Începând din anul 1992 au fost publicate în România, în colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”, o serie de volume în care sunt prezentate evoluţia economiei româneşti şi mondiale, politica şi analiza monetară, instituţiile financiare internaţionale, principiile libertăţii comerţului şi, nu în ultimul rând, istoria Băncii Naţionale a României.
O parte din cărţile respective poate fi utilizată în prezent ca sursă de informaţii pentru a afla detalii despre greşelile săvârşite de politicienii din România în perioada Războiului Rece, în ceea ce priveşte planificarea economiei comuniste pe baza modelului impus cu forţa de autorităţile de la Moscova în toate statele din Europa Centrală şi de Est aflate în sfera de influenţă sovietică după încheierea celui de-al doilea război mondial.
Poate să pară paradoxal, însă apreciem în termeni superlativi ideea de a fi republicate în aceste cărţi un număr apreciabil de studii scrise în perioada Războiului Rece de fostul academician Costin C. Kiriţescu, chiar dacă spiritul luptei de clasă este evident în acestea. Accesul fizic limitat la o serie de publicaţii – precum „Analele economice şi statistice”, „Lupta de clasă”, „Revista română de studii internaţionale”, „Viaţa economică”, „Economia mondială”, „Probleme economice”, „Lumea”, „Era socialistă”, „Finanţe şi credit” şi ziarul „Scânteia” – poate fi suplinit parţial, după evenimentele tragice din decembrie 1989, cu ajutorul unor cărţi apărute în cadrul colecţiei menţionate şi coordonate de guvernatorul Băncii Naţionale a României, domnul Mugur Isărescu.
Un istoric poate să aprecieze textele respective deoarece i se oferă posibilitatea să compare diferite informaţii despre economia comunistă şi greşelile săvârşite de autorităţile de la Bucureşti în perioada 1945-1989. Orice modificare survenită în acel domeniu, la iniţiativa guvernelor şi ridicată în slăvi de propagandiştii P.M.R./P.C.R. ne dezvăluie problemele existente în cadrul sistemului politic şi economic de sorginte sovietică – slăbiciunile sale fiind confirmate chiar de aceştia în eseurile şi articolele apărute în timpul Războiului Rece şi, câteva, repetăm, republicate în colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”. Citindu-le cu atenţie şi evitând disputa ideologică dorită de adepţii teoriilor lui Karl Marx, Friedrich Engels şi Vladimir Ilici Lenin, istoricii pot să amendeze demonstraţiile comuniste despre aşa-zisele succese obţinute de politicienii din România cu ajutorul sistemului de planificare a economiei.
Un exemplu în acest sens sunt hotărârile aprobate la Conferinţa Naţională a P.C.R., desfăşurată la Bucureşti în perioada 6-8 decembrie 1967: „În programul complex de măsuri care a fost adoptat la sfârşitul anului 1967 au fost prevăzute obiective ca: realizarea unei mai bune îmbinări a conducerii centralizate pe bază de plan cu autonomia economică operativă a întreprinderilor, cărora li s-au conferit drepturi şi atribuţii largi în organizarea activităţii de producţie; apropierea conducerii de producţie; aplicarea principiului conducerii colective în toate sectoarele de activitate; cointeresarea întreprinderilor şi salariaţilor în utilizarea raţională a mijloacelor materiale şi băneşti; folosirea cât mai mare a pârghiilor economice în valorificarea rezervelor de producţie.
În cadrul acestui program, un loc important l-a ocupat îmbunătăţirea organizării şi conducerii producţiei materiale. Ţinându-se seama de particularităţile dezvoltării producţiei moderne, de creşterea complexităţii economiei, de necesitatea utilizării avantajelor concentrării activităţii economice, au fost organizate centralele industriale şi alte mari unităţi economice similare. Acestea au reunit întreprinderi productive, institute de cercetări şi proiectări, activităţi de deservire a producţiei, de aprovizionare şi desfacere. Ele au fost organizaţii cu gestiune economică proprie, unităţi complexe organic integrate, cu atribuţii largi, direct răspunzătoare de îndeplinirea planului. Gruparea întreprinderilor în unităţi cu un puternic potenţial economic a răspuns atât cerinţelor concentrării producţiei, cât şi ale descentralizării conducerii. Primele centrale industriale au fost înfiinţate experimental la 1 aprilie 1969.
Ministerele economice au fost concomitent reorganizate, în sensul eliberării lor de o serie de activităţi operative şi concentrării asupra problemelor generale ale ramurii. Activitatea de comerţ exterior a fost, de asemenea, descentralizată, Ministerul Comerţului Exterior rămânând să răspundă de aplicarea politicii statului în acest domeniu, iar o parte importantă din activitatea de export-import a fost preluată de ministere şi centrale industriale care puteau stabili legături direct cu partenerii externi”.
Toate măsurile respective ne dezvăluie problemele care existau în economia românească, în anul 1967, şi care au determinat autorităţile comuniste de la Bucureşti să intervină pentru a modifica mecanismele de conducere politică şi economică – fără a se renunţa, însă, la planificarea centralizată a economiei. Acele măsuri confirmă eşecul înregistrat de regimul instalat de sovietici în România, însă propagandiştii P.C.R. le-au prezentat sub forma unor evoluţii pozitive în dezvoltarea economică a ţării – probabil, pentru a nu-şi pierde locurile de muncă de la partid.
Metoda de analiză pe care o propunem, de „citire printre rânduri”, cu mare atenţie la interpretarea ideilor şi sensurile duble, ne aduce aminte de una dintre glumele pe care le spunea regretatul actor Mircea Crişan. Acesta povestea despre Stalin că a ajuns în iad şi sulfurosul proprietar al stabilimentului l-a pus să descarce din vagoane cărbunii care se foloseau pentru încălzirea cazanelor cu smoală. După trei zile, Stalin vine supărat la Ucigă-l Toaca şi îi reproşează că l-a pus la o muncă foarte grea, în timp ce Hitler stătea la o masă, pe terasa unei cafenele, fuma, citea din cărţile aflate pe masă şi scria pe nişte foi de hârtie. Scaraoţchi îl lămureşte pe dictatorul comunist: „Lasă-l în pace pe colegul tău! L-am pus să traducă «Mein Kampf» în idiş”.
Probleme economice semnalate de Mihai Levente, ministrul Comerţului Interior, la şedinţa din 17 octombrie 1967 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.
Revenind la metoda de analiză, aceasta ne ajută să înţelegem faptul că în procesul de conducere şi planificare a economiei româneşti a fost minimalizată sau chiar ignorată cu desăvârşire importanţa legii valorii. Drept urmare, politicienii comunişti nu au fost capabili să stabilească într-un mod optim proporţiile, nivelurile şi ritmurile producţiei materiale, volumele şi structura investiţiilor, a creditelor şi a operaţiunilor de comerţ exterior. Planificarea centralizată a economiei nu a permis o comensurare corectă a eficienţei muncii sociale şi o intervenţie rapidă a autorităţilor pentru corectarea unor erori grave apărute în procesele de producţie şi de desfacere a mărfurilor, iar eşecul economic a fost exclus de la început din calculele comuniştilor. Mai mult decât atât, dogma ideologică a impus negarea apariţiei inflaţiei şi şomajului într-o ţară cu economie planificată şi acest aspect a afectat atât legea valorii, cât şi eficienţa muncii sociale din România.
Ca fapt divers, semnalăm şi descoperirea în anul 1967, de către politicienii comunişti, a unei metode de vânzare cunoscute de comerciaţii particulari din România şi aplicate de aceştia până în momentul în care liderii Partidului Comunist Român au confiscat, printr-o naţionalizare dezastruoasă, nu doar mijloacele de producţie din ţară, ci şi afacerile care se derulau în România după încheierea celui de-al doilea război mondial. De exemplu, Mihai Levente a prezentat la 17 octombrie 1967, ca pe o realizare deosebită, înfiinţarea în România, în anul 1967, a unor „raioane speciale cu mărfuri care nu sunt de sezon” şi care se comercializau cu un discount temporar pentru a se diminua sau lichida stocurile unor produse. Evident, ministrul Comerţului Interior nu era interesat să menţioneze în discursul său faptul că metoda respectivă era veche şi fusese aplicată de comerciaţii particulari din România, iar o parte dintre aceştia au ajuns în arest sau în diferite închisori din cauza luptei de clasă conduse de liderii Partidului Comunist Român, sub coordonarea unor consilieri şi sfătuitori sovietici.
Ideile ministrului Mihai Levente privind îmbunătăţirea vânzărilor de produse pe piaţa internă (17 octombrie 1967).
În aceeaşi ordine de idei, Mihai Levente era în măsură să depună mărturie despre metodele folosite de anchetatorii comunişti în anii ’50 pentru a afla detalii despre cetăţenii consideraţi inamici ai regimului de democraţie populară din România. Privind retrospectiv, ne putem gândi la faptul că Mihai Levente a scăpat relativ uşor în anul 1956, când a fost exclus din Partidul Muncitoresc Român.
Contextul în care a avut loc excluderea respectivă era complicat. În luna mai 1954, Dumitru Petrescu şi Miron Constantinescu au îndrăznit să semnaleze câteva probleme existente în cercul restrâns de putere de la Bucureşti. Gheorghe Apostol a menţionat, la reuniunea din 3 aprilie 1956 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., că „Miron [Constantinescu] a aprobat aprecierile critice nejuste făcute de [Dumitru] Petrescu (la plecarea unui grup de economişti sovietici din România, în luna mai 1954 – nota P. Opriş) asupra felului de a se lua hotărâri ale Consiliului de Miniştri, fără consultarea Ministerului de Finanţe şi a C.S.P. (Comitetului de Stat al Planificării – nota P. Opriş). Pe acea vreme tov. Gheorghiu era preşedinte al Consiliului de Miniştri. Atitudinea lui [Dumitru] Petrescu a fost atunci atât de subiectivă şi nejustă, încât Ioşca [Chişinevschi], revoltat, s-a ridicat şi într-un toast a pus lucrurile la punct”.
Acesta a fost, în opinia noastră, un punct de inflexiune în cariera politică a lui Dumitru Petrescu (la acea vreme, ministru de Finanţe). După o perioadă a urmat cercetarea sa de către o comisie a P.M.R. – condusă de Constantin Pârvulescu şi înfiinţată în luna iunie 1955 pentru analizarea, iniţial, a comportamentului extrem de critic al generalului Ion Eremia faţă de cultul personalităţii existent în România. Treptat, activitatea comisiei s-a extins deoarece au apărut dezvăluiri privind atitudinile antipartinice şi fracţioniste ale lui Dumitru Petrescu, Constantin Agiu, Victor Duşa şi, ultimul pe listă, Mihai Levente. Drept urmare, membrii Biroului Politic al P.M.R. au propus şi, la Plenara C.C. al P.M.R. din 16-17 iunie 1956, s-au aprobat trei măsuri în cazul lui Dumitru Petrescu: eliberarea acestuia din funcţia de viceprim-ministru şi excluderea sa din Comitetul Central al P.M.R. şi din partid. Măsura eliminării din P.M.R. s-a aplicat şi pentru Ion Eremia (trecut în rezervă la 22 noiembrie 1955), Constantin Agiu, Victor Duşa şi Mihai Levente.
Un alt aspect general care poate fi scos în evidenţă este contradicţia apărută în declaraţia lui Vasile Luca şi a succesorului său la conducerea Ministerului de Finanţe, Dumitru Petrescu. La interogatoriul realizat la Bucureşti, la 12 martie 1954, în condiţii de arest, Vasile Luca a afirmat că „în timpul emigraţiei ea (Ana Pauker – nota P. Opriş) s-a înconjurat cu o serie de elemente mic burgheze evreeşti (sic!), fiind încă atunci pornită în contra unor elemente româneşti din emigraţie, cum au fost: [Constantin] DONCEA, PETRESCU DUMITRU şi alţii”.
În memoriul pe care l-a semnat la 22 iunie 1964 şi l-a trimis lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Dumitru Petrescu a precizat faptul că a apelat la Ana Pauker în luna noiembrie 1943 pentru a fi încadrat în Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu”, înfiinţată la 2 octombrie 1943 pe teritoriul Uniunii Sovietice. Ana Pauker a răspuns într-un mod evaziv şi, drept urmare, Dumitru Petrescu s-a adresat lui Dimitri Z. Manuilski – care a discutat direct cu Aleksandr Sergheevici Şcerbakov (şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei U.R.S.S.) despre solicitarea comunistului român. Astfel, Dumitru Petrescu a primit funcţia de şef al Secţiei Politice a Diviziei „Tudor Vladimirescu”, iar refuzul exprimat de Ana Pauker nu a avut legătură cu religia sau cu originea socială a lui Dumitru Petrescu.
La rândul său, Teohari Georgescu a declarat la 30 octombrie 1967, în faţa membrilor comisiei de partid conduse de Gheorghe Stoica, faptul că Gheorghi Damianov (Belov) l-a întrebat, când s-au întâlnit la Moscova în anul 1940, astfel: „De ce nu vă gândiţi din punct de vedere politic la platforma partidului, de [ce] nu popularizaţi voi oamenii, unul cum este Gheorghiu, Petrescu …”. Şef adjunct al secţiei de cadre a Cominternului în perioada 1938-1941, bulgarul Gheorghi Damianov avea, cu siguranţă, multe informaţii la dispoziţie şi înţelegea faptul că Partidul Comunist din România nu putea înregistra succese politice la Bucureşti dacă se ignorau sentimentele naţionale ale cetăţenilor români.
În chestiunea popularizării unor figuri politice româneşti a apărut o competiţie nu doar între Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Dumitru Petrescu. Potrivit declaraţiei din 11 iunie 1958 a lui Gheorghe Vasilichi, Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu aveau diferende din cauza orgoliilor proprii: „Dacă era numai el (Constantin Doncea – nota P. Opriş) în fruntea evenimentelor se populariza numai el, dar datorită faptului că erau doi care să ajungă la acelaşi nivel, se certau. […] Nu puţini au fost oamenii pe care Doncea i-a bătut la [Atelierele C.F.R.] „Griviţa” şi în închisoare”.
Revenind la excluderile aprobate la Plenara C.C. al P.M.R. din 16-17 iunie 1956, Dumitru Petrescu a fost revocat din funcţia de viceprim-ministru şi instalat ca director general al Întreprinderii de Stat „Loto-Pronosport”, iar Mihai Levente a fost trimis, la rândul său, la „munca de jos” (un termen care însemna căderea în dizgraţie şi găsirea unui loc de muncă lipsit de importanţă pentru membrii nomenclaturii comuniste).
Reabilitarea politică şi revenirea în funcţii de conducere a statului a lui Dumitru Petrescu şi Mihai Levente a fost hotărâtă de succesorul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu. Era însă prea târziu pentru Constantin Agiu, care a decedat în anul 1961.
Extras din stenograma şedinţei din 17 octombrie 1967 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia ministrul Mihai Levente a prezentat, printre altele, vânzările de solduri şi a propus achitarea salariilor mai devreme, astfel încât banii respectivi să fie utilizaţi pentru cumpărarea unor produse specifice Sărbătorilor de Iarnă.
Tov. Mihai Levente: Eu vreau să ridic câteva probleme în legătură cu realizarea planului de casă şi mersul încasărilor de la populaţie, prin comerţ.
Ca urmare a şedinţei Comitetului Executiv, când s-a dezbătut planul de casă pe trimestrul IV, ca urmare a intervenţiei dv., tovarăşe Ceauşescu, în plenară privind mărfurile nevandabile, noi am luat o serie de măsuri organizatorice pentru a se realiza planul. Aş putea spune că am mers până acolo încât am creat în toate centrele mai mari, unde spaţiile ne-au îngăduit, raioane speciale cu mărfuri care nu sunt de sezon. De pildă, un pantof care nu a fost livrat la timp astă vară, l-am trimis în aceste magazine, iar cetăţeanul, dacă îl găseşte şi îi place, îl cumpără acum pentru la anul viitor.
Îngăduiţi-mi însă să vă spun că au intervenit unele schimbări în ce priveşte orientarea cererii populaţiei orăşeneşti. Faţă de trimestrul III al anului trecut, în trimestrul III/1967 s-au desfăcut 86,6% televizoare, 86,4% aparate de radio, 96% frigidere, 92,9% motorete. Nu la fel stau lucrurile în mediul rural. La aceleaşi produse, creşterile care s-au înregistrat sunt normale, adică de 9-10%. Ca atare, va trebui ca încă din anul acesta să împingem comerţului cu precădere acele mărfuri spre care se îndreaptă populaţia. Sigur, sunt produse care se pot conserva. Această orientare a fost extrem de binevenită ca toţi furnizorii să ne livreze cele aproape 200 milioane lei restanţă.
Eu aş vrea să formulez aici o propunere în legătură cu ceea ce a spus tovarăşul [Vasile] Malinschi. Eu consider că, fără a se scade nivelul circulaţiei monetare, nu ar strica ca pentru impulsionarea desfacerilor, pentru atragerea mai devreme a banilor de la populaţie, să devansăm o serie de mărfuri. Adică, omul, dispunând de mai mulţi bani, va fi tentat să cumpere. E greu de conceput că omul nu va recurge la scotocirea propriului său ciorap, cum se spune, de Anul Nou, pentru că sunt atâtea tradiţii. Aceasta este o propunere pe care ar trebui s-o examinăm. Eu am înaintat tovarăşului Alexandru Bârlădeanu şi tovarăşului Fazekaş un grafic în legătură cu ritmul în care se fac plăţile de la populaţie.
Eu aş ruga ca secţia de resort, împreună cu Banca să examineze şi o astfel de problemă. Ultimele plăţi pentru salarii în preajma sărbătorilor Anului Nou să le dăm mai încoace. Dacă omul primeşte ultima chenzină pe la 25 decembrie, de pildă celui din mediu rural îi va fi greu să se deplaseze în câteva zile la oraş pentru cumpărături, pentru că majoritatea cumpărăturilor se fac din oraş. […]
O altă problemă se referă la felul în care tovarăşii furnizori tratează problema comerţului exterior. Cu toţii suntem de acord că trebuie să dea prioritate exportului, însă dacă stabilim că 80% trebuie să se dea comerţului exterior şi 20% să ne dea nouă, atunci să respectăm acest plan. S-a întâmplat, la Cluj, ca gospodăriile agricole de stat să livreze toate ouăle la export, iar pentru consumul intern să nu mai avem ouă. Eu aş ruga pe tovarăşi să acorde atenţie şi livrării de produse la fondul pieţii interne sau, dacă intervin modificări, să ne prevină cu 10-12 zile înainte pentru a putea redistribui producţia şi a nu mai avea goluri în aprovizionarea unor centre foarte importante.
O altă problemă este tendinţa manifestată de unele ministere de a se debarasa de producţia unor sortimente de mărfuri şi de a o ceda sfaturilor populare. Întrucât noi răspundem de aprovizionarea populaţiei, eu aş ruga să nu se facă astfel de operaţii, fără să ştim şi noi, pentru că până se organizează întreprinderea locală intervine un gol foarte serios în aprovizionare. Deci, fără acordul nostru, să nu se facă astfel de treceri a producţiei de la unul la altul.
Zilele acestea vom prezenta propuneri concrete cu ce anume produse trebuie să fie aprovizionate regiunile din producţie locală şi nu centrală. Oricine, de pildă, poate să facă cârlige de rufe sau mături. Noi stabilim toată gama aceasta de articole şi spunem: răspunzi şi te aprovizionezi singur.
Chiar înainte de conferinţa partidului, pe baza directivelor aprobate de conducerea de partid, să facem această treabă. De ce să repartizezi, de pildă, mături de la Bucureşti la Suceava?
Acestea au fost problemele care am vrut să le ridic eu.
- A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 147/1967, f. 21-22; 23-24.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cei care au trait, adulti fiind ,acele vremuri stiu foarte bine ce s-a intimplat . O societate condusa de un singur partid numit PCR , dar in fapt decizia era in mina unui singur om , seful de partid si presedintele tarii . Totul era decis la cel mai inalt nivel de- prim secretarii de partid- pe judete, conform deciziei singulare a presedintelui .Economia Romaniei era centralizata si bazata pe produtia si constructia – megalomana – a conducatorului de stat si de partid , ce a avizat proiecte industriale magalomanice , fara a avea in spate materia prima existenta in Romania si importa cele necesare de multe ori de la distante uriase ,costul final fiind desigur foarte mare . Industria romaneasca a cazut in momentul in care costurile de productie ,per bucata produs finit, au depasit cu mult pretul de vinzare la export al acestora . Diferenta ce trebuia acoperita se asigura din neplata corespunzatoare a cetatenilor incadrati in munca (salarii foarte mici pentru munca depusa ) , din munca aproape continua fara pauze saptaminale , din exploatarea fara mila a clasei taranesti ce era practic in robie , din economiile facute la energie (aveam curent doar citeva ore pe zi ,iar dupa ora 22 el era oprit mai peste tot pentru a se putea asigura energia la intreprinderile energofage , vorba cuiva in acele vremuri de dupa revolutie cind i s-a propus sa preia fara licitatie fabrica de becuri X -a spus foarte clar- , doar nu sunt nebun ,ma costa un bec sa il produc dublu fata de cu cit il pot vinde . Cam asa se intimpla peste tot si la modelele de -masini , auto- ce se vindeau in pierdere in strainatate pe dolari . Diferenta se acoperea prin jegmanirea poporului . La nivel de agricultura toate productiile exprimate in tone la hectar – erau umflate artificial de catre sefii de C:A:P:-uri si cota care mergea la export aproape ca desfiinta ceea ce trebuia vindut in tara .Galantarele erau goale , pietele abia abia de aveau cite ceva marfa , doua masini nu puteai sa ai , doua case nici atit , haine ,pantofi si accesorii de lux nici vorba , deodorante , sapunuri de calitate, doar daca a cunosteai pe cineva , filme capitaliste – ioc – de plecat din tara nici nu se punea problema , ziarele laudau de dimineata pina seara presedintele mult iubit -erou al neamului – restaurantele erau goale , marfa se vindea pe sub mina , la tv programul era de doua ore , autobuzele ce carau cetatenii la serviciu erau arhipline , benzina era pe cartela , totul se obtinea doar daca plateai in plus , cetatenii mai complectau necesarul subtilizind si schimbind intre ei ceea ce luau de prin fabricile unde lucrau , La CAP erau multe terenuri nedeclarate si productia suplimentara nestiuta decit de sefi le inlesneau acestora raminerea in functii , in armata – de zi cu zi – la moda erau muncile agricole unde sefii millitari faceau intelegeri cu sefii de CAP-uri si soldatii ce culegeau recoltele erau platiti doar asa de ochii lumii , spre sfirsitul dictaturii si unii dintre contabilii sefi sau directori de intreprinderi mai subtilizau cite vreun transport ce mergea la export ca plata directa catre acestia , justitia functiona rapid , procesele se judecau pe loc de multe ori la locul de munca al infractorilor – doar asa doar de a da exemplu- Ce ar fi daca ati face un exercitiu de imaginatie si va ti inchipui cum cineva descopera, peste veacuri , intr-o cutie lasata aminite vreunei rude, un ziar Scinteia (ziar al PCR)si citind cele scrise acolo ar descoperi cu uimire existenta unei societati socialiste multilateral dezvoltate , cum ii placea sa spuna presedintelui din acele timpuri , in care totul era lapte si miere si in care conducatorul mult iubit era aplaudat ori de cite ori iesea sa tina vreun discurs public .Totul era minciuna , totul era pacaleala pina si notele elevilor se dadeau (in ultimii ani ai dictaturii ) pe vreo caciula plina cu oua sau pe vreo gaina – numai piele si os – sau pe vreun kilo de zaibar (atit de cunoscut din filmele cu nea Marin ).Ceea ce cititi acum reprezinta doar o mica parte din amintirile si adevarul din acele vremuri .Poate tinerii , multi dintre ei , nu isi inchipuie cum a fost si poate nici nu pot crede ceea ce s-a intimplat .
Un comentariu cu multe puncte valabile dar și cu multe blindspots (ca sa folosesc new speak – ul de azi). Mai toate observațiile se refera la deceniul 8 al secolului trecut, cand politicile autarhice dictate de un megaloman putin educat au dominat.
Da, țărănimea a fost marea victima a comunismului, cu exceptia celor care au fugit la orase, unde su avut pe departe o viata mai buna. Stiu asta pentru ca tatăl meu a plecat ls Buc de unde s-a întors doar in 1990 im timp ce restul familiei prasea porumbul CAP -ului fara nici un venit. Si totusi, din alocația plătita de stat si burse au mers 6 copii la universitate. Asta in contrast cu cati copii de la tara pot merge astăzi la o universitate.
Ceea ce autorul comentariului ignora este unde se afla Romania înainte de perioada comunistă.
Comunismul românesc a redus analfabetismul (cel functional este o creatie a ultimilor 30 ani) si a crescut mobilitatea socială (un concept american care a fost foarte valabil acum 40 ani si nu e valabil mai nicăieri astăzi).
In sfirsit un cinic avocat al binefacerilor Iepocii de Aur („din alocația plătita de stat si burse au mers 6 copii la universitate”).
Un amic, profesor, pe care il intrebam prin anii `90 dece voteaza cu Iliescu si comunistii sai, imi raspundea ca a fost copil sarac, iar statul comunist a avut gija de el, a ajuns profesor, a primit apartament, si-a cumparat masina (desigur, si din meditatii)…normal, esti recunoscator ca „din alocația plătita de stat si burse au mers 6 copii la universitate”.
Da, cei patruzeci de ani de comunism au insemnat si un progres in starea materiala si de dezvoltare anatomica a romanilor. Ca sa nu va trimit la statisticile care va vor arata cu cat au crescut in inaltime in medie generatiile de romani in timpul comunismului, evident datorita imbunatatirii alimentatiei si conditiilor de locuit, va invit sa va uitati la fotografiile facute de Costica Acsinte in Slobozia anilor antebelici. Erau alti romani, clar mai mici fizic, dar aparent mai dinamici. Ei au ridicat Romania.
N-am observat pana acum acest comentariu, desi trebuia sa ma aștept la el din partea dvs. Dvs scrieți fără sa faceti vreodată referire la date reale, in fapt fara sa ganditi. Indiferent de orientarea ideologica (a dvs sau a mea) trebuie întotdeauna sa examinam fapte si date statistice si nu sa aruncăm vorbe in vant ca la fotbal.
Sunt anumite lucruri pe care comuniștii le-au făcut bine si altele oe care le-au făcut foarte rău. Comunismul a fost o societate a mediocrilor, a lipsei de libertate, o astfel de societate nu poate fi acceptabila elitelor unei societăți, din care cred ca, fara falsa modestie, consider ca ma numar si eu. Sunt „Omul Care Nu Aderă La Nimic”, dar ma îndoiesc ca ați auzit de acest eseu scris de Panait Istrati.
Ma așteptam sa contraziceti fapte, de exemplu sa-mi spuneti ca înainte de comunism nu exista analfabetism, ca după 1990 s-a lărgit accesul celor săraci la invatamantul superior, ca analfabetimul functional nu este o creataie a ultimelor 30 ani. Acestea sunt faptele pe care le-am menționat eu. Dvs veniți si-mi vorbiți, fără nici o logica, de admiratia fata de epocii de aur si alte bazaconii de propagandist de doi bani.
Comunismul a fost asa cum a fost, cu multe crime si nimeni nu poate schimba asta, glorioasa perioada interbelica a avut multe pete negre si multe albe, dar a fost in final un eșec al experimentului democratic încercat pe malul Dambovitei. Perioada de după 90 este un al eșec al experimentului democratic încercat pe meleagurile valaho-levantine. Toate acestea trei esecuri (interbelic, communism, post-90) au ceva in comun, sunt sisteme de import, nu au crescut organic in Valahia imputita (cum o numea Petre Pandrea).
A propos de voturile pro-Iliescu din anii 90. Atmosfera anilor 90 imi aduce aminte de vremurile de azi cu intoleranta trumpistilor de pe toate meridianele. Acum 4 ani am vizitat niste colegi din USA si m-au speriat cu vehementa argumentelor lor. Nu puteai sa ai un dialog rațional, pur si simplu Hillary Clinton era o criminala. Mai lipsea sa repete ca in 1990: Iliescu / Trump apare si soarele răsare.
Dacă vrem ca societatea sa meargă înainte (chiar cuvantul a progresa nu este astăzi de bon ton in limbajul trumpist) trebuie sa fim deschisi la argumente, sa ne bazăm pe date si știința si nu pe propaganda rudimentara si etichetare ieftina.
Ar trebui să ating problema analfabetismului şi a lipsei de mobilitate din anii ’40. Aveţi dreptate în privinţa aceasta. O să încerc în materialul următor, pornind de la mitul răscoalei din 1907 şi campania electorală din 1946.
Merg destul de multi copii dela tara la universitati. Din pacate, nici universitatile nu mai sunt ce-au fost…
Poate veniti cu ceva cifre, cu date statistice. Sunt multi copii de la tara ca nu ajung nici la liceu.
Da universitățile nu mai sunt ce-au fost, au apărut cele private, universități cu sediul prin sopronuri, SRL-uri.
Totuși as fi curios sa precizati fără de cand nu mai sunt universitățile ce-au fost.
Depinde ce intelege fiecare prin analfabetism . A stii sa citesti sau a sti sa scrii si sa citesti ? si care este gradul de educatie, pe segmente de cetateni ? Apoi chiar daca stii sa citesti , nu este obligatoriu sa si intelegi ce citesti . Totusi , privind lucrurile ca un intreg si daca privim finalul acelei societatii (unii zic alfabetizate )nu regasim efectele alfabetizarii in dezvoltarea tarii . Regimul comunist a cazut in momentul in care nu a mai putut oferi salarii corespunzatoare muncii efectuate si cind nimic nu se mai gasea de cumparat in mai toate magazinele din tara . La ce a folosit alfabetizarea ?
Puteți răspunde singur la aceste întrebări retorice.
Analfabetismul funcțional este o creație a ultimilor 20-25 ani. Analfabestimul functional se dezvolta pe tot globul si se va accentua si mai mult cu cat tinerii de azi ajung dependendenti de vizual si renunța la a citi.
Sunt un foarte recent cititor al articolelor Dvs de pe acest site si le gasesc interesante si utile, indeosebi datorita muncii de cercetare in arhive. Partea de analiza nu straluceste insa, din pacate.
In acest articol vorbiti despre « importanta legii valorii ». Nu ma indoiesc ca sunteti la curent cu faptul ca aceasta asa-zisa « lege » exista doar in economia politica de sorginte marxista si pleaca de la o „gaselnita” imposibil de operationalizat in practica (timpul de munca socialmente necesar). Decidentii din tarile cu economii planificate central nu doar ca nu o ignorau, precum afirmati, ci chiar se chinuiau sa o aplice, numai ca asa ceva era practic imposibil. Pe aceeasi linie, continuati cu afirmatia sideranta ca « nu au fost capabili să stabilească într-un mod optim proporţiile, nivelurile şi ritmurile producţiei materiale, volumele şi structura investiţiilor, a creditelor şi a operaţiunilor de comerţ exterior ». Dar cine, in care economie si in ce moment al istoriei omenesti a fost capabil sa determine care este acest « optim » ? Si, mai mult, sa il si puna in aplicare ? Economia nu e o stiinta exacta, nu exista puncte de maxim si minim precis determinabile precum intr-o functie matematica. Tocmai credinta (prin nimic justificata, si mai ales nu prin nivelul lor de pregatire) in posibilitatea de cunoastere exhaustiva i-a facut pe decidentii economici din tarile plecate pe drumul construirii socialismului, comunismului si altor bazaconii sa comita cele mai mari erori, unele cu consecinte de-a dreptul criminale.
In alta ordine de idei, poate doriti sa corectati, in articolul Dvs din 22/6 referitor intre altele la concurenta dintre Lufthansa si Tarom, afirmatia ca Mehrwertsteuer (intr-un singur cuvant!) ar reprezenta un « impozit pe beneficii». Pentru ca : a) este de fapt vorba despre TVA (un fel de impozitare nou si inovator la acel moment) ; b) deosebirea dintre impozitele directe si cele indirecte e substantiala, nu de detaliu.
Vă mulţumesc foarte mult pentru comentariul dumneavoastră şi voi răspunde succint:
1. Aţi observat corect faptul că utilizez terminologia marxistă. Nu pot schimba lucrurile într-un alt sens deoarece mă refer la economia românească din perioada Războiului Rece.
2. Politicienii comunişti chiar şi-au propus ceea ce am afirmat în articol, fără a reuşi să obţină rezultate pozitive deoarece, aşa cum spuneţi şi dumneavoastră, era practic imposibil. Vina le aparţine în totalitate. Ideile respective pot fi găsite în sursele indicate la începutul articolului.
3. Voi face corecţia necesară în materialul despre Tarom şi Lufthansa. Bănuiam că este o problemă cu acest cuvânt. Aşa l-am găsit în documentul original. L-am verificat pe internet, dar se pare că am greşit. Corecţia va apare în studiul care conţine aparatul critic (întotdeauna există o asemenea variantă pentru articolele apărute aici) şi, eventual, într-o nouă carte.
Va multumesc, la randul meu, pentru raspuns si imi cer scuze pentru tonul comentariului meu, care – observ acum – putea fi mai „polizat”. Va urez sa publicati cat de curand o noua carte si va reiterez aprecierea mea pentru munca de descoperire si cercetare a surselor primare, fara de care nu se poate aduce nimic nou si valoros in acest domeniu.