancţionare a statelor care încălcau prevederile stabilite în domeniul nuclear şi renunţarea de către Uniunea Sovietică la dreptul de veto pe care îl avea în Consiliul permanent de Securitate al O.N.U. (în cazul în care se analizau problemele nucleare), situaţia se complica foarte mult pentru politicienii şi diplomaţii sovietici. De aceea, autorităţile de la Moscova au blocat imediat proiectul administraţiei americane („planul Baruch”) prin contrapropunerea pe care Andrei Gromîko a prezentat-o la 19 iunie 1946, iar principiul coexistenţei paşnice a rămas în aşteptare pentru vremuri politice mai bune.

Restricţiile economice anunţate la 8 martie 1950 de Departamentul Comerţului al S.U.A. în relaţiile cu ţările comuniste, privind circa 600 de produse strategice şi cu o posibilă dublă utilizare (civilă şi militară), au generat probleme în aprovizionarea acelor state (înapoiate tehnologic), iar acuzaţiile autorităţilor de la Moscova la adresa celor de la Washington nu au întârziat să apară. Declanşarea la 25 iunie 1950 a războiului din Coreea de către regimul comunist de la Phenian a tensionat şi mai mult relaţiile dintre S.U.A. şi U.R.S.S. şi principiul coexistenţei paşnice a rămas blocat în continuare în dosarele politico-diplomatice de la Kremlin.

O altă ocazie pentru promovarea acelui principiu a apărut în anul 1952, când s-a prefigurat o schimbare în politica externă americană prin alegerea ca preşedinte a generalului (r.) Dwight David Eisenhower. Una dintre promisiunile făcute de acesta în campania electorală (mai precis, la 24 octombrie 1952) s-a referit la găsirea unei soluţii politice concrete în scopul încetării războiului din Peninsula Coreeană. În asemenea condiţii, este firesc să amintim despre paragraful referitor la principiul coexistenţei paşnice, inclus – cu aprobarea lui Iosif Stalin – în raportul prezentat de Gheorghi Malenkov în prima zi a Congresului al XIX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (5 octombrie) – cu o lună de zile înainte de alegerea noului preşedinte al S.U.A. (4 noiembrie 1952). Era oare o mână întinsă de Iosif Stalin, peste ocean, generalului Eisenhower – care a fost primit la Moscova, în luna iunie 1945, pentru a asista la parada militară organizată de autorităţile sovietice pentru sărbătorirea victoriei împotriva Germaniei şi a aliaţilor pe care i-a avut aceasta în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale? Suntem de acord cu faptul că o asemenea ipoteză de lucru trebuie să fie demonstrată şi cu ajutorul unor documente inedite sovietice (dacă mai există), nu doar cu nişte deducţii logice.

Un an mai târziu, preşedintele Dwight D. Eisenhower a prezentat proiectul intitulat „Atomi pentru Pace” la sesiunea Adunării Generale a O.N.U. (New York, 8 decembrie 1953). Consecventă cu programul pe care l-a propus, administraţia de la Casa Albă a furnizat în următorii ani materii prime, uraniu îmbogăţit, echipamente şi instalaţii din domeniul nuclear – considerate până atunci strict secrete – în mai multe state (de exemplu, în Israel şi Pakistan) şi pentru diferite instituţii de cercetări şi spitale. Totodată, administraţia de la Washington a promovat difuzarea în şcoli a unor informaţii privind problemele existente în acel domeniu şi despre „dilemă atomică”, pe care omenirea era obligată să o înţeleagă şi să o rezolve, fără a se declanşa un război nuclear.

Este evident faptul că programul „Atomi pentru Pace” a avut un caracter propagandistic, în scopul contracarării mesajelor patetice pe care liderii U.R.S.S. le difuzau în acel domeniu prin intermediul unor pseudo-organizaţii (de exemplu, Consiliul Mondial al Păcii), însă, în acelaşi timp, preşedintele Dwight D. Eisenhower a reuşit să promoveze cercetările civile în domeniul nuclear în întreaga lume – inclusiv în U.R.S.S. şi în state care nu aveau posibilităţi pentru a obţine prin forţe proprii tehnologii în domeniul nuclear. Totodată, iniţiativa preşedintelui S.U.A. a permis o dezvoltare a ideilor care se vehiculau deja în statele din vestul Europei, afectate de penuria de energie convenţională care se manifesta în anii ’50 pe continent. Soluţia cu privire la utilizarea unor reactoare atomice pentru producerea de energie electrică a fost dezbătută câţiva ani şi acceptată de liderii politici din Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg. Drept urmare, la Roma a fost semnat la 25 martie 1957 „Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice” (Euratom) – document elaborat în paralel cu „Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene”, semnat tot atunci.

Pornind de la principiile generoase ale programului „Atomi pentru Pace”, membrii Adunării Generale a O.N.U. au aprobat în unanimitate, la 4 decembrie 1954, rezoluţia 810 (IX) referitoare la crearea unei agenţii internaţionale în domeniul atomic şi la organizarea unei conferinţe despre utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice. Politicienii de la Moscova au văzut în acea iniţiativă o oportunitate pentru a menţiona din nou despre principiul coexistenţei paşnice în relaţiile U.R.S.S. cu ţările capitaliste – pe fondul cronicizării unor probleme în economia sovietică şi în condiţiile accentuări restricţiilor impuse de administraţia de la Casa Albă în relaţiile comerciale cu statele comuniste.

Urmările programului „Atomi pentru Pace” şi ale rezoluţiei 810 a Adunării Generale a O.N.U. (4 decembrie 1954) nu au întârziat să apară.

Pentru statul român, principalele etape ale procesului de iniţiere a colaborării dintre Est şi Vest, în scopul utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice, au fost următoarele:

– constituirea unui comitet consultativ, alcătuit din reprezentanţi ai Braziliei, Canadei, Franţei, Indiei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi S.U.A., în scopul organizării la Geneva a conferinţei internaţionale despre utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice, sub auspiciile O.N.U.;

– guvernul de la Moscova a anunţat public la 17 ianuarie 1955, în scop propagandistic, propunerea privind acordarea unui ajutor Republicii Populare Chineze, Poloniei, Cehoslovaciei, României şi R.D. Germane, în scopul construirii de reactoare nucleare ştiinţifice şi de acceleratori de particule elementare în aceste state;

– desfăşurarea în U.R.S.S., în primăvara anului 1955, a vizitelor specialiştilor chinezi, polonezi, cehoslovaci, români şi est-germani, pentru achiziţionarea de reactoare atomice ştiinţifice şi echipamente nucleare;

– publicarea, la 30 aprilie 1955, a comunicatului privind tratativele care au avut loc între delegaţiile Republicii Populare Chineze, Poloniei, Cehoslovaciei, României şi R.D. Germane, pe de-o parte, şi cea a Uniunii Sovietice, pe de altă parte, în scopul creării unor „baze ştiinţifice de experimentare pentru dezvoltarea cercetărilor în domeniul fizicii nucleare şi folosirii energiei atomice în scopuri paşnice”;

– desfăşurarea la Geneva, sub egida O.N.U., a primei conferinţe internaţionale privind utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice (8-25 august 1955);

– înfiinţarea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică, sub egida O.N.U. (29 iulie 1957).

În altă ordine de idei, în anul 1955 Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a străduit să explice public modul în care politicienii de la Moscova aplicau principiul coexistenţei paşnice în relaţiile dintre statele socialiste şi cele capitaliste, în condiţiile în care autorităţile sovietice au înfiinţat la 14 mai 1955 Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Acea alianţă, alcătuită iniţial din şapte state comuniste europene (R.D.G. a aderat în următorul an), a fost o replică politico-militară pentru liderii politici din statele membre ale NATO, după aderarea la 6 mai 1955 a Republicii Federale Germania la organizaţia nord-atlantică.

În acelaşi timp, liderul comunist român a fost interesat să prezinte în termeni superlativi ajutorul promis României de guvernul U.R.S.S., la 17 ianuarie 1955, în domeniul cercetării nucleare. Drept urmare, în raportul de activitate al C.C. al P.M.R. la Congresul al II-lea al P.M.R. – expus de Gheorghe Gheorghiu-Dej la 23 decembrie 1955 – au fost oferite publicului următoarele detalii: „O ramură nouă a industriei extractive a fost creată în anii primului cincinal: industria minereului de uraniu (subliniere în original – nota P. Opriş). Această bogăţie uriaşă a ţării noastre constituie baza dezvoltării în viitor a producţiei de energie nucleară şi va contribui la lărgirea considerabilă a resurselor energetice ale economiei noastre.

Cu ajutorul Uniunii Sovietice se construieşte în prezent centrul nostru de cercetări nucleare, în cadrul căruia se vor pune în funcţiune în anul viitor un reactor de 2000 kW şi un ciclotron de 12,5 mega-electroni volţi, instalaţii care vor servi la producerea de izotopi radioactivi pentru cercetări şi aplicaţii în chimie, metalurgie, medicină, biologie. De asemenea vom pregăti cadre calificate în tehnica nucleară şi aplicaţiile ei.

Oamenii noştri de ştiinţă au marea cinste şi sarcină de a contribui la rezolvarea problemelor legate de producţia energiei atomice, în primul rând în scopul producţiei de energie electrică”.

După cum se poate constata, Gheorghe Gheorghiu-Dej a menţionat la 23 decembrie 1955 despre construirea în România a unui ciclotron de 12,5 MeV, nu despre un accelerator de tip electrostatic de 2,5 MeV sau un ciclotron de 25 MeV pentru particule alfa – instalaţii propuse la 1 aprilie 1955, la Moscova, de membrii delegaţiei sovietice care i-au primit pe specialiştii români, conduşi de Gheorghe Gaston Marin. Din păcate, în documentele pe care le-am consultat în arhivele din România nu am găsit o explicaţie despre alegerea unui ciclotron de 12,5 MeV, însă bănuim că este vorba despre preţul mai mic al acestuia, comparativ cu cel stabilit de sovietici pentru ciclotronul tip P 7, de 25 MeV.

În actualul stadiu al cercetării se poate formula o întrebare: De ce guvernul sovietic a menţionat România, la 17 ianuarie 1955, printre ţările comuniste care urmau să primească un ajutor în domeniul nuclear – aşa cum proceda S.U.A. cu diferite state înscrise în programul „Atomi pentru Pace”? Un răspuns, posibil corect, are legătură cu zăcămintele de minereu de uraniu descoperite la Băiţa (judeţul Bihor) şi exploatate de societatea româno-sovietică „Sovromquarţit”, începând din luna aprilie 1952.

Aceeaşi ipoteză de lucru poate fi formulată în cazurile Republicii Populare Chineze (zăcăminte de uraniu descoperite în provincia Xinjiang şi exploatate de sovietici la începutul anilor ’50), Republicii Democrate Germane (cantităţi mari de minereu de uraniu la Erzgebridge, Oelsnitz, Plauen, Bergen, Görlitz şi Zittau), Cehoslovaciei (zăcămintele de uraniu de la Jáchymov erau binecunoscute de serviciile secrete occidentale) şi Poloniei (în Silezia de Jos).

Deoarece în materialul de faţă am abordat tema propusă cu ajutorul unor evenimente petrecute în primul deceniu al Războiului Rece în lumea diplomatică, încheiem episodul de astăzi cu un document găsit în fosta arhivă a Comitetului Central al P.C.R. Acesta ne dezvăluie mecanismul de colaborare la Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică în anul 1967, între reprezentanţii României şi Cehoslovaciei. Precizăm faptul că membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat, în şedinţa lor din 4 aprilie 1967, „să se comunice părţii cehoslovace că guvernul român va susţine candidatura reprezentantului ceh la preşedinţia celei de-a XI-a Conferinţe Generale a Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (subl.n.)”.

Drept urmare, Jiri Neumann (vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Tehnică din Republica Socialistă Cehoslovacă) a primit şi din partea delegaţiei României sprijinul solicitat de autorităţile de la Praga, devenind, pentru un an, preşedinte al celei de-a XI-a sesiuni a Conferinţei Generale a Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică.

Regăsit după mai mulţi ani în arhiva noastră, documentul acesta ne-a adus aminte de iniţiativa pe care o doamnă politician din România a susţinut-o în martie 2019, în S.U.A., în scopul mutării de la Tel Aviv la Ierusalim a Ambasadei României din Israel. Nu cunoaştem dacă fosta doamnă prim-ministru a spus ceea ce gândea în acel moment, însă declaraţia sa a provocat retragerea sprijinului diplomatic pe care mai multe state îl acordau în mod tradiţional autorităţilor de la Bucureşti. Drept urmare, în momentul în care s-a supus la vot propunerea ca o ţară din Europa de Est să devină membră nepermanent a Consiliului de Securitate al O.N.U. de la 1 ianuarie 2020, Estonia a obţinut 132 de voturi în al doilea tur al alegerilor, iar România doar 58 de voturi (iunie 2019). (Va urma)

Nota întocmită la 3 aprilie 1967 de Corneliu Mănescu, ministru al Afacerilor Externe, şi trimisă lui Ilie Verdeţ, prim vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, privind acordarea de către România a sprijinului solicitat de autorităţile cehoslovace, în scopul alegerii lui Jiri Neumann în funcţia de preşedinte al celei de-a XI-a sesiuni a Conferinţei generale a Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică.

REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA STRICT SECRET

MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE

[Consemnare manu:] Nr. 17/001666/4

TOVARĂŞULUI ILIE VERDEŢ

PRIM VICEPREŞEDINTE AL CONSILIULUI DE MINIŞTRI

NOTĂ

Referitor: Candidatura R.S. Cehoslovace la postul de preşedinte al celei de-a XI-a sesiuni a Conferinţei Generale a Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică de la Viena (AIEA)

La 3 martie 1967, în cadrul unei audienţe la M.A.E., dr. Cestmir Cisar, ambasadorul Republicii Socialiste Cehoslovace la Bucureşti, a informat oficial pe tovarăşul Marin Mihai, adjunct al ministrului afacerilor externe, că guvernul cehoslovac a hotărât să depună o candidatură pentru postul de preşedinte al celei de-a XI-a sesiuni a Conferinţei generale a Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică.

R.S. Cehoslovacă doreşte să-şi depună candidatura prin persoana lui Jiri Neumann, vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Tehnică.

În legătură cu această cerere, arătăm următoarele:

1. De la înfiinţarea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (1956) dintre ţările socialiste membre, numai R.P. Bulgaria a deţinut postul de preşedinte (1960). U.R.S.S., Bulgaria şi România au ocupat postul de vicepreşedinte.

În anexă sunt arătate ţările care au deţinut postul de preşedinte şi vicepreşedinte la conferinţele generale ale Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică din anul 1967 şi până în prezent.

Conform principiului rotaţiei, preşedinţia celei de-a XI-a sesiuni a Conferinţei Generale a Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică, în anul 1967 revine ţărilor socialiste.

2. Menţionăm că, iniţial, pentru acest post şi-a anunţat candidatura R.P. Ungară, care a adresat în acest sens o cerere de sprijin guvernului român prin intermediul Misiunii permanente a ţării noastre pe lângă Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică. La propunerea M.A.E., Consiliul de Miniştri a aprobat ca Republica Socialistă România să sprijine candidatura R.P. Ungare pentru postul de preşedinte al celei de-a XI-a sesiuni a Conferinţei Generale a Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică.

Ulterior, în cadrul şedinţei Consiliului Guvernatorilor Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (Viena, februarie a.c.) reprezentantul R.P. Ungare a anunţat că ţara sa îşi retrage candidatura pentru acest post.

3. În această situaţie, guvernul R.S. Cehoslovace ne-a comunicat hotărârea de a depune candidatura unui reprezentant ceh pentru postul arătat şi a solicitat sprijinul ţării noastre.

În cadrul audienţei menţionate, diplomatul cehoslovac a informat că la 21 februarie 1967 partea cehoslovacă, prin reprezentantul său de la Viena, a consultat şi celelalte ţări socialiste care, în majoritate, şi-au dat acordul cu privire la această candidatură, promiţând sprijinul necesar.

Faţă de cele arătate mai sus, propunem următoarele:

– Ambasadorul român la Viena să comunice verbal reprezentantului permanent al R.S. Cehoslovace pe lângă Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică că guvernul român va susţine candidatura reprezentantului ceh la preşedinţia celei de-a XI-a sesiuni a Conferinţei generale a Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică;

– să se comunice verbal ambasadei Republicii Socialiste Cehoslovace de la Bucureşti – într-o audienţă la M.A.E. – că guvernul Republicii Socialiste România va da instrucţiuni delegaţiei române la cea de-a XI-a Conferinţă generală a Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică să sprijine candidatura R.S. Cehoslovace la postul de preşedinte al Conferinţei generale a Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică.

[Consemnare manu:] 3 IV 1967

ss. Corneliu Mănescu

Nota s-a trimis:

– tov. Ion Gheorghe Maurer [consemnare manu:] – nu s-a trimis

– tov. Gheorghe Apostol

– tov. Alexandru Bârlădeanu

– tov. Emil Bodnăraş

– tov. Ilie Verdeţ

– Secţiei Relaţiilor Externe a C.C. al P.C.R.

• Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 48/1967, f. 64-66.

Citeste de aici prima parte a articolului