joi, octombrie 21, 2021

Primii paşi în proiectul nuclear românesc de obţinere a energiei electrice (1955-1970) (3)

În perioada 18 mai – 1 iunie 1964, reprezentanţii autorităţilor americane au discutat la Washington cu membrii unei delegaţii române conduse de Gheorghe Gaston Marin. Preşedintele Comitetului de Stat al Planificării a abordat cu acel prilej un subiect foarte delicat: exportarea în România a unei centrale atomo-electrice americane. În ce măsură acea propunere a fost analizată serios de autorităţile de la Casa Albă? Existau anumite condiţii pe care statul român trebuia să le îndeplinească înainte de a achiziţiona centrala respectivă?

În acest episod şi în următorul vom încerca să răspundem la aceste întrebări referindu-ne doar la aspectele tehnice şi la chestiunile economice – care puteau influenţa, pozitiv şi negativ, cooperarea româno-americană în domeniul nuclear – deoarece sursele de documentare pe care le-am găsit sunt în marea lor majoritate străine. Pentru noi a fost mai simplu să ajungem în arhivele din S.U.A. şi Polonia şi să identificăm documente referitoare la economia românească şi la cooperarea în domeniul nuclear, comparativ cu identificarea locaţiilor din România în care sunt păstrate, probabil, arhivele tuturor ministerelor economice româneşti existente în perioada comunistă. Declasificarea şi punerea la dispoziţia cercetătorilor a documentelor din arhivele respective sunt foarte problematice din cauza atitudinii retrograde a autorităţilor politice de la Bucureşti. Operaţiuni de acest gen depind mai curând de alinierea planetelor din sistemul nostru solar şi de o plimbare a Sfântului Duh prin celebra Grădină a Maicii Domnului – atât de lăudată de români şi invocată într-un mod patetic la ceremoniile de tip parastas organizate sub egida Academiei Române, la care participă şi politicienii români.

După cum precizam în episodul anterior, la Palatul Naţiunilor din Geneva s-a desfăşurat, sub egida O.N.U., prima conferinţă internaţională privind utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice (8-20 august 1955). Cele 1061 de comunicari prezentate atunci în 60 de şedinţe au fost incluse în şase volume, intitulate astfel: Aspecte de securitate privind reactoarele nucleare; Puterea reactoarelor; Reactoare de cercetare; Combustibili nucleari; Materii prime atomice; Aplicaţii ale radiaţiilor nucleare pentru alimente şi agricultură.

Unul dintre delegaţii sovietici, A.N. Lavrişcev, a prezentat atunci stadiul în care se afla programul de cooperare în domeniul nuclear, iniţiat la 17 ianuarie 1955 de autorităţile de la Moscova în scopul ajutării unor state comuniste din Asia şi Europa: R.P. Chineză, R.S. Cehoslovacă, R.P. Polonă, R.P. Română, R.D.G., R.P. Ungară şi R.P. Bulgaria.

În expunerea pe care a susţinut-o la conferinţă, directorul general adjunct al Direcţiei Generale privind Relaţiile Economice cu Ţările de Democraţie Populară din Ministerul Comerţului Exterior a subliniat că autorităţile sovietice au primit la Moscova, în lunile martie şi iunie 1955, delegaţii din toate statele menţionate. Acesta nu a explicat însă motivul pentru care reprezentanţii R.P. Ungare şi R.P. Bulgaria au fost convocaţi mai târziu şi au ajuns în capitala U.R.S.S. în iunie 1955 – separat faţă de celelalte delegaţii ale ţărilor comuniste.

Informaţiile strict secrete – consemnate după întoarcerea membrilor delegaţiei române de la Moscova şi prezentate lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la sfârşitul lunii aprilie 1955 – coincid în mare măsură cu afirmaţiile pe care A.N. Lavrişcev le-a făcut la conferinţa de la Geneva. Acesta a oferit public informaţii despre prezentarea de către autorităţile sovietice, pentru toate delegaţiile de specialişti care au ajuns la Moscova în martie şi iunie 1955, a ciclotroanelor şi a proiectelor de cercetare de la Institutul de Fizică Tehnică din Leningrad şi de la Institutul de Fizică din Kiev, a acceleratorului electrostatic de particule existent la Institutul de Fizică Tehnică din Harkov, a sincrotronului instalat într-un laborator condus de profesorul Vladimir Iosifovici Veksler la Institutul de Fizică al Academiei U.R.S.S., precum şi despre expunerea modului de utilizare a reactorului nuclear ştiinţific aflat la Universitatea din Moscova. Din acea enumerare a lipsit vizita pe care delegaţia română a efectuat-o la 13 aprilie 1955, la centrala nuclearo-electrică experimentală de la Obninsk.

Separat, gazdele au prezentat membrilor delegaţiei chineze şi un reactor experimental sovietic la care se utiliza apă grea pentru răcire – un detaliu care nu a fost consemnat la sfârşitul lunii aprilie 1955 de membrii delegaţiei române care s-au întors de la Moscova.

De asemenea, A.N. Lavrişcev a precizat la Geneva că autorităţile sovietice urmau să fabrice şi să livreze – pentru fiecare ţară comunistă menţionată – câte un reactor VVR-S (BBP-C, în grafia limbii ruse) de 2 MW, în scopul obţinerii de izotopi şi câte un ciclotron pentru producerea de protoni, deuteroni şi particule alfa cu o energie de până la 25 MeV. În afară de acel ciclotron, autorităţile de la Beijing urmau să primească un reactor de 6,5 MW (în locul celui de 2 MW), care utiliza uraniu îmbogăţit cu 2% izotop U-235 şi apă grea (folosită ca moderator şi agent de răcire).

U.R.S.S. punea la dispoziţia tuturor statelor menţionate izotopi radioactivi sovietici înainte de intrarea în funcţiune a reactoarelor atomice cumpărate în anul 1955, precum şi uraniu natural, thoriu, izotopi U-233 şi U-235, plutoniu, tritiu şi apă grea. Pregătirea specialiştilor necesari acelor ţări pentru utilizarea şi întreţinerea curentă a reactoarelor şi ciclotroanelor urma să fie realizată gratis în Uniunea Sovietică, iar pentru schimbul de date nu era solicitată nici o sumă de bani de autorităţile de la Moscova.

Rezultatele obţinute de specialiştii sovietici în domeniul energiei nucleare civile erau încurajatoare, însă propagandiştii de la Moscova le-au promovat în presa din ţările comuniste făcând abstracţie de realizările americane. Cu toate acestea, în lumea ştiinţifică se cunoştea faptul că un reactor atomic experimental de 2 MW (BORAX III) – care avea aceeaşi putere cu modelul VVR-S, vândut ţărilor comuniste de U.R.S.S. – a fost conceput şi realizat la „Laboratorul Naţional Argonne” şi, la 17 iulie 1955, a furnizat pentru prima dată energie electrică pentru o întreagă localitate (Arco, statul Idaho, S.U.A.).

În paralel, fizicienii americani erau interesaţi, la fel ca omologii lor din U.R.S.S., de ciclotroanele concepute pe plan mondial. De aceea, la Laboratorul Naţional Oak Ridge din statul Tennessee (S.U.A.) s-a editat la 5 aprilie 1956 „Bibliografia literaturii ciclotronului”. Aceasta conţinea informaţii despre publicaţiile referitoare la ciclotroanele cu frecvenţă fixă şi cele cu frecvenţă modulară realizate începând din anul 1930 până la mijlocul anului 1955. Cei trei autori ai acelui document au precizat de la început şi faptul că publicaţiile privind sincrotroanele şi acceleratorii de particule liniari nu au fost incluse în proiectul respectiv.

În timp ce R.S. Livingston, F.T. Howard şi Graham Rudolph se ocupau de indexarea publicaţiilor şi finalizarea unui instrument ştiinţific necesar fizicienilor, politicienii sovietici îşi continuau planul de punere sub controlul şi îndrumarea Moscovei a cercetării ştiinţifice în domeniul nuclear din statele comuniste. Astfel, în perioada 20-26 martie 1956 s-au desfăşurat în capitala Uniunii Sovietice lucrările conferinţei internaţionale referitoare la organizarea „Institutului Unificat de Cercetări Nucleare”. La sfârşitul acesteia, reprezentanţii statelor participante au semnat un acord privind înfiinţarea la Dubna (U.R.S.S.) a institutului respectiv. Obiectivul declarat al acestuia era stabilirea unei colaborări între oamenii de ştiinţă din ţările comuniste pentru folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice.

În acel moment se ştia deja hotărârea Adunării Generale a O.N.U. referitoare la înfiinţarea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică – decizie aprobată la şedinţa din 3 decembrie 1955, desfăşurată la sediul din New York al O.N.U. Reprezentanţii statelor comuniste au răspuns pe rând afirmativ la acordul cu privire la crearea A.I.E.A., într-un ritual care părea dirijat de diplomaţii sovietici.

În cazul autorităţilor comuniste din România, acestea au exprimat la 12 decembrie 1955 acordul lor pentru a participa la activitatea agenţiei respective, răspunzând astfel la o notă trimisă la Bucureşti de guvernul S.U.A. Două zile mai târziu, Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat în unanimitate recomandarea Consiliului de Securitate al O.N.U. privind admiterea a 16 state (inclusiv România) în Organizaţia Naţiunilor Unite.

Revenind la acordul internaţional semnat la Moscova, la 26 martie 1956, referitor la înfiinţarea „Institutului Unificat de Cercetări Nucleare”, considerăm necesar să prezentăm în primul rând repartizarea, pe fiecare ţară, a procentelor de finanţare necesare construirii acelui institut şi a unor instalaţii pentru cercetare (de exemplu, un sincro-ciclotron de 680 MeV), precum şi pentru a acoperi cheltuielile curente de la Dubna:

– Republica Populară Albania: 0,05%

– Republica Populară Bulgaria: 3,6%

– Republica Populară Ungară: 4%

– Republica Democrată Germană: 6,75%

– Republica Populară Chineză: 20%

– Republica Populară-Democrată Coreeană: 0,05%

– Republica Populară Mongolă: 0,05%

– Republica Populară Polonă: 6,75%

– Republica Populară Română: 5,75%

– Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste: 47,25%

– Republica Cehoslovacă: 5,75%.

În vara aceluiaşi an, autorităţile sovietice au propus şi s-a acceptat de către toate statele semnatare primirea Republicii Democrate Vietnam ca ţară membră a organizaţiei înfiinţate la 26 martie 1956. Autorităţile de la Varşovia şi-au exprimat acordul în luna iulie 1956, prin intermediul ambasadorului Wacław Lewikowski, acreditat în U.R.S.S. Acesta a fost, probabil, unul dintre motivele pentru care ceremonia semnării statutului „Institutului Unificat de Cercetări Nucleare” s-a desfăşurat de-abia la 16 septembrie 1956, la Moscova.

Deşi acel institut avea ca obiectiv dezvoltarea cercetărilor nucleare în scopuri paşnice, popularizarea sa a întârziat în statele aflate în sfera de influenţă sovietică. De exemplu, autorităţile de la Varşovia au analizat de-abia în luna mai 1956 posibilitatea de a publica în presa naţională acordul încheiat la Moscova, la 26 martie 1956. În nota secretă trimisă la 25 mai 1956, de Comisia de Stat pentru Planificare Economică, la Ministerul Afacerilor Externe al R.P. Polone, s-a consemnat astfel: „După cum s-a solicitat, vă trimitem o copie a acordului privind organizarea Institutului Unificat de Cercetări Nucleare.

Comisia pentru Utilizarea Pașnică a Energiei Atomice în Polonia și, de asemenea, P.K.P.G. (Comisia de Stat pentru Planificare Economică – nota P. Opriş) nu au obiecţii privind publicarea acestui acord”.

Două elemente ies în evidenţă, în acel document secret: birocraţia autorităţilor comuniste de la Varşovia (trei rezoluţii, o luare la cunoştinţă şi un interval de timp de circa trei săptămâni: 25 mai – 13 iunie 1956) şi subordonarea politicienilor polonezi faţă de cei sovietici. Rezoluţia pusă de directorul general M. Wierna pe nota trimisă de Comisia de Stat pentru Planificare Economică poate confirma a doua parte a afirmaţiei noastre: „Tov. [indescifrabil:] Informaţi Ambasada U.R.S.S. [în] ziua [de] 11.6.[19]56 telefonic. ss. M. Wierna”.

În altă ordine de idei, la 26 iulie 1956 conducerea „Institutului Unificat de Cercetări Nucleare” a informat în scris autorităţile poloneze despre faptul că de la 1 octombrie 1956 puteau fi primiţi la Dubna 50-60 de cercetători pentru a lucra în institut. Deoarece autorităţile sovietice se confruntau cu probleme de personal, polonezii au fost informaţi în acel moment despre faptul că exista un post liber de şef de laborator în domeniul fizicii neutronilor. Totodată, sovieticii erau foarte interesaţi să dezvolte cercetarea radiochimică. Pentru specialiştii selecţionaţi să lucreze la institut se asigurau apartamente mobilate, însă aceştia trebuiau să completeze datele din ancheta socială concepută de sovietici înainte de sosirea lor la Dubna.

Informarea respectivă a ajuns la Varşovia de-abia în dimineaţa zilei de 1 septembrie 1956 (ora 10.30), aceasta fiind comunicată telefonic de ambasadorul Wacław Lewikowski. În documentele consultate nu există nici o precizare privind motivul pentru care informarea a ajuns în capitala Poloniei după mai mult de o lună de zile de la recepţionarea sa de către Ambasada R.P. Polone de la Moscova.

După aproape două luni, autorităţile poloneze au pus la dispoziţia Băncii Naţionale a Poloniei suma de 5.702.125 ruble şi, la 20 sau 22 noiembrie 1956, aceasta a fost transferată într-un cont indicat de sovietici. În acest mod a fost achitată cota parte pentru anul 1956 a R.P. Polone, pentru participarea la „Institutul Unificat de Cercetări Nucleare”.

În cazul în care comparăm procentajele Poloniei şi României din acordul semnat la Moscova, la 26 martie 1956, putem ajunge la ipoteza că autorităţile comuniste de la Bucureşti trebuiau să achite în luna noiembrie 1956 aproximativ 5 milioane de ruble pentru participarea României, în anul 1956, la „Institutul Unificat de Cercetări Nucleare”. Din păcate, totul rămâne la stadiul de ipoteză, iar în cercetarea noastră viitoare trebuie să avem în vedere şi revolta anticomunistă care s-a declanşat în Ungaria la sfârşitul lunii octombrie 1956. Evenimentul respectiv era foarte important pentru autorităţile comuniste de la Bucureşti, comparativ cu plata datoriei României faţă de „Institutul Unificat de Cercetări Nucleare” – însă în aceeaşi situaţie s-au aflat şi autorităţile comuniste de la Varşovia.

În contextul internaţional extrem de tensionat din toamna anului 1956, autorităţile comuniste din România aveau de rezolvat şi problemele cu privire la fabricarea a unor categorii de armament, muniţii şi produse speciale (peste 50 tipuri), folosind licenţe sovietice. În paralel, începând din 1955, ca urmare a renunţării la o serie de proiecte mari consumatoare de resurse financiare, materiale şi umane (de exemplu: „Sovrom”-urile şi Canalul Dunăre-Marea Neagră), rezerva de aur al Băncii de Stat a R.P. Române a început să crească din nou şi a atins nivelul de 58,2 tone la sfârşitul anului 1957. Un an mai târziu, aceasta a înregistrat o scădere de 4 tone, iar la 6 mai 1959 se afla în stocul Băncii de Stat o cantitate de 37.645 kg aur fin (2617,2 kg în lingouri româneşti, 8 tone în lingouri sovietice şi 27.027,8 kg în diferite monede străine şi româneşti – din care 18.828,5 kg în monede străine vandabile). La sfârşitul anului respectiv, cantitatea de aur aflată la dispoziţia Băncii de Stat a crescut din nou, ajungând la 50,4 tone.

Începând din anul 1960, tezaurul aflat în administrarea Băncii de Stat a R. P. Române a avut următoarea evoluţie cantitativă: 1960 – 58,6 tone aur şi 168,5 tone argint; 1961 – 60,8 tone aur şi 222,5 tone argint; 1962 – 68,3 tone aur şi 177,2 tone argint; 1963 – 75,8 tone aur şi 121,7 tone argint; 1964 – 84,2 tone aur şi 122 tone argint; 1965 – 81,8 tone aur şi 183,8 tone argint. În perioada respectivă, întreaga cantitate de argint a fost depozitată în ţară, în timp ce aurul era păstrat atât în ţară, cât şi la diferite bănci din străinătate.

Toate aceste date şi informaţii au în substrat problemele sistemice cu care se confrunta statul român în anul 1956, după ce Gheorghe Gaston Marin a semnat la Moscova acordul internaţional referitor la înfiinţarea „Institutului Unificat de Cercetări Nucleare” – document prin care a fost acceptată finanţarea acelui proiect sovietic şi de către autorităţile de la Bucureşti. Ca fapt divers, menţionăm una dintre funcţiile pe care liderul comunist le îndeplinea la 26 martie 1956: preşedinte al Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară. Gheorghe Gheorghiu-Dej renunţase la acea funcţie în octombrie 1955, când a redevenit prim-secretar al Partidului Muncitoresc Român, însă nu a cedat-o lui Chivu Stoica (instalat prim-ministru la 4 octombrie) deoarece liderul suprem al P.M.R. a considerat, probabil, că fostul cazangiu era incapabil să se descurce în problemele nucleare. Drept urmare, inginerul Gheorghe Gaston Marin a fost numit preşedinte al Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară şi a condus acel organism naţional până în anul 1969.

Din păcate, seceta din anul 1956 a determinat autorităţile române să caute soluţii urgente pentru a cumpăra produse agricole din străinătate. Astfel, la 15 septembrie 1956, Prezidiul Consiliului de Miniştri a fost împuternicit de membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. „să ia măsuri prin Ministerul Comerţului Exterior în vederea contractării pentru import a unei cantităţi de 300 mii tone grâu şi 70 mii tone zahăr pentru a putea acoperi nevoile de consum şi a avea şi un fond de rezervă”. Cumpărarea acelor produse se putea face inclusiv prin folosirea unei părţi din rezerva de aur a României. Totodată, Comitetul de Stat al Planificării (condus de Gheorghe Gaston Marin) a primit ca sarcină „să întocmească o balanţă complexă în ce priveşte situaţia furajelor şi a grăsimilor”, în timp ce Consiliul de Miniştri trebuia să acţioneze inclusiv printr-o modificare a legislaţiei „pentru a împiedica specula cu pâine, luând măsuri împotriva acelor ţărani care cumpără saci de pâine şi o întrebuinţează pentru hrana animalelor”. De asemenea, la 15 septembrie 1956 au fost reexaminate unele prevederi ale planului de dezvoltare economică a României pentru anul 1957, în vederea reducerii volumului de investiţii, „în aşa fel încât să se scoată din plan unele obiecte a căror dare în funcţiune a fost prevăzută pe un termen mai lung”.

Membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au mai hotărât, la reuniunea din 15 septembrie 1956, „să se ia măsuri pentru a se comunica ţărilor prietene care contează pe cumpărarea de cereale din R.P.R. că, datorită situaţiei recoltei [din anul 1956] nu vor putea primi cantităţile scontate din R.P.R.”. Concomitent, s-a acceptat propunerea de a se trimite la Moscova „o informare asupra situaţiei recoltei din anul 1956 şi a balanţei de plăţi externe şi dorinţa Guvernului Român de a discuta cu Guvernul Sovietic problema amânării plăţilor scadente în anii 1957-1958, a obţinerii de livrări de utilaje în credite pe termen scurt, precum şi unele probleme legate de livrările şi plăţile speciale”.

Două luni mai târziu, o delegaţie condusă de prim-ministrul Chivu Stoica a ajuns la Moscova pentru a solicita sprijinul sovietic, în scopul depăşirii dificultăţilor economice majore cu care se confruntau politicienii comunişti. Deoarece membrii Legaţiei Marii Britanii de la Bucureşti aveau încă din vara anului 1956 semnale cu privire la recolta românească foarte slabă, devine evident faptul că autorităţile române ştiau la rândul lor că urmau să se confrunte cu o criză alimentară de amploare. Vizita la Moscova a delegaţiei guvernamentale (24 noiembrie – 3 decembrie 1956) era, la rândul său, previzibilă; din motive politico-ideologice, Uniunea Sovietică era unul dintre puţinele state din lume la care apelase guvernul comunist de la Bucureşti şi în anii anteriori pentru a i se acorda un ajutor economic de urgenţă.

Analizând situaţia periculoasă în care se aflau liderii comunişti de la Bucureşti şi ţinând cont, probabil, de loialitatea pe care o dovediseră aceştia în cursul reprimării violente, de către unităţile Armatei Roşii, a revoltei anticomuniste din Ungaria, guvernul U.R.S.S. a hotărât să trimită în România, în prima jumătate a anului 1957, 450.000 de tone de grâu şi 60.000 de tone de orz, sub forma unui credit. La rândul lor, autorităţile de la Bucureşti au acceptat să achite o dobândă anuală de 2% din valoarea creditului acordat şi să îl restituie în întregime, începând din anul 1959, prin livrări de cereale sau de alte mărfuri. Totodată, guvernul U.R.S.S. a hotărât să acorde asistenţă tehnică în valoare de 270 milioane ruble pentru dezvoltarea industriei chimice româneşti, urmând ca plata pentru lucrările de proiectare, agregatele şi instalaţiile furnizate României să fie realizată în clearing, prin livrarea în compensaţie de mărfuri româneşti produse în combinatele construite cu sprijin sovietic. De asemenea, autorităţile de la Moscova s-au angajat să livreze 570.000 de tone de minereu de fier şi 360.000 de tone de cocs, în cursul anului 1957. Aceste cantităţi permiteau menţinerea producţiei siderurgice în România, care în anul 1955 avusese la dispoziţie, în total, 600.000 de tone de minereuri.

Delegaţia guvernamentală română care s-a deplasat la Moscova la sfârşitul lunii noiembrie 1956 a obţinut acordul Kremlinului şi în privinţa instituirii unui moratoriu de patru ani (1957-1960) cu privire la achitarea ratelor scadente ale României la creditele sovietice primite în perioada 1949-1956. În acelaşi timp, Chivu Stoica a fost înştiinţat despre hotărârea guvernului de la Moscova referitoare la reducerea cu 4,3 miliarde lei, în favoarea României, a „drepturilor ce i se cuvin [Uniunii Sovietice] din răscumpărarea de către România a cotei de participare a Uniunii Sovietice la fostele societăţi Sovrom”.

În cursul reuniunii din 5 decembrie 1956 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a lăudat pe liderii politici sovietici pentru faptul că au acordat României credite în valoare totală de peste un miliard de ruble. Acesta nu a menţionat însă nimic despre rezerva de aur a României, care scăzuse în anii precedenţi cu ajutorul sovieticilor şi despre achitarea cotei părţi care îi revenea statului român, în anul 1956, pentru organizarea şi funcţionarea Institutului Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna.

Un document inedit românesc relevă şi faptul că şefii guvernelor României şi U.R.S.S. au semnat la Moscova, la 3 decembrie 1956, un Protocol interguvernamental secret. În conformitate cu prevederile sale, România a primit, sub formă de împrumut, cel puţin zece tone de lingouri sovietice de aur. Scopul creditului special acordat de U.R.S.S. era clar: menţinerea acoperirii în aur a leului, la valoarea de 0,079346 grame de aur fin (stabilită în anul 1952).

În primăvara anului 1959, autorităţile române au restituit două tone de aur Uniunii Sovietice. Potrivit Protocolului interguvernamental semnat în decembrie 1956, cele opt tone de lingouri sovietice rămase în stocul Băncii de Stat urmau să fie trimise în U.R.S.S., în perioada 1960-1963, câte două tone anual. Golul care apărea în rezerva naţională românească, după returnarea în tranşe a aurului sovietic, urma să fie acoperit în fiecare an cu aproximativ două tone de aur obţinute din producţia internă anuală a României. (Va urma)

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. The European Atomic Energy Community (EURATOM) a fost creat în martie 1957 împreună cu UEE/EWG Uniunea economică Europeană. Tratatul vesteuropean în domeniul nuclear a fost preluat în tratatul UE de la Lissabona 2009.

    (Euratom-Vertrag / Vertrag zur Gründung der Europäischen Atomgemeinschaft
    Am 25. März 1957 wurden zwei Verträge unterzeichnet – der Vertrag zur Gründung der Europäischen Wirtschaftsgemeinschaft (EWG) und der Vertrag zur Gründung der Europäischen Atomgemeinschaft (EAG oder Euratom). Hauptzielsetzungen des Euratom-Vertrags sind u.a.:
    • die Förderung der Forschung und die Verbreitung technischer Informationen
    • die Festlegung einheitlicher Sicherheitsstandards zum Schutz der Bevölkerung und der Arbeitnehmer
    • die Unterstützung der Forschung
    • die Verhinderung der Zuführung von zivilem Nuklearmaterial zu anderen, insbesondere militärischen Zwecken
    Der Nutzen der EAG wird vor allem vor dem Hintergrund der Erweiterung deutlich. Die Atomenergie ist eine wichtige Energiequelle für viele osteuropäische Länder, doch sind die Sicherheitsstandards in den dortigen Nuklearanlagen sowie die Sicherheitsvorkehrungen für die Arbeitnehmer und die Allgemeinheit nicht immer ausreichend. Die EAG bietet in diesem Zusammenhang für die Unterstützung durch die EU den geeigneten Rahmen.
    • Unterzeichnung: Rom (Italien) am 25. März 1957
    • Datum des Inkrafttretens: 1. Januar 1958
    Die Europäische Atomgemeinschaft (EAG oder heute EURATOM) wurde am 25. März 1957 durch die Römischen Verträge von Frankreich, Italien, den Beneluxstaaten und der Bundesrepublik Deutschland gegründet und besteht noch heute fast unverändert. Sie ist neben der Europäischen Union eine eigenständige Internationale Organisation, teilt mit ihr jedoch sämtliche Organe.
    Von 1965 bis 30. November 2009 war sie neben der mit 23. Juli 2002 ausgelaufenen Europäischen Gemeinschaft für Kohle und Stahl und der ebenfalls durch die Römischen Verträge gegründeten Europäischen Wirtschaftsgemeinschaft (die spätere Europäische Gemeinschaft) eine der Europäischen Gemeinschaften. Mit dem Inkrafttreten des Vertrags von Lissabon am 1. Dezember 2009 ging die Europäische Gemeinschaft in der Europäischen Union auf. Damit blieb nach dem Auslaufen des Militärbündnisses WEU 2010 nur die Euratom als eigenständige Organisation und sogenannte Europäische Gemeinschaft bestehen, ist jedoch in ihren Strukturen vollständig an die EU angegliedert.
    2017 gab das Vereinigte Königreich bekannt, dass das Land im Zuge des Brexit auch EURATOM verlassen wird
    Der Euratom-Vertrag (in der Fassung des Vertrags von Lissabon) gliedert sich in Präambel und sechs Titel, gefolgt von fünf Anhängen und sechs Protokollen:
    • Präambel
    • Titel I: Aufgaben der Gemeinschaft (Artikel 1 bis 3)
    • Titel II: Die Förderung des Fortschritts auf dem Gebiet der Kernenergie (Artikel 4 bis 106)
    • Titel III: Vorschriften über die Organe und Finanzvorschriften (Artikel 106a bis 170)
    • Titel IV: Besondere Finanzvorschriften (Artikel 171 bis 183 a)
    • Titel V: Allgemeine Bestimmungen (Artikel 184 bis 223)
    • Titel VI: Schlussbestimmungen (Artikel 224 bis 225)
    • Anhang I: Forschungsgebiet betreffend die Kernenergie gemäß Artikel 4 des Vertrags
    • Anhang II: Industriezweige, auf die in Artikel 41 des Vertrags Bezug genommen ist
    • Anhang III: Vergünstigungen, die den gemeinsamen Unternehmen nach Artikel 48 des Vertrags gewährt werden können
    • Anhang IV: Listen der Güter und Erzeugnisse, die den Bestimmungen des Kapitels 9 über den gemeinsamen Markt auf dem Kerngebiet unterliegen
    • Protokoll über die Festlegung der Sitze der Organe und bestimmter Einrichtungen, sonstiger Stellen und Dienststellen der Europäischen Union
    • Protokoll über die Vorrechte und Befreiungen der Europäischen Union
    • Protokoll über Artikel 40.3.3 der Verfassung Irlands
    • Protokoll über die Übergangsbestimmungen
    Im Unterschied zum 2002 ausgelaufenen EGKS-Vertrag ist die Dauer des Euratom-Vertrags unbeschränkt. Außerdem unterlag der Euratom-Vertrag – im Gegensatz zu den Verträgen der EGKS und der E(W)G – im Laufe der Zeit keinen substanziellen inhaltlichen Veränderungen. In der Regel beschränkten sich die Anpassungen darauf, Änderungen in den anderen Verträgen entsprechend nachzuvollziehen. Der 2009 in Kraft getretene Vertrag von Lissabon, durch den die EG aufgelöst und mit der EU vereinigt wurde, änderte den Euratom-Vertrag kaum und ließ die Euratom weiterhin als supranationale Organisation neben der EU bestehen. Aufgrund der weitreichenden energiepolitischen Kompetenzen der EU selbst hat sie allerdings inzwischen stark an Bedeutung verloren.)

  2. Nu știam că frații din răsărit doreau plati in aur.
    (Mă întreb ce însemna atunci leu valuta și rublă convertibila.)
    Oricum o întorc , sovieticii au muls din Romania tot ce au vrut. Basca au încasat aur și după mult lăudatul succes a retragerii trupelor sovietice din tara. Care era pur tactic că era în plin avânt investiția în rachete intercontinentale. In politica românească aveau oamenii lor peste tot. Adică economiseau ruble cu trupele lor repatriate dar ne cereau aur pentru ” reactoarele , acceleratoarele și cercetarea pașnică ” dar tot a lor ? Patriotic, revoluționar, frățesc. 😄
    PS.
    La cine a telefonat imediat cum a ajuns ” la butoane” tovarășul inginer școlit la Moscova , Ion Iliescu ?

  3. Pana in 1983, mineritul uranifer si parte din cercetare si procesare apartineau de Ministerul Minelor, Petrolului si Geologiei; Magurele era impartit intre mai multe ministere samd…
    In 1983, TOT ce a tinut de radioactivitate (minerit, prelucrare, cercetare, Magurele ca intreg, Cernavoda – in faza aia de atunci) samd. a trecut, cu catzel si purcel, la Ministerul de Interne!
    De unde si pana atunci totul era infestat de securisti imputiti, care formasera „mafii locale” ce obladuiau furaciuni, incompetenta samd., de atunci totul s-a UMPLUT de securistii aceia imputiti si altii in plus, sub aripa carora furaciunile si incompetenta au atins culmi de nedescris! Nu mai intru in detaii ref. la cum s-au facut averi imediat dupa Revolutie!
    Imediat in ’90 au trecut din nou toate la locul lor – dar securistii au ramas! D.ex., Intreprinderea Metalelor Rare si Radioactive, a avut director maior care a iesit prin ’94 la penzie cu grad de colonel :P
    Probabil, daca vreti documente, ar trebui sa le cereti pe la Ministerul de Interne – da’ parerea mea e ca tin de ele cu dintii, pentru ca o parte din securistii aceia imputiti sunt inca activi! :P
    V-as mai da un „clou” ref. la ceva persoana / persoane care ar mai putea avea ceva „documente” (cineva tinea un fel de „jurnal” de pe la inceputul anilor ’50) da’ mi-e ca ajung astia care citesc acolo, inaintea Dvs. Daca imi vedeti adresa de e-mail, cautati-mai acolo. Regret si acum ca, atunci cand a vrut sa-mi dea „jurnalul” l-am refuzat, dintr-un soi stupid de decentza. Data urmatoare cand ar fi trebuit sa ne vedem (si eram hotarita sa-l iau!) am ajuns tarziu – cu 2 ore inainte, il luase Salvarea: infarct! A fost una dintre putinele persoane „decente” dintre „politicienii industriei nucleare” pe care le-am cunoscut. Presupun ca acum „jurnalul” e la urmasi.
    Intre timp, astept scuze pentru articolul anterior, unde n-ati avut alta treaba decat sa-i insultati pe ecologisti! Crezusem ca aveam sa citesc ceva normal si bine documentat si, cand colo, am dat peste o porcarie!

  4. 1. Aveţi dreptate, ecologismul este o porcărie (deoarece este utilizat de politicieni şi de activişti ticăloşi, în opinia mea).
    2. Nu îmi lipsesc sursele memorialistice. Încerc să le analizez critic şi evit acumularea lor deoarece sunt foarte subiective.
    Cu stimă,
    P. Opriş

Dă-i un răspuns lui Codruta Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzice să mai gândească pentru a nu-i ofensa pe...

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

Criză economică sau nu? Furtuna Perfectă necesară unui ”crash”

Semne de criză economică sunt tot timpul. Într-un sens, crize economice, mai mult sau mai puțin extinse, la nivel de ramură, la...

Să amânăm o vreme arderea pe rug a Angelei Gheorghiu!

Am cumpărat cartea O viață pentru artă în care marea soprană Angela Gheorghiu își spune povestea, fiind stimulată de întrebările bine țintite...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.