marți, mai 17, 2022

Prin gardul arenei. Iluzia demnității sub pielea groasă a propagandei

Încă încerc să mă obișnuiesc cu ideea, care mă enervează la culme și mă îndepărtează și mai mult de fotbal, că un astfel de eveniment, precum Campionatul Mondial, care ar fi trebuit să fie al unității, diversității și fair play-ului are loc în Putinia, legitimând terorismul de stat, putinitarismul, oligarhia, polarizarea socială, discriminările, oprimarea, colonialismul, pauperizarea, corupția, ignoranța maselor… Iată că, după 8 ani de la un articol disputat al teoreticianului literar Terry Eagleton, intitulat „Football: a dear friend to capitalism” („The Guardian”, 15/06/2010), admit implicit că asistăm la o instrumentalizare a sportului și a televiziunii, care răspund „to that age-old dilemma of our political masters: what should we do with them when they’re not working?” (T. Eagleton). Mai mult, mutând spectacolul în Putinia, maselor le este indusă convingerea că „The Reds are no longer the Bolsheviks” (T. Eagleton).

Nu pot vedea un meci și pentru că pe durata lui, în momente repetate, îmi imaginez ce se află în afara stadioanelor luxuriante, a lojelor cu șampanie, a tehnicii costisitoare, a echipamentului cu sponsori generoși. Frezele perfecte ale saudiților ne îndeamnă să uităm de sclavagismul femeilor din propria lor țară, golurile frumoase ale elvețienilor-albanezi de semnele agresive la adresa sârbilor, langoarea argentinienilor ghiftuiți cu contracte fabuloase și „floricelele” braziliene de foametea și crizele politice din America Latină unde oamenii mor pe străzi? O fi un efect și un defect profesional dat de lucrul cu literatura? Oricum ar fi, scena selecționerului rus care răspunde panicat la telefon în timpul conferinței de presă la apelul liderului suprem este mai mult decât elocventă.

Nu pot să nu observ similitudinea cu Olimpiada nazistă din 1936, care nu numai că nu a putut fi boicotată, dar a și acreditat un regim „primitor” și „pacifist”. Marele ziar „New York Times” titra în 1936, vrăjit de propaganda goebbeliană, că Germania este „back in the fold of nations” și că evenimentul i-a făcut „more human again”. La mai puțin de 3 ani după momentul triumfalist al nazismului propagat prin sport, Germania nazistă invada Polonia și începea proiectul odios al celui de-Al Treilea Imperiu. Timpurile pe care le trăim sunt la marginea hăului memoriei, la limita recunoașterii și a rușinii, făcând azi abstracție de faptul că suntem toți stigmatizați de ceea ce a urmat momentului 1936, prin legitimarea crimei în masă ca act natural, deci firesc. Dacă urmărim cu atenție documentarul de succes, Olympia (1938), al popularei regizoare a propagandei naziste, Leni Riefensthal, realizăm că, dincolo de inovațiile tehnice, precum unghiurile de filmare, efectele de close-up, există o „supremație”, un tipar al „învingătorului”, care va triumfa grație unor date genetice particulare. În ciuda esteticii revoluționare și a faptului că se focusează atent pe sprintul grozav al americanului Jesse Owens, propaganda transformă filmul într-un instrument meschin de inducere a unor idei care au stat la baza celor mai odioase crime ale secolului trecut: fetișizarea supremației și perfecțiunii biologice, argumentul trecutului mitic, primordialismul națiunilor învingătoare și superioare. Estetica din Olympia este cea a promovării unei imagini wagneriene, a puterii ca dominație și a frumuseții ca supremație.

Așadar, despre legitimarea Putiniei este vorba și despre acreditarea acțiunilor anterioare și viitoare, sportul fiind și de această dată un instrument de valorificare a unor acte de supremație colonialistă. Își imaginează cineva că în guberniile ruse oamenii nu mai mor de foame, că în teritoriile anexate și militarizate oamenii se simt mai liberi și autodeterminați, că în țările europene, unde sunt controlate din umbră guvernele roșii, populația trăiește mai demn? Asta pentru că atunci când privesc spectacolele din Moscova sau Sankt Petersburg văd mai mult și, pe bună dreptate, „enorm și monstruos!”, vorba lui Caragiale, adică atrocea Lubyanka (sediul KGB-ului), ori Leningradul. În acest context, al tragicului și al grotescului din spatele ironiei, de care ne amintește Caragiale, reacțiile presei la propaganda putinistă din spatele CM, au fost aproape absente, semn că manipularea noastră cea de toate zilele și ignoranța funcționează deplin. Răul și urâtul rămân în afara stadioanelor. Arena și televiziunea au devenit heterotopii foucauldiene, adică lumi în lumile noastre, iluzii spațiale și proiecții ale imaginarului nostru substitutiv. Singura reacție meritorie, în spiritul lui Caragiale invocat mai sus, a fost cea de la „Charlie Hebdo”. Da, „acel” ziar care ironizează, printre alții, și români, care face din libertatea de expresie sub forma caricaturii ironice singura sa religie. Aș atrage atenția că o caricatură precum cea a „româncei” câștigătoare de Roland Garros nu are doar un efect ironic, ci și autoironic, că „fierul vechi” al cupei de la Roland Garros are legătură și cu elitismul turneului parizian, că ironia nu este numai la adresa românilor, ci și o autoironie la adresa francezilor. Ceea ce au făcut cu acea caricatură, nu a fost un atac la adresa României sau a Simonei Halep în mod direct. Niciun atac la succesul ei, care nu este al României, decât prin extrapolare generalizatoare. Nu este nici măcar o caricatură, în spatele căreia poți distinge persoana caricaturizată chiar dacă sunt exacerbate unele trăsături fizice, deci nu este caricaturizată Simona, care nu se distinge în spatele desenului și al cărui nume nu îl regăsim asociat imaginii. Simțindu-ne ofensați cedăm felulului nostru de a absolutiviza valorile naționale, de a gândi în termeni excepționaliști, de a face din țânțar armăsar. Ironia din caricatură este bună tocmai pentru că ne ferește de exagerări naționaliste, de exacerbarea unor calități puritaniste. Adică, de avem umor, ne ajută să vedem în spatele stadionului de la Roland Garros, unde oamenii, români și nu numai, trăiesc la limita sărăciei, nedemn! E felul lor de a spune că avem mai multe de câștigat dacă nu ne lăsăm manipulați de luxul tribunelor, de triumfalismul sportiv, de sumele exorbitante care construiesc propagandistic imperiile și exclusivismul lor. Nu-i ia nimeni premiul Simonei, ba dimpotrivă, îl aurește! Simona este aurarul nostru, dar cei de la „Charlie Hebdo” ne ajută să vedem că ea e, în același timp, paradoxul nostru. Argumentul suprem este chiar cel al momentului consternativ pentru Simona de pe Arena Națională, la prezentarea trofeului. Nu este instrumentul ironiei caricaturiste cel mai potrivit în această construcție? Pentru mine, da!

O caricatură precum cea din 13 iunie 2018, intitulată subtil „Le Mondial en Russie: la tragi-comédie au village Potemkin”, exprimă mult mai direct ceea ce am spus mai sus. Caricatura îl înfățișează pe președintele rus pe un tanc executând un penalty. Ce poate fi mai expresiv pentru deconstrucția propagandei din spatele fotbalului, decât această imagine care ne pune în situația de a înțelege că dincolo de extazul maselor din tribune și a celor din fața televizoarelor există tragedii care ne vor afecta mai devreme sau mai târziu?

Pornind de la constatările de mai sus, am o afirmație conjuncturală și o întrebare retorică fără retorică: 1. Caricaturile din „Charlie Hebdo” n-au decât funcția de a slăbi o idee „tare”, prea tare pentru a o reintroduce spre discuție și decanonizare (eventual!) în spațiul public. Ideile tabuizate ne sunt dăunătoare și exclusiviste, cum era cea a „arianului” promovat de propaganda nazită în 1936; 2. Credeți că ceea ce se întâmplă zilele acestea în România (asaltul asupra justiției, imbecilizarea clasei politice și polarizările sociale intenționate) este o simplă întâmplare în lupta pentru putere și exclusiv un cumul de forțe oligarhe interne? Asta pentru că de mai mult timp trăiesc cu impresia unei lumi de stadion, cu galerii dihotomizate, cu tricouri personalizate de sponsori baroni, care fumează havane în tribune și ne învață cum se bea wisky cu gheață, care trăiesc cu iluzia eternității. Apropo, „zeii” din lojele antifonate cer iertare condamnaților pentru că asta le dă sentimentul puterii în galerie, inducând iluzia că cei mulți sunt în control. Le oferă iluzia că vor putea învinge un pericol invizibil, nespus și ireprezentabil din spatele stadionului, că ei au dreptate, în ciuda averilor colosale inexplicabile și a compromisurilor evidente, și că cei condamnați au întotdeauna dreptate pentru că sunt opresați chiar prin condamnare. Imaginea seamănă teribil și înfiorător cu cea din ’46-’47, doar că de această dată nici nu mai este nevoie de trupe armate de ocupație roșie. Însă lumina roșie tot de la Răsărit vine și acum, și tot cu implicarea Apusului, însă prin televizor sau fb, legitimată inclusiv prin fotbal, această religie a celor mulți, lumină care ne împiedică să privim peste sau măcar prin gardul arenei.

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. //
    Se induce ideea ca atita timp cit e suferință, nedreptate in lume ar trebui sa renunțăm la vizite la teatru, la opera, la grătar cu mici și ar trebui sa stăm cu cenuse în cap.
    Fotbalul nu e viața sau moarte, e mai mult decit atit.

  2. Situația de azi este mai degrabă similară cu Olimpiada de la Moscova din 1980, nu cu cea din 1936 de la Berlin. În 1936 Statele Unite încă persiistau în greșeala de a crede că Europa e capabilă să-și rezolve singură problemele. Dar au învățat the hard way în ce constă greșeala asta și n-o mai repetă.

    Astăzi, dacă mergeți într-o zi senină pe DN-2 / E85, o să vedeți desupra văii Siretului niște urme de condensare (contrails) lăsate de niște avioane de vânătoare (fighter jets) care asta fac ele toată ziua, patrulează în sus și în jos pe valea Siretului și a Moldovei, la marginea spațiului aerian al NATO.

    Asta fiind situația pe teren, Campionatul Mondial din 2018 e bun doar să-i umple pe ruși de mândrie și de sentimentul măreției Rusiei, la fel cum Olimpiada din 1980 i-a umplut de mândrie pe părinții lor, încântați să constate măreția Uniunii Sovietice. 11 ani mai târziu, aceasta înceta să mai existe ca stat. Rusia post-Putin nu va avea nici ea un viitor mai luminos, se va dezmembra din toate încheieturile la 3-4 ani de la înlocuirea lui Putin.

  3. Fotbalul e un spectacol ultracomercial infestat de coruptie la toate nivelele.

    Cum este fotbalul diferit de dictatura ruseasca?

    Mai bine nu ma uit.

  4. Buna dimineata,

    Aveti perfecta dreptate. Din pacate diriguitorii de top ai acestor mega-manifestari sportive (FIFA, IOC, FIA – Formula 1 etc.) sunt orbiti de propria egolatrie si isi construiesc iluzii provenite din dolce-far-nientele propriilor vieti imbelsugate. Neamestecarea mesajului sportiv cu cel politic este doar una dintre iluziile in cauza. E simplu sa enunti asta, dar cum faci sa impiedici in mod real transformarea unei astfel de manifestari in vehiculul perfect de propaganda?

    Ei bine, aici, acesti „magnifici atoatecunoscatori” devin absolut inerti (inepti?). Si e simplu de inteles de ce: pentru ca se izbesc de barierele pe care tot ei (ironia sortii) si le auto-impun – libertatea de exprimare este doar una dintre ele, discriminarea politica, de gen etc. (pozitiva sau nu) este alta, corectitudinea politica-inca una; si n-am terminat… Asta in cel mai fericit (si dezincriminator!) caz. Pentru ca daca eu asa fi Putin, as proceda la fel ca Vantu: geambas de oameni. Ia sa vedem, cati sunt bastanii astia? 50 – 100 de smecheri care tin fraile acestor organizatii? Cat sa ma coste oare? 10 mil de om? 100 de milioane de om?
    Oameni buni: Putin i-a cumparat pe Gerhard Schroder si Helmult Koll si nu i-a pasat (nici lor) de orice regula si nicio aparenta! Deci, despre ce vorbim aici? Astia de la FIFA, ICO si FIA sunt aproape niste no-name-uri…

    Putin (si alti „autocrato-dictatorialo-ayatolaho-liderisupremi”!) au inteles perfect asta si au inventat un nou joc la care se dovedesc imbatabili. Unii ii zic populism, altii ii zic iliberalism – de ce nu putinism (ca doar si national-socialismului i s-a zis hitlerism)? – dar oricum i-ai zice, este jocul „iata cum imi bat eu joc de voi folosind propriile voastre regului si voi – sac-sac – n-aveti ce sa-mi faceti! Si daca ma suparati, va si bat de va c..ati pe voi!”. Dragnea este doar un epigon ridicol…

    Acum, de partea cealalta, trolii-postaci si armamentul propagandistic de distribuire discursului urii vor incarca armele si vor porni tirul: „Asta e teoria conspiratiei. Nu exista asa ceva. Este fake-news. Rusia nu cotropeste, Rusia elibereaza. Putin nu e rau, Putin e bun. Uite cum mangaie copilul care ii da flori. Uite, aici, danseaza cu tigrii in Siberia. Si aici imbratiseaza muncitorii pe santierele patriei. Cum puteti spune ca un om ca acesta e rau?”

    Va suna cunoscut? Ei bine, este asa nu doar pentru ca ati citit o biblioteca de carti de istorie, nu doar pentru ca ati urmarit mii de ore de documentare despre ororile celui de-al doilea razboi mondial, ci si pentru ca aveti ceea ce se numeste spirit critic si nu sunteti analfabet functional.

    Dar asa ceva – spirit critic si non-analfabetism functional – se dobandeste in cateva generatii de scoala asiduua. Nu e cazul in Rusia. Nu e cazul la peste 90% din populatia planetei. Si atunci, pun si eu o intrebare: cum vreti sa conduceti democratic omenirea cand 90% din ea nu intelege ce se intampla si oricum nu e interesata decat de supravietuirea (ok, puteti sa-i ziceti fara sa gresiti „ghiftuirea” in cazul altora dintre ei) de pe o zi pe alta?

    O zi buna!

  5. Asadar marele ziar „New York Times” are in antecedente si alte acte de sprijinire a politicilor antidemocratice.
    Iar desenul cu romanca tenismena care arat fierul vechi e chiar o mre victorie romaneasca.
    Am putea echivala aceasta victorie cu performantele francofone ale lui Eliade si Cioran .
    Macar pe considerentul ca dupa cateva zile crucisatorul francez al presei satirice
    i-a declarat pe cei doi drept MASCARICI

Dă-i un răspuns lui Harald Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Florin Oprescu
Florin OPRESCU (n. 07.06.1977, Hațeg) este în prezent lector ILR la Institutul de Romanistică al Universității din Viena unde predă cursuri de literatură română și de știința media. În această universitate a obținut în decembrie 2017 titlul de „doctor abilitat” pe domeniul „Literaturi romanice”, cu o teză despre „Literatură și putere”, publicată în 2018 la De Gruyter. A urmat studii de licență, masterat și doctorat în literatură la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă cursuri de literatură română. În anul 2010 a beneficiat de stagii de cercetare și de perfecționare la Universitatea Paris IV, Sorbona și la Universitatea din Viena, iar între 2010 și 2012 a avut o bursă de cercetare post-doctorală cu tema „Literatură și canon”.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro