duminică, mai 22, 2022

Privitor printre teatre (și armatele palate)

PCT. 1: NUMA 2-3-4 CHESTII/SOCOTELI

Nefiind adeptul citatelor, recurg la reproducere rar; dar atunci chiar cred în relevanța lor, entuziast fiind față de propria lor neîmbătrânire. Așa spre exemplu, nu demult, într-un „appendix final” la comentariile curgând după articolul Zoon Politikon, citam aici pe bătrânul Arthur Schopenhauer criticând înobilarea mai puțin meritorie a lucrurilor prin limbaj. Dincolo de o listă a sa exemplificativă și amplificabilă (precum birtul redenumit din făloșenie hotel, tradiționalul cămătar prezentat modern drept bancher, hardughia zisă teatru, taraful redenumindu-se academie muzicală) speram să se remarce nota sa de generalitate. Și-anume că în spatele aparentei evoluții a limbii era vorba despre (zicea maestrul) „aceea manie detestabilă ce o au oamenii de a le atribui lucrurilor o denumire mai aleasă decît li se cuvine, de a le exprima deci folosind un cuvînt care sună mai distins”. Franc și exact cum era filosoful, deși aș șterge adjectivul său „detestabil” (procesul rebotezărilor putând fi și adecvat, de evoluție modernă), totuși ziceam despre el că era perfect transistoric și transgeografic, ubicuu și atemporal. Așadar, cu corecția durului criticism, implicam faptul că observația sa (generalitate) rămâne valabilă și caracteristică și pentru vremea noastră. Tendința de estetizare/cosmetizare sau ridicare în rang e o tendință și faptă constantă (adeseori adecvată, doar uneori abuzivă). Și ține de o logică perversă dar imparabilă faptul că în orice „epocă de fier” omul reiterează/torsionează ciclic iluzia și snobismul „epocii de aur”. Limbajul/discursul insinuând și ținând trena acestei tendințe – subconștiente (inițial), țintite manipulant (ulterior) – devenite strategie, de (inițial) imagine, însă gătită și călită (lent dar metodic) drept mentalitate. Și scăpând vigilenței multora.

Dau aici câteva mici exemple. Primul (sau 1): estetica, redenumind sau substituind azi cosmetica, meșteșugul sulemenirii (și ca atare intrând în limbajul cursiv al oricărei doamne care contează statistic); alături de esteticiană (pentru profesionista înfrumusețărilor fizice, mai ales a acelor din zona facială, degetală și inghinală). Ar mai putea fi și (2) fericirea, termen rar uzitat în vorbirea românească curentă, reintrodus și repopularizat recent de către revistele de doamne și duduițe, plus emisiunile de rating majoritar, desemnând cel mai degrabă un bine psihosomatic care provine din lipsa nevoilor materiale, din orgasm, din lipsa oricărei mustrări, așteptări și autocriticism, din perspectiva unei vieți economico-financiare lipsite de eforturi și griji. O bunăstare care nu are sau nu derivă din nicio „cultură”, nu ține de vreun sine evoluat/emancipat și mai ales spiritual, mai degrabă doar de un ego destul de specific copilăriei, imaturității, omului „natural” (= materialist-naiv, consumist, hedonist). Dar cel mai hardcor ar putea fi (nambăr 3) situl de luptă, bătălie, război, conflict armat, adică masacru militar, redenumit atât de ingenuu, teatru. Adăugați dvs. altele, precis știți.

Atențiune însă: nu enumerați „economia politică”, nici „socialismul științific”, servite până-n 1990 drept filozofie, nici „politica” de care aveam atunci parte prin intermediul scrierilor/cuvântărilor Tovului. Acolo era vorba despre crasă deturnare și substituire. Și nici nu evocați nenumăratele prezumpții naționaliste, vizând excepționalismul etnocentric românesc, căci nici nu trebuia să le treci prin grile wittgensteiniene, ba nici măcar carteziene, ca să-ți dai seama de sofismul, fragilitatea sau vidoșenia sensului, mai ales (sau cu-atât mai grav) că nu le analiza ca atare absolut nimeni. Aici vorbim, apud Schopenhauer, doar despre moda și „mania” atribuirii de nume superioare meritului intrinsec al unui lucru și a folosirii unui cuvânt „mai distins” pentru ceva ce-și merita primordiala modestie. Cu „estetica” culturii popular-hedoniste de astăzi și cu „teatrul” desemnând locul uciderilor oficiale, paragraful respectivului citat (ultima pagină din cărticica selecției de texte despre estetică ale lui Schopenhauer – vezi articolu-mi de pe sait… habar nu mai am de când), se îndreptățește și adeverește astăzi în deplinătatea proprie-i litere.

Pe scurt: tot timpul „ni se vând” (sau doar se avansează) vorbe. Mai mari, mai frumoase, mai apetisante (precis sexi), totuși mofturi. Căci un cuvânt snob sau pompos nu schimbă deloc natura sau conținutul lucrului denumit. Însă recunoaștem: în calitate de „zoon politikon kata physei” toți ne lăsăm cu plăcere prostiți, deoarece adorăm poveștile cu zâne, cadouașele, ciocolățile, vuittoanele, aplauzele, medaliile conferite de președinte, limbile. Iar cuvintele tot mai dezmierdătoare urechii par a salva obrazul slăbiciunilor și vanităților, unele reinventându-se pentru a acoperi chiar netrebnicia.

Desigur că fericirea poate fi și întru consumism, șoping, acumulare de bunuri, căpătare de daruri. Dar dacă fericirea e văzută cam doar prin câmpul conținuturilor și semnificațiilor respective, atunci e cam câș. Nu prea e (total) Adevărat, Fain și Bine. Desigur că machiajul poate fi estetic (dacă-i profesionist) sau foarte inestetic (de vi l-aș face, cu voia dvs., chiar eu). Cum și vorbirea poate fi calofilă, nu prea, sau dincontră. Însă esteticul ca adjectiv (comun) adăugat oricum și oriunde e una, iar esteticul public și esteticiana (ca profesionistă a înfrumusețării aspectelor exterioare ale trupului) e ceva… nou. De fapt, estetician – în sens cultural (să nu zic filosofic) – nu prea e nimeni; eventual, în cel mai bun caz, prof de estetică. Esteți, adică burghezi ai comentării cunoscătoare sau sclifosite a artei, snobi și mai ales hedoniști mai mult sau mai relativ rafinați, sunt destui. În câmpul acesta vast semantic exista un vid, pe care vi-l propun să-l lăsăm sau să-l omorâm cu grație în contul (ex)coaforului, manichiurilor, pedichiurilor, pilingului, epilării.

PCT. 2: TEATRU CU EPOLEȚI, VIPUȘTI, PUȘTI

Acum o mânuță de ani am publicat un serial legat de antropologia spectacolului, mai exact a participării la spectacol. (Nefericit titlu: Criminal ca la teatru; bine că după câteva episoade redacția revistei l-a schimbat mereu.) Punctând acolo tot felul de fleacuri (de la orga sau tunul cu fum care, din rumeguș ars, încă în anii 90 intoxica și punea pe tușit toată sala, până la biletele cumpărate cu pile, despre protocolul reținerii de rânduri goale în sală, despre snobism, regie paratextuală sau mimetică, inexistența vreunei „reflectări” ori catarsis la public, despre pro și contra aplauzelor) marcând sugestiv o constelație de implicații/semnificații psihosociale. N-am spus atunci nimic despre un detaliu legat de limbaj, de discurs (oral și scris, colocvial și oficial), iar asta deoarece încă nu mă frapase, încă nu era evident, invaziv sau expansiv, generalizabil. Vorbesc de însuși termenul „teatru”, folosit treptat, tot mai frecvent, actualmente de către toți reprezentanții forțelor armate, de purtătorii de cuvânt, PR-iștii și scrierile armatei. Act ce, părându-mi-se deplasat, chiar am întrebat câțiva diverși cetățeni ce părere au. „Păi așa e milițienii, maică; are putere, face ce vrea!” Vorbă de precupeață. Ce să-i faci, antropologia se face și mai dialogând cu bietul popor, nu doar pigulind din studiile sau beletristicile altora, nu doar scormonind după fragmente filozoficoase. Oricum, alte replici sau comentarii orale au fost mult mai banale, oamenii părând a avea o părere indiferentă sau neutră față de-armată, nesesizând în „teatrul” dumneaei vreun ce sensibil sau dubios, infimele vorbe sau ridicări din sprâncene devenind irelevante.

Cât despre militărosul „teatru de operațiuni”, aceiași inși au procedat la grimase și tăceri și mai accentuate. Doar unul, mai hâtru, a zis ceva gen poate și doctorii ar trebui să-i spună camerei de intervenții chirurgicale, blocului operator și pacientului în comă indusă sau anestezie parțială cam la fel: „teatru de operații”. Ceea ce sună ridicol rău, nu? Dar de ce-ar fi mai puțin ridicolă teatralizarea operațiunilor războinice?

După umila-mi părere (da’ ce zic eu: „umila-mi părere”; ia să zic mai teatral/histrionic: după părerea-mi de-om prost!), la teatru te duci să privești („privitor”, vorba Eminescului). Adică te duci fie să șezi frumos în fotoliu, să taci, să vezi și s-asculți cumine (de ești spectator), fie (în calitate de-actor) să te joci de-a ceva/altceva, cineva/altcineva, să te prefaci, să mimezi, să faci pe deșteptul sau pe nebunul, să minți convingător și frumos. Așa zic. Militarii?… Neah!… N-au absolut nicio treabă de-asemenea genuri. Ei nici măcar nu se duc la… ci în („teatrul” propriu). Doar că acela nu e nicidecum de privit, n-are absolut nimic frumos ori moralizator de văzut întrânsul. E de fapt o arenă. Substantivul acesta, clar, știut și utilizat de mii de ani, ce-are? De ce nu le-ajunge? De ce nu s-ar mulțumi militarii cu dânsul? Arena „de acțiune” (deloc de privit și-auzit, căci poți fi rău de tot afectat emoțional) de ce-ar fi ca termen mai prejos ori nedemn decât „teatrul”? Doar fiindcă spune corect/exact despre ce-i vorba, în vreme ce preferăm (!) să trucăm, să cosmetizăm/estetizăm/diafanizăm inclusiv tărășenia măcelului, uciderea omului de către semeni? Teatrele militare de „acțiune” sau „operațiuni” conțin misiuni de distrugere și ucidere devenite „scoatere din joc”, „extragere”, „neutralizare”. Opiu sau placebo – poate că acest limbaj eufemizat ajută la evitarea sau alinarea nevrozelor și psihozelor de care vor fi bântuiți pe viață „actorii” respectivelor teatre. Și pentru care oricum nu se vor precupeți avansările-n grad, felicitările național-statale, medaliile, intervențiile chirurgicale, pensiile speciale și bonificațiile, așadar bugetul. Dar până acolo, adică la paleativele psihoterapeutice și la supracompensațiile financiare, noul limbaj nu reprezintă nicio ameliorare, eticizare, înobilare, poetizare. E doar sfruntare de veridic, ranversare de real.

Cu toate astea, iată că nimeni nu zice „pâs”, se cântă-n hang pretutindeni, se ține ison și se popularizează fără frâu „accepțiunea”. Dar asta să fie „accepție”? Nu e cumva impoziție? Cred că ai noștri „colegi de la academie” (întâmplător, în nenumărate alte cazuri, veritabili milițieni lingvistico-filologici) deja au și modificat DEXul, listând și acest sens abuziv al „teatrului”, nemaiașteptând deceniile sau generația pe care adesea o menționează (sub sloganul „vom vedea dacă…”) cu privire la alte cuvinte noi, calchieri sau barbarisme pe care ei încă nu le consideră „corecte” însă există mare risc ca, prin uz, să intre bine-mersi în vernaculara populară. Au făcut-o sau încă ba, nu cred deloc că ar fi ireverențios să li se adreseze militarilor careva (dintre acei vajnici păzitori ai corectitudinii lexicologice) sugerându-le să nu fie imperialiști cu vocabularul, să-și vadă de grădina cazonelor distincții terminologice ce le sunt mult mai aproape de genul să trăiți, stânga-mprejur, marș, foc, futu-i! [Care – la cel din urmă mă refer –, să fim serioși, de-acum musai trebuie înlocuit cu-atât de bogatul în semnificații fuck. (Pe românește: fak!) Vorbesc serios! Chiar eu personal, dacă militarii mă invită și plătesc bine sunt foarte dispus să le conferențiez două ceasuri întregi despre polisemia, pluricontextualizarea și puterea divers intonativă a vocabulei respective, chiar fără să-și dea seama că au fost și sunt înainte-mi o groază de alți dăștepți care au tot glosat/conferențiat despre panamericana vocabulă.]

Incontestabil, de-acuma militarii români tre să ște, cu toții, o limbă nouă, grea (c-așa-i engleza americană, dacă e să fie asimilată ca lumea), pentru ca să-i poată deservi mai bine pe partenerii din NATO. De se să-i frece și grija modernizării limbii materne? De ce nu le-ar ajunge uzul ei clasic, tradițional, strămoșesc? De ce să nu rămână a face și limba lor românească parte din deja atât de onorabila „tradiție ostășească”? Ajungă-le modernismul englezei! Văzut-au bine că, pe-acolo pe unde vor fi fost „cu-arme și bagaje”, anglofilia le-a prins cel mai bine, urmând ca pe unde se vor înghesui a mai merge pe viitor tot cu ‘mneaei bine să se descurce.

Pe de altă parte, acuma au și ei beserici, capéle și popi în propriile „unități” și subunități și cantonamente. De-acolo oricum își însușesc și vocabularul străbun, pravoslavnic, când grecofon, când slavofil… N-au destulă bătaie de creieri? La 30 de ani după crâncenul ateism deservit și impus tuturor militarilor, acuma cam toți știu bine liturghia, venerează sfinți cu ghiotura, rituri, ceremonii și pe Dumnezeul creștin. Oare ce le mai trebe a mânui/operá și cuvintele noastre, ale culturii profane, intelectualiste, firave și mai tinere de două secole? Zic și insist, apelând la milostenia lor: noi ăștia, telectualii slabi de înger, aerieni, demasculinizați/devirilizați, incapabili de a „lupta pentru patrie” prin porumbiștile naționale, darmite prin Afganistan ori pe-unde-o fi cazul curând să mai fie… Ăștia cu silă de portarmă sau baionetă, care nici măcar a ținti cu-o praștie sau piatră nu suntem capabili, care uneori și de-o sudalmă ne speriem, darmite de-un pumn, țipat sau scuipat, noi pârdalnicii imaginați-vă că încă mai credem în zei și zeițe! Eroii noștri nu-s cei care-și sacrifică viața pentru mulți bani și trese, nici cei fericiți la ideea decorațiilor și-a înmormântărilor cu salve de tun peste bulevarde. În teatrele noastre adorăm și aplaudăm tot felul de elucubrații antice, gen Oedip, Electra, Agamemnon, Oreste. Marele Shakespeare însuși, de pildă, în Hamlet tot despre Oedip vorbește. În Richard al 3-lea sau… Da’ ce să mai dau exemple?! Ideea e ca noi ăștia străvedem tot timpul eroi verzi și cai troieni pe pereți, Avari și Molieri de râs sau rușine până și-n Caragiale, etc. etc. Nici să îi invităm pe militari la Rinocerii sau la vreun Pirandello n-am avea curaj, căci precis le-am fura timpul și jigni prearăbdarea. Iar regiile astea postmoderne și deconstructiviste… unele și pe noi ne șochează, irită, dezamăgesc, enervează! Practic și efectiv, scurt pe 2 vorbind, suntem mult în urma domniilor lor față de propriul tip de minte! Și, spre deosebire de ei, cei modernizați matematico-digital-cognitiv și dotați cu cele mai recente rachete și avioane nord-americane, noi o ținem langa cu vorba strămoșului pașoptist, care cică „v-am dat teatrul, vi-l păziți ca pe-un lăcaș de muze”… Auziți așadar (chiar dacă muze rimează cu-obuze… nici o legătură!), cu ce ne-mpuiem noi capul. Ca să nu mai pomenesc de bietul Domn Bibescu care, săracu, cerând bani de la guvernul din 1840 justifica ridicarea teatrului bucureștean pentru „influența izbăvitoare ce va avea atât asupra bunelor năravuri cât și asupra desăvârșirii limbii naționale și dezvoltării literaturii românești”. Din păcate, nu doar în vremile cele naive, dar chiar și astăzi, noi intelectualii credem încă în aiurelile antice și de demult cum că teatru’-teatru are de-a face cu purificarea spirituală, cu-mbunătățiri de moravuri, cu chestii (d’-astea) socoteli. Auziți deci pe ce vreme (atemporală), prin ce toposuri (atopice) și cu ce fantasme cultural-imaginare încă conviețuim…

De fapt, ar trebui să-i asigurăm pe toarșii militari că apreciem faptul că ne las’-a trăi. Nu depreciem această onoare. Totuși, totuși, să-i rugăm frumos: vedeți-vă de vocabularul propriu! Lăsați-ne-n amaru’ nostru cu cuvintele noastre cu tot!

PCT. 3: CODA (ro.: „coadă”)

Calea Victoriei, București. Cu câte-un palat înspre capete. Cel al actualmente interzisului „CEC” (poate CecBank sau BancCec, oricun un edificiu închis oricărei forme de public, vizitator, turist, concitadin interesat de arhitectura și decorațiile preafrumoase ale unui palat), cel al actualmente Muzeului Filipescu-Cesianu (de data asta un palat de câțiva anișori cu public acces). Între ele, Cantacuzinul sediu al prinților și prințeselor și-al lui Enescu, Muzeul Național de Istorie (atențiune, rana Traianului cu lupoaica-n brațe încă suspină pe treapta de scară, un câine polițist sau militarist meritând să-i ia urma). Palatul Cazinou Vernescu, palatul de pe colțul cu Iorga, Academia atenian preafrumoasă, „germanul” Teatru Cazino Victoria (dezafectat de decenii), iarăși Vernescul scriitorilor, Ministerele, Muzeul Colecțiilor de Artă, alt palat cu bulină, GDS-ul, Piața lui Carol Întâiul, Biblioteca și Palatul Regal/MNAR, Teatrul Odeon… Și câte și mai câte, etc… Palatele patriei, ca toate Palatele din lume, sunt opere și capodopere ale frumuseții, adică ale Esteticii, și sunt „dotate” și „armate” doar cu minunățiile ornamentării, luxului ce încântă, ale operelor și capodoperelor artistice – picturi, fresce, sculpturi, mobiler depășind orice util prin grație, savoare stilistică, pompă fină, oprind privirea și sporind emoțiile admirabile și admirative. Bogățiile palatelor înobilează și umanizează. Repet, în speranța reținerii specificităților: „dotările”, „armele” și datoriile Esteticii, Palatelor și Teatrelor țin eminamente și exclusivamente de viața Spiritului, de rafinamentele umanismului.

Asumându-ne asemenea verități de generalitate, să privim acum harta inimii capitalei și să observăm că despre răscrucea Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta (mai exact, și sensibil, cu palatul Grand-Hotelului Boulevard și piața Sărindarului și a Tricolorului) merită un pic discutat. Căci acolo, dintre cele mai frumoase palate bucureștene, se află falnicul, mândrul, perfect întreținutul Cerc Militar Național. Până nu demult având pe tereasă și-n prima amplă sală de după fațadă un lung, lat și-nalt restaurant. Cam bătrânesc-comunist acest local de consumație (adică slăbuț în gătire bucătărească, destul de ieftin și totuși fără de clienți, doar terasa mai umplând vara mesele de sub umbrele cu halbe și sticle beroase). Dar, oricum, un spațiu public. Însă care (tadaaaaam!…): nu mai e! Adică este, doar că de curând are „regim special”, de „cerc/circuit (militar) închis”. Adică „Național” doar pentru națiunea militarilor. Pe terasa și-n restaurantul „de fostă amintire” nu mai intră niciun bucureștean civil, niciun cetățean român sau turist străin, niciun neposesor de legitimație armată sau talon de pensie milităros-grasă (talon ținând, cum ți se și spune chiar din uniforma de camuflaj și poziția de drepți, drept permis de intrare și-uzaj). Tare de tot, căci militar fiind Cercul, a devenit îndreptățita treabă a militarilor să și-l dedice/rezerve exclusiv lor. Și iată propagandistica deviză națională de odinioară: „Prin Noi Înșine!”, devenind contemporanul consemn patriotic: „Pentru Noi Înșine!” La fel ca domniilor lor, tre să ni se pară corect tuturora, nu?

Revenind la topografia Căii Victoriei, e de admirat faptul că la numai 1-2-3 pași (‘nainte marș) față de Cercul Militar se află fațada reconstruită în drept de hotel a fostului și primului Teatru Național din Țara Munteneasco-Românească. Super idee arhitectonică, bravo/cinste internaționalului Novotel/Accor că a acceptat așa ceva, mai ales că doar aici în București el e ca niciunde altundeva, deci unic și special față de toate lanțurile și lănțicurile hoteliere mapamondice. Un stabiliment internațional/cosmopolit să-și pună propria efigie și firmă DUPĂ aceea a primului nostru Teatru Național, să se înfățișeze fie și butaforic drept Teatru Istoric și Național… bravo iar! Uite-așa își binemerită el și genitorii săi străinezi toată sincera noastră recunoștință istorică și națională!

Toate celelalte palate din centru, de nu-s confiscate cam demult pentru molozuri și restaurări lente, își primesc cu generozitate (chiar dacă pe prețul unui bilet de acces) orișice oaspeți. Cu alte cuvinte, toate celelalte palate bucureștene sunt teatre. Cercul Militar, adică superbul palat despre care vorbirăm mai sus, ar merita văzut/știut (măcar mândra hală a restaurantului) de către oricine, până către seară tot moțăind absolut degeaba, nu mulți militari înghesuindu-se să ia prânzul ori să soarbă ceva toată ziua. Măcar până la ora X ar putea rămâne deschis/public. Dar, vede-se, armata nu e deloc interesată să facă un ban, să scoată ceva măcar pentru 1-2 salarii de picolo/chelner. Asta e bine, căci oricum are bani destui (și precis va dori și primi an de an tot mai mulți și mai mulți). Dar cu românii, cu națiunea civilă, cu bietul și amărâtul și nărodul popor (oricum infim numeric pe-acolo, în sensul menționat deja), ce-aveți? Adică ce-aveți, domnilor, de n-aveți (ori de tot nu v-ajunge)?…

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Sunt (și eu..) prea hodorog pentru „teatrul de operațiuni”, în schimb am avut parte (de vreo 2-3 ori, în armată), de „operațiunea teatrul”.. Ne duceau cu cârdul la (veșnicul fără spectatori..) teatru Giulești.. Chiar și așa, e de preferat, pentru că la final ne trezeam cu to(n)ții din somn și ne-ntorceam, fluierând a pagubă, la cazarmă..

    Iar iluștrii generali, probabil din plictis, confiscă palate și stadioane, în numele poporului.
    Să ne ferească bunul Dumnezeu de mai rău..

    Altfel, prețioșii semidocți „îmbogățesc” fără odihnă limba română, aflată biata în situația bietei bătrânici care nu vrea să traverseze, dar e luată pe sus..

    Îmbogățire primesc, dar să nu se schimbe nimic, decât pe ici pe colo, prin părțile esențiale..
    Accept asaltul anglicismelor când ne referim la noile tehnologii, sau la digital.
    Treacă-meargă și snobismul posesorilor de firme și firmulițe botezate „la modă”, fără cunoașterea temeinică a limbii engleze, furnizând nonșalant un umor involuntar, fără de care cotidianul ar fi mai sărac în zâmbete..

    Că nu mai găsești un atelier de reparat ceva, un frizer sau o croitoreasă. Cu invazia asta de workshop-uri, de SPA ori Beauty & hair salons, sau de designeri vestimentari, cu greu mai găsești un atelier cinstit de reparat, o frizerie, o croitorie-ceva. Ca Tănase pe vremuri..

    Dar chiar și banalele prepoziții, musai să fie de împrumut ?
    Ca să pară mai deștepți, comentatorii de sport recurg (cu o consecvență zoologică..) la un carcalete lingvistic de genul „andăr douăzeci și unu”, care sună ca naiba, când e vorba de echipele naționale. Adică „andăr” în sus, „andăr” în jos, dar dacă nu suntem în stare să livrăm versiunea completă „under twenty one”, nu mai bine un (fără pretenții..) „sub douăzeci și unu” ..? E și mai scurt, ca să eliminăm și scuza asta..

    De altfel dezacordurile tip „doisprezece echipe”, sau confuzia termenilor gen „coregrafia galeriilor”, de parcă acei inși care agită steaguri au vreo legătură cu maestrul Căciuleanu, sunt la ordinea zilei pe tv-uri.

    În concluzie, o recomandare pentru doamnele care „contează statistic”:
    Nu vă dați obrăjorii sau coafura pe mâna doctorilor în estetică sau filosofie..

    Apropo de coafură.. Soția: – Când l-am cunoscut, era un băiat drăguț, cu cărare pe mijloc.
    Acum are autostradă..

    • erată : elimin „cu greu mai găsești un atelier cinstit de reparat, o frizerie, o croitorie-ceva”.
      E redundant, scuze..

  2. va place bach sau beethoven ? va deranjeaza gutza tartagutza sau copchilul minune ? dar ciripitul vrabiilor si cintezoilor ? asa i ca dupa atita efort sa asimilati cultura contemporana, aia fashion, purtata n gusa de criticii de arta ai vremurilor, va dor creierii ? privighetorile au fost lasate de Dumnezeu sa cinte fara sa te doara capul, ma ndoiesc c a avut aceeasi intentie cu oamenii.

    • ..cică privighetorile și tot ce ne-nconjoară, au fost create de bunul Dumnezeu cu un scop precis, „să ne simtem bine”(Sic !)..
      Dar omul.. Omul de ce l-o fi creat ?

  3. Vad o predispozitie pentru referinte obesesive la arhitectura din perioda influentei galice (utile intr-o perioada deja „in negura istoriei”) asupra Romaniei.

    Limba romana, ca si celelalte de origine latina sunt redundante – PREA MULTE cuvinte sunt necesare pentru a exprima o idee simpla.
    Conteaza mult mai putin astazi atentia la gramatica, sintaxa si vocabular. Limba vulgara acceptabila? Da, as spune. Este mai efectiva pentru comunicare!

    Daca filologii ar da mai multa atentiei radacinilor cuvintelor o alta perpectiva, predictiva si quasi-automatizata de folosire a cuvintelor si formelor gramaticale ar fi fost replicata precum in renasterea limbii ebraice care ” a fost pusa la naftalina” timp de doua milenii.
    Pentru exemplificare, sugerez a se verifica etimologia cuvantului „jubileu”.
    Nu diode electroluminiscente ci led-uri! ;)

    • ..engleza americană e plină de „falling down”, „speed up” și alte pleonasme de întărire a sensului expresiei.
      Haideți, așadar, să-l grațiem și pe Eminescu pentru-al său „cobori în jos Luceafăr blând”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro