Probabil că Europa nu va bate cu parul…

…dar nici comod nu ne va fi.

Sunt de acord, pe de o parte cu aprecierea lui Cristian Ghinea conform căreia va fi foarte greu, din perspectivă politică şi procedurală, ca România să fie supusă unor sancţiuni politice severe, de tipul celor care să ne limiteze drepturile de vot în Consiliul UE. Cu atât mai puţin cred că reacţiile europene ar putea avea potenţialul de a schimba ceva din cursul evoluţiilor de acasă. În acelaşi timp, însă, „preocupările”, „îngrijorările” exclamate la Bruxelles şi în capitalele unor state membre nu vor putea rămâne chiar fără consecinţe. Dacă nu extrem de grave pe plan politic, cel mai probabil vor duce la o adâncire (pentru a câta oară!) a prăpastiei de încredere în raport cu noul şi mereu imprevizibilul membru român al familiei europene.

Ne amintim că întotdeauna a fost nevoie pentru noi, românii, de „sticks” (beţe) care să ne stimuleze coercitiv, pe lângă „carrots” (morcovi) care să ne motorizeze compensativ. Că a fost iniţial clauza de salvgardare, că apoi s-a numit MCV, că anul trecut  a fost opoziţia la intrarea în Shengen, toate fac parte din prima categorie, cea a „ameninţărilor” menite să ne determine să ne respectăm angajamentele atunci când uităm, nu vrem sau ratăm să o facem. În privinţa sprijinului concret, ni s-au pus la dispoziţie pentru a intra în rând cu lumea, fondurile europene (deşi, dacă îmi permiteţi să epuizez referirile la expresia „sticks and carrots”, morcovii riscă să putrezească în pivniţă din lipsă de poftă de mâncare / capacitate de absorbţie).

Cu toate acestea, la cinci ani de la aderare reuşisem parcă să ne convingem partenerii europeni că, deşi nou-veniţi, deşi mai puţin pregătiţi, deşi mai cum vreţi dumneavoastră, suntem totuşi pe drumul cel bun. Politic, cel puţin eram percepuţi bine, fără a mai fi consideraţi în stare de surprize majore. Statului nostru membru, pentru a fi perfect, îi lipsea o reformă serioasă a justiţiei şi a administraţiei şi evident, eradicarea corupţiei. În privinţa primelor două arătam deja „track record”, pentru cea de a treia, demonstram voinţă, chiar dacă nu întotdeauna putinţă. Cu înţelegere eram percepuţi ca aşezaţi pe făgaş, ce mai, cu un risc scăzut de deraiere. Progresul şi definitiva integrare păreau doar o chestiune de timp. Acum însă, după ultimele păţanii, a apărut iar eterna dilemă: a fi sau a nu fi? în privinţa României. Suntem o democraţie funcţională? Ne este justiţia independentă? Şchiopătează puterile în stat pe care europenii le ştiau în echilibru? Suntem determinaţi să menţinem ataşamentul faţă de valorile europene fundamentale? Cât de imprevizibili au rămas de fapt aceşti români?

În căutarea zadarnică a răspunsurilor la aceste întrebări care trec prin capul unor oameni ca Viviane Reding, Markus Ferber şi al multor altora ca ei, se instaurează din nou un recul al încrederii în România. După ce s-au chestionat asupra credibilităţii unor persoane de la noi în ultima vreme, acum au început să se îndoiască iarăşi de mersul însuşi al lucrurilor. Probabil că şi mai rău ne va fi în momentul când astfel de întrebări şi îndoieli vor trece prin capetele celor care negociază pe omniprezentele „pieţe financiare”, sau prin cele ale  investitorilor, ori… a celor de la agenţiile de rating.

Nu trebuie subestimat, în context, nici ceea ce se va întâmpla în perioada următoare cu verificarea compatibilităţii cu principiile şi valorile „gravate” în Tratatele constitutive ale UE, pe care Comisia Europeană le va efectua asupra unora dintre actele normative adoptate la Bucureşti între „paşii” numerotaţi ai horei staccato constituţionale din ultimele zile.

Cel mai probabil, Comisia Europeană va dovedi mai multă hotărâre şi vigilenţă decât Parlamentul European, deşi acesta e acum, de departe mai vocal şi mai revoltat. Membrii PE se aud primii în principal, pentru că dispun de mai multă libertate. De regulă, ei nu se exprimă oficial în numele unei ţări sau instituţii, ci în numele convingerilor politice personale ori în acord cu poziţiile grupului lor politic. Comisia va fi mai critică şi decât Consiliul UE, „greoi” prin diversitate şi sensibil la politică internă a statelor, întrucât e alcătuit tocmai din actorii acesteia, care deţin rolurile principale la nivel naţional.

În ambele foruri „legislative” europene sunt politicieni, creştin-democraţi, socialişti, liberali, verzi, etc. Toţi se poziţionează şi reacţionează mai întâi în acord cu interesul familiei politice. (A se vedea în susţinere, poziţia diferită a popularilor faţă de cea a socialiştilor europeni în privinţa situaţiei din România). Vor fi şi oameni care s-ar comporta la un eventual vot cu sufletul, cu prejudecăţile, ori aidoma colegilor din aceeaşi ţară. E greu de crezut, însă, că ei vor putea tranşa de la Bruxelles prin presiune o chestiune de politică internă pe care o văd şi o înţeleg doar după o perdea foarte tulbure. Mai mult, peste jumătate dintre ei (cu aproximaţie) sunt socialişti şi liberali. Au colegi români, onorabili, cu care se văd şi lucrează zilnic şi pe care îi întreabă înainte de a se exprima pe o temă gravă din ţara lor. Or, e nevoie de două treimi dintre membrii PE ca să devină ameninţători la adresa dreptului de vot al României în Consiliu.

Comisia Europeană îşi asumă întotdeauna fără ezitare rolul de „gardian al tratatelor” şi aceasta în special în raport cu statele membre. Are exerciţiul şi mijloacele îndeplinirii acestei atribuţii prin intermediul unui aparat administrativ bine pus la punct. Dispune şi de reprezentare în statul membru – deci de informaţii complete, la cald şi de nuanţă. Şi mai ales, are la îndemână procedurile de remediere în faţa Curţii de Justiţie a UE a încălcării dreptului primar şi secundar al UE (procedurile de infringement). În plus, Comisia reprezintă interesul european, aflându-se teoretic în afara intersecţiei intereselor naţionale. Poate astfel critica evoluţiile interne în mod liber şi obiectiv. Mai mult, în raport cu România dispune de câteva pârghii de control „în vigoare” dintre cele enumerate mai sus.

În acelaşi timp, trebuie să fim realişti în aşteptări şi conştienţi că, după cum Europa nu bate cu „parul”, ci cu „beţele” de tip MCV, la fel ea nici nu ne bagă în traistă. Adică nu va merge până acolo încât să ne facă ordine în propria ogradă. Oricât ni s-ar părea unora sau altora de necesar. Vom fi însă obligaţi iarăşi să demonstrăm, să redevenim credibili, să „recuperăm din [eternul] handicap”. Şi asta în vreme de criză.