miercuri, februarie 12, 2025

Producţia românească de medicamente şi interdicţiile dictate de Nicolae Ceauşescu (1969)

În perioada Războiului Rece, autorităţile comuniste de la Bucureşti au aplicat în economie principiul „Pe unii îi obligăm să fabrice, iar pe alţii îi obligăm să cumpere ceea ce au produs primii”. Ideologia pe care un grup minuscul de cetăţeni români a preluat-o din Uniunea Sovietică şi a predicat-o în perioada interbelică şi ulterior a permis ca principiul pe care l-am menţionat să fie însoţit de cel al „proprietăţii întregului popor asupra mijloacelor de producţie” – aplicat începând din anul 1948. Drept urmare, fabricarea în România, în perioada Războiului Rece, a fost influenţată de „proprietatea nimănui” (lipsa de răspundere la nivelul cetăţenilor) în cazul mijloacelor de producţie deţinute de stat, iar mărfurile obţinute cu ajutorul acestora au fost, deseori, de o calitate foarte slabă din cauza materiilor prime folosite, a tehnologiilor perimate utilizate în procesele de producţie, a nivelelor reduse de cercetare şi de inovare tehnică, precum şi din cauza incompetenţei şi a indolenţei existente în unităţile economice. La aceste probleme importante s-au adăugat condiţiile improprii de exploatare, întreţinerea tehnică precară şi repararea defectuoasă a produselor care erau repartizate prin plan la unităţile economice, iar lipsa de răspundere în cazul utilizării şi funcţionării anormale a acestora era reproşată, reciproc, de unităţile producătoare de mărfuri şi de cele care le achiziţionau din cauza sistemului de planificare economică – bazat pe marota inexistenţei şomajului într-o dictatură a proletariatului.

Deoarece politicienii comunişti au impus o planificare centralizată a întregii societăţi româneşti, nu doar a economiei naţionale, contradicţiile dintre sectoarele de activitate au fost frecvente. De exemplu, la mijlocul anilor ’50, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi cei din anturajul său au dezbătut problema medicamentelor care trebuiau să fie fabricate pe scară largă în România – în condiţiile în care toate farmaciile particulare, laboratoarele chimico-farmaceutice şi cele de analize medicale, drogheriile, precum şi toate depozitele de medicamente au fost naţionalizate la 2 aprilie 1949, prin Decretul nr. 134. Întrebarea care i-a pus în încurcătură pe politicienii comunişti a fost simplă: Cine răspunde de producţia de medicamente în România, Ministerul Chimiei ori Ministerul Sănătăţii? După o discuţie la nivelul Biroului Politic, la mijlocul anilor ’50, s-a hotărât ca Ministerul Chimiei să aibă în subordine toate unităţile economice în care se fabricau medicamente pe scară largă, iar Ministerul Sănătăţii trebuia să avizeze şi să verifice toate produsele rezultate, înainte de comercializarea lor.

Decizia respectivă a fost menţinută şi după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ministerul Chimiei a continuat să achiziţioneze utilajele şi tehnologiile necesare pentru fabricarea unor medicamente în România. Astfel, în Anexa nr. 6, strict secretă, a „Proiectului planului de dezvoltare a economiei naţionale în perioada 1966-1970. Fondul de acumulare şi investiţiile” (document finalizat la Comitetul de Stat al Planificării, la 19 aprilie 1965) s-a prevăzut cumpărarea în anul 1965 a unor instalaţii de producere de vitamine zootehnice, biostimulatori şi antibiotice de sinteză. Acestea urmau să fie puse în funcţiune la Bucureşti şi Iaşi, începând din a doua jumătate a anului 1968, în scopul fabricării anuale a 20 de tone de vitamina B6, 50 de tone de acid pantotenic, 80 de tone de acid nicotinic, 3 tone de vitamina K3, 2000 de tone de colină, 5,8 tone de vitamina B2, 20 kg de vitamina B12, 1100 de tone de Vitaurom şi 21 milioane de flacoane de antibiotice de semisinteză. Valoarea totală a investiţiei era de 354 de milioane de lei şi autorităţile comuniste de la Bucureşti au prevăzut 25 milioane lei-valută (din care 5 milioane lei-valută ţări socialiste) pentru a importa instalaţiile care nu se fabricau în acel moment în România. O parte dintre produsele care urmau să fie realizate la Bucureşti şi Iaşi erau destinate pentru export în diferite ţări, iar o altă parte pentru reducerea importurilor.

Tot în anul 1965 a fost contractată în străinătate o instalaţie pentru condiţionarea medicamentelor, în valoare de 10 milioane lei-valută Vest. Aceasta urma să fie pusă în funcţiune la Uzina de Medicamente Bucureşti în prima jumătate a anului 1967 pentru realizarea a 117 milioane de fiole şi 2375 de milioane de comprimate şi drajeuri, anual. Valoarea totală a investiţiei a fost de 145 de milioane de lei şi o parte dintre produsele care urmau să fie fabricate erau destinate pieţei externe.

În paralel, Uzina de Medicamente Bucureşti urma să intre în etapa a II-a de dezvoltarea a sa. Autorităţile comuniste au prevăzut suma de 370 milioane de lei pentru perioada 1968-1970, în scopul începerii fabricării anuale a 100 tone de înlocuitori plasmă, 300 tone de produse de sinteză organică, 2680 de tone de soluţii medicamentoase, 428.000 de fiole de produse de sânge şi 2,4 milioane de fiole catgut, începând din anul 1970. Din suma totală menţionată, 14 milioane lei-valută Vest şi 9 milioane lei-valută ţări socialiste s-au prevăzut pentru achiziţionarea din străinătate a instalaţiilor necesare. Produsele care urmau să fie fabricate erau destinate doar pieţei interne.

Documentul intitulat „Proiectul planului de dezvoltare a economiei naţionale în perioada 1966-1970. Fondul de acumulare şi investiţiile” şi anexele sale au fost puse la dispoziţia membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi aceştia şi-au exprimat opiniile în şedinţa din 22 aprilie 1965. Nicolae Ceauşescu, proaspăt numit în funcţia de prim-secretar al C.C. al P.M.R., a prezidat dezbaterile dintre membrii acelui for de conducere şi invitaţii lor, iar discuţiile în contradictoriu au apărut imediat: Gheorghe Apostol vs. Chivu Stoica; Gheorghe Apostol vs. Alexandru Bârlădeanu; Alexandru Drăghici vs. Gheorghe Rădoi. Atunci, Ion Gheorghe Maurer a acţionat ca un factor de moderare a tensiunilor dintre diferiţi participanţi la şedinţă, iar Alexandru Bârlădeanu şi Gheorghe Gaston Marin au oferit cât mai multe argumente în favoarea acelui plan de dezvoltare economică a României – care a fost elaborat într-un an şi jumătate.

Impresia pe care o creează planul respectiv este de gigantism, însă nu vom analiza pe larg acest aspect în materialul de faţă deoarece ne-am propus să ne referim doar la producţia de medicamente în România. Ceea ce se poate aminti acum, în sprijinul ideii de gigantism, este un fragment din declaraţiile lui Alexandru Bârlădeanu de la şedinţa respectivă: „Noi avem destul de mult, vreo 10 miliarde lei investiţii pe care le facem în acest cincinal (1966-1970 – nota P. Opriş), dar care vor deveni eficiente în cincinalul viitor (1971-1975 – nota P. Opriş). Avem investiţii pentru hidrocentrala de la Porţile de Fier, pentru portul Constanţa, pentru Combinatul [siderurgic] de la Galaţi, de asemenea mai avem şi unele combinate chimice care se construiesc, deci cheltuim în acest cincinal sume mari, dar tot în el nu căpătăm nimic. Din această sumă se poate reţine ceva şi se pot revizui pe unele sectoare volumul investiţiilor, ca să ducem o politică prudentă în ce priveşte proporţia dintre fondul de acumulare şi fondul de consum, mai ales că este şi pericolul cu balanţa de plăţi externe, balanţa de plăţi externe trozneşte. Noi căutăm să o echilibrăm, dar nu poate fi echilibrată fără eforturi (subl.n.)”. Vom reveni la balanţa de plăţi externe a României din cincinalul 1966-1970 într-un material separat.

Problemele existente la Ministerul Chimiei – care se ocupa în acel moment şi de producţia de medicamente – au fost explicate mai întâi de Gheorghe Gaston Marin (preşedintele Comitetului de Stat al Planificării), la şedinţa din 22 aprilie 1965, astfel: „Iată că chiar în chimie, pe care o dezvoltăm per sol, totuşi suntem deficitari în economie. Totul este pe Vest: importurile de utilaje pentru chimie, importuri de materie primă, materiale pentru chimie. Socotelile în chimie numai în anii 1969-1970 se vor echilibra. Ea, care acum este consumatoare de devize, se va echilibra spre sfârşitul cincinalului. În viitor se va întâmpla şi faptul că petrolul va dispare de la export, ajungem în situaţia de a importa 2.300.000 de tone ţiţei, în afară de ţiţei mai dispare şi lemnul, care era o resursă de valută. În acelaşi timp creşte rolul construcţiei de maşini, care va ajunge să dea 25-26% din totalul exportului ţării noastre.

De asemenea, sunt premize care ne obligă să fim prudenţi în ceea ce priveşte dimensionările şi orientarea investiţiilor şi echilibrarea balanţei de plăţi externe. Noi vom face toate calculele necesare, care vor aduce retuşări la toate aceste lucruri (subl.n.)”.

În discursul lui Nicolae Ceauşescu, mai lung decât explicaţiile lui Gheorghe Gaston Marin (care era deja bolnav şi doctorii i-au recomandat să nu mai lucreze după-amiaza), mesajele au fost în acelaşi sens: „Chiar problema chimiei s-o vedem. Am aprobat-o în informare, dar dacă e vorba să discutăm de lipsuri şi aici s-au cheltuit bani cu polonicul, nu cu linguriţa şi trebuie să ne chibzuim bine în problema îngrăşămintelor. […] Eu cunosc în câteva domenii unde importăm produse care se fac în ţară. Asemenea cazuri avem şi la chimie şi în alte părţi. Există tendinţa aceasta de a considera că dacă imporţi din străinătate orice este cel mai bun şi chiar lucruri pe care le facem bune nu le dezvoltăm. Poate că ele nu sunt cele mai bune însă sunt lucruri pe care noi le facem şi nici să mergem numai la import pentru orice lucru nu este bine (subl.n.)”.

După doar trei ani, principiile corecte pe care Nicolae Ceauşescu le-a enumerat la 22 aprilie 1965 (pentru menţinerea unei proporţii optime între importuri şi exporturi şi pentru renunţarea la achiziţiile de produse străine care se puteau fabrica în ţară) au ajuns să fie menţionate în scopul micşorării importurilor de medicamente. Nici unul dintre participanţii la şedinţa din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. nu a îndrăznit să îl contrazică pe liderul suprem al P.C.R., în momentul în care acesta s-a dezlănţuit, astfel: „Eu cred că chestiunea aceasta cu consumul de medicamente s-o scoatem, însă practic, într-adevăr trebuie să punem capăt importului de medicamente, spitalele să prescrie medicamentele pe care le avem în ţară. Cine vrea medicamente din străinătate să le suporte, pentru că ce se întâmplă astăzi nu este bine, chiar medicii împing către acest lucru. Ori în Franţa şi spun aceasta nu din auzite, ci controlat, nici nu vrea să audă de medicamente din alte ţări, chiar dacă cineva spune că a auzit că în Germania ar fi un medicament mai bun, sau în altă ţară, nu dau decât medicamente franţuzeşti. Însă la noi medicii se consideră care mai de care mai deştept, ca să zic aşa, să nu vă supăraţi, dar sunt medici care sunt în stare să recomande un medicament despre care numai a citit (sic!) într-o revistă franceză, engleză, germană sau americană de specialitate, numai ca să dovedească ce cunoştinţe vaste ştiinţifice are el în problema aceasta (subl.n.)”.

Dintr-o dată, medicii din România erau vinovaţi pentru lipsa de răspundere din societate şi eşecurile înregistrate în economia românească şi aceiaşi medici trebuiau să urmeze indicaţiile unui politician comunist care a înţeles, probabil, faptul că regimul său se afla, la începutul anului 1969, în afara parametrilor stabiliţi în „Proiectul planului de dezvoltare a economiei naţionale în perioada 1966-1970. Fondul de acumulare şi investiţiile” – document pe care l-a aprobat la 22 aprilie 1965. Nicolae Ceauşescu nu a spus nimic, la şedinţa din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., despre capacităţile de producţie în care s-au investit fonduri substanţiale (capacităţi pe care le-am descris la începutul acestui studiu) şi nu a oferit nici o informaţie privind posibilităţile reale care existau în România pentru a înlocui în întregime tipurile şi cantităţile de medicamente străine pe care Nicolae Ceauşescu le-a interzis brusc de la achiziţionarea prin intermediul Ministerului Sănătăţii.

Contextul în care liderul suprem al P.C.R. a făcut acea declaraţie era complex şi încercăm să îl creionăm pentru a se înţelege situaţia în care se afla România la începutul lunii februarie 1969, în relaţiile cu Republica Federală Germania (aflată pe primul loc, în schimburile economice ale autorităţilor de la Bucureşti cu Occidentul), Franţa şi Uniunea Sovietică.

După cum se cunoaşte, procesul de normalizare a relaţiilor politice dintre România şi Republica Federală Germania a cunoscut o nouă etapă la sfârşitul lunii ianuarie 1967, când a fost anunţată la Bonn stabilirea de relaţii diplomatice între cele două state. Pentru politicienii de la Moscova şi cei din ţările comuniste europene aflate în sfera de influenţă sovietică, deciziile din acea perioadă ale autorităţilor de la Bucureşti, în relaţiile lor cu cele de la Bonn, au fost considerate greşite în mod fundamental. Dacă analizăm însă relaţiile economice dintre România şi Republica Federală Germania pornind de la documentul pe care Manea Mănescu l-a transmis lui Nicolae Ceauşescu la 22 iunie 1967, se poate ajunge la o concluzie nuanţată. De exemplu, „în perioada 1964-1966 valoarea livrărilor R.F. a Germaniei către România (de circa 337 milioane dolari) a fost cu aproximativ 130 milioane dolari mai mare decât aceea a livrărilor României către R.F. a Germaniei. Jumătate din acest deficit a fost înregistrat în anul 1966. În primul trimestru al anului 1967, în relaţiile economice dintre cele două ţări a apărut încă o diferenţă de circa 41 milioane dolari în defavoarea României”.

Autorităţile comuniste de la Bucureşti au achitat toate comenzile pe care le-au făcut în R.F.G. până la data publicării informaţiilor respective în ziarul vest-german de afaceri „Handelsblatt” (22 mai 1967). În aceeaşi publicaţie se preciza şi faptul că „posibilităţile de obţinere a garanţiilor «Hermes» – care la sfârşitul anului 1966 erau încă destul de întinse – sunt practic epuizate. În adevăr, în ultimul timp «Hermes» nu mai ia în consideraţie decât tranzacţii care să angajeze garanţia sa cel mult pentru 1,2 milioane dolari. Tensiunea financiară ce există în relaţiile bilaterale dintre R.F. a Germaniei şi România nu poate fi remediată nici cu ajutorul unor disponibilităţi în valute convertibile, acumulate eventual de către aceasta din urmă în relaţiile sale cu alte ţări. Excedentele realizate anterior în relaţiile sale cu Franţa, de exemplu, tind să scadă pe măsură ce creşte valoarea livrărilor franceze de echipament industrial către România. În plus, situaţia conjuncturală din R.F. a Germaniei tinde să încetinească ritmul importurilor acestei ţări. Dar, chiar dacă s-ar ajunge la o liberalizare completă – care rămâne posibilă – a exporturilor române în R.F. a Germaniei, aceasta nu ar aduce, după părerea experţilor, o ameliorare hotărâtoare a balanţei schimburilor dintre cele două ţări. Este dimpotrivă de aşteptat ca situaţia financiară să se prelungească multă vreme. Se calculează că valoarea angajamentelor pe termen lung, rezultând din comenzile române, s-ar ridica la circa 300 milioane dolari, faţă de un maximum de 75 milioane dolari, înregistrat anual de exporturile române către R.F. a Germaniei”.

Normalizarea relaţiilor politice româno – vest-germane s-a realizat în anul 1967 în contextul în care ambele părţi cunoşteau şi considerau un subiect încheiat obligaţiile financiare pe care Germania le-a avut faţă de România la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (circa 1,3 miliarde de mărci germane). Este adevărat faptul că, în ultimii 12 ani, la diferite posturi de televiziune din România şi în anumite publicaţii româneşti au fost reluate discuţiile şi comentariile răuvoitoare pe această temă, de către persoane care au ignorat cu desăvârşire deciziile adoptate în anul 1945 la conferinţa de la Potsdam (U.R.S.S. preluând în întregime creanţele pe care România le avea faţă de Germania la 8 mai 1945) şi desfăşurarea evenimentelor politice din perioada 1965-1967. Spre deosebire de anumiţi români, care visează şi în zilele noastre să primească 18 miliarde de euro din partea Germaniei în propriul cont bancar, Nicolae Ceauşescu a înţeles problema respectivă şi, la începutul anului 1967, a reuşit să normalizeze relaţiile politice româno – vest-germane fără să mai revendice creanţele României faţă de Germania din anul 1945.

La rândul lor, politicienii francezi au considerat că autorităţile de la Bucureşti erau capabile să înţeleagă interesele comune în relaţiile dintre cele două state şi au încurajat dezvoltarea schimburilor comerciale după vizita oficială efectuată de prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer la Paris (27-31 iulie 1964). Atunci, preşedintele Charles de Gaulle a discutat timp de o oră cu înaltul demnitar român despre relaţiile politice, economice şi culturale dintre cele două ţări. Totodată, miniştrii de externe ai României şi Franţei au semnat un acord de colaborare ştiinţifică şi tehnică (31 iulie 1964) – care a stat la baza acordului comercial de lungă durată, româno-francez (Bucureşti, februarie 1965) şi a negocierilor pentru fabricarea sub licenţă în România a automobilelor „Renault 8” şi „Renault 12”.

Dezvoltarea industriei româneşti constructoare de autovehicule a trecut într-un nou stadiu odată cu semnarea la Bucureşti, la 6 septembrie 1966, a acordului privind colaborarea cu firma franceză „Renault”, iar doi ani mai târziu, Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Ilie Verdeţ şi Manea Mănescu au participat la festivitatea de inaugurare a Uzinei de Autoturisme Piteşti (20 august 1968, ora 13.15).

La sfârşitul aceleiaşi zile, autorităţile comuniste de la Moscova au lansat semnalul pentru ocuparea Cehoslovaciei de către 23 de divizii sovietice, o divizie ungară, câte două divizii est-germane şi poloneze, precum şi o brigadă a armatei bulgare. Autorităţile de la Bucureşti au fost nevoite să uite de succesul economic româno-francez înregistrat la fabrica de la Colibaşi şi să se ocupe de apărarea ţării faţă de o posibilă invazie sovietică.

În acel moment, numărul de avioane de vânătoare aflate în dotarea armatei române era considerat insuficient şi autorităţile de la Bucureşti se bazau pe livrările de aparate MiG-21, promise de autorităţile sovietice în anii anteriori. Acea planificare a fost pusă sub semnul întrebării după invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice, poloneze, ungare, est-germane şi bulgare şi discursul foarte critic rostit de Nicolae Ceauşescu în Piaţa Palatului din Bucureşti, în dimineaţa zilei de 21 august 1968. Dintr-o dată, relaţiile sale cu ceilalţi lideri ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (cu excepţia Albaniei) au cunoscut o deteriorare publică şi Nicolae Ceauşescu a căutat o soluţie în problema avioanelor de vânătoare, apelând inclusiv la autorităţile franceze.

În cursul vizitei de prietenie efectuate la Timişoara de Iosip Broz Tito (1-2 februarie 1969), Nicolae Ceauşescu a relatat despre încercarea sa de a obţine din Franţa avioane de vânătoare „Mirage F-1” şi licenţa lor de fabricaţie, în condiţiile în care armata română avea nevoie de cel puţin 50 de aparate noi pentru a acoperi parţial deficitul de tehnică de luptă existent în acel moment la forţele aeriene române.

După două zile de la vizita liderului iugoslav în România, Nicolae Ceauşescu s-a dezlănţuit, la reuniunea Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., împotriva medicilor români care prescriau medicamente străine pentru pacienţii lor şi a dictat: „Aici se pune problema să nu mai facem nici un import de medicamente în afară de cele aprobate de Ministerul Sănătăţii. În spitale medicii să aibe (sic!) dreptul să recomande numai medicamentele aprobate, cine face altfel face pe socoteala lui. Să nu se poată importa decât ceea ce este aprobat, verificat de comisia Ministerului Sănătăţii. Să punem clar acest lucru. Cine vrea să-şi aducă alte medicamente treaba lui, să le plătească. În spital să se dea numai ce recomandă Ministerul Sănătăţii şi ce are aprobat. Aşa să punem în directive. Restul acesta cu condiţii speciale de confort, cu intervenţii medico-chirurgicale pentru înfrumuseţare nu trebuie pus. Pentru condiţii speciale de confort putem face anumite sanatorii sau secţii speciale, dar acum nu trebuie pus. În ceea ce priveşte izolările să admitem numai pentru bolile contagioase, în rest sunt condiţii generale, cine vrea condiţii speciale, punem în instrucţiuni”.

Directivele la care s-a referit Nicolae Ceauşescu în acea hotărâre aveau ca scop îmbunătăţirea asistenţei medicale pentru cetăţenii întregii ţări. Era un document propagandistic, prin care autorităţile comuniste de la Bucureşti doreau să informeze opinia publică despre măsurile generale care urmau să fie adoptate în perioada următoare în acel domeniu. Se avea în vedere, printre altele, o creştere majoră a veniturilor personalului sanitar (în primul rând pentru medici), însă şi în acel caz a intervenit Nicolae Ceauşescu, tot la reuniunea din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., astfel: „Când reglementăm cu salarizarea medicilor poate că găsim acolo o formă de cointeresare, dar să nu punem acum, ci atunci când vom discuta această chestiune (subl.n.)”.

În opinia liderului suprem al P.C.R., medicii nu trebuiau informaţi în acel moment despre noua salarizare care se preconiza pentru ei şi, în acelaşi timp, aceştia erau obligaţi să aplice restricţia de a nu mai prescrie medicamente străine care nu erau trecute pe lista existentă la Ministerul Sănătăţii. Totodată, Nicolae Ceauşescu a considerat (în mod criminal, în opinia noastră) că nu trebuie informaţi cetăţenii României despre decizia luată de acesta privind interzicerea unor importuri de medicamente.

În concluzie, prin mesajele trimise autorităţilor politice de la Paris în 1967 şi, din nou, după invadarea Cehoslovaciei de către Armata Roşie şi unităţi militare din alte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa de a cumpăra avioane franceze de vânătoare „Mirage F-1” (un bluf propagandistic, în cele din urmă). În acelaşi timp, realitatea economică dificilă din ţară şi deficitele financiare înregistrate în perioada 1965-1968, în schimburile comerciale cu statele din Occident (în primul rând, cu Republica Federală Germania, Franţa şi Marea Britanie) l-au forţat pe Nicolae Ceauşescu să caute soluţii pentru diminuarea unor importuri de produse în anul 1969 şi ulterior, fără a se suspenda temporar sau definitiv anumite investiţii industriale. Astfel, s-a ajuns la situaţia aberantă de a interzice achiziţiile unor medicamente străine, în condiţiile în care Nicolae Ceauşescu nu a spus şi participanţii la şedinţa din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. nu au intervenit pe loc pentru a afla, în primul rând, dacă erau posibilităţi de înlocuire în timp util, cu produse româneşti, a medicamentelor importate până atunci şi care urmau să nu mai fie cumpărare din străinătate de statul român.

În opinia autorităţile comuniste de la Bucureşti, pentru toţi cetăţenii ţării se asigura asistenţă medicală gratuită, însă mesajele propagandistice difuzate în perioada 1948-1968 erau în contradicţie cu situaţia dificilă a balanţei de plăţi externe a României de la începutul anului 1969. În acele condiţii, interdicţiile medicale dictate de Nicolae Ceauşescu la şedinţa din 4 februarie 1969 trebuiau aplicate fără informarea cetăţenilor români, care puteau deveni pacienţi în instituţiile sanitare din România, la un moment dat.

Obligaţia de a cumpăra doar produse româneşti a devenit treptat o regulă în România din cauza viziunii autarhice a lui Nicolae Ceauşescu şi a incapacităţii unităţilor economice româneşti de a asigura produse din gamele şi la nivelul de calitate al celor existente în străinătate. Problemele s-au agravat în anii ’80, când liderul suprem al P.C.R. a hotărât returnarea integrală şi anticipat a datoriei externe a ţării. O parte dintre investiţiile industriale făcute în cincinalul 1966-1970 s-au dovedit a fi o piatră de moară pentru economia românească şi acesta este unul dintre motivele pentru care am început studiul nostru cu principiul „Pe unii îi obligăm să fabrice, iar pe alţii îi obligăm să cumpere ceea ce au produs primii”.

Stenograma şedinţei din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a discutat despre producţia românească de medicamente şi interzicerea unor importuri în acest domeniu (extrase).

STENOGRAMA

şedinţei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 4 februarie 1969

La şedinţă au participat tovarăşii Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica, Ilie Verdeţ, Florian Dănălache, János Fazekaş, Gheorghe Rădulescu, Leonte Răutu, Ştefan Voitec, Iosif Banc, Petre Blajovici, Emil Drăgănescu, Mihai Gere, Petre Lupu, Manea Mănescu, Dumitru Popa, Dumitru Popescu, Ghorghe Stoica.

Au fost invitaţi tovarăşii: Moga Aurel, Măgureanu Emil, Mareş Eugen, Aldea Mihai, Ababei Elena, Stănescu Ion, Gal Ion, Onescu Cornel, Păţan Ion, Pîrvu Virgil, Bughici Simion, Bozdog Nicolae, Berca Victor.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi, să fim de acord cu ordinea de zi şi dacă va fi ceva de discutat la sfârşit, să discutăm.

La primul punct al ordinei de zi avem Proiectul Directivelor C.C. al P.C.R. cu privire la îmbunătăţirea asistenţei medicale a populaţiei din R.S. România.

Rog pe tovarăşi dacă au ceva de spus, ceva observaţii, să le spună.

[…]

Tov. Emil Drăgănescu: La pagina 24, unde se spune de înfiinţarea centralei industriale a medicamentelor, susţinem această înfiinţare. În legătură cu aceasta aş dori să spun câteva cuvinte: ca urmare a analizei făcute, când s-a spus să se studieze de chimie şi sănătate oportunitatea trecerii acestui sector al medicamentelor de la chimie la sănătate, cei doi miniştri – [Constantin] Scarlat şi [Aurel] Moga au semnat documentul şi ca urmare a analizei făcute s-a constatat că nu sunt condiţii care să permită trecerea acestui sector în momentul de faţă de la chimie la sănătate, având în vedere avantajele tehnico-economice care rezultă din actuala subordonare, şi ca să rămână în continuare la chimie. Vreau să arăt foarte pe scurt: în primul rând, dintr-un miliard 200 milioane lei producţie globală la industria medicamentelor, medicamente umane reprezintă 860 milioane lei, restul sunt medicamente veterinare, reactivi, biostimulatori sunt cam 3-4 milioane lei şi ponderea nu o reprezintă medicamentele umane. În aceste unităţi sunt o serie de materii prime asigurate de celelalte unităţi ale chimiei care sunt producţie integrată şi dacă ar trece la sănătate s-ar pune problema înfiinţării compartimentelor de specialitate, de relaţii, de proiectare şi din considerentele expuse rezultă că nu sunt în măsură să le asigure în bune condiţiuni.

De aceea cred că ar trebui să ne oprim la Directivă până la urmă, unde se arată că el să aparţină acestei centrale şi pe baza propunerilor mai amănunţite să procedăm la o reorganizare când va fi cazul şi dacă va fi cazul.

La pagina 32 se vorbeşte că ar fi necesar ca industria construcţiilor să organizeze în unele din întreprinderile sale sectoare specializate pentru probleme de construcţii şi instalaţii specifice acestui sector sanitar. E bună această idee, însă, aşa cum se spune, după aceea, construcţiile execută, prin plan, construcţii-montaj pentru unităţile sanitare mai puţin de 1%. Pe de altă parte, din volumul construcţiilor pentru sănătate, numai 28 la sută se fac de construcţii, iar restul de sfaturi şi deci am merge pe o prea îngustă specializare determinată de procentul de 1% în activitatea construcţiilor.

Poate să se dea directive de principiu să se vină cu soluţii în întâmpinare, dar cred că profilarea nu va fi nimerită.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Se vorbeşte de unele sectoare din întreprinderi care să facă instalaţii specifice sectorului sănătate. Nu e vorba de întreprinderi specializate pentru probleme de construcţii şi instalaţii specifice sectorului sănătate.

Tov. Ilie Verdeţ: Eu nu am înţeles că este vorba de întreprinderi specializate în construcţia de maşini pentru sectorul sanitar. E vorba de concepţie, de proiectare, că trebuie să creăm o concepţie mai unitară în construcţii.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este vorba de anumite gresii şi materiale speciale. Să precizăm mai bine dacă nu este clar.

Tov. Emil Drăgănescu: La pagina 22 se arată că este necesar ca Oficiul Naţional de Turism împreună cu C.S.P.-ul şi Ministerul Sănătăţii să întocmească un studiu cu privire la construirea de sanatorii speciale pentru tratamentul cetăţenilor străini în unele staţiuni balneoclimaterice. Nu mi se pare potrivit cuvântul „pentru cetăţenii străini” pentru că este vorba de o Directivă care se aplică pentru cetăţenii noştri.

Tov. Emil Bodnăraş: Aceasta este just.

[…]

Tov. Chivu Stoica: În anul 1954-1956 (sic!) industria medicamentelor a fost la Ministerul Sănătăţii. A fost o analiză atunci şi s-a trecut la Ministerul Industriei Chimice pentru că atunci mergea greu şi tot din consideraţiile spuse de tovarăşul Emil Drăgănescu că este un proces chimic. Ar trebui ca întregul corp de specialişti care lucrează aici şi în alte compartimente să-l trimitem acolo.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Câţi farmacişti lucrează în fabricile de farmacie? Marea majoritate sunt farmacişti şi sigur că ei folosesc substanţe diferite, aşa cum se face în toată lumea. Înainte au fost particulare, aşa că nu aparţineau nici unui minister.

Să fie clar că răspunderea unică şi controlul unic al producţiei de medicamente îl are Ministerul Sănătăţii. Nimeni în lume nu aprobă să se facă acest lucru. Ministerul Sănătăţii trebuie să fie controlorul unic al fabricaţiei şi ministerul să aibă un organ care să controleze pe parcurs fabricaţia medicamentelor, că aşa se face în toată lumea.

Sunt de acord să se scrie aici că Ministerul Sănătăţii poartă răspunderea unică de ce medicamente se fabrică, exercită controlul unic pe faze de producţie, exercită controlul asupra calităţii producţiei. Aceasta este răspunderea Ministerului Sănătăţii, pentru că în toată lumea aşa este, tovarăşi! Acolo sunt fabrici particulare, dar controlul unic al întregului proces de fabricaţie şi al tuturor medicamentelor este Ministerul Sănătăţii.

Tov. Emil Bodnăraş: Dar nu producătorul, că producătorul este chimia.

Tov. Nicolae Ceauşescu: La noi este altă situaţie. Fiind proprietate de stat, cel care îşi asumă rolul să producă se consideră că răspunde şi de control.

Tov. Aurel Moga: Cercetarea în domeniul producţiei de medicamente noi şi pentru îmbunătăţirea medicamentelor existente se face în general în numeroase unităţi care aparţin Ministerului Sănătăţii, în cadrul universtăţilor, al medicinii şi farmaciei cât şi în alte instituţii. Am propus ca întreaga această operaţie şi activitate de cercetare în domeniul medicamentelor să fie făcută de Ministerul Sănătăţii în cadrul Academiei de Ştiinţe Medicale.

Tov. Gheorghe Stoica: Ce înseamnă în cadrul Academiei?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Institutul de farmacie care este la chimie unde va fi că el face actualmente studii şi cercetări în domeniul medicamentelor. Nimeni altcineva nu face în nici o Academie, ca să discutăm lucrurile pe ce e! Astăzi, singurul institut care se ocupă de medicamente în România este Institutul farmaceutic de la chimie, nu de la medicină şi nu de la Academie şi mai face ceva Neniţescu sau mai bine spus a făcut că acum se ocupă de mase plastice şi a renunţat la medicamente de 5-6 ani. Deci ce se întâmplă cu institutul, unde va funcţiona?

Tov. Aurel Moga: Ar fi necesar să funcţioneze la chimie pentru că studiază procese tehnologice.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Deci răspunderea pentru medicamente, conform concepţiei, ar fi să o aibă chimia?

Tov. Moga Aurel: Avem controlul medicamentelor. Controlăm produsele fabricilor de medicamente şi în repetate rânduri s-a întâmplat că au fost anumite cantităţi din acele medicamente care uneori s-au făcut de calitate bună.

Tov. Emil Bodnăraş: Comanda pentru medicamente cine o dă?

Tov. Moga Aurel: Ministerul Sănătăţii. În bună parte noi dăm această comandă.

Tov. Emil Bodnăraş: Din punct de vedere al nevoii de medicamente, poate să se producă medicamente fără ştirea Ministerul Sănătăţii şi fără aprobare?

Tov. Moga Aurel: Nu, că avem comisie formată din medici şi farmacişti care funcţionează la Ministerul Sănătăţii care controlează medicamentele produse de noi şi pe cele aduse din import, şi cum noi nu dispunem de posibilitatea ca fabricile noastre să le producă, sunt date spre cercetare diverselor unităţi clinice din diverse centre.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Cine face cercetarea îmbunătăţirii medicamentelor şi cine o va face în viitor?

Tov. Moga Aurel: În momentul de faţă nu este organizată şi ne-am gândit s-o organizeze Academia de Medicină.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi ce va face Institutul farmaceutic de la chimie?

Tov. Moga Aurel: Acela este compus din chimişti şi farmacişti.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Ei se ocupă cu cercetarea în domeniul creării de medicamente? Institutul farmaceutic actual se ocupă cu studiul creării şi îmbunătăţirii medicamentelor. Acesta este scopul lui.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Este şi de înţeles să fie aşa că acest institut care se ocupă numai de tehnologie în raport cu medicamentul, dacă tehnologia nu duce la un medicament atunci nu este posibil. Deci, până la urmă, acesta se ocupă de medicamente, de acelea pe care le-a inventat şi au fost inventate de alţii şi de acelea pe care le inventează el sau le inventează alţii.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Noile antibiotice de cine sunt îmbunătăţite?

Tov. Moga Aurel: De acest institut.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Formula antibioticului o crează el pentru că are farmacişti, chimişti, medici biochimişti şi aşa mai departe.

Tov. Emil Bodnăraş: Atunci prezenţa sănătăţii este o necesitate organică dacă institutul îndeplineşte această funcţie.

Tov. Gheorghe Stoica: Bine, dar se propune crearea unei centrale?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aici oricum va fi o centrală a medicamentelor. Dar centrala de producţie este una şi problema răspunderii şi conducerii cercetării, cât şi crearea de noi medicamente s-o aibă Ministerul Sănătăţii.

Tov. Gheorghe Stoica: Şi de ce nu prin Academie?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aceasta vom vedea.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Vreau să spun şi eu ceva întâi în ce priveşte centrala, adică unitatea productivă. Mi se pare că dacă am trece centrala la Ministerul Sănătăţii am încurca Ministerul Sănătăţii cu o activitate pentru care nu este pregătit pentru că nu face nici un fel de activitate sau foarte redusă activitate de producţie propriu-zisă şi pentru aceasta mi se pare că poate ar fi bine ca centrala să rămână mai departe la chimie. Este adevărat că activitatea acestei centrale de producţie, producţia pe care o realizează trebuie să fie în întregime sub controlul Ministerului Sănătăţii. Aici nu mai este vorba de control tehnologic, cum faci cutare, care este procedeul de organizare a tehnologiei ci şi ce iese din punct de vedere medical şi controlul fiecărei etape de fabricaţie. Eu cred că aşa ar fi poate mai bine rezolvată această chestiune.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Cât reprezintă aparatura şi utilajele pe care le produce ministerul?

Tov. Mareş Eugen: 59 de milioane, atât este în momentul de faţă, dar este şi propunerea de a creşte la 100 milioane.

Tov. Nicolae Ceauşescu: O parte se produce în industria construcţiilor de maşini şi o parte destul de mare este produsă de ei.

Tov. Emil Bodnăraş: Aceasta se deosebeşte de producţia de medicamente. Se împleteşte cu producţia generală chimică.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Diferenţele apar în producţie. Din diferite produse chimice se extrag o serie de substanţe care sunt trecute la alte fabrici, care sunt separate, în altă organizare decât chimia. Vreau să fie şi acest lucru clar. Avem un laborator, funcţionează separat, fabrica de medicamente este tot pentru acest lucru, însă ele sunt pe acelaşi principiu, atât pentru penicilina care se dă şi pentru oameni şi pentru animale. Toate sunt pe aceeaşi bază. Toate substanţele chimice, medicamentele nu se produc în aceeaşi întreprindere chimică, de unde se aduc diferite substanţe, sunt cu totul alte întreprinderi. Aşa este acum, aşa a fost şi în trecut.

Să luăm pe aceasta de la Iaşi sau pe cea de la Bucureşti şi vedem că este aşa. Toate laboratoarele chimice, toate fabricile ştiu că în 1945 produceau numai medicamente, niciodată n-au produs substanţe chimice de altă natură. În afară de unele produse de cosmetică, care se făceau împreună cu medicamentele, nu se ocupau de alte probleme de chimie industrială, pentru că este un pericol să ai împreună medicamentele cu alte produse chimice, pentru că acolo unde se produc medicamente trebuie avute condiţii de higienă şi de securitate foarte serioase. De aceea consider că trebuie să fie o centrală numai de medicamente, chiar dacă rămâne la chimie sau trece în altă parte ea trebuie să producă numai medicamente.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Problema care se pune este problema posibilităţii de administrare a unei unităţi chimice din partea Ministerului Sănătăţii, dacă Ministerul Sănătăţii poate să facă sau nu poate să facă acest lucru. Pentru că trebuie să se ocupe şi de problema cercetărilor.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De exemplu, la Iaşi, nici nu se poate concepe ca întreprinderea producătoare de medicamente să nu facă şi cercetări, să nu se preocupe de îmbunătăţirea produselor sale.

Există un institut central care este al chimiei, este un institut farmaceutic, este singurul institut care se ocupă cu cercetarea, descoperirea şi îmbunătăţirea medicamentelor. Însă şi în fabricile de medicamente trebuie să existe interes pentru cercetare.

Tov. Emil Bodnăraş: Se poate face aşa, ca producţia – procesul tehnologic – să fie la Ministerul Industriei Chimice şi restul, toată practica de cercetare să fie la Ministerul Sănătăţii.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Dacă este asigurarea că Ministerul Sănătăţii poate să conducă toată această activitate.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Centrala va funcţiona ca unitate independentă şi institutul va fi pe lângă centrală. În conformitate cu legea nouă de organizare să prevedem ca centrala să aibă şi institut de cercetare.

Tov. Emil Bodnăraş: În acest fel se face şi o corelare cu Ministerul Sănătăţii şi se dezvoltă în continuare acest proces de producţie.

Tov. Emil Drăgănescu: Aşa ne-am gândit şi aşa am şi prevăzut. Din volumul total de 36 miliarde – 1 miliard 200 de milioane este industria de medicamente. Chimia are alte probleme de rezolvat. De aceea eu cred, în urma analizei făcute, nu este momentul ca această producţie să treacă la Ministerul Sănătăţii, pentru că tovarăşii nu sunt apţi s-o preia ca atare.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Fapt este că 1 miliard şi ceva producţie, este totuşi o problemă.

Tov. Emil Drăgănescu: Sunt o serie de deficienţe în industria de medicamente şi noi avem sarcina să analizăm aceste lucruri şi să prezentăm un material la Comitetul Executiv.

Tov. János Fazekaş: Am şi eu trei probleme de ridicat.

Părerea mea este că dacă această centrală de medicamente va fi creată în cadrul Ministerului Sănătăţii, eu aşa am înţeles, că o să treacă cu toţi oamenii care lucrează în momentul de faţă acolo, inclusiv cu secretarul general sau adjunctul de ministru care se ocupă de aceste probleme, de producţia şi industria de medicamente, atunci ea va funcţiona cum trebuie.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu există un asemenea om la chimie, nu avem un secretar general sau un adjunct al ministrului care să fie specialist în problema medicamentelor şi să se ocupe de această producţie.

Tov. János Fazekaş: Dacă nu există adjunct, există totuşi o direcţie generală care se va transforma în această centrală şi că probabil va fi nevoie de numirea unui adjunct de ministru sau secretar general, în cazul că Ministerul Sănătăţii cu oamenii pe care îi are nu poate cuprinde această activitate, pentru că este vorba de producţie, de proces tehnologic şi este bine să se găsească un inginer chimist care să aibă sarcina de a controla activitatea acestei centrale, care consider că trebuie să aibă şi un institut de cercetări farmaceutice. Din acest punct de vedere părerea mea este că 1 miliard 200 de milioane faţă de aproape 40 miliarde producţie nu reprezintă o problemă prea grea. Eu susţin ca această centrală să treacă la Ministerul Sănătăţii.

A doua problemă pe care o ridic. La pagina 34, este adevărat că noi acest lucru l-am hotărât rândul trecut, este în legătură cu contribuţia bănească, se spune că Ministerul Sănătăţii trebuie să ia măsurile necesare ca pacienţii să suporte o contribuţie bănească minimală pentru unele prestaţii medicale sau servicii efectuate la solicitarea acestora, dar care nu condiţionează îngrijirea sănătăţii. Eu aş propune, tovarăşe Ceauşescu, să scoatem acum acest lucru, să se aplice tot ce se propune în legătură cu reducerea pe linie de economii la medicamente atât din interior cât şi din import, dar acest lucru să-l scoatem, să nu-l aplicăm nici în 1969 nici în 1970, ci să-l lăsăm pentru 1971. Eu propun ca acum acest lucru să nu figureze în directive.

Aceste directive sunt un document foarte serios care dovedeşte preocuparea conducerii partidului nostru pentru îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi de aceea aş propune ca acest lucru să nu figureze în ele. De aceea aş propune ca acest lucru legat de contribuţia bănească să-l lăsăm la o parte şi să-l avem în vedere pentru următorul cincinal.

A treia problemă este în legătură cu staţiunile balneoclimatice (sic!). Noi în această privinţă, pe baza indicaţiilor date de tovarăşul Ceauşescu, de câteva luni de zile lucrăm la un material, probabil că în zece zile va fi gata şi atât situaţia staţiunilor balneoclimatice (sic!) cât şi cea a turismului le vom prezenta spre aprobare conducerii partidului. În material este vorba să îndreptăm toate investiţiile în direcţia îmbunătăţirii activităţii în acest sector.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu cred că chestiunea aceasta cu consumul de medicamente s-o scoatem, însă practic, într-adevăr trebuie să punem capăt importului de medicamente, spitalele să prescrie medicamentele pe care le avem în ţară. Cine vrea medicamente din străinătate să le suporte, pentru că ce se întâmplă astăzi nu este bine, chiar medicii împing către acest lucru. Ori în Franţa şi spun aceasta nu din auzite, ci controlat, nici nu vrea să audă de medicamente din alte ţări, chiar dacă cineva spune că a auzit că în Germania ar fi un medicament mai bun, sau în altă ţară, nu dau decât medicamente franţuzeşti. Însă la noi medicii se consideră care mai de care mai deştept, ca să zic aşa, să nu vă supăraţi, dar sunt medici care sunt în stare să recomande un medicament despre care numai a citit (sic!) într-o revistă franceză, engleză, germană sau americană de specialitate, numai ca să dovedească ce cunoştinţe vaste ştiinţifice are el în problema aceasta.

Aici se pune problema să nu mai facem nici un import de medicamente în afară de cele aprobate de Ministerul Sănătăţii. În spitale medicii să aibe (sic!) dreptul să recomande numai medicamentele aprobate, cine face altfel face pe socoteala lui. Să nu se poată importa decât ceea ce este aprobat, verificat de comisia Ministerului Sănătăţii. Să punem clar acest lucru. Cine vrea să-şi aducă alte medicamente treaba lui, să le plătească. În spital să se dea numai ce recomandă Ministerul Sănătăţii şi ce are aprobat. Aşa să punem în directive. Restul acesta cu condiţii speciale de confort, cu intervenţii medico-chirurgicale pentru înfrumuseţare nu trebuie pus. Pentru condiţii speciale de confort putem face anumite sanatorii sau secţii speciale, dar acum nu trebuie pus. În ceea ce priveşte izolările să admitem numai pentru bolile contagioase, în rest sunt condiţii generale, cine vrea condiţii speciale, punem în instrucţiuni.

Când reglementăm cu salarizarea medicilor poate că găsim acolo o formă de cointeresare, dar să nu punem acum, ci atunci când vom discuta această chestiune.

Tov. Dumitru Popa: Este bine să fie scos acest lucru din directive.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuie să fie clară obligaţia noastră de a asigura condiţii generale pentru cei bolnavi, cine vrea condiţii speciale să plătească. Cu medicamentele este clar, numai cele aprobate de Ministerul Sănătăţii, cine vrea alte medicamente să plătească. Această chestiune cu medicamentele o prevedem şi aici, este ca o linie generală.

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 14/1969, f. 9; 12-14; 19-27.

Distribuie acest articol

31 COMENTARII

  1. „Pe unii îi obligăm să fabrice, iar pe alţii îi obligăm să cumpere ceea ce au produs primii”

    Poate părea ciudat după 30 de ani de economie concurențială de piață, dar principiul enunțat de autorul articolului este consecința naturală a organizării economiei de tip socialist, planificată centralizat (fără legătură cu perioada istorică, ori cu geografia, sau cultura șamd.).

    • Nu pare ciudat, este chiar o realitate. Comuniştii au avut aceeaşi problemă în primii lor 20 de ani de conducere a economiei. Din cauza dezinteresului manifestat de cetăţeni pentru proprietatea întregului popor (în fapt, a nimănui), sistemul centralizat de planificare şi conducere nu a reuşit să îi salveze pe liderii politici comunişti de faliment, chiar dacă s-au făcut importuri masive de tehnologie şi utilaje din Occident. Modelul economico-ideologic este defect, nu societatea capitalistă sau democraţia.

    • Cred ca lucrurile au evoluat cam așa: toata lumea produce ce vrea, si toată lumea este obligată sa cumpere, altfel se oprește mașinăria. Nu știu care este soluția, sa ne ingropam in plastic si gunoaie sau sa traim mai modest.
      „Ori să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc, dar atunci să se schimbe pe-aici, pe colo, și anume în punctele … esențiale”.
      Sau sa găsim o cale de mijloc.
      Posibil ca criza actuala este un feedback pe care umanitatea l-a primit sa ne orientam spre o societate mai puțin ahtiata după consum si sa investim in sănătate si educație.

      • Nimeni nu vă oprește să trăiți cât de modest poftiți. Care e problema? Vă obligă cineva să luați plastic și să vă îngropați în el?

        Problema apare mereu atunci când pe câte unul în freacă grija lui: „Ce ar trebui să facem?” Asta se devine mereu:Ce trebuie să facă ăilalți?. Adică ăștia pe care nu ne freacă grija dilemelor existențiale. Și uite așa, când oamenii normali nu le crapă din timp țestele apostolilor fericirii universale se nasc monstruozitățile ce promovează cu entuziasm binele cu de-a sila, precum nazismul sau comunismul cu toate dezastrele și crimele în masă pe care le produc ele din marea lor dragoste de oameni…

        • Am spus mai sus ca nu stiu care este solutia. Daca as sti as fi prezentat-o si nu mi-as pierde timpul aruncând vorbe-n vant pe internet.
          Problema este ca daca nu te ingropi singur in plastic te ingroapa alti, unii deștepți care cred întreaga planetă le aparține si, mai mult, nu dau doi bani pe cei care vin după ei. Pentru acestia a conduce un bolid de 5000 cm3, a manca un steak de 1 pound si a bea o sticla de bauturi colorate ambalata in plastic este idealul umanitatii. Nu cred ca civilizația se măsoară in circumferința abdomenului.

          • sa stii ca un steak de i pund nu e chiar atat de .. (bun bun pe vremea lu Ciuruitu … 1 jkl la o luna!) daca renunti la paine si faci economie de cartofi (ca a dat diabetu peste tine!)
            Daca faci „economie” si la bere poa faci si silueta cu o friptana de 450 grame asortata cu o pasune de salata verde!
            Insa daca e prea muot steak tonta ziua .. gita, rinichi nashpa!

        • PS
          Cred ca ideea de a investi in sănătate si educație nu v-a placut de loc. Poate aveți alte domenii prioritare. Abia astept sa vad care sunt.

          • Personal îmi place să investesc în domeniile rentabile. Sănătatea e unul din ele. Mai ales în ultima vreme au depășit chiar și cele mai optimiste așteptări. Am destul de mulți bani băgați în acțiunile companiilor de asigurări medicale, spitale sau producători de medicamente și echipament medical.

            Educația în zilele noastre, cam scârțâie așa că ce aveam acolo am cam retras încă de prin Februarie, când am început să bănuiesc că vor urma carantine și alte celea. A fost o abordare înțeleaptă.

            Nimeni nu vă oprește să investiții în ce credeți că e cel mai bine. Ca un om civilizat ce sunt pe mine nu mă interesează investițiile altora și nu obisnuiesc să mă pronunț asupra lor. E o chestie legată de cei 7 ani de acasă. Așa copăcel, copăcel s-ar putea să o deprindeți și dumneavoastră în următoarele decenii. Niciodată nu e prea târziu…

  2. Romania a avut fabrici de medicamente, precum Biofarm, Galenica, Terapia, Antibiotice,etc. un institut de vaccinuri, din toate au ramas Antibiotice Iasi. In conditiile trecerii la alt sistem economic, trebuiau retehnologizate, sustinuta cercetarea in domeniu. S-a preferat sa dam totul la fier vechi, terenurile la rechinii imobiliari si sa importam aproape totul iar comisioanele sa intre in buzunarele baietilor destepti. Industria farma este una puternica si la noi a gasit doar piata de desfacere si nu unitati care sa produca cu licente straine sau in parteneriat. Din pacate predomina genericele si foarte putin inovativele, mai scumpe dar mai eficiente. De aceea, UE afirma ca in Ro se moare de boli ce pot fi tratate.

    • Din păcate, toate fabricile pe care le-ați menționat nu au o istorie clară și care să fie postată pe site-urile lor actuale. Iar dacă au neglijat istoria proprie, eu nu pot avea pretenția să fabrice medicamentele după care plâng nostalgicii perioadei comuniste. Sunt amintiri fără „memorie”. Trist!

    • Lucrurile sunt mai complexe decât ne place nouă să bârfim. Dacă ești un „rechin imobiliar” și se întâmplă să primești o fabrică de medicamente pe un dolar, ar trebui să fii prost să construiești trei blocuri în loc să vinzi medicamente. Dacă preferi să dărâmi fabrica, atunci, în afară de cazul în care ești perfect stupid ( nici asta nu e exclus, dar…) înseamnă că fabrica are o problemă și nu are profit. ( între noi fie vorba, de Terapia scrie prin ziare, fabrica din București știu că a fost cumpărată de Zentiva, nu prea știu să se fi închis, în afară de Cantacuzino, dar poate mă înșel). E o problemă pe care o are toată Europa și în mare măsură și USA: producția s-a mutat în China și țările din jur care nu au o legislație a muncii strictă și un nivel de impozitare atât de mare; e o greșeală strategică pe care acum o decontăm ( nu poți să faci liberă concurență cu un regim care nu are economie de piață) ; politicienii știau asta demult dar e convenabil, pentru că înseamnă produse multe și ieftine, deci alegători fericiți. E o copilărie să ne îndreptăm spre imobiliari. E ca și cum am da vina pe vierme că îl descompune pe decedat, în loc să ne uităm la sistemul medical, dacă îmi scuzați comparația macabră…

  3. Posibil ca criza actuala este un feedback pe care umanitatea l-a primit sa ne orientam spre o societate mai puțin ahtiata după consum si sa investim in sănătate si educație.

    Imi place la nebunie cu cita nonsalanta oamenii de bine vorbesc de „sa investim”. Nu le-ar trece prin cap acestora ca pt a investi trebuie sa ai ce…. prima faza e formarea capitalului, pe care ar urma sa-l investesti. Desigur nu e vorba ca ar investi ei din banii lor, nu, „INVESTIM”, adica ce-i al meu, e numai al meu, ce e al tau e si al meu.
    Cineva cu capul pe „umar”, un adevarat cinic, nu facut pe puncte, ar spune ca actuala criza ne invata, si de abia e inceputul, mai bine spus, ne va invata, ca disperarea ahtiata dupa cistig ne-a asigurat un nivel de viata de vis, care ne-a si rasfatat, ne-a rasfatat atit de tare ca suntem convinsi ca ciinii au covrigi, asa se si explica cresterea masiva a nr ciinilor, curentu vine de la priza, banii curg si ei de la Uschi, treaba noastra fiind doar sa-i „INVESTIM”.

    Bai baiete, vorbeste in numele tau, investeste in ce vrei tu… da slabeste-ma cu INVESTIM, vorba soricelului cu elefantul pe pod, ce mai tropaim.

        • Mai băiete trădează o proastă creștere specifică celor care au invatat la Politehnica doar diagrama C Fe dar n-au trecut prin cei 7 ani de acasa.
          Si acum la subiect. Oamenii trăiesc în socidtate, nu singuri. Ei au creat institutii care să-i facă sa reziste împreună. Siguri sunt pierduti. Si acele institutii au politici care transced interesele lui Cinicul sau ale lui Neamțu T ori ale lui Multi.
          Dacă nemtii traversează mult mai bine perioada actuală este pentru ca au investit in sănătate și dvs stiti bine asta pentru ca beneficiați de acest sistem. Cand o țară construiește un spital n-o face pentru Cinicul si nici pentru Neamțu T, o face pentru ca asta face parte din sistemul de apărare al unei țări, sistem care se dovedește azi mai eficient decat orice altceva. Si, surpriza, peste tot in lumea asta aceste spitale se fac din taxe. Alta metoda nu s-a descoperit încă. Unii mai deștepți ar vrea sa beneficieze de spitale, scoli, poliție, etc fara sa plateasca taxe.

  4. o observatie interesanta facuta chiar de tovarasu:
    – in 1945 in Romania se faceau medicamente (industria chimica de sinteza specializata pe materii prime farmaceutice)!
    In 1989 Romania producea inca mii de tone de materii prime folosite pentru fabricarea medicamentelor
    In 2020 dupa ce a venit criza ne dam seama ca nu prea mai producem nimic (se foloseste materie prima din Asia),..
    E interesant si „dansul” intre tovarasi pe tema „cine conduce cercetarea farmaceutica?” (era oare greu sa consulte simultan 3 secretari de stat in Chimie, Farmacie si Sanatate?….dar asta arata inca o data ca toarsii stiau tot si nu era nevoe nici atunci de tehnocrati….) si episodul de pus batista pe tambal la importuri de medicamente din cauza unei politici falimentare, dar cu datul vinei pe medici ca fac ei pe desteptii si vor sa trateze cu medicamente straine, in conditiile in care cercetarea roamaneasca a scos foarte putine produse originale – imi amintesc de Covalitin pentru litiaza renala. Polidin, etc – iar tovarasii faceau rost de medicamente straine pe alte cai decat din comertul socialist.

    • Casa, in sistemului comunist, existau farmacii cu circuit inchis pentru tov de partid, comit.central, militari, ceilalti aveau acces la medicamente straine cu retete aprobate prin Oficiile farmaceutice judetene si Buc. si erai trimis la o anume farmacie. Cercetarea romaneasca a scos mai multe medicamente bune- Cavit, Ulcosilvanil, Remineron, etc.

      • Cercetarea romaneasca a avut si are oameni talentati, dar din pacate punerea in practica a unei idei bune intampina foarte multe obstacole, pe care doar un sistem bazat pe transparenta si meritocratie poate sa le depaseeasca intr-un sistem global in care competitia are mult mai multi bani, echipamente, tehnologie si experienta. Asta implica o schimbare de paradigma la nivelul celor care decid cum se cheltuie banii publici (ex in loc sa dai 50.000 euro pe un singur tratament pentru hepatita C care in alte tari e 700 -1000 euro, poti macar sa studiezi eficacitatea comparativa a unei combinatii de 50 euro….dar bineinteles atunci nu mai iese comisionul)

    • Vor urma alte două materiale în legătură cu situația din medicina românească. Ideea generală coincide cu comentariul dumneavoastră. Probabil va exista o concurență la publicare, între acest subiect și programul nuclear. Partea medicală este finalizată. Cu răbdare vor fi publicate toate materialele și documentele aferente.

    • In 2020 dupa ce a venit criza ne dam seama ca nu prea mai producem nimic
      Nu trebuie sa producem, e suficient sa investim… investim in mori de vint, ducem soarele cu putina in pivnita..

  5. Ma scuzati, dar cred ca dintai ar trerbui sa punctam cum era Romania in 1949….
    Era o tara agrara. In care agricultura se baza inca pe boi nu pe cai grei de tractiune. Adica in uirma cu ,,, vreo 8 secole fata de Ile de France , nu7ma 2 si ceva fata de Polonia …. In care onventarul agricol era … sa zicem ca era deficitar. Tatal meu a devenit de pomina imblatind singir o „arie” de graum pana inante de a se insera (seara avea program) (tata fusese un barbat f puternic) . Asta dupa 1935 in Bucovina …. Baragan?! Imi povestea un taran din Baragan ca prin 55 tit satul privea mirat o seceratoare-legatoare „ba Gheorghe de acum taranu e dat la reforma !! Nu mai e nevoie de noiu ca masina asta leaga!” Nirmalul fiind ca taranu secera cu secera si muierea lega snopii. Sau mabii siti secerau cu secera si copii legau snopii. Eu, in anii 73-74 m0pa specializat (in timpul serviciului militar) la peasila manuala, manuiot furca , am cules/de[anusat prumb manula, am taiat porumb cu secera, am cules sfecala de zahar cu furca, am recoltata manual cartofi. Dcuze da asta se cheama inapoiere!
    romania in 1949 avea cca 80% din p[o[ulatie ocupata in agricultura …..
    Si p’a buna cca 40 % analfabeti (caprele nu au nevoie sa li se citeasca povesti!) si in gnl 4 ani de scoala erau ultrasificienti ca sa dai la sapa, coasa sau sa conduci caru’ cu boi.

    Si totusi .. si totusi de prin 1930 grosul PIB venea din alte parti.. din industrie!!! Asa cum era, cata era … ca nu era prea multa si nci prea grozava.

    Si da, „comunistii” au avut un prgram de insudtrualizare. Slava Domnului !!!
    Ca au facut greselei, prostii da .. au facut! Dar la nioba au facu titusi ceva !!!
    Inclusiv industria de medicamenete,,

    Dl Opris scrie în condiţiile în care toate farmaciile particulare, laboratoarele chimico-farmaceutice şi cele de analize medicale, drogheriile, precum şi toate depozitele de medicamente au fost naţionalizate la 2 aprilie 1949, prin Decretul nr. 134 Da asa a fots. Insa de ce nu scrie nimic despre .. industria farmaceutica?
    Ca nu exista! Aspirina era de import … de la Bayer! Tit ce nu se puyea face in laboratoru farmaciei se importa. Minus serurile de la Psteur si Conatcuzino
    Daca ministrii s-au certata a cui este industria farmaceutica .. a fost din cauza ca probelma fusese inexixtenata iniante „fanbrica de pstile tine de Minsterul Economiei sau al Sanatatii” ? Da fiindca nu era … nu era!

    Sio daca nu faceam noi ..e le importam .
    Din URSS.
    Din RPU.
    Din RDG .

  6. E …. cica economie concurențială de piață, samd in contradictie cu „„Pe unii îi obligăm să fabrice, iar pe alţii îi obligăm să cumpere ceea ce au produs primii”” sa va zic povestea cu Colvitiodul .
    Colvitiodul era, ca nu mai este, un colir (picaturi de ochi) .

    A aparut prin 1970 , sub num,ele orijinel de Votaiodurol, importat din Franta .
    Dupa cativa ani , in care ocuslistii capatasera narav sa il prescrie preventiv pe baza „ai implinit 45 de ani nu ar strica ” a inceput sa se fabrice in RSR. Cred ca cumparasera licenta.

    Si vine epoca economiei concurențială de piață ….. si Colvitiodul dispare!!!
    Apare insa Rubjovitul . Italian . De 2 ori mai scump~!
    Reapare Vitaiodurolul – de 3, ceva ori mai scump!!
    [si fiind pres scump … ultimele luni ale ultimei mele rude sunt intunecate de cataracta. Matusa 94 de ani care din 1970 pana prin 98-99 …]

    Cum sa va zic Vitaioduril, Rubjovit, Colvitiod acelasi drac . Difera numele, si culoare etichetei. Continutul era riguros acelasi!
    Diferea insa pretul!!!

    Domnilor e ceva putred cu teoria !!

    Cf teoriei clasice la calitate egala piata este castigata de ala care produce mai ieftin!
    In practica noastra …. e per verso!!!!
    Mi imi da cu depasire de flotanta…

    Nu vi se pare ca buna noastra credinta este , sistematic, „abuzata” „din toaate pozittile” si cateva in plus fara de Kamasutra?

    • Nu numai teoria e putredă ci practica :)

      Comuniștii au „industrializat” într-adevăr dar „industrializarea” lor era profund nerantabilă. În Majoritatea țărilor comuniste „industria socialistă” supraviețuia datorită jupuirii agriculturii sau a exporturilor masive de materii prime.

      Hai să nu vorbim de România, ci de Germania comunistă care moștenise o industrie puternică și care avea mână de lucru calificată și cu tradiție de generații în industrie. Un exemplu: Mândria industriei comuniste est germane era combinatul Pentacon din Dresda (VEB Pentacon). La 10 ani, cu ocazia unei tabere școlare în Germania de Est am avut ocazia să-l vizitez și am fost profund impresionat. Ordine, curățenie, un aer de competență și eficiență ce nu exista în fabricile comuniste românești unde eram târâți în nesfârșite vizite cu școala.

      Aparatele foto Praktica produse de combinat erau competitive cu aproape orice exista la acel moment pe piața mondială. Colecționez aparate foto SLR pe film și pot confirma că după 40-60 de ani aparatele est germane Praktica produse în anii 60, 70 și 80 sunt mai robuste și mai durabile ca și concurentele lor ce doimnau piața epocii; Konica, Minolta, Canon, Pentax, etc. Tehnic vorbind erau de asemenea la nivel fiind depășite doar de vârfurile de gamă ale industriei vest germane (Leica) sau japoneze.

      Obiectivele/lentilele estgermane nu fac fungus, acoperirile rezistă impecabil și după 60 de ani, electronica și sistemele mecanice mecanice complexe funcționează ireporșabil și azi – ceea nu se poate spune despre cele japoneze. Atât optic cât și mecanic funcționează impecabil după atâtea decenii.

      Totuși care era prețul distracției? Combinatul VEB Pentacon avea peste 6000 de angajați. Mai mult decât toți concurenții lui japonezi ce acoperau 80% din piața aparatelor foto SLR. În 1990, după ce au dispărut subvențiile de stat la de toate, combinatul a supraviețuit mai puțin de 10 luni. Fără subvenții minunatele aparate foto Praktica deveniseră atât de scumpe încât nu-i mai trebuiau nimănui. Asta era problema minunatei industrii comuniste.

  7. Pana in ’89 erau farmacii care eliberau retete numite „retete magistrale”, dupa prescriptiile medicilor de circumscriptie, de regula, dar nu numai. Si medicamentele care lipseau erau facute in acele farmacii si persoanele – farmacistele si farmacistii – erau pusi in situatia de a-si face meseria. Dupa ’89, au devenit doar comercianti de produse farmaceutice. Nu sunt in masura sa calific situatia, eu doar o reamintesc, nu cunosc raspandirea ei in alte tari, socialiste sau nu, dar cred ca in cele subdezvoltate, ar putea sa existe, alaturi de cele traditionale.

    • țin minte că prin 2008-2009 ne prepara farmacista ( în cartierul Pantelimon) un medicament pe care îl prescrisese medicul de familie pentru copil. Deci cred că în teorie încă se mai face așa. În practică probabil că avem medicamente gata preparate pentru mai multe boli decât există în realitate, în plus lobby-ul producătorilor e destul de agresiv, cu diverse recompense, iar medicamentele care nu prea se găsesc sunt de obicei medicamente cu proces de fabricație complex, care nu e accesibil farmaciilor deci în final zona în care s-ar putea prepara „poțiuni” s-a îngustat.

  8. Buna ziua,
    Abia astept materialul despre balanta de plati externe. Mereu am fost curios cum, unde si ce reuseam sa exportam. In plus, cred ca un astfel de text ar ajuta la combaterea mitului exportului din perioada comunista (in sensul crearii unei imagini de productie competitiva calitativ si a carei dezirabilitate ne aducea mari avantaje financiare). Ar fi interesant pentru mine sa inteleg, fie si macar pentru un cincinal, cat (valoric) reuseam sa importam si cat exportam, cum ne situam fata de alte state (poate Polonia, Cehia, Ungaria).
    Sunt nerabdator sa vad si cand veti publica urmatoarea carte. Cred ca faceti o treaba foarte buna si lucrarile dumneavoastra vor avea multi ani de aici inainte o valoare din ce in ce mai mare, de aducere in prim plan a adevarului istoric si de combatere a mistificarii imaginii economiei comuniste, valoarea acestora sporind pe masura ce anii vor incetosa ultimele amintiri reale si directe ale acelei perioade, si vor altera sau scoate din uz din ce in ce mai multe surse primare reprezentate de documentele originale ale acelei perioade.

    • Vă mulţumesc. După articolele despre programul nuclear, staţiunile balneoclimaterice şi situaţia medico-sanitară voi reveni la balanţa de plăţi externe. Dacă mai apare ceva între timp (Bodnăraş, cumulul de salarii şi pensii sau aurul italian) înseamnă că nu am terminat încă de lucru la programul nuclear.

  9. Nu mai avem oameni capabili, ce a fost si e mai bun, aceia pleaca… Nici doctori nici farmacisti nici chimisti. Avem doara cativa afaceristi, doctori sau economisti verosi, sarlatani care se imbogatesc din suferinta oamenilor. Maximizarea profitului, doar asta au in vedere. Au nevoie de cat mai multi pacienti, nevindecabili, cronici, care sa tot scoata banul, nu se mai poate gratis din „asigurari”. Deviza lor: daca ai vindecat pe cineva, ai pierdut un client si o suma viitoare in cont. De aste la noi se moare pe capete de diverse boli totusi vindecabile. Un sfat: incercati sa va mentineti cat mai sanatosi, sa nu ajungeti pe mana escrocilor din „sanatate”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

Un nou volum semnat de Mihai Maci. Îl puteți achiziționa de aici

Foarte rar mi-a fost dat sa citesc o carte atat de neinduratoare cu realitatea imediata, in acelasi timp atat de logica si de riguroasa in demonstratii. Da, Mihai Maci n-are solutii pentru impostura generalizata din sistemul universitar romanesc sau din cercetare; dar o vaneaza splendid si necrutator in toate cotloanele unde se ascunde si o fotografiaza impecabil, aratandu-i originile si semnificatia sociala. Da, recunoaste ca nu stie cum ar trebui recuplata cultura de invatamant, nu mai spera ca s-ar putea ingradi dezastrele produse limbii romane de utilizarea device-urilor digitale, nu poate decat consemna declinul ireversibil al culturii inalte, dar si al satului traditional si al „familiei traditionale”: dar cat de magistral si, mai ales, lipsit de complezenta sentimentala completeaza fisele sociologice ale principalelor mutatii sociale si culturale din ultimele decenii! Ce-i de facut, totusi? Atata (si e deja mult), crede el: sa privim drept in ochi dezastrul si sa-i punem interogatiile esentiale: „Inainte de-a da raspunsuri, se cuvine sa punem intrebarile”. – Andrei Cornea

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro