Prin gardul arenei. Iluzia demnității sub pielea groasă a propagandei

Încă încerc să mă obișnuiesc cu ideea, care mă enervează la culme și mă îndepărtează și mai mult de fotbal, că un astfel de eveniment, precum Campionatul Mondial, care ar fi trebuit să fie al unității, diversității și fair play-ului are loc în Putinia, legitimând terorismul de stat, putinitarismul, oligarhia, polarizarea socială, discriminările, oprimarea, colonialismul, pauperizarea, corupția, ignoranța maselor… Iată că, după 8 ani de la un articol disputat al teoreticianului literar Terry Eagleton, intitulat „Football: a dear friend to capitalism” („The Guardian”, 15/06/2010), admit implicit că asistăm la o instrumentalizare a sportului și a televiziunii, care răspund „to that age-old dilemma of our political masters: what should we do with them when they’re not working?” (T. Eagleton). Mai mult, mutând spectacolul în Putinia, maselor le este indusă convingerea că „The Reds are no longer the Bolsheviks” (T. Eagleton).

Nu pot vedea un meci și pentru că pe durata lui, în momente repetate, îmi imaginez ce se află în afara stadioanelor luxuriante, a lojelor cu șampanie, a tehnicii costisitoare, a echipamentului cu sponsori generoși. Frezele perfecte ale saudiților ne îndeamnă să uităm de sclavagismul femeilor din propria lor țară, golurile frumoase ale elvețienilor-albanezi de semnele agresive la adresa sârbilor, langoarea argentinienilor ghiftuiți cu contracte fabuloase și „floricelele” braziliene de foametea și crizele politice din America Latină unde oamenii mor pe străzi? O fi un efect și un defect profesional dat de lucrul cu literatura? Oricum ar fi, scena selecționerului rus care răspunde panicat la telefon în timpul conferinței de presă la apelul liderului suprem este mai mult decât elocventă.

Nu pot să nu observ similitudinea cu Olimpiada nazistă din 1936, care nu numai că nu a putut fi boicotată, dar a și acreditat un regim „primitor” și „pacifist”. Marele ziar „New York Times” titra în 1936, vrăjit de propaganda goebbeliană, că Germania este „back in the fold of nations” și că evenimentul i-a făcut „more human again”. La mai puțin de 3 ani după momentul triumfalist al nazismului propagat prin sport, Germania nazistă invada Polonia și începea proiectul odios al celui de-Al Treilea Imperiu. Timpurile pe care le trăim sunt la marginea hăului memoriei, la limita recunoașterii și a rușinii, făcând azi abstracție de faptul că suntem toți stigmatizați de ceea ce a urmat momentului 1936, prin legitimarea crimei în masă ca act natural, deci firesc. Dacă urmărim cu atenție documentarul de succes, Olympia (1938), al popularei regizoare a propagandei naziste, Leni Riefensthal, realizăm că, dincolo de inovațiile tehnice, precum unghiurile de filmare, efectele de close-up, există o „supremație”, un tipar al „învingătorului”, care va triumfa grație unor date genetice particulare. În ciuda esteticii revoluționare și a faptului că se focusează atent pe sprintul grozav al americanului Jesse Owens, propaganda transformă filmul într-un instrument meschin de inducere a unor idei care au stat la baza celor mai odioase crime ale secolului trecut: fetișizarea supremației și perfecțiunii biologice, argumentul trecutului mitic, primordialismul națiunilor învingătoare și superioare. Estetica din Olympia este cea a promovării unei imagini wagneriene, a puterii ca dominație și a frumuseții ca supremație.

Așadar, despre legitimarea Putiniei este vorba și despre acreditarea acțiunilor anterioare și viitoare, sportul fiind și de această dată un instrument de valorificare a unor acte de supremație colonialistă. Își imaginează cineva că în guberniile ruse oamenii nu mai mor de foame, că în teritoriile anexate și militarizate oamenii se simt mai liberi și autodeterminați, că în țările europene, unde sunt controlate din umbră guvernele roșii, populația trăiește mai demn? Asta pentru că atunci când privesc spectacolele din Moscova sau Sankt Petersburg văd mai mult și, pe bună dreptate, „enorm și monstruos!”, vorba lui Caragiale, adică atrocea Lubyanka (sediul KGB-ului), ori Leningradul. În acest context, al tragicului și al grotescului din spatele ironiei, de care ne amintește Caragiale, reacțiile presei la propaganda putinistă din spatele CM, au fost aproape absente, semn că manipularea noastră cea de toate zilele și ignoranța funcționează deplin. Răul și urâtul rămân în afara stadioanelor. Arena și televiziunea au devenit heterotopii foucauldiene, adică lumi în lumile noastre, iluzii spațiale și proiecții ale imaginarului nostru substitutiv. Singura reacție meritorie, în spiritul lui Caragiale invocat mai sus, a fost cea de la „Charlie Hebdo”. Da, „acel” ziar care ironizează, printre alții, și români, care face din libertatea de expresie sub forma caricaturii ironice singura sa religie. Aș atrage atenția că o caricatură precum cea a „româncei” câștigătoare de Roland Garros nu are doar un efect ironic, ci și autoironic, că „fierul vechi” al cupei de la Roland Garros are legătură și cu elitismul turneului parizian, că ironia nu este numai la adresa românilor, ci și o autoironie la adresa francezilor. Ceea ce au făcut cu acea caricatură, nu a fost un atac la adresa României sau a Simonei Halep în mod direct. Niciun atac la succesul ei, care nu este al României, decât prin extrapolare generalizatoare. Nu este nici măcar o caricatură, în spatele căreia poți distinge persoana caricaturizată chiar dacă sunt exacerbate unele trăsături fizice, deci nu este caricaturizată Simona, care nu se distinge în spatele desenului și al cărui nume nu îl regăsim asociat imaginii. Simțindu-ne ofensați cedăm felulului nostru de a absolutiviza valorile naționale, de a gândi în termeni excepționaliști, de a face din țânțar armăsar. Ironia din caricatură este bună tocmai pentru că ne ferește de exagerări naționaliste, de exacerbarea unor calități puritaniste. Adică, de avem umor, ne ajută să vedem în spatele stadionului de la Roland Garros, unde oamenii, români și nu numai, trăiesc la limita sărăciei, nedemn! E felul lor de a spune că avem mai multe de câștigat dacă nu ne lăsăm manipulați de luxul tribunelor, de triumfalismul sportiv, de sumele exorbitante care construiesc propagandistic imperiile și exclusivismul lor. Nu-i ia nimeni premiul Simonei, ba dimpotrivă, îl aurește! Simona este aurarul nostru, dar cei de la „Charlie Hebdo” ne ajută să vedem că ea e, în același timp, paradoxul nostru. Argumentul suprem este chiar cel al momentului consternativ pentru Simona de pe Arena Națională, la prezentarea trofeului. Nu este instrumentul ironiei caricaturiste cel mai potrivit în această construcție? Pentru mine, da!

O caricatură precum cea din 13 iunie 2018, intitulată subtil „Le Mondial en Russie: la tragi-comédie au village Potemkin”, exprimă mult mai direct ceea ce am spus mai sus. Caricatura îl înfățișează pe președintele rus pe un tanc executând un penalty. Ce poate fi mai expresiv pentru deconstrucția propagandei din spatele fotbalului, decât această imagine care ne pune în situația de a înțelege că dincolo de extazul maselor din tribune și a celor din fața televizoarelor există tragedii care ne vor afecta mai devreme sau mai târziu?

Pornind de la constatările de mai sus, am o afirmație conjuncturală și o întrebare retorică fără retorică: 1. Caricaturile din „Charlie Hebdo” n-au decât funcția de a slăbi o idee „tare”, prea tare pentru a o reintroduce spre discuție și decanonizare (eventual!) în spațiul public. Ideile tabuizate ne sunt dăunătoare și exclusiviste, cum era cea a „arianului” promovat de propaganda nazită în 1936; 2. Credeți că ceea ce se întâmplă zilele acestea în România (asaltul asupra justiției, imbecilizarea clasei politice și polarizările sociale intenționate) este o simplă întâmplare în lupta pentru putere și exclusiv un cumul de forțe oligarhe interne? Asta pentru că de mai mult timp trăiesc cu impresia unei lumi de stadion, cu galerii dihotomizate, cu tricouri personalizate de sponsori baroni, care fumează havane în tribune și ne învață cum se bea wisky cu gheață, care trăiesc cu iluzia eternității. Apropo, „zeii” din lojele antifonate cer iertare condamnaților pentru că asta le dă sentimentul puterii în galerie, inducând iluzia că cei mulți sunt în control. Le oferă iluzia că vor putea învinge un pericol invizibil, nespus și ireprezentabil din spatele stadionului, că ei au dreptate, în ciuda averilor colosale inexplicabile și a compromisurilor evidente, și că cei condamnați au întotdeauna dreptate pentru că sunt opresați chiar prin condamnare. Imaginea seamănă teribil și înfiorător cu cea din ’46-’47, doar că de această dată nici nu mai este nevoie de trupe armate de ocupație roșie. Însă lumina roșie tot de la Răsărit vine și acum, și tot cu implicarea Apusului, însă prin televizor sau fb, legitimată inclusiv prin fotbal, această religie a celor mulți, lumină care ne împiedică să privim peste sau măcar prin gardul arenei.