sâmbătă, mai 21, 2022

Principiile de „bună guvernare”

Conceptul „bună guvernare” a ajuns un termen în vogă în ultimele două decenii, un accesoriu retoric chic, invocat deseori în cadrul conferințelor privind politicile publice. Programele de guvernare asumă, de obicei, conceptul în secțiunile introductive. Sintagma „bună guvernare” trece, la nivelul opiniei comune, drept un tip de guvernare ideală sau optimă. Pe de o parte, sunt cei care idealizează valorile subsumate „bunei guvernări”, privită adesea ca o poțiune miraculoasă pentru statele slabe, cu capacități administrative și reformiste reduse. De partea cealaltă se află scepticii de serviciu, cei care consideră buna guvernare un cuvânt-valiză ambiguu, lipsit de rigoare. Faptul că vorbim astăzi de valorile subsumate principiilor de bună guvernare semnifică însă consfințirea lor în abecedarul civic al democrației.

Conceptul „bună guvernare” a fost îmbrățișat, mai întâi, de elitele reformiste internaționale în contextul unei insatisfacții tot mai acute față de lideri și practici politice din țările în curs de dezvoltare. Sentimentul de frustrare al agendei reformiste a fost alimentat constant de întâlnirea cu lideri autoritari, corupți sau demagogi. Riscul consta în irosirea asistenței financiare prin mecanisme clientelare și corupte, urmată de stagnare și impas al reformelor.

Câteva observații preliminare se impun. Conceptul „bună guvernare” apare spre finele anilor 1980, în documentele Băncii Mondiale, și se încetățenește în dezbaterile privind traiectoria țărilor în curs de dezvoltare sau eliberate de coșmarul socialist. „Buna guvernare” devine, după colapsul comunismului, o pre-precondiție necesară pentru distribuirea ajutoarelor financiare internaționale. Cu alte cuvinte, relația dintre donor și țara beneficiară se schimbă astfel încât anumite criterii, preponderent politice, altele decât cele  economice sau juridice, să fie îndeplinite. În al doilea rând, termenul „guvernare” nu se reduce aici la ideea de guvern sau exercitarea puterii politice. Termenul are implicații mai largi și include atât activitățile guvernului, cât și ale altor organizații, publice sau private. Premisa este că politicile publice și obiectivele necesită acțiuni de cooperare între actori diferiți. Nivelul statului-națiune este doar o fațetă a guvernării în sens larg. Concepte precum „guvernare globală”, „bună guvernare universitară”, „politici de bună guvernare”, „guvernare fără guvernăminte” semnalează atât un nivel supra-național, cât și unul instituțional sau corporativ al dezbaterii. Actori internaționali, Banca Mondială (B.M.), Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.) și Organizația pentru Dezvoltare și Cooperare Economică (OECD), au definit termenul „bună guvernare” pentru a include managementul resurselor, la toate nivelurile, cu accent pe dezvoltare economică și socială. Ulterior, cercurile reformiste, politice au tractat conceptul în miezul discuțiilor despre politicile dezvoltării.

Astfel, într-o schiță de arheologie conceptuală, termenul „bună guvernare” apare în 1989, în prefața studiului „Sub-Saharan Africa – from Crisis to Sustainable Growth” al Băncii Mondiale. În 1991, B.M. dedică subiectului și prima conferință, în relație cu temele economiei dezvoltării. În 1992, sintagma „buna guvernare” primește una dintre primele definiții, în raportul Governance and Development – „factor decisiv în crearea și consolidarea unui mediu care stimulează dezvoltarea solidă și echitabilă, care constituie, totodată, o completare esențială a politicilor economice robuste”.

În acest raport, devenit locus classicus al dezbaterii privind „buna guvernare”, patru arii de bună guvernare devin prioritare pentru Banca Mondială, anume reforma sectorului public, responsabilitatea politică, cadrul legal al dezvoltării, și informație și transparență. Semnalul de alarmă privind eșecul parțial al politicilor de dezvoltare fusese tras de critici externe, dar și de evaluări interne ale B.M. Diagnosticul a fost numit „criză de guvernare” și implica ideea că țărilor aflate în curs de dezvoltare le lipsesc anumite condiții instituționale, necesare pentru mecanismele democratice. O primă afirmare a principiilor de „bună guvernare” a pornit de la acest consens, în ideea că asistența internațională necesită anumite  condiționalități pentru succesul reformelor. Criza de guvernare, sau guvernarea deficitară (poor governance), prezenta următoarele simptome: 1. eșecul unei separări nete între public și privat, cu deturnarea fondurilor publice spre câștigul privat; 2. lipsa unui cadru legislativ și guvernamental predictibil; 3. reglementarea excesivă; 4. priorități inconsistente cu dezvoltarea și alocarea eronată a resurselor; 5. decizii luate netransparent și în cadru restrâns. În tentativa de a identifica cauzele subdezvoltării, Banca Mondială a pus stagnarea țărilor în curs de dezvoltare din Africa pe seama crizei personalului calificat, corupției, concentrării puterii politice și moștenirii trecutului colonial. Doi ani mai târziu, Raportul Development in Practice. Governance al B.M. din 1994 consacră principiile „bunei guvernări”: „proces de luare a deciziilor predictibil, deschis, informat (un proces transparent); o birocrație cu standarde etice profesionale; un executiv responsabil față de acțiunile sale; și o societate civilă robustă care participă la problemele publice; deasupra tuturor guvernând principiul domniei legii”. Noutatea constă în accentul pus pe rolul societății civile și, în textul documentului, pe importanța drepturilor omului. Astăzi, există o imensă literatură dedicată  „bunei guvernări”, care a stârnit și profunde perplexități, și mult optimism. În perspectivă, în acest corpus de texte, se cristalizează încrederea că putem determina practici de bună guvernare, priorități de dezvoltare și bune politici sectoriale.

La scurt timp după apariția termenului, în jargonul de circulație restrânsă al Băncii Mondiale, alte instituții internaționale preiau agenda bunei guvernări, oferind definiții similare. Spre exemplu, OECD lansează în 1995 raportul Participatory Delevelopment and Good Governance, unde „buna guvernare” se definește astfel: 1. domnia legii;  2. managementul sectorului public; 3. controlul corupției și 4. reducerea cheltuielilor militare excesive. Valoarea domniei legii (rule of law) susține că „un mediu juridic predictibil, cu un sistem de justiție obiectiv, robust și independent este un factor esențial pentru democratizare, bună guvernare și drepturile omului”. Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.) adoptă și el principiile bunei guvernări, în 1994, folosind ca parametri definiționali următoarele condiții: 1. pluralism democratic; 2. domnia legii, 3. o economie mai puțin reglementată, administrație mai curată și mai puțin coruptă (Human Development Report, 1994).

Toate aceste definiții de început ale principiilor de „bună guvernare” nu trebuie privite ca fiind rigide, fixate în jargonul agendei reformiste. Ele poartă amprenta unor priorități instituționale diferite, a epocii în care au fost redactate și a unor lentile diferite prin care a fost examinată realitatea politico-economică. În ultimele două decenii, literatura privind „buna guvernare” a explodat pur și simplu, unele voci fiind sceptice în fața inflației de abordări. Desigur, în spatele formulelor seci și fade se încleștează supoziții mai adânci despre evoluția statului-națiune, economia de piață, globalizare, rolul corporațiilor în ordinea mondială, impactul societății civile în democrații etc.

Cât privește literatura noastră de specialitate, subiectul nu a suscitat un interes substanțial, chiar dacă valorile bunei guvernări au fost mereu în agenda publică. Printre excepții se află apariția recentă a cărții The Quest for Good Governance: How Societies Develop Control of Corruption, semnată de Alina-Mungiu Pippidi (Cambridge University Press, 2015). Premisa autoarei este că politicile de dezvoltare a unei țări depind, mai înainte de toate, de instituțiile politice, de a căror stabilizare depind, la rându-le, instituțiile economice și investițiile.

Disputele în jurul conținutului „bunei guvernări” nu se vor încheia prea curând. Unele voci susțin că agenda reformistă a „bunei guvernări” rămâne mult prea ambițioasă, altele afirmă că termenul a ajuns un balast conceptual. Altele extind principiile de bună guvernare în relație cu politicile Internetului și cele digitale. „Buna guvernare” înseamnă un set minim al standardelor de guvernare, nu descoperirea unui panaceu pentru tarele sociale. Pentru sceptici, „buna guvernare” reprezintă încă un ideal, cumva contrariant, de vreme ce întreaga istorie a reflecției politice este străbătută de acest fir roșu, al căutării unui model de instituții bune.

Reflecțiile privind buna guvernare au generat totuși un consens în ceea ce privește opusul sintagmei, perechea polară a bunei guvernări. Guvernarea nocivă (bad governance) – personalizarea puterii, corupția endemică, lipsa drepturilor omului, guverne lipsite de responsabilitate sau legitimitate electorală, lipsa transparenței și a consultării, hărțuirea societății civile – devine, în contextul actual al deziluziilor politice, un adversar comun, separat de clivajele clasice de partid. (Articol publicat și în numărul curent al revistei 22.)

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Alexandru Gabor
Doctor în științe politice, publicist, a predat 12 ani științe politice în două departamente de științe politice, a colaborat cu mai multe organizații ale sectorului neguvernamental. Absolvent al Universității București.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro