vineri, martie 29, 2024

Profesorii. Câteva observaţii cu privire la un studiu

Face multe valuri pe Internet un studiu realizat de patru cercetători români (trei dintre ei de la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca) la comanda Fundaţiei “Friedrich Ebert”, studiu care sondează în mentalitatea profesorilor români cu privire la valorile democratice, la soarta europeană a României, dar şi la câteva chestiuni spinoase şi delicate din punct de vedere cultural.

Cum era de aşteptat – cel puţin eu nu m-aş fi aşteptat la altceva – studiul dă la iveală un portret psiho-etic complicat al profesorilor din România, cu poziţii care sunt adesea contradictorii. De exemplu, deşi 87% din totalul profesorilor apreciază democraţia ca fiind o opţiune bună pentru România, 45% ar susţine un lider puternic care să reducă rolul Parlamentului. Cu adevărat suprinzător (sau poate nu) mi se pare faptul că opţiunile ne- sau anti-democratice (România să aibă un conducător autoritar, să aibă la conducere un regim militar, să fie guvernată religios, să iasă din UE) sunt, la absolut toate capitolele, mai răspândite la profesorii sub 35 de ani decât la ceilalţi. Profesorii prezintă, de asemenea, o încredere scăzută în instituţii, iar dintre aceste instituţii, cele mai apreciate sunt armata (79%), Biserica (62%), poliţia (59%) şi… Uniunea Europeană (59,3%). De asemenea, profesorii au, în general, o imagine  proastă despre ONG-uri, deşi sunt masiv membri de sindicat. Unul dintre cele mai delicate aspecte relevate de studiu este reprezentat de nivelurile de toleranţă socială. Procente semnificative ale profesorilor resping cel mai adesea persoanele dependente de droguri (58,7%), persoanele dependente de alcool (53,6%), persoanele de etnie romă (42,5%), homosexualii (33,7%), ba chiar şi partenerii necăsătoriţi (33,1%). Lucrul este în primul rând suprinzător daca ne gândim că majoritatea profesorilor sunt şi diriginţi şi activează efectiv, ca parteneri sau iniţiatori, în proiecte de combatere a traficului şi consumului de droguri, precum şi în proiecte de combatere a discriminării. Trebuie menţionat, totuşi, că acestea sunt categorii sociale pe care procentele menţionate dintre profesori nu şi le-ar dori ca vecini, lucru explicabil în parte prin aceea că unele categorii (consumatorii de dorguri, alcoolicii, romii) sunt asociate în imaginarul colectiv cu delincvenţa potenţială (conform lui Gibson, asocierea unui grup cu un potenţial pericol reprezintă un predictor important al respingerii acelei categorii). Această explicaţie este mai puţin credibilă în cazul homosexualilor sau persoanelor necăsătorite, unde putem suspecta mai degrabă prejudecăţi de factură religioasă şi culturală decât sensibilitatea la un pericol prezumtiv. Aş nota, totuşi, că refuzul de a locui în vecinătatea unor astfel de categorii nu implică necesarmente raportarea disciminatorie la ele în procesul educativ şi nici nu înseamnă că profesorii respectivi se vor achita deficitar de sarcina de a face o educaţie democratică şi incluzivă de calitate. Alte aspecte relevate de studiu se referă la valorizarea puternică a familiei de către profesori, care condamnă în general violenţa familială, deşi există procente semnificative (31,6%) care consideră că violenţa împotriva copiilor este uneori justificată. În ciuda unor procente semnificative de profesori cu opinii care ridică măcar semne de întrebare cu privire la nivelul general de tolaranţă şi spirit democratic în şcoala românească, un procent uriaş de profesori consideră ca fiind fundamentale valori precum toleranţa şi respectul pentru alte persoane (96,1%) sau  lucrul în echipă şi cooperarea cu semenii (96,9%), spre deosebire de supunere (agreată în proporţie de 39,1%, aflată pe utimul locul în ierarhia valorilor preferate). De asemenea, merită remarcat că unul din opt profesori se pronunţă direct în favoarea segregării şcolare pe criterii etnice, în vreme ce un profesor din cinci nu agreează explicit plasarea copiilor în clase mixte, variate din punct de vedere etnic. Studiul furnizează şi alte date interesante.

Pentru cei dispuşi să încerce să înţeleagă şi nu să se indigneze, imaginea este mai degrabă deconcertantă şi greu de înţeles. Aşa cum văd eu lucrurile, cred că studiul arată că procente semnificative dintre profesorii români au mai degrabă o înţelegere superficială şi declarativă a spiritului şi principiilor democratice şi europene, manifestă un scepticism marcat faţă de instituţiile locale, pe care nu le văd ca fiind cu adevărat eficiente şi funcţionale în spirit european, că există dificultăţi reale în trecerea de la teorie la practica efectivă a toleranţei şi a gestionării diversităţii. De altfel, secţiunea “Concluzii” a studiului amintit confirmă aceste aspecte, enumerând „proporţia îngrijorătoare a profesorilor care manifestă un ataşament scăzut faţă de prezenţa unui regim democratic în ţară” printre constatările sintetice ale studiului, alături de „nivelul scăzut de toleranţă socială.”

Pentru mine, profesor aflat de aproape 16 ani în sistemul public de educaţie, aceste aspecte nu sunt suprinzătoare. Le-am constatat şi empiric în decursul anilor în care am interacţionat (şi în calitate de formator şi metodist) cu mulţi profesori. De aceea, risc să avansez câteva ipoteze cu privire la (unele dintre) cauzele acestei stări de fapt. Merită de asemenea menţionat că, în fond, opiniile profesorilor români refectă destul de fidel opiniile majorităţii populaţiei României.[1] De fapt, ca să fim absolut riguroşi, să spunem că, în general, profesorii sunt, în medie, mai toleranţi şi mai deschişi decât restul populaţiei, chiar şi în comaraţie cu cei care au studii superioare.[2] Situaţia necesită însă o explicaţie dacă ne gândim că profesorii au fost supuşi, cel puţin în teorie, unor sesiuni de formare pentru democraţie şi educaţie incluzivă şi că ei sunt cei care trebuie să formeze generaţiile care să asigure României de mâine un loc în Europa democratică.

Aş remarca încă o dată „ataşamentul scăzut” al unui procent semnificativ al profesorilor faţă de valorile democratice. Voit sau nu, studiul atinge, cred, un aspect esenţial. Bazându-mă pe datele prezentate în studiu, aş spune că profesorii nu resping la nivel teoretic şi declarativ valorile europene. Doar că le este greu să le vadă realizabile în România şi încorporate de facto în instituţiile româneşti. Şi mă întreb cine i-ar putea condamna? Sistemul de educaţie românesc este efectiv unul foarte rigid şi inerţial, iar modalităţile de titularizare ţin profesorii – pe suplinitori cel puţin – într-o stare de dependenţă ciudată faţă de consiliile de administraţie ale şcolilor şi, acolo unde directorii au capacitatea de a le influenţa decisiv pe acestea, de directorii înşişi. Mă întreb cum ar putea dezvolta “ataşament” faţă de democraţie un cadru didactic care are de ales între verticalitate şi siguranţa postului. Mă întreb, de asemenea, cum ar putea dezvolta rutina cooperării, toleranţei şi dialogului membrii unei categorii sociale atacate agresiv, simplist şi maniheistic în ultimii ani, oameni cărora li s-a dat prea rar ocazia să se exprime sau să-şi manifeste personalitatea aşa cum trebuie în spaţiul public. De asemenea, spun cu convingere că majoritatea covârşitoare a cursurilor şi activităţilor de formare care ar fi trebuit să dezvolte o sensibilitate şi o mentalitate democratică la profesori (în special la cei tineri care, după cum am văzut, reprezintă procentul iliberal cel mai semnificativ) nu au fost decât vânări superficiale de credite transferabile, ocazii de a umple dosarele pentru gradaţii (atât pentru formatori, cât şi pentru formabili), iar atunci când s-au ţinut mai serios, au fost prea adesea simple recitări lozincarde, ideologice şi imperative ale unor comandamente pe care cei mai mulţi profesori le-au văzut drept irealizabile în România zilelor noastre. Să nu ne amăgim. Ataşamentul faţă de valorile democratice nu se poate impune cu scârba, plictiseala sau frica. Este nevoie de o transvaluare reală, de o transformare interioară profundă, deopotrivă afectivă şi intelectuală, pentru care este nevoie de cooperare reală, de contactul efectiv cu practicile democratice, accesul la marile idei ale filosofiei politice, de un mediu social stimulant şi fertil şi de o anumită dispoziţie larg instituţională. Fără toate acestea, pur şi simplu nu ne putem aştepta ca profesorii să obţină scoruri mai bune la „ataşament democratic” decât restul populaţiei.

Fără să neg un anume rasism aproape omniprezent în cancelariile româneşti – ca şi în alte medii instituţionale – un rasism mai degrabă tradiţional si difuz, care am simţit arareori că ar merge până la agresiune sau până la discriminare reală în sala de clasă, aş spune că există câţiva factori suplimentari care ar explica toleranţa socială scăzută a unor profesori. Spre deosebire de alte categorii profesionale care aud de dependenţi de droguri, alcoolici sau probleme cauzate de elevi proveniţi din medii foarte sărace (de foarte multe ori, romi) doar din presă, profesorii întâlnesc aceşti oameni zi de zi. Sunt elevii lor, sunt părinţii elevilor lor, rudele sau prietenii elevilor lor. Întrebându-ne de ce profesorii nu şi i-ar dori pe mulţi dintre ei drept vecini, am putea avea în minte şi faptul că, de cele mai multe ori, profesorii – şi psihologii şcolari – sunt singurii care le sunt în mod real aproape acestor oameni. Sunt convins că, pentru mulţi dintre cei care se grăbesc să-i înfiereze pe profesori pentru toleranţa scăzută, sunt mulţi oameni care nu au întâlnit vreodată un adolescent cu probleme legate de droguri, de alcool sau de violenţă. Nivelul scăzut de toleranţă nu este necesarmente rezultatul rasismului sau al închiderii faţă de valorile europene. Poate fi inclusiv rezultatul expunerii la o luptă îndelungată şi inegală cu rele cronice în faţa cărora profesorii sunt, de multe ori, singuri. Realmente singuri. Nenumaratele formulare completate lunar rămân fară vreo finalitate, nu se reflectă în vreo politică publică eficientă, copiii cu probleme legate de droguri nu beneficiază de vreun program serios de reabilitare sau de consiliere, copiii loviţi sau abuzaţi rămân, de foarte multe ori, loviţi sau abuzaţi ş.a.m.d. Nu este, poate, deplasat atunci ca, la un moment dat, să vrei să fugi de proximitatea celor pe care îi asociezi cu probleme enorme, copleşitoare şi aflate dincolo de puterea ta.

Pentru cei din afară, poate părea că sistemul se ocupă de toate. Zeci sau sute de mape oficiale şi portofolii ministeriale sau din inspectorate sunt pline de planuri de intervenţii, strategii instituţionale, parteneriate şi alte forme de colaborare, prognoze şi diverse alte scamatorii birocratice. Dar este o iluzie. Puţine intervenţii au loc în profunzime, puţine acţiuni cu adevărat semnificative, care să schimbe efectiv mentalităţi sau care să dea oamenilor cu probleme soluţii reale. Sistemul de educaţie şi societatea în ansamblu (totalitatea prezumtivilor parteneri sociali ai profesorilor) interacţionează distructiv, de decenii întregii, într-o spirală desccendentă care ne poartă spre dezastru. Trebuie să ne privim în faţă, cu curaj, chiar dacă nu ne va plăcea ce vedem. Dar trebuie s-o facem cu toţii. Profesori, părinţi, creatori de politici publice, oameni de afaceri, ong-işti etc Nu, profesorii nu trebuie să devină ţapi ispăşitori pentru o situaţie dezolantă la care am contribuit cu toţii. Prezumtivul retard etic şi intelectual al profesorilor români este explicaţia unilaterală, trunchiată şi simplistă care convine de minune tuturor părinţilor cărora nu prea le iese parenting-ul, tuturor oamenilor politici care n-au putut gândi un ansamblu coerent de politici publice în treizeci de ani, precum şi tuturor vânzătorilor de iluzii şi de soluţii minune de tot felul.

Nu încerc să justific nimic şi nu încerc să-i scuz pe profesori. Nu pretind că am epuizat cauzele pentru care nu avem o elită profesorală mai deschisă şi mai educată democratic: asta va  fi, eventual, treaba sociologilor. Am ţinut să fac, totuşi, câteva nuanţe. Am văzut de-a lungul timpului, printre profesori, destulă indolenţă şi superficialitate, am văzut lene intelectuală, am văzut multe prejudecăţi şi multă inerţie intelectuală, mult fatalism şi multă moralitate laxă. Dar le-am văzut şi la restul populaţiei, le-am văzut şi la cei care sar mereu primii să dea cu piatra. Şi nu văd de ce am avea o profesorime care să fie fundamental altfel decât populaţia din care provine. E momentul ca noi, profesorii, să privim adânc în noi înşine, să răspundem la ceea ce este cu adevărat profund neliniştitor în acest studiu, la ceea ce aceste cifre seci ne spun despre noi. Să începem să (re)citim cărţile fundamentale, să ne chestionăm valorile, sa ne suspectăm încremenirile în proiect, să redevenim disponibili şi atenţi la cei din jur. Să încercăm să înţelegem ce anume din mecanica anxiogenă a lumii de azi ne face sa visăm la dictaturi militare şi să ne întrebăm când şi cum am devenit atât de fatalişti. Dar e momentul, de asemenea, ca toţi ceilalţi s-o facă. Dacă ne veţi transforma în suspecţii şi inamicii de serviciu nu vom şti nici să rezolvăm problemele copiilor şi nici să răspundem larmei sinistre de dincolo de zidurile clasei decât visând dictatori sau teocraţi salvatori.

Iar atunci vom pierde cu toţii.

NOTE_____________


[1] Câteva studii recente: https://www.cotidianul.ro/361923-2/; http://cursdeguvernare.ro/studiu-pew-research-religie-cultura-democratie-cum-stau-statele-europene-la-aceste-aprecieri-si-ce-cred-romanii-despre-religia-si-cultura-lor.html; https://www.euractiv.ro/politic-intern/mai-putin-de-jumatate-din-romani-mai-cred-ca-apartenenta-romaniei-la-ue-este-un-lucru-bun-12198.

[2] http://www.romanianvalues.ro/our-company/istoric

Distribuie acest articol

70 COMENTARII

  1. Ce m-a ingrijorat pe mine a fost procentul mare ce considera invatamnatul romanesc superior altor modele, desi scorurile PISA ale elevilor nostri sunt praf.
    Daca profesorii considera ca suntem atat de buni, nu vad de ce ar fi dispusi sa imbunatateasca un sistem care da rateuri din ce in ce mai mari si care are disperata nevoie de modificari, ce nu pot avea eficienta in lipsa implicarii acestora. Cu tot respectul pentru autorul articolului, principala rezistenta vine din sistem pentru orice fel de reforma, iar incapacitatea profesorilor de a recunoaste faptul ca sitemul este prost ma face sa cred ca nu vor participa la o incercare de reformare, ba chiar ca vor pune activ bete in roate.
    Se pare ca o eventuala reforma in domeniu va trebui facuta cu biciul pe profesori

    • @Radu, asa de o mica curiozitate, putem vedea un studiu comparativ privind performantele unor alte sisteme de educatie in care profesorii de gimnaziu/ liceu sunt platiti cu o medie generoasa de 500 de coco pe durata unui sfert de secol?

      • @ M. Constantin

        Dacă aţi fi foarte bine plătit aţi face o treabă reuşită într-un domeniu pe care nu îl stăpâniţi foarte bine?

        (Mai departe atenţie la conjuncţia „şi”):
        Este de dorit ca sistemul de învăţământ să aibă profesori bine pregătiţi profesional, adică
        – bine pregătiţi teoretic
        şi
        – bine pregătiţi pedagogic.

        (Acum atenţie la conjucţia „sau”):
        Un profesor slab pregătit
        • nu ştie carte (şi oricâţi bani i s-ar da el rămâne slab pregătit, pentru că îi lipseşte un volum de cunoştinţe)
        sau
        • nu ştie cum să explice astfel încât să se facă înţeles (iar salariul nu îi creşte priceperea de a preda).

        Un învăţământ performant nu se poate face decât cu profesori foarte buni.

        • De acord cu d-voastra. Daca as avea onoarea sa fiu selectat pentru un asemenea „job” foarte bine platit, cu toate conjunctiile integrate, evident ca mi-as da toata silinta:)

          • Am ajuns, din pacate, destul de batran. Am facut ceva slujbe la viata mea, destul de diverse in privinta calificarii necesare si a banilor primiti.

            Eu spun asa: in momentul cand ajungi la „imi fac treaba prost, ca sunt platit prost” s-a cam terminat totul. Daca faci asta pe termen ceva mai lung, ai omorat complet etica muncii in tine. Toata viata o sa muncesti prost, toata viata o sa ti se para ca esti platit prea putin.

            Daca acei 500 de dolari va fac viata un chin si lucrati prost din aceasta cauza, renuntati la aceasta slujba cat mai repede si mergeti sa faceti altceva. Orice altceva. Unde sa lucrati mai bine si sa fiti platit mai mult.

            P.S. S-ar putea sa aveti totusi unele surprize neplacute incercand sa va gasiti o slujba mult mai bine platita in piata privata din Romania. Poate unii au uitat, dar vorbim totusi de o tara cu un PIB/capita de 4 ori mai mic decat al Germaniei.

            • Sunt perfect de acord cu ceea ce ati scris.

              Dupa mine, dispretul fata de locul de munca – des intailnit, din pacte, este o expresie a rasfatului.

              Si a un ei exagerat de buna pareri despre sine, de multe ori date si de cumpararea unei diplome de facultate.

              Nu coteaza ca nu te pricepi la nimic si ca nu esti in stare nici macar sa fii cooperant si sincer, macar atat. Conteaza faptul ca „nu esti apreciat la justa valoare” :-))).

              Este incredibil cateodata – persoane absolut catastrofale ca morala si cunostinte ajung profesori si, fara macar sa aiba bunul simt de a se pregati in meserie dupa ce au obtinut titularizarea (sau definitivatul), ajung sa se creada mari pedagogi si specialisti.

              Confunda diploma cu cunoasterea, treaba din ce in ce mai des intalnita in actuiala Romanie socialista.

              Dupa mine, ideea ca „daca imi dau bani mai multi, fac mai bine” este pur si simplu expresia unei puturosenii groaznice.

              Discutia asta despre salarii in invatamant dateaza de ani buni. Am observat insa ca nu duce nicaieri.

              Si, interesant, nici nu are cum sa duca undeva! Din simplul motiv ca salariile nu se pot stabili central, daca nu au o contrapondere in mediul privat.

              Ramanand la cazul educatiei, suprareglementarea sectorului conduce fara gres la imposibilitatea de alega venitul de perforfmanta profesionala.

              Devine imposibil, pentru ca este imposibil sa apreciezi administrativ daca un profesor este mai bun decat altul si sa diferentiezi si salariul. Daca imaginezi un set de criterii administrative pentru asta, criteriile vor fi rapid distorsionate si contestate. Pana cand toata lumea va fi la maxim si gata :-)))

              De ce se poate in alte tari? Simplu, pentru ca piata muncii este acolo libera. In Romania piata muncii este anchilozata si distorsionata si asta face practic inaplicabil orice sistem de salarizare bazat pe performanta in sectorul educatiei de stat.

            • @silicon_v: nimic nu e mai dureros la batranete decat sa-ti vezi viata prabusita in abisul lipsei de sens. Un om liber, intr-o tara libera va incerca sa-si puna in valoare cat potential i-a lasat Domnul in traista, in beneficiul lui si al comunitatii. Etica muncii ajuta sa treci mai usor, mai ales in cazul reusitei, peste multele ratari colaterale pe principiul ca, chiar daca nu stiu/fac multe, macar in patratica mea performez.
              Problema importanta apare insa atunci cand etica individuala intra in conflict cu deontologia profesionala. Din perspectiva finisului, individul probabil ca poate fi etichetat si arhivat cu oarecare precizie, chit ca sunt sanse mari ca acest lucru sa nu mai intereseze pe nimeni.
              O clasa intreaga insa, in cazul de fata peste 300 000 de profesori, este judecata pausal si aneantizata profesional. Apoi, data fiind puterea de diseminare a imposturii in intreg corpul social, lumea subtire se invartoseaza in a reprima „nesimtirea” cu care profesorii reclama -impotriva lipsei de performanta- o crestere a statusului financiar.
              Daca lasam la o parte ca in invatamantul public statul are toate parghiile necesare pentru formarea, recrutarea, monitorizarea activitatii, aplicarea masurilor bonificatoare/corective, etc, etc, raman in discutie doua aspecte: care este satisfactia beneficiarilor interni pe de o parte si unde se plaseaza performanta sistemului de educatie pe plan extern.
              Pana una-alta statul si-a atins pe deplin obiectivele. Are la dispozitie milioane de cetateni care se prezinta punctuali la slujba si se dovedesc incredibil de obedienti.

        • @ Cornelia Neagu
          Problema banilor e cu bataie ceva mai lunga. Bineinteles ca dai degeaba mai multi bani unor oameni nepregatiti si nemotivati. Tot nu vei avea performanta din partea lor. Insa un salariu mai mare ar face ca oamenii competenti si bine pregatiti sa ia in considerare invatamantul ca posibila cariera. Nicio persoana competenta intr-un domeniu, constienta de potentialul ei nu va alege invatamantul cand are alte domenii de realizare. Asta e nivelul jocului, atat vrem, atat putem.

        • @Cornelia

          Un profesor slab pregatit sau fara vocatie poate sa primeasca oricat/luna, ca tot nu va deveni performant. Dar daca salariile nu ar fi de 500 de „coco” lunar, ci mult mai mari, ar fi atractiv sa lucrezi in invatamant si ar fi concurenta, multi absolventi cu rezultate bune s-ar angaja in invatamant. N-am sa uit niste spuse ale unui fost ministru al invatamantului, Marga, care zicea la o emisiune televizata ca, in general, cei mai slabi dintre absolventii facultatilor se angajeaza in invatamnt, din cauza salariilor foarte mici. Vorba aia, „cat dai, atata face”…

    • @Radu, @ Cornelia Neagu_ „Dacă aţi fi foarte bine plătit aţi face o treabă reuşită într-un domeniu pe care nu îl stăpâniţi foarte bine? […]Un învăţământ performant nu se poate face decât cu profesori foarte buni.”
      „Se pare ca o eventuala reforma in domeniu va trebui facuta cu biciul pe profesori”

      Vi se pare. Reforma sistemului se poate face pornins de la o analiză care identifică problemele sistemului, iar acestea probabil nu cuprind bice pentru elevi sau profesori. Analize ale sistemelor de învățământ eficiente (Finlanda, spre exemplu), făcute publice, nu pomenesc de vreo violență sau constrângere.

      Atragerea persoanelor cu performanțe ridicate în Educație se face prin măsuri care să facă sistemul de învățământ atrăgător. Presupun că nu se gândește vreunul dintre colegii comentatori că absolvenții diferitelor facultăți ar putea fi repartizați obligatoriu în învățământ fără a putea părăsi sistemul o perioadă stabilită prin lege. Ori că o astfel de politică ar crește performanțele sistemului de educație și învățământ. De fapt, așa cum este firesc într-un spațiu în care mai există cât de cât unele libertăți individuale, cei mai performanți absolvenți se îndreaptă către locurile de muncă mai bine plătite. Din țară și din străinătate.

      Nu-i așa că ar fi bună o dictatură în patria noastră? Iar cei care crâcnesc să cunoască lungimea biciului autorităților? Suntem pe cale să o instaurăm. Am început cu manualul unic, care vedem cât de performant este în absența concurenței. Este doar începutul. Dacă nu vom avea concurență la ocuparea posturilor în învățământ (și sunt o mulțime de suplinitori în sistem) performanțele sunt din ce în ce mai proaste…la fel ca cele ale manualelor.

      • Uite aici o lista a reformei educatiei:

        1) concurenta intre scoli
        2) concurenta intre profesori
        3) flexibilitatea angajrilor, a pietei muncii in general
        4) salarii mult mai mici la stat decat la privat
        5) reducerea reglemantariii procesului de invatamant.

        ====

        Dupa parerea mea o refroma a educatiei bazata doar pe (supra)reglementarea educatiei si pe pregatirea profesorilor este imposibila.

        Chiar daca ar reusi, cu mult efort, sa creasca pana la urma calitatea absolventilor, acestia ar pleca mai toiti in alte tari,

        Controlam prea mult, excesiv de mult, educatia, din birou.

        Sa nu confundam cu reformele administrative ale educatiei din alte tari. Acelea sunt grefate pe economie de piata libera, reprezinta o reactie la fortele pietei. La noi nu e cazul de asa ceva,

    • Romanii nu cer reforma in invatamant.

      Ei cer pomeni, spagi, joburi bine platite la stat si cu munca putina, vouchere de frigidere si biciclete, pensii nesimtite, contracte nesimtite si paguboase cu statul, vacante in strainatate pe bani publici etc.

      Invatamantul va ramane la latitudinea elevului, care poate face performanta in ciuda sistemului inutil.

      Sa nu ne prefacem ca ne preocupa invatamantul, suntem lacomi, ticalosi si „smecheri”.

  2. Am preluat modelul francez de stat spunea de repetate ori A. Pleșu în sfera publică. Constituţia De Gaulle a lăsat nebulos multe în constituţia franceză. Presedintele francez e ales direct. Parlamentul francez e slab. E. Macron are un Primministru ca paravan de protecţie.

    …. „…45% ar susţine un lider puternic care să reducă rolul Parlamentului…. „….
    Unul din greii dâmboviţeni mi-a spus imediat ca 1992: românii trebuie luaţi de mână, au nevoie de o mână puternică, azi are o editură renumită…. ….

    Mentalitatea crează statul (paradoxonul Böckenförde, fost Verfassungsrichter Karlsruhe) și invers. Perioada cea mai lungă 1938-1989 e dictatura în centenarul mult lăudat. Statul naţional „unitar centralizat“ e considerat „eșuat“ când? Emigrarea 2017 a peste 200.000 cetăteni în vest (în RFG au sosit 73.000) înseamnă ceva?
    Tinerii din ţară sunt conectaţi mai mult cu generaţia lor din lumea întreagă. Bugetarii sunt reprezentativi pentru cine? Am încredere în tinerii de azi.
    Colaboraţionismul intelectualilor (multi sunt budgetari) cu puterea în epoca interbelică până azi ….. ….
    Frunţile plecate cu biografia în două epoci foarte diferite …. …..

    Paradoxonul Böckenförde:

    Von Böckenförde wurde das Problem aufgeworfen:
    „Der freiheitliche, säkularisierte Staat lebt von Voraussetzungen, die er selbst nicht garantieren kann. Das ist das große Wagnis, das er, um der Freiheit willen, eingegangen ist. Als freiheitlicher Staat kann er einerseits nur bestehen, wenn sich die Freiheit, die er seinen Bürgern gewährt, von innen her, aus der moralischen Substanz des einzelnen und der Homogenität der Gesellschaft, reguliert. Anderseits kann er diese inneren Regulierungskräfte nicht von sich aus, das heißt mit den Mitteln des Rechtszwanges und autoritativen Gebots zu garantieren suchen, ohne seine Freiheitlichkeit aufzugeben und – auf säkularisierter Ebene – in jenen Totalitätsanspruch zurückzufallen, aus dem er in den konfessionellen Bürgerkriegen herausgeführt hat.“
    – Ernst-Wolfgang Böckenförde: Staat, Gesellschaft, Freiheit. 1976, S. 60.
    Im Feudalismus regierte der König als Souverän von „Gottes Gnaden“, die Legitimität seiner Herrschaft wurde also transzendent begründet. In der Republik gibt es keine allgemein gültige Definition des Souveräns, in der Theorie ist das Volk Inhaber der Souveränität (→ Volkssouveränität). Doch je nach Verfassung delegiert das Volk mehr oder weniger große Teile der Souveränität bzw. Staatsgewalt an Staatsoberhäupter und Parlamente. In der Wahlberichterstattung finden sich beispielsweise Formulierungen wie „der Souverän hat entschieden“. Das Böckenförde-Diktum gibt einen Hinweis darauf, dass in einer Demokratie die Legitimierung der Herrschaft im Gegensatz zum Absolutismus „von unten“ geschieht. Während der absolutistische Staat seine Bürger zur Loyalität zwingen und somit die Voraussetzungen seiner Herrschaft selbst schaffen kann, ist der demokratische Staat auf die demokratische Gesinnung seiner Bürger angewiesen, die er nicht erzwingen kann.
    Das führt zu Schwierigkeiten bei der Lösung der Frage, wie eine demokratisch verfasste Gesellschaft ihren Fortbestand sichern und sich gegen Gefahr schützen kann. Böckenförde macht auf das Paradoxon aufmerksam, dass der Staat bei dem Versuch, die Demokratie mit „den Mitteln des Rechtszwanges und autoritativen Gebots“ zu verteidigen, selbst zur Diktatur wird, weil er sich damit über das „Volk als Souverän“ stellen würde.

    • Aici as nuanta faptul ca Volk pare sa fie n termen mult mai extins si mai nuantat decat echivalentul sau semantic „popor”.

      M-am gandit de multe ori daca Volksgemeinshaft este o inventie a deceniului al treilea sau daca nu cumva transcede doctrinelor politice dominante ale acelor vremi.

      Daca intr-adevar acem de-a face cu un „suflet al popoarelor” – ca prezenta obiectiva in instorie, poate ca intr-adevar apelul la Traditie (Evola) este inevitabil pentru a construi un viitor.

      Povestea asta are relevanta ei practica – dupa mine trimite cu necesitate la Regalitate, in sensul modern.

      • Națiunea,
        prefer notiunea franceză pentru cetățenie, pentru definirea „politică” a relațiilor în stat, în Republică. Vive la Republique (nu e monarhie), Vive La France e folosit de E. Macron azi.
        La fel în SUA „pursuit of hapiness” și „we the poeple” se referă la cetățeni în sens politic ca apartenență și loialitate față de Republica USA.
        E. Macron a salutat echipa de fotbal 2018: vous etes de France… sunteți din Franța.

        Ius soli,
        născut în Franța sau în SUA înseamnă apartanența la Republică ca cetățean din momentul nașterii cu drepturi și obligații depline de cetățean.

        Ius sangui,
        A fost prea mult timp legea de bază în Kaiserreich, Weimarer Republik și Bundesrepublik D. Cine e german poate obține cetățenia imediat ce ajunge pe teritoriul RFG. Era o problemă majoră pentru SED/Honecker-Ulbricht, o problemă pentru DDR care a a vut pretenția unei cetățenii DDR (asemănător va fi cu Moldova în UE, în viitor se poate face un referendum „Unire”. Fără nici un obstacol se realizează „aderarea” Moldovei la legile și statul România dacă ambele părți se pronunță pentru Unire, ambii ca membri UE).

        Volk nu e un termen precis. Pentru J.W. Goethe ( anul 1794-1832) nu a existat „Deutsche Nationalliteratur”, numai Weltliteratur. Nu a existat un stat „național german”, numai 35 stătulețe feudale și 4 orașe libere. Sistemul federal e singurul sistem „istoric german”. Exceptie sunt anii 1933- 1945 cu dictatura nazistă & Führer. Las la o parte DDR 1949-1989. Volk e mai mult un termen „romantic” (Eminescu). Naționalismul german s-a născut în războaiele Befreiungskriege cu Napoleon Bonaparte. Cotropitorul a trecut prin Brandenburger Tor Berlin și a răpit Quadriga. După Napoleon începe Unirea prin oțel și sânge & Bismarck 1871. Militarismul prusac a provocat două dezastre mondiale WW1 & WW2. Ca consecință RFG („Die Würde des Menschen ist unantastbar”/Grundgesetz, e valabil pentru rerfugiați) nu mai are azi potențial militar, refuză arme nucleare etc. Volk e acum mai mult înlocuit (în sfera politică publică) cu „sensul” conținut în termenul „Națiune” (Verfassungspatriotismus, Habermas). „Leitkultur” e atacat de stânga și Grüne. Vom vedea cum se va decide în sfera publică politică noțiunile germane. Prefer „Națiune” în sens de „cetățean” și „ius soli” & născut în RFG.

        Sunt șvab (Banater Schwabe, Heimat. Națiunea ceaușistă nu e, nu a fost „patrie”). Nu toți germanii pot fi șvabi… …..

        • Widersprüchlich. Identitatea romaneasca.

          Avem nevoie de o Ordine a statului, pentru ne simti parte a unei natiuni care are cu necesitate un viitor caruia sa ii si apartinem?

          Poate sa insemne apetenta pentru dictatura a profesorilor exact o asemenea dorinta de Ordine?

          Romanii sunt nesiguri: nationalism, identitate, natiune – toate sunt vagi si au incredibile contradictii interne. Widersprüchlich. :-).

          Nu am auzit vorbindu-se de „romanism” sau de statul-simbol. Nici dezbateri despre identitatea romaneasca ne-puerile nu prea am auzit.

          Heym cere „land” pentru a insemna „patrie” (aproximativ).

          In romana „patrie” o fi latin, dar inseamna si „mosie” si pare sa se refere mai curand la un loc anume decat la o apartenenta sau un simtamant.

          Este nevoie de dezbaterea identitatii romanesti, inainte de orice, as indrazni sa spun.

          • Declaraţia de la Alba Iulia 1918?

            Era un concept îndrăzneţ și promiţător: libertate, bunăstare, libertatea cuvântului libertatea presei, libertate pentru sindicatele ca în vest/Donaumonarchie, libertate religioasă, autonomie culturală și religioasă pentru minorităţi, folosirea limbii materne în învăţământ, în administraţia locală și justiţie, multe și bune. A urmat 1919 la Timișoara declaraţia de aderarea a șvabilor Bănăţeni la noul Stat România Mare, declaraţie de loialitate, deci un fel de Act Constitutiv. La fel la sașii din Siebenbürgen 1919.

            A venit cu totul altfel. Contrariul e de constatat la centenar cum precizaţi dvs cu regret?
            Cu constituţia din 1923 începe „hoţia“ MARE (ca la fiecare învingător). Reforma agrară înseamnă hţtie, se expropriază „pamântul săsesc comunitar bisericesc“, o rană nevindecată până azi. Distrugerea școlilor (private) confesionale săsești luterane prin supunerea sub dictatura statului (a birocraţiei dâmboviţene, fără nici o legătură cu Reformation Martin Luther, începe „balcanizarea“ administrativă) e pasul decisiv. Un sistem de învăţământ general pentru toţi copii sașilor (de 400 de ani), unul dintre cele mai bune ale timpului, e „balcanizat“. La fel în Banat cu școlile (private) confesionale romano- catolice. „Banatia“/ Timișoara a fost un succes (după maghiarizarea 1869-1908-1918 șvabilor, minorităţilor). Scolarizarea dascălilor germani și învăţărea noi limbi administrative a reușit să sprijine loialitatea faţă de noul stat românesc.
            Nu mai trebuie amintit de Naţiunea ceaușistă, de „epurarea etnică“ în naţionalcomunismul autohton (vânzarea cetăţenilor minoritari evrei, sași, șvabi pentru dolari)?
            Eliberarea 1989 a dezlănţuit spiritul civic, a creat posibilitatea de reconstrucţie a societăţii civice, de recâstigarea încrederii. O șansă ratată 1989 ca 1918 Alba Iulia, cum scrieti dvs? 1989- 2007- 2018 trebuia recâștigată încrederea între locuitorii ţării, încrederea în statul de drept, încrederea în instituţile statului, încrederea în serviciile publice (învăţământ, sănătate, etc). Cred ca învăţământul e cheia succesului în România Europeană. Fără învăţământ de performanţă, responsabilitate și pasiune nu văd cum se poate elimina „dacalajul istoric“ mult deplâns, în timp cât mai scurt. Dvs cereţi un învăţământ românesc modern (în parte privat) și performant. Să sperăm ca va fi așa.

            Prefer predarea știinţelor naturii (fizica, chimia, biologia, matematica) la liceu (Singapur, Hongkong, India, etc) în engleză, mai târziu din clasa a 5. Numai un învăţământ conectat JUST IN TIME și UP TO DATE cu patrimoniul universal reduce „decalajul istoric“, satisface în parte așteptările, cerinţele dvs?

            • „Sîntem români prin simplul fapt că sîntem vii. ” – Eliade.

              Ureche, Crainic, Noica – toti vorbesc despre un romanism la a carui esenta nu reusesc sa ajunga,

              Educatia se inradacineaza in spiritul unui popor, ea nu poate fi doar eficienta. Trebuie sa fie si nationala pur si simplu pentru a exista. Nu vad insa o contradictie cu termenii liberali (Cristian Preda).

              De aceea spun ca e nevoie de o intelegere a romansimului, inainte de a creiona o noua educatie nationala. Reforma educatiei este politica, in continutul sau, si despre asa ceva am scris adesea. Nu m-am referit insa si la necesitatea grefarii reformei educatiei pe un spirit national. Ar fi probabil prea ambitios din partea mea. :-). Educatia exprima sufletul unei natiuni in aceeasi masura in care exprima dorinta sa pentru un viitor imbelsugat.

              Verfassungspatriotismus. Dar si statul italian.

  3. Motto: „aceasta publicatie a fost tiparita pe hartie provenita din industria forestiera durabila (ecologica)

    Studiul in cauza este opera a patru cadre didactice universitare specializate in sociologie si psihologie. El cuprinde in jur de 150 de pagini, din care 100 reprezinta anexe, si in buna traditie a scolii clujene are morga de a privi exhaustiv si de a caracteriza poporul roman prin sondaje „reprezentative” obtinute cu cele mai inovatoare metode si frumos prelucrate in tabele, tabelase, nomograme, histograme si alte dracii statistice.
    Intrebarile si raspunsurile unor oameni, despre care se presupune ca stiu ce vorbesc, au in vedere preponderent reactia bunului simt in fata amplei miscari progresiste de factura democratica. Profesorii sondati, parte a unui popor sondat des si adanc, pana la sterilizare, dau de cele mai multe ori raspunsuri banale, in ton cu raspunsurile probabile ale omologilor din UE sau de aiurea.
    Sigur ca daca se pune eticheta de democratie atat pe un borcan de zeama de corcoduse, cat si pe unul de magiun sau altul cu dulceata lumea cam stramba din nas: nu e cumva o frauda intelectuala manevra asta de etichetare? Concluziile recomandari au totusi meritul ca propun, iarasi banal, ca solutia progresista are nevoie de o finantare consistenta si, in pandant, de instruiri si reinstruiri pe tot parcursul educational. Pentru formatori si formabili cum spune autorul.
    Toata sofisticaria unor astfel de studii sociale vizeaza intr-un final costurile trecerii de la eficacitate la eficienta. Din acest punct de vedere parcursul educatiei din ultimii 30 de ani poate fi numit cu siguranta surprinzator. Chiar daca nu am ajuns la borcanul cu dulceata, in raport cu ce s-a investit in educatie -la noi comparativ cu democratiile consolidate- s-a reusit mentinerea in viata a scolii publice, ca principiu de ordonare sociala.
    Si daca luam in calcul ca, din cand in cand si in punctele esentiale, viata referendumului bate copios viata sondajelor, poate ca ar fi cazul sa o lasam mai usor cu vaicareala academica despre retrogradul popor roman. Oricat de interesant sado-masochismul cultural e o figura marginala.

    • Salut articolul si il consider valoros, si, desi pot spune ca am trait niste traume in tineretea mea de scolar, care se simt mai mult acum, dupa decenii, tind sa apreciez moderatia articolului, mai ales ca nu tinde sa bage sub pres eternele probleme ale invatamantului nostru. Si eu sunt de acord ca profesorii sunt oglinda societatii, nu aveau poate cum sa fie mai buni, iar despre cei tineri, ca sa zicem, tot mai multi sunt absolventi institutii de invatamant modeste, particulare, greu de crezut ca un absolvent al unui centru universitar de renume se mai intoarce la tara, fara apa curenta si altele. Eu zic sa ne bucuram si cu cei pe care ii avem. La tara cel putin, e jale.

      Reforma, daca va veni, trebuie sa schimbe si corpul profesoral. Insa ma tem ca la nivel global, invatamantul are probleme mai profunde decat micile noastre frustrari. Chiar si in tari cu renume in invatamant, schimbarile care vin peste noi pun sub semnul intrebarii scopul actului didactic. In tari ca Finlanda, mult data ca exemplu de invatamant performant, se vorbeste de faptul ca am ajuns la rascruce. Tinand cont ca peste 20..30 de ani, jumatate din meseriile de azi vor disparea si ca nu prea putem fi siguri de ce ne rezerva viitorul, e tot mai greu sa faci o reforma fara sa stii unde vrei sa ajungi.

      De aceea as considera ca dincolo de problemele prozaice, romanesti, gen profesori nebuni, analfabeti, manuale cu probleme si multe altele, invatamantul sufera de 2 probleme majore: lipsa de viziune si lipsa de consens. A 2-a oarecum derivata din prima.

      Vrem sa modernizam invatamantul, trebuie intai sa definim punctul in care trebuie sa ajungem cu el. Si sa fim cu totii de acord. Mai exact unde trebuie sa ducem absolventii. Neavand nici cea mai mica idee despre viitor, fiecare are ideea lui. Deci nu e consens, nici asupra programei, numarului de materii, samd. La noi, nu e consens nici daca copiii trebuie batuti sau nu, dar asta tine de inapoierea noastra ca popor.

      Si poate ca nici nu trebuie sa fie consens. Invatamantul poate fi un pariu. Fiecare copil si parinte pariaza pe ceva. Pe matematica, muzica, stiinte, literatura. Fiecare se descurca cum poate, acesta e „name of the game” la noi.

      • Va multumesc. Aveti multa dreptate. Este un „tipping point” global, ne intoarcem la intrebarile fundamentale.

      • Ultima Dvs. fraza mi-a placut.

        Da, educatia este raspunderea parintilor! Nicidecum a statului. Statul are doar raspunderea de a asigura conditiile necesare pentru ca fiecare parinte sa aleaga parcursul scolar pe care il crede potrivit, evident impreuna cu copilul/tanarul respectiv, in functie de varsta.

        Exact aceasta asigurare a diversitratii si alegerii nu o face statul roman de astazi.

        La fel ca in comunism, cineva sta la un birou intr-un minister si decide ce e bine pentru copiii, ce trebuie sa invete, cand si cum.

        In subsidiar, acelasi functionar cu manecute decide ca profesorii trebuie sa indeplineasca x si y si z conditii, ca directorii de scoala nu trebuie sa aiba nici un rol in angajarea profesorilor respectivi.

        Si, colac peste pupaza, acelasi funcitonar cu manecute face tot ce poate pentru a lipsi toate unitatile scolare de control social, inlocuindu-l cu ubn pseudocontrol administyrativ, cu inspectorate, ARARIS si ARACIP.

        Tot el decide ca educatia trebuie sa aiba loc numai si numai in scoala, nu in afara ei si ca toate meteriile trebuie sa le decida el. Toate. Daca avem invatamant privat, acela trebuie sa fie copia leita a celui de stat, zice onorabilul functionar.

        Peste toate se asterne interminabila discutie despre un milion de probleme pucntuale pe care, evident, toata lumea le-ar vrea rezolvate prin dispozitiile aceluiasi functionar cu mancute, prin articole de lege, HG si Ordine de ministru.

        Acest etatism bolnav cuprinde evident si corpul profesoral, nu are cum sa fie altfel. Si cadrele didactice, cele mai multe, tot pe functionarul cu manecute il vor la comenzi, acela trebui sa fie un fel de mini-Solomon care sa fie capabil sa faca pe plac absolut tuturor fara sa supere pe absolut nimeni.

        ===
        Eu spun altceva: hai sa ii schimbam misiunea Functionarului Solomon cu manecutele lui cu tot!
        Sa il punem sa asigure diversitatea scolilor, liberatatea olrganizarii, sa garanteze posibilitatea alegerii scolii si autonomia reala a acestora.

        Si sa ii punem la biroul de alaturi un alt functionar cu manecute care sa reduca toate cheltujielile inutile ale statului: functionari caratori de hartiiu de la un etaj la altul, profesori supranumerari, subventii bizare, salarii nesimtite, pseudocercetare stiintifica platita aiurea.

        Societatea cere Ordine (am scris special cu „O” mare) . Daca nu lasam piata sa edifice aceasta Ordine, ea va fi cu siguranta realizata de etatism, cu tot cortegiul de probleme si riscuri pe care il stim.

        • Dedalus, mecanismele de piata in invatamant nu vor functiona atat timp cat piata fortei de munca este distorsionata. Atat timp cat angajarile sunt in mare masura dictate de mecanisme tribale si de decolteu/lungimea picioarelor, un invatamant chiar ‘liberalizat’ nu va avea reperele de cerere si oferta dupa care sa se structureze. Teoria e buna, practica ne omoara.

          • Pai asta am spus si eu, dar nu pot sa reiau la fiecare postare, ca si asa sunt prea lungi: piata muincii in totalitate trebuie liberalizata.

  4. Conditii rudimentare in scolile din tara, programe facute pe genunchi, limitarea manualelor, eliminarea supravegherii serioase la bacalaureat, materii inutile obligatorii, materii utile absente etc. Va aduceti aminte cind au protestat profesorii ultima data? Exact, nici eu…

    • Educatia romaneasca sa murit din cauza suprareglementarii, a lipsei de concurenta intre scoli si intre profesori si din cauza lipsei de cerere reala de competente.

      Ne uitam degeaba spre manuale, programe etc. Aceste catastrofe punctuale sunt rezultatul a ceea ce am spus mai sus si nu cauze ale mortii educatiei. Vesnia ei pomenire.

  5. De cand „România să iasă din UE” este o opţiune ne- sau anti-democratica ?
    „De asemenea, profesorii au, în general, o imagine proastă despre ONG-uri”, Foarte bine,e cumva de condamnat ?
    „Unele categorii (consumatorii de droguri, alcoolicii, romii) sunt asociate în imaginarul colectiv cu delincvenţa potenţială” Ei nu zau, „asociate” ? Nu cumva sunt chiar in plutonul fruntas ?
    Pe ce lume traiti ? Sau nu aveti proprietatea termenilor ?
    Ati uitat sa informati cititorii (manipulare prin omisiune) care, mai mult ca sigur nu o stiu, ca „Friedrich Ebert Stiftung” e o fundatie socialista care promoveaza catehismul politic corect al globalismului, cum o face pe un ton provincial-conformist si acest articol.

    • @Arpad:

      1) Ia de-aici, pentru tine, proprietatea termenilor: binele si raul sunt valori morale! Deci foloseste-le doar in contexte morale. Ca sa vorbesti calificat, cum cu ardoare iti doresti. :)

      2) Evident ca e de condamnat, apucatura fiind in contradictie cu alte declaratii ale celor din studiu. Iar din contradictie deriva orice (aberatie)!

    • Asa e! Ar trebui interzise toate ONGurile astea progresiste. Sau macar ca in Ungaria sa spuna elementele astea dusmanoase de unde au banii. Si sa ramina doar miscari transparente ca CPF, care promiveaza inaltatoare idealuri cinservatoare :)

  6. Eu as sublinia drama tacuta a profesorilor competenti.

    Suferinta lor e reala si cumplita. Va imaginati cum e sa stii ca faci lucrurile asa cum trebuie si toata lumea te ia in ras, sa te critice si sa te arunce de colo -colo? Stiti cum e cand nu ai dormit nopti de-a randul facand prezentari de lectie, planuri de lectie si citind cum sa faci sa ai grija de clasa si de fiecare elev, cu problemele lui si apoi sa te critice parintii si sa iti faca inspectorul cu degetul ca nu ai avut in folderul 2, dosarul 44 cu fila 16?

    Acesti oameni nevazuti, care se ascund ca sa planga la modul real, care se zvarcolesc noaptea in somn, acestia ne tin pe toti in spate.

    Cei mai multi nu mai ies in public, nu-si mai spun parerea – de ce ar face-o? Si sunt atat de putini. Nu vreau sa fiu patetic (cu toate ca probabil nu am cum sa evita asa ceva), dar daca se intampla sa citeasca vreunul din acesti oameni tacuti ceea ce au am scris aici, as fi bucuros sa stie ca nu i-a uitat toata lumea. Sola Deo Gratia.

    • @Dedalus: mult bun simt si compasiune in comentariul d-voastra.
      Inutil sa mai spunem ca profesorii nostri, asa cum ii avem, sunt printre cei mai mari consumatori de anxiolitice si sedative. E singurul „morcov” pe care sistemul il ofera cu generozitate.

    • Vă mulțumește, cu smerenie, unul dintre cei care se regăsește în rândurile (și gândurile) dumneavoastră! Nu știu ce fac ceilalți – puțini – asemenea mie, dar eu voi continua să fac, cât pot eu de bine, ce am făcut în ultimii peste 20 de ani: EDUCAȚIE = din punctul meu de vedere, pe lângă transmiterea de cunoștințe științifice, profesionale, formarea de caractere, de oameni cu gândire critică, obiectivi, onești, cu spirit civic, coloană vertebrală, care știu să-și susțină, argumentat, ideile și să respecte atât opinia unui om cu care sunt în dezacord, cât și – mai ales – și pe cel care o emite și susține!

    • Va multumesc pentru comentariul patrunzator si empatic, asa cum sunt toate comentariile pe care le faceti. Da, si eu cred ca profesorii buni traiesc momente grele si penible in sistem uneori. Dar exista si o veste buna. Sistemul este in general fie prea indolent, fie, dimpotriva, prea eficient, ca sa-i deranjeze prea tare. De regula, esti lasat in pace cu clasele tale si, fara a fi neaparat recunoscut oficial sau dat ca exemplu de buna practica, arareori esti impiedicat sa-ti desfasori actul pedagogic asa cum crezi de cuviinta. Zilele fripte vin cel mai adesea de la directori (nu de la inspectori), care chiar au mijloacele sa-ti faca viata grea. Si uneori o fac din pura antipatie. Dar exista si directori faini care apreciaza profesorii de felul asta si ii protejeaza. Realitatea e, si in acest caz, complexa.

  7. Autorul ne aduce aminte ca problemele invatamantului sunt aceleasi cu cele ale intregii societati. Dupa ’89, noile sau vechile institutii reformate in spiritul democratiei, statului de drept si eficientei pentru adaptarea la economia de piata nu au facut altceva decat sa adopte formele occidentale, lipsite insa si de fond. Cel mai bun exemplu, vizibil si de la firul ierbii dar si din avion este Agentia pentru Protectia Mediului. Romania e plina ochi de gunoaie, nu s-a facut nimic pentru colectarea selectiva a gunoiului menajer, pentru reciclare, etc., dar Agentia prospera impreuna cu personalul ei. Toate, absolut toate institutiile statului roman sufera de acelasi lucru, sunt numai forme fara fond.

  8. Si acum la subiect :-).

    Intrebarile directe obtin raspunsuri conventionale, nu reale.

    Daca va intreaba cineva intr-un chestionar daca sunteti tolerant, ce raspundeti?

    Exact. Raspundeti ce trebuie sa raspundeti, nu ce ganditi.

    Dupa mine articolul genereza intrebari dincolo de simpla (!) interpretare statistica. Cat de sinceri suntem cu noi insine? Hmm…

    Imi place mult ideea articolului, mi se pare incitanta.

    ====

    Rasism. Dincolo de un cunoscut dicton de rasuplansu („daca vrei sa reusesti in viata trebuie sa fii schio, negru si femeie”), rasismul e ciudat, daca de gandesti putin.

    Daca intrebi pe cineva cu idei rasiste de ce la are, intr-adevar raspunsul contine categorisiri negative referitoare la grupul respectiv.

    Rasismul insa, atonci cand a aparut, se baza mai curand pe un fel de pseudogenetica i-am spune astazi, o culegere bizara de fapte stiintifice, speculatii si pareri personale. Dar nu se referea de fapt la un grup social, ci la o .. rasa! (evident, nu?).

    Analiza profesorilor din asemenea puncte de vedere are meritele ei, desi intr-adevar asocierea studiului cu o fundatie de stanga cunoscuta imi ridica si mie semne de intrebare.

    Sunt insa profesorii un grup social, pentru a-l putea analiza asa? Nu am pretentia de a raspunde la aceasta intrebare ci doar mandria desarta de a o pune :-).

  9. Invatamintul de stat a luat-o la vale si in USA. Fred Reed, in articolul doar pe jumatate glumet „Fred to Take Wheel of Ship of State: Will Implement Thoughtful and Reasonable Measures”, are urmatoarele idei pentru eliminarea rapida a problemelor din sistemul american de educatie, pe care eu le gasesc foarte potrivite si pentru Romania:

    1. As an educational reform, I will have the Department of Education filled with linoleum cement, the occupants being left inside. This will raise the national IQ by at least three points. I will pass an amendment to the fragments of the Constitution saying, “No federal entity or person shall say, think, suggest, or do anything whatever regarding schooling on pain of garroting.” Part of the savings from lowering the military budget will go to purchasing garrotes. The duration, content, and nature of the schools shall be left to localities without exception.

    2. In higher education, I will prescribe horse whipping for anyone saying microaggression, white privilege, whiteness, patriarchy, safe space, people of color, racism, any kind of phobia, or “Resist” in a squalling voice with an exclamation point. No curriculum containing the word “Studies” will be permitted.

    3. Anyone prescribing Ritalin for children under twenty-one will be thrown from a helicopter.

  10. „…merită remarcat că unul din opt profesori se pronunţă direct în favoarea segregării şcolare pe criterii etnice, în vreme ce un profesor din cinci nu agreează explicit plasarea copiilor în clase mixte, variate din punct de vedere etnic. Studiul furnizează şi alte date interesante.”

    Nu mi se par a fi chiar atât de interesante…Am fost tentat să scriu că nu sunt deloc interesante.
    Cred că „studiul” este menit a stârni controverse. Interpretarea rezultatelor, cu siguranță asta urmărește. Despre problemele guvernamentale se discută mai puțin, iar despre protestul împotriva adoptării OUG legată de legile justiției aproape nu se vorbește. „Tolcșouri” și articole nesfârșite despre cât de proști sunt profesorii români, atunci când nu sunt ticăloși de-a dreptul.

    Dorința de a învăța în clase separate (NU mixte) a fost în repetate rânduri exprimată public, extrem de vehement de către membrii minorităților etnice (părinți, copii, profesori, politicieni șamd). Motivul cu care a fost argumentată dorita segregare etnică de către minoritarii etnici a fost voința acestora de prezervare a limbii, obiceiurilor și culturii materne.

    La fel de aiuristic au fost interpretate datele „studiului” și în alte privințe, precum nevoia de respectare a legilor și normelor sociale, care au fost considerate opțiuni pentru autoritarism șamd. După opinia mea, chiar nu merită efortul unor dezbateri serioase.

    • Concurenta intre scoli ar rezolva treaba asta.

      Decizia de a fi in clase mixte sau segregate trebuie sa apartina parintilor, nicidecum statului. Statul nu face copii si nici nu ii creste.

      O scoala ar folosi clase segregate – OK pentru parintii care vor asa ceva. O alta ar merge pe clase mixte – OK pentru parintii care vor asa ceva.

      Din moment ce raspunderea pentru cresterea copilului este individuala, apartine familiei, si nu statului, este evident ca si decizia mixt sau segregat trebuie sa apartina tot parintilor, in mod individual.

      De ce trebuie sa fie toate scolile la fel? Mie mi se pare asta echivalentul uniformei nord-coreene. De ce trebuie ca Ion sa decida unde sa isi dea Gheorghe copilul la scoala?

      Am auzit de nenumarate ori lozinca „invatare centrata pe elev” si lozinca „optionalelor” (in realitate ore suplimentare de mate sau romana , ca „se da la examen”, ca „asa vor parintii”).

      ARACIS si ARACIP (un fel de Pic si Poc pe banii din impozitele mele) produc cu vonicie mormane de dosare de asigurarea a „calitatii”, in realitate jalnice justificar ale salariolor si indemnizatiilor celor care le ofgera si in acealasi timp un ucigator instrument de nivelar a calitatii la cel mai de jos nivel posibil.

      Stim bine ca nu guvernul „asigura calitatea” educatiei, ci sectorul de afaceri, care o recunoaste sau nu. Acum oricine se sterge la frunte cu diplomele de bac si de facultate. Asta, dupa ce statul a avut grija de noi si de copiii nostri.

      ARACIP si ARACIS trebuie dfesfiintate, legea educatiei redusa si intreaga educatie trebuie bazata pe concurenta. liberate de programa si de angajare .

  11. M-am uitat la articol si comentarii dn respect pentru comentatori si pentru indiscutabila buna credinta a autorului. In rest, cold day in hell pana sa iau in serios oficina FES. Ii stiu, i-am vazut in alte ‘democratii tinere’.

  12. Sistemul public de invatamint e praf . La fel ca cel de sanatate , de pensii , de incalzire centrala si ce mai doriti dumneavoastra . Pentru ca majoritatea celor care il alcatuiesc sint imorali ( unii chiar amorali ) si submediocri . In aceste sisteme criteriul de competenta nu funcioneaza iar salariile sint stabilite politic ( luam de la mediu privat si dam la bugetarii care voteaza pe cei care ,, da ,, ). In plus , mai exista si pensionarii ; la fel ca bugetarii si acestia voteaza pe cei care ,,da,, . Si uite asa o minoritate imbecila sabileste cine sa guverneze ; pentru ca legiuitorul a scazut pragul electoral fix la nivelul votantilor aserviti . Se va sfirsi si asta ……

    • Eu unul nu cunosc sisteme publice eficiente.

      desigur, intr-o anumita masura, proprietatea publica asupra unor parti ale educatiei (cum ar fi invatamantul primar) sau cele de sanatate (asistenta medicala de urgenta) se impun de la sine.

      Dar in restul, cuvantul cheie este concurenta.

      Numai ca nu putem avea o piata „partial libera” (nu poti fi „putin gravida”) – ori e libera, ori nu e.

      In cazul Romaiei nu e, pentru ca piata muncii este puternic influentata si reglementata de stat iar concurenta este adesea mimata – cum alegeti de exemplu o casa de asigurari de sanatate, dupa ce informatii si criterii?).

      Competenta si erficienta nu se programeaza din birourile ministerelor, ele sunt impulsionate, evaluate si decise de piata.

      Este o mare si periculoasa iluzie sa crezi ca la originea dezastrului din educatie sta o politica gresita a educatiei sau o coruptie sau o influenta exagerata a politicului.

      Toate acestea sunt consecinte, si nu cauze ale dezastrului:
      – politica educatiei este gresita pentru ca e supra-reglementata iar statul are pretntia sa controleze tot, ceea ce a blocat piata sa actioneze
      – coruptia apare pentru ca exista posibilitatea controlui posturilor, a posturilor de conducere, a contractelor samd, control care exclude reglementarea de piata
      – politica se implica prea mult – pentru ca – da, pentru ca poate! (:-)) – intr-un sistem concurential, politica nu s-ar mai putea impune.

      ===

      Desigur, un sistem al educatiei bazat pe piata nu ar fi perfect. Sa crezi ca e eficient numai daca e perfect este o tara a comunismului, care impingea teoretic spre perfectionism darprecum si o teama fata de posibile efecte negative ale acestei tranzitii.

      Un sistem al educatiei bazat pe piata, asa cum l-am descris, nu ar fi perfect nici pe departe. Nu ar fi prea bun de la inceput, ar avea destule tare.

      Dar:

      a) asa cum e acum sistemul educatiei, bazat pe etatism este clar, evident si indiscutabil nu doar catastrofal, ci si imposibil de corectat

      b) un sistem al educatiei bazat pe piata are posibilitatea de a evolua spre bine, pe cand acesta de acum, socialist si etatist – poate doar sa „evolueze” din rau in mai rau.

      ====

      Inteleg visele tuturor. dorintele parintilor si elevilor de a fi mai bine. Dar cred ca a sosit timpul sa intelegem ca educatia noastra a ramas la fel ca in comunism (s-au scos doar referirile politice, in rest e fix la fel in realitate).

      Orice incercare de a carpi intr-un loc va conduce la reactii de reglare in interiorul sistemului, asa ca nu se va schimba nimic. Se vede foarte clar din toate incercarile de reforma a educatiei de pana acum – toate, fara exceptie – esuate. Pentru ca toate au dorit sa cladeasca un sistem comunist al educatiei care sa functioneze in capitalism. Nu se poate asa ceva, este imposibil.

      S-au acumulat atatea tare ale educatiei, incat va dura foarte mult sa il punem pe picioare. Dar cu cat trece mai mult timp in aceasta iluzie a educatiei de stat, cu atat va fi mai greu. Pana cand va deveni practic imposibil. Si ziua aceea nu-i departe – mai sunt maxim 3-4 ani (timpul in care balaurul care a mancat educatia dinspre cap spre coada va ajunge la coada. Acum clasele 5-6 sunt oarecum in ordine, I-IV sunt OK, dar in cativa ani vor fi si ele distruse).

      Vreau sa precizez ca sistemul de educatie al unei tari nu se poate baza pe eroism. Sunt cadre didactice minunate, dar educatia nu se face cu exceptii si nici doar cu efort eroic personal. Educatia trebuie bine organizata.

      Imaginati-va cum fi sa trimiteti la lupta o armata formata din 1000 de eroi, fiecare insa actionand in legea lui, fara nici o tactica, fara nici o strategie. Chiar si 100 de soldati analfabeti condusi de un caporal beat ar face praf acea armata in cateva minute.

      • Dedalus, sunteti umpic cam dogmatic cu bataie spre taliban, no offence. Sunt sisteme in care educatia e platita de stat, ca egalizator de sanse. Altfel, copii de saraci (comparativ vorbind) nu vor avea nici o sansa. Din perspectiva ultra-liberala, stiff shit pentru ei. Din orice alta perspectiva, nu e okay, penca poti sa negi accesul la educatie a unui potential Einstein, Rahmaninov, etc, penca arunci la gunoi minima coeziune sociala care a dus la banieurile francilor, ceea ce te va costa mai mult down the road, in termeni de politie, sanatate publica etc. Copilul meu a fost cooptat intr-un program pentru ‘gifted and talented’. A avut colegi saraci. Dar statul a scos portmoneul, fiindca acei copii erau gifted and talented, ei vor fi cei care maine vor aduce performanta in economie, stiinta, arta si. – de ce nu. – politica. Au cateva licee – unde e si-al meu deci stiu despre ce vorbesc – de pustani mai performanti, pe care ii cresc la san, ii expun la diverse chestii de la robotica pana la pictura, ca sa vada care manifesta talent si interes. Unde detecteaza interes, mai arunca o galeata de bani.Universitatile stau la usa precum corbii, sa-i vaneze pe-astia. Totul finantat de STAT. Cu creier.

        • Implicare in cazuri individuale – ok. Dar nu ca prim obiectiv al politicii de stat.

          Si nici doar scoli de stat toate la fel,

          Problema majora in Romania este abordarea „calduta” – nu a dus la nimic si nici nu va duce.

        • In prezent, o proportie insemnata a absolventilor de 12 clase nu stiu cu nimic mai mult decat stiau cand au terminat clasa a IV-a. Este aceasta o alocare judicioasa a resurselor statului? Producem analfabeti cu diploma, care credeti ca este cauza?

          Eu am descris cauzele si am propus solutia (postari anterioare si cea de mai sus, in sinteza).

          ====

          Oricum, asa cum am mai spus (nu pot sa reiau intreaga conceptie la fiecare postare, este totusi o platforma on line), invatamantul primar dupa mine ar trebui pastrat in totalitate finantat de stat, chiar ar trebui exclus sectorul privat din invatamantul primar.

          Ratiunea acestei excluderi este atat nevoia de educatie priamra universala cat si imposibilitatea controlului procesului educativ in ciclul primar prin mijloace de piata, deoarece „Clientul” este un copil.

          In cazul educatiei primare, sistemul universitar ar trebui sa includa specializarea avansata pentru invatatori, cu un pachet salarial avansat si un sistem de ridicare a prestigiului bazat pe alegerea si promovarea acelor persoane cu participarea la specailizare in alte state, stagii de practica extinse in eductie si altele de acest fel.

          ===

          De dragul de a nu pierde cativa elevi pe parcurs, am instituit un sistem in care ii pierdem pe majoritatea.

          Nu stiu de ce o asemenea conceptie socialista in care pierd aproape toti ar fi mai buna decat una neoloberala in care pierd de fapt cei care s-ar pierde si in abordarea socialista prezenta.

          ====

          Gifted and tallented – OK, dar asta este rezolvabil prin merit propriu, mult mai usor intr-un sistem competitiv intre scoli si intre profesori. Acum in Romania este de fapt imposibil. E mai bine asa? Credeti ca s-ar putea imagina o procedura care sa sprijine si sa evidentieze elevii talentati in actualul sistem? Eu spun ca nu. tot ce s-a incercat nu a mers, tocmai din motivele pe care le-am tot scris – sistemul socialist din invatamant se apara.

          Fara concurenta, el va supravietui orice ai face si este absolut imposibil sa promovezi elvi buni si saraci mentinand lipsa de concurenta dintre scoli.

          Va dau exemplu „Claselor de engleza” – clase „speciale” in V-VIII care au scopul declarat de a selecta clase „ami bune”. Rezultatul? Imposibilitatea transferurilor intre scoli, blocare interna a mobilitatii, crierii noi si bizare in evaluarea copiiilor.

          ====

          Sa nu confundam „privat” cu „costuri”.

          Exista extraordinar de multe posibilitati de a ajuta copiii buni dar saraci intr-un sistem in care costurile sunt „la vedere”. Nu spun ca exista o singura solutie minune – cum ar fi cea a burselor de stat. Spun ca exista o diversitate de solutii ce trebuie sa co-existe pentru a fi eficiente. Fiecare in parte nu ar fi, dar impreuna da!

          Ganditi-va de exemplu la sistemul de recrutare de pe bancile liceeelor sau ale facultatilor. Sau la bursele fundatiilor. Sau la bursele religioase. Sau la bursele unitatilor private. Fiecare in parte nu e suficient, toate impreuna – Da!

          Nu spune nimeni ca statul nu ar putea da burse. Dar acelea sunt burse, nu subventii, nu s-ar da „pentru saracie” ci pentru merit de fapt. Ele ar putea functiona daca si numai daca ar fi o legatura intre educatie si venitul ulterior.

          Am scris si despre imposibilitatea oriarei reforme in educatie fara a de-rigidiza piata muncii si fara a aduce statul inapoi la rolul sau minimal.

          Lucrurile acestea se leaga intre ele. Daca te uiti doar la unul, evident ca nu ti se pare fezabil. Daca ramai in abordarea „sa dam bani copiiilor saraci sa aiba o sansa in viata” te prtabusesti rapid in chisnovate proceduri administrative care nu fac decat sa incurajeze lipsa de efort.

          O politica neoliberala dura este mult mai favorabila exact copiilor saraci, pentru ca daca esti ditnr-o familie avuta, nu prea te mai intereseaza sistemul oficial, ai alte posibilitati de a invata si de a te realiza. Iar a da bani copiilor saraci fara sa te inetereseze daca treaba asta chir le foloseste, sau si mai grav, stiind ca nu le foloseste, nu este dovada de „caritate” – fie ea si socialista- ci de sadism si egoism.

          • Mda, cred ca pornim de la premise greu de comparat, recte sistemul de invatamant din Ro si cel pe care il vad eu aici. Chiar si asa – un amanunt, poate nu e lipsit de semnificatie – scolile au dreptul sa opreze pentru independenta, adica banii vin tot de la stat, scoala se mentine in liniile generale ale curiculei nationale (practic, cateva materii de baza – engleza, mate etc) dar in afara de asta isi administreaza banii cum stie, isi structureaza regimul de predare cum vrea etc. Din ce in ce mai multe, inclusiv cea de care vorbeam mai sus, functioneaza in felul asta. Iaca si concurenta, mai ales ca aici calitatea scolilor dintr-un carier poate sa creasca pretul relativ al caselor cu pana la 20%.

  13. Haideți să vedem exact care este treabă cu profesorii: ești absolvent, tocmai ai terminat facultatea.
    1. Mergi la Inspectoratul Scolar sa vezi ce posturi sunt deschise concursului. Ups, înscrierile se făceau în luna mai, tu abia ai dat licență în iulie. Pe 2x iulie e concursul. Nu ai cum sa te înscrii, o lași balta.
    2. Insiști. Ți se spune că vor fi scoase posturi de suplinitori in septembrie, când se vor termina repartițiile și vor vedea ce mai rămâne. Ok, iei adeverință de la Facultate (diploma ți se dă peste 2-3 luni) și aștepți iulie și august să vezi ce este cu Inspectoratul. Mai treci o dată prin august, totul închis.
    3. Se face 1 septembrie. Insiști din nou, pe banii parintilor. Ți se spune că abia după 15 septembrie se va ști exact ce ai cum. Mai aștepți cuminte.
    4. După 15 septembrie ți se spune că după 20 (de cele mai multe ori super răstit, sau printr-un anunt micuț la avizier). Ok, sunt afișate. Toate sunt din bucăți, de regulă în 2-3 sate. Ok, oftezi și mergi in primul an la Cucii Macaii. Știi că ai nevoie de 2 ani plini pentru a îți dă Definitivatul.
    5. Anul viitor în mai incepi dosarul, depui la timp. Apoi inspecțiile umilitoare pentru Definitivat. Deja ești obișnuit cu naveta și nedecontarea ei. Dar huurey, ești profesor. Ai intrat în sistem!
    Sper sa am timp și de „va urma”.

    • Departe de mine sa apar „sistemul”. Dar unele lucruri sunt greu de combatut.

      – da, inscrierea are loc mai devreme decat absolvire, dar eu unul cred ca un lucru bun, pentru ca iti permite sa nu te arunci in fata elevilor direct din facultate (rar se face practica pedagogica si oricum ai nevoie de o oaresce experienta de viata inainte de a incepe sa predai)

      – pe banii parintilor, intr-un fel si partial – exista posibilitarea de a lua un ajutor special pentru absolventi, e adevarat ca nu e mare , dar iti da dreptul la asistenta medicala gratuita – e totusi ceva

      – norme din bucati – da, dar asta e situatia de cand lumea, asa arata clasele din mediul rural, totusi, asta trebuie sa stii de la bun inceput despre invatamant, daca nu iti convine nu te faci profesor, direct in sectorul 1 al capitalei cu toate orele la aceeasi scoala – sa recunoastem ca nu este posibil

      (aici as spune chiar ca e mai bine la tara pentru inceput, chiar cu norma impartita, ai sanse sa dai peste oameni minunati, vei vedea).

      – definitivat in 2 ani, da, dar sunt totusi 2 ani nu 5, practic nu prea ai cum duce o clasa pana la absolvire iar definitivatul este totusi un examen decent iar gradul se pastreaza toata viata.

      – naveta – da, daca o alegi, dar poti sta foarte bine in satul respectiv, e chiar o experienta uimitoare; daca nu vrei sa stai in acel sat, foarte greu vei fi privit ca parte a comunitatii aceleia – nu uita ca in mediul rural aspectele sociale sunt pregnante (sigur nu peste tot, dar te poti astpta).

      Sunt convins ca intr-un an va veti da seama daca o cariera didactica este pt. Dvs sau nu. Este pacat ca lucruri de acest fel nu sunt cunoscute de la bun inceput, ar fi destul de simplu – sunt tot felul de ocazii sa vezi cum e, chiar din timpul facultatii.

      Stiu, se discuta destul de dur despre educatia din Romania, dar acest lucru priveste intregul sistem. Fiecare are insa experienta sa personala, cae poate fi chiar foarte buna, in ciuda unui sistem ros de tot felul de probleme.

      • Ha, ha, ha, ha! Stați să mă opresc și să discutăm decent. Scuze, dar m-ați amuzat. Sunteți un idealist incurabil!
        – nu te arunci direct in fata elevilor, prin posibilitatea examenului de titularizare, dar totusi o faci prin posibilitatea de suplinire. Ok, e un pic de contradicție, dar fie! Ți se taie avântul chiar după terminarea Facultății, nu mai vorbesc că te simți puțin prost, chiar discriminat. Un examen este pentru toți, sau este doar pentru „privilegiații” cu 1 an vechime? Atunci să se stie de la început!
        -ha, ha, ha, ha! Cum facem noi munca patriotică! Ajutor social 3 luni pentru a deveni suplinitor prin 2-3 comune? Ha, ha, ha, încă mă amuzați! Sincer, trăiți „paralel” cu lumea reală! Ok, să spunem că e vorba de un idealist dedicat, care dorește neapărat cariera didactică. Fie, prețul de început este 3 luni de ajutor social și mersul in naveta!
        – exact. Știi și nu te faci profesor. Sau nu știi și îți trece după prima luna. Astfel că rămân cei care rămân și cei descurcăreți pleacă pentru post cu locație fixa, chiar la fel de prost platit că în învățământ. (Sigur, sunt minunați oamenii din rural, când mergi la ei in vacanta și stai 1 săptămână la pensiune. Dar dacă ii întrebi, toți au copiii dați la școală la oraș. Copiii rămași la școală în sat sunt din familii comode.:|)
        – da, și cursul de web design se păstrează in ramă toată viața, dar ciudat, îți aduce mai mulți bani decât diploma de profesor definitiv. Durează maxim 3 luni (depinde unde și cu cine îl faci) și e mai ieftin decât toate „mesele” de la inspecții.
        – ha, ha, ha, ha! „Daca o alegi”. Sincer, sunteți amuzant și vesel! Mai sus spuneam că nu ai de ales, ca și proaspăt absolvent, decât suplinirile de toamna, adică naveta!
        Trăim în anii 2018 și, intre pasiune și bani, toată lumea normala alege banii. E vorba de pragmatism, visătorii au murit de mult sau s-au dinozaurizat. Cat de masochist poate fi un tânăr astfel încât să aleagă a intra în acest sistem care îl umilește și îl desconsidera din prima zi!?
        Cu toate acestea, încă sunt tineri dispuși. Idealismul nu a murit încă!

        • E clar acum. Nu sunteti facut pentru cariera de profesor. Si a doua postare spunet de fapt explicit acest lucru.

          M-ati facut sa-mi pierd timpul degeaba. Nu va place sa fiti profesor, nu va obliga nimeni.

          Din partea mea, nu aveti decat sa va auto-torturati cat doriti.

    • 6. Viața că și profesor nu este chiar ușoară. Și nu, nu neapărat din cauza elevilor. Primul contact, directorii. Ei sunt Dumnezeii. Ai suplinire 1 an, dar Directorul o poate prelungi sau nu. Deci eldevine Dumnezeul tău. Ai titularizare pe 4 ani, dar Directorul poate decide sau nu daca mai ai norma prin restrângerea orelor la câteva clase. Poți fi out usor. Înveți repede cine este Dumnezeul tău, pentru că de el depinde „soarta” ta viitoare.
      7. Șeful de catedră. Eh, el e un Dumnezeu mai mic. E cel care îți dă inițial calificativele și evaluările. Clar, trebuie sa mergi la cursurile de perfecționare recomandate de el, să ii ceri părerea pentru conferințe samd. A, și neapărat să îl treci coautor, pentru o bună conviețuire. Ii tii orele când are nevoie samd.
      8. Colegii… Nu prea ai treabă cu ei. Decat daca ei au grija ta. Elevii… Pfff! Părinții…Mmm! Planurile de lecții și chestiile birocratice, floare la ureche!
      Contactul uman e cel mai obositor in aceasta meserie. Oamenii sunt 80% reactivi și pistonati. Ori devii că ei, ori reziști până cedezi.
      Ce este așa happy in meseria de profesor? Poate nu înțeleg eu. :|

      • Pai, daca nu intelegeti, alegeti-va alta meserie, Serios, de ce va chinuiti?

        Si daca tot nu va place, ce doriti de fapt? Sigur, pot intelege nevoia de descarcare a oamenilor, fiecare trecem prin asta.

        Sincer, imi pare rau ca nu vedeti partile bune ale meseriei, chiar si in timpurile astea asa de criticate. Cand esti cu adevarat profesor, esti si gata. Invatamantul nu e o corporatie, ai o mare responsabilitate pe care insa singur ti-o judeci. Nu e usor, nu a fost si nu va fi. Indiferent de conditii si de plata, meseria are solicitarile ei morale in primul rand, o anumita perceptie sociala.

        Chiar imi pare rau. Incercati alta meserie, altceva nu stiu ce as putea sa spun. Desigur, decizia va apartine.

        Dar nu uitati ca sunteti responsabil de soarta unor copii, care nu au absolut nici o vina pentru situatia dificila in care singur va puneti. Puteti provoca rani adanci, nimeni nu va va trage la raspundere, cu exceptia, bineinteles, propriei constiinte.

        • Dar unde sunt părțile bune? Spuneti-mi dumneavoastră!
          Sincer, speram să fiți în oglindă, să îmi spuneți că nu este chiar așa. Că în sistem sunt și oameni care iubesc copiii și ajută integrarea tinerilor. Știți, propovăduiți profesoratul dar fără nimic concret, doar compătimindu-ma pe mine. Eu doar stiu. De curiozitate, cu cate persoane din sistem ați discutat? Cu câți tineri? Ați întrebat exact care sunt nemulțumirilor lor? Știți exact care sunt așteptările lor? V-ați deranjat vreodată să îi întrebați cum se simt? Dincolo de salarii, am incercat sa nu pun partea materiala, faptul că după naveta nu rămâne nici de chirie, darămite de familie și copil/copii.
          Propovăduiți cui doriți „meseria de aur”, dar nu celor care știu. Și fiți idealist cu dumneavoastră înșivă, dar nu cu alții, mai ales cu tinerii.

            • Probabil, un ajutor cauta. Eu am incercat sa il ofer, chiar daca poate nu i s-a parut asa :-)).

              Toti trecem prin moment cand ne-am dori un sprijin din partea celorlalti, uneori poate nu stim sa o spunem asa cum ne-am dori.

              De-asta am spus ca este nevoie de pastrarea unei tesaturi sociale, din pacate destramata si scamosata in Romania de astazi. Cine nu trece prin greutati, greu ajuta pe altii. De-asta conceptia efortului propiu are incarcatura sa morala. Mai mare decat ideea socialista a „binelui colectiv” in care, sa fim sinceri, putini cred.

              Scuze ca m-am bagat,

            • Eu caut sa vad si sa arat realitatea asa cum este ea. Fara inflorituri si fara sentimentalisme. Fara „pasiuni”. Atat. Pot intelege idealismul lui Dedalus, dar nu pot accepta deformarea realitatii doar acceptand prisma unui privitor.
              Sigur, nu este treaba mea sa stric visele nimanui, dar e mult mai comod pentru un tanar sa stie din prima ce il asteapta. Putina realitate nu strica. Ceva gen: „Tinere, va fi greu! Dar va fi frumos! Nu ezita sa accepti si sa treci peste posibilele obstacole. Pentru ca, dupa ele, va veni frumusetea si satisfactia!” Dar sa vorbim doar de satisfactie si frumusete, nu prea este corect fata de tineri. :\

          • Nu va poate arata nimeni „parti bune” sau „parti rele”.

            Fiecare simte lucrurile acestea in felul sau.

            De aceea v-am spus – daca nu vedeti acele parti bune, ce rost are sa vi le arat eu?

            Nu stiu daca sunt idealist, realist sau liber-schimbist. :-)). Nu cred insa ca are vreo importanta ce sunt eu in ceea ce Dvs. credeti despre educatie, ca meserie, personal.

            Eu nu am de ce sa va spun „parti bune”, nici de ce sa fac apologia meseriei de profesor. Este alegerea Dvs., este decizia Dvs., este o chestiune pe care numai si numai Dvs o apreciati.

            Unora li se pare meseria de padurar ca fiind minunata. altii nici nu se gandesc la ea. Daca le-as spune celor care nu le place meseria de padurar ca e frumoasa, credeti ca si-ar schimba parerea?

            Nu vreau sa va conving sa fiti profesor, dupa cum nu vreau sa conving pe nimeni sa fie ceva anume.

            Daca mie imi place meseria, sigur ca vad parti frumoase in ea.

            Si sigur ca imi pare rau ca altcineva nu le vede. Dar v-am scris foarte clar ca daca nu le vedeti, nu are rost sa va chinuiti sa fiti profesor. Nu stiu de unde v-a venit ideea ca „as propavadui” ceva, eu nu v-am indemnat sa va faceti profesor ci doar v-am spus ca daca nu va place, nu aveti decat sa incercati altceva.

            Nu va compatimesc decat in masura in care singur va puneti intr-o pozitie care nu va place, nu doresc nimanui asa ceva.

            V-am dat si cateva idei practice, dar numai si numai daca doriti sa fiti profesor, daca nu, nu va folosesc la nimic.

            Multumesc si pentru informarea „de pe front” – intotdeuna e bine sa afli asemenea lucruri de la cat mai multe persoane.

            ===

            Vreti probabil sa fiti profesor intr-o lume asa cum v-ati dori sa fie. Va inteleg.

            In concluzie, decideti cum doriti, este numai si numai decizia Dvs.

        • @Dedalus
          V-am urmarit cu interes comentariile si mi-as fi dorit sa fiu in stare sa formulez aceste idei, eu insumi – ok, nu in totalitate pentru ca identitate de pareri (adica 100%) nu poate sa existe :).

          As adauga, cu o doza de cinism ca plata la nivel atat de jos a cadrelor didactice – pe care o reclama nu numai preopinentul de mai sus – are si un aspect pozitiv: daca nici asta nu convinge un om care nu are vocatie, sa renunte la invatamant, inseamna ca chiar nu este bun de altceva – degeaba cere mai mult de la sistem.
          Am colegi/colege din liceu care, la vremea lor au optat pentru invatamant – clar, nu pentru bani – si au facut treaba buna. Nu mai vorbesc despre mare parte dintre profesorii care au avut grija de mine, ca elev si mi-au inspirat respect, cu toate ca, la o privire doar putin mai atenta, puteai vedea stofa costumului ceva mai lucioasa pe la coate…

        • Incerc sa postez acest comentariu, dar se pare ca ceva nu e in regula. Nu-i exclus sa apara in dublu exemplar
          @Dedalus
          V-am urmarit cu interes comentariile si mi-as fi dorit sa fiu in stare sa formulez aceste idei, eu insumi – ok, nu in totalitate pentru ca identitate de pareri (adica 100%) nu poate sa existe :).

          As adauga, cu o doza de cinism ca plata la nivel atat de jos a cadrelor didactice – pe care o reclama nu numai preopinentul de mai sus – are si un aspect pozitiv: daca nici asta nu convinge un om care nu are vocatie, sa renunte la invatamant, inseamna ca chiar nu este bun de altceva – degeaba cere mai mult de la sistem.
          Am colegi/colege din liceu care, la vremea lor au optat pentru invatamant – clar, nu pentru bani – si au facut treaba buna. Nu mai vorbesc despre mare parte dintre profesorii care au avut grija de mine, ca elev si mi-au inspirat respect, cu toate ca, la o privire doar putin mai atenta, puteai vedea stofa costumului ceva mai lucioasa pe la coate…

          • Va multumesc pentru cuvintele bune!

            Este o mare incurajare sa stiu ca abordarea „de piata” a educatiei nu starneste doar reactii de opozitie cvasi-stangiste (probabil adesea doar dintr-un fel de automatism in care dreapta este perceputa ca un apanaj al celor avuti, cand in realitate exact ea profita cel mai mult saracilor – e mult de discutat)

            Unele lucruri par probabil neclare, pentru ca o astfel de abordare neoliberala (in sensul bun :-)) este extrem de rara, din cte stiu (oaite ma insel) si prin, urmare, sunt nevoit sa explic mult mai mult decat ar fi necesar daca m-as margini la simple idei de cosmetizare punctuala a sistemului socialist actual).

            Acesta cred ca este si unul din motivele pentru care Romania nu se angajeaza in formarea statului liberal: rabdarea necesara pentru a parcurge toate interactiunile, inainte de a te propunta impotriva unei masuri, care pare evident nefezabila daca nu o vezi in relatie cu altele (pe care nu ai apucat sa le citesti :-)).

            Unul din motive. Mai sunt si altele, printre care frica de dureroasa perioada de tranzitie, durere inevitabila. Cine vrea sa-l doara?! :-). Dar, cu putin efort mai si rabzi, mai iei anestezice si iesi la capat pana la urma.

            Dar asa, de spaima durerii, ne chinuim – boala lunga, moarte curata :-)).

            ====

            Cadrele didactice au mult timp liber. Adica, unele cadre didactice au mult timp liber :-))).

            Suspectez ca aspectul acesta este atractiv pentru unii, mai curand decat salariul ca atare. Si poate sa fie chiar inaintea vocatiei.

            Indiscutabil, vocatia este indispensabila pentru un cadru didactic. Unul din aspectele dureroase ale studiului din articol mie mi se pare exact faptul ca o parte din repondenti nu par sa posede un nivel suficient al vocatiei (poate mi se pare mie, dar asa cred).

            In clasa esti singur in fata elevilor. Este cred, daca nu singura, printre putinele meserii pe care o practici singur (exista si exceptii, in Step by Step dar e altceva). Iti place sau nu. Esti singur pe o pluta in oceanul clasei. Ai raspundere pentru toti cei din fata ta.

            Nu pun in discutie cat esti de bun ca profesor. De obicei, as indrazni sa spun, daca iti plac elevii (copiii) esti profesor bun. Nu am crezut niciodata in conceptia „profesorul bun e un caine rau”. :-)).

            Exista ceva inefabil in meseria asta, nu as putea explica eu ce, dar stiu ca unii inteleg si altii nu.

            Acesta a fost un comentariu cumva in afara subiectului si in afara stilului meu, imi cer scuze pentru divagatie.

  14. … Dedalus….
    Nu sunt filozof (Noica). Mis inginer.
    Colegii de la germană- română, filologi
    e, cunosc „cultura“, persoanele, operele, etc. E vorba de Neue Literatur/București- Gerhardt Csejka/București-Berlin, etc.

    Nu sunt romantic (Eminescu, Hölderlin). „Mentalitatea“ după Böckenförde crează statul și invers. Popor nu îmi e destul. Nu sunt mândru român ortodox ca V. Ponta. K.W.I. la fel?
    Naţionalismul începe în epoci diferite în lume. 1848 e o cifra acceptabilă în Europa centrală și de est? Nu mai e timp pentru un „naţionalism“ izolaţionist. India are 350.000 absolvenţi ingineri pe an, China are milioane pe an.

    Termenul de cetăţean e legat de termenul „politic“ naţiune, nu depinde de „popor/neam“. Numai în acest sens politic de „cetăţeni“ sașii din Siebenbürgen și
    șvabii din Banat sunt „loiali“ statului roman 1919-1944-1989- 2018. Minorităţile nu fac parte din “neam/popor“.

    Patrimoniul literar (cultural) la centanar cuprinde care opere literare în câte, în care limbi 1918-1989-2018?
    Fără a cunoaște aceste limbi însușirea patrimoniului literar (cultural) la centenar nu poate fi decât indirect prin traduceri literare. Spiritul limbii? Românii și secui s-au evitat cu succes 1000 de ani … ….

    • Nici landurile germane nu vorbesc aceeasi limba :-).

      Sigur, spiritul limbii. Dar sa reducem identitatea nationala la cultura, in sensul artistic? Graiul banatean (romanesc) e greu de inteles pentru un muntean.

      Da, si eu am spus ca astazi un cetatean de origine romana de oriunde ar fi poate, are libertatea sa se considere roman, patriot si chiar nationalist. Patrotismul nu mai tine de loc, ci de asumare. Dar as separa patriotismul de identitatea nationala.

      Nu e o discutie noua. Avea loc in Romania acum o suta de ani, prin contrapunerea „europenismului” si „nationalismului”.

      Cel mai probabil „romanismul” nu va evada din spatiul conotatiilor negative, desi nu e locul sau acolo. Dar a devenit sininim cu dacopatia, asa ca termenul e pierdut.

      Principial, as spune ca minoritatile sunt nationale in sensul in care apartenenta la natiune este data, nu aleasa, Dar in conformitate cu primatul deciziei individului pentru sine, as aduga si ca apartenenta mai trebuie sa fie si asumata. Esti ceea ce alegi sa fii, iar asta insemna putere atat pentru tine, cat si pentru natiune (fie ca alegi sa ii apartii, fie ca nu).

      Sa spunem ca natiunea are un suflet al sau, pe cand poporul -nu?

      „Mentalitatea“ după Böckenförde crează statul – amintiti. Da, dar intrebarea mea majora este daca natiunea este purtatorul acestei mentalitati.

      In definitiv, putem foarte bine sa ne trimitem toti, absolut toti tinerii, la studii in strainatate (nu ar costa prea mult) – e o presupunere pentru discutie. Si sa presupunem si ca multi se vor intoarce. Ar fi mai bine? Ar avea ei atunci mentalitatea necesara pentru a forma statul?

      ===

      Educatia nationala are nevoie de 2 picioare, dupa mine: unul este piata libera si celalalt este Traditia (care include natiunea, dar nu se reduce la aceasta).

      • Cetăţenia e cea care frormează o Naţiune (Franţa, SUA, etc). Nu e originea etnică (Ungaria), religioasă (Polonia), culoarea (Aftrica de Sud), etc. Un om are multiple identităţi. In primul rând e unic (Die Würde des Menschen ist unantastbar/ Grundgesetz), nu are dubluri pe lume.

        Caracterul omului e în parte „genetic“ de la părinţi, în parte aleatoric după jocurile (sex) ale naturii. Der Spiegel (Das Gen-Orakel) actual face o analiză a posibilităţilor de prognosă pentru bolile oamenilor. In curând termenul de (polygenes Risiko) risc poligenetic va deveni uzual în diagnostică care se bazează pe sute de mii de cazuri individuale. Cei care au căutat într-un singur genom nu au găsit nimic. Interacţiunile a sute sau mii de genomi (foșnetul statistic) crează condiţile pentru anumite boli ereditare sau din naștere. Genetica e azi terenul pentru știinta cu Big- Data. Britanicii sunt avansaţi. Unele prognose pentru un individ devin posibile.
        Am trăit la sat și m-am simţit bine ca copil. Am migrat în oraș și am cunoscut civilizaţia urbană (Timișoara, etc). Prefer această variantă pentru a discuta despre naţiune/stat (în loc de partid-stat, Naţiunea ceaușistă) și individ. Un muzician, matematician, pictor, electrician, bucătar, filozof, poet e în primul rând cea ce decide pentru sine. Are o cetăţenie (dublă în UE), are o reședinţă (liber aleasă azi), are o limbă maternă sau mai multe (ce frumos ar fi, engleza a doua limbă) și practică meseria după talentul sau constrângerile „sociale/ politice/ religioase“. Nu mă preocupă, nu m-a intersat niciodată „neamul dâmboviţean balcanic (N. Iorga, Noica, Eminescu)“ în excesele sale naţionalist legionar ortodoxe (Legea românizare 1941) sau naţionalcomuniste (Naţionalizarea, expropierea comunistă).
        Văd azi în România tendinţa „unioniștilor“ de a se alia cu vestul și tendinţa „izolaţioniștilor“ de a se decupla de vest. Care tendinţă e mai avantajoasă pentru locuitorii ţării?

        Psihololgia, teoria în general, nu mă preocupa. Pofta de teorie literară dâmboviţeană are probabil izvoare în francofonia regăţeană, până azi? Teorii, forma fără fond … ….

        Nu am încredere în caracterizari generalizate (totalitarismele secolului 20) despre un „neam/popor“. E o specialitate a politicienilor extremiști sau al gazetarilor care copiază unul de la celalalt banalităţi. De la Babilon până azi în marile metropole ale lumii se întâlnesc oameni cu diferite limbi, mentalităţi, religii, preferinţe, culori, etc. Bucovina (Cernăuţi), Transilvania, Banat au fost regiuni multilinguistice, multiculturale, în parte prospere. Patrimoniul cultural în Sibiu (eticheta „naţional“ la muzeul Bruckenthal/ eseul: Habsburg. Bibliothek einer verlorenen Welt. Richard Wagner Timișoara/Berlin, 2014 Hoffmann und Campe), Brașov, Cluj de 700 / 1000 / 2000 de ani … .. Maghiarizare, românizare, sau europenizare?

        Epurarea etnică ca ţel „naţional“ până la bicentenar? Stat naţional „unitar“ centralizat cu o singură limbă administrativă (culturală?) sau conceptul promiţător din Declaraţia de la Alba Iulia 1918?

        • Sa recunoastem insa ca dorinta de apartenenta a individului nu este fata in intreaga lume, cu fata de o anumita categorie – tara, popor, patrie. Mai mult sau mai putin subtil, in proportii diferite- dar la majoritatea oamenilor.

          As spune ca dorinta de apartenenta e o tendinta umana, prezenta in fiecare zi, mai curand decat una filosofico-politica.

          Veti spune poate ca e suficienta apartenenta la un grup lingvistic sau la o comunitate sateasca. Ma indoiesc insa ca o astfel de apartenenta este suficienta si pentru a face oamenii sa teasa plasa sociala indispensabila oricarui stat, oricat de liberal sau libertarian ar fi acela.

          La fel, religia nu stiu daca poate exista in afara unei apartenente sociale – pana si evreii si-au intemeiat un stat, desi este vorba despre un popor, in esenta.

          Nu neg insa in acelasi timp, abuzul de forme – este simplu sa electrizezi masele exacerband spiritul nationalist, mergand pe cartea izolationismului sau a europenismului. Pana la urma, poti electriza masele si in jurul ideii ca un pui fript este rumen, logica are putina relevanta. :-).

          • Ca copil am trăit la sat. Această comunitate limitată era lumea până în clasa 5-8. Cred că e valabil și pentru adulţi care văd zi de zi ce e la 5 km de locuită (cumpărături), ajung la 100 km ca navetist, mai rar (concediu) ajung în alte părţi. Aus den Augen aus dem Sinn, cea ce nu vâd nu existâ „emaţional“, nu mă preocupă zi de zi, an de an. Cititul deschide orizonturi …. La fel muzica, arta, cultura ….

            Comunitatea e: familia (limba maternă), localitatea (locul de muncă), regiunea (interes cultural), ţara (cetăţenia), continentul (UE), pămăntul. Cred că ordinea, priorităţile rămân așa pentru cei mai mulţi din generaţia mea. Discutăm în aceasta ordine, cu aceste priorităţi.
            Tinerii de azi nu mai sunt dependenţi de locul nașterii, de reședinţa părintilor, de limba „naţională“. Tinerii de azi din ţară sunt conectaţi (Smartfone, PC) mai mult cu cei din generaţia lor din lumea întreagă, cu un clic. Tinerii de azi au acces la patrimoniul universal în știinţă, tehnologie, cultură, artă, film, muzică, literatură, sport, etc. Formarea lor ca elevi, studenti, ca oameni maturi depășește cu mult limitele „naţionale“, depășește limitele limbii materne (nu o cunoaște mai nimeni în lume). E o alfel de „naţionalitate“ decât a părinţilor și a bunicilor.
            Nu ma preocupă cei cu o singură limbă (româna, maghiara, sârba, etc. Au fost vecini buni în copilărie) și interes local „naţional“ (dâmboviţean). Mă interesează civilizaţia urbană (ingineria, știinţa, cultura, arta) care e peste tot într-un fel „universală“. Aici: „Naţiunea Franceză“ în sens politic și cultura franceză (am învăţat franceza la școală fără să o folosesc) în sens de „suveranitate“ (nu se lasă asimilaţi de anglosaxoni) mă interesează ca European în UE. Proiectul UE e în primul rând un proiect francez. Vom vedea ce va rămâne din conceptul iniţial EWG 1957/UE.2017.

            Statul „naţional“ dâmboviţean a practicat „epurarea etnică“ cu consecinţele bine cunoscute: 1,4 milioane de locuitori au fost eliminiaţi 1838-1941-1989 din economie, cultură, știinţă, tehnologie, arta ţării, etc. Patrimoniul cultural „naţional“ la centenar …. ….

            După eliberarea 1989 milioane de tineri votează cu picioarele, părăsesc scârbiţi ţara natală. Statul „naţional unitar“ centralizat la centanarul mult lăudat e un dezastru, e un stat „naţional unitar“ eșuat?

            Cetăţenia e azi o hârtie la care se poate renunţa cu un clic. Tinerii trăiesc această realitate (dubla cetăţenie în UE). Rămâne limba maternă ca limba de „bucătărie“ în familie. In Metropolele continentului & lumii tinerii de azi văd că sunt mulţi alţii la fel, cu o limbă maternă „oarecare“ (N.Y, Londra, Paris, Amsterdam, Roma, etc) și limba locală pe stradă. Migranţii din ţară s-au obisnuit cu potugheza, spaniola, olandeza, engleza, franceza, italiana, etc, ca limbă la locul de muncă sau de reședinţă. Tinerii mă interezează, din ţara și din UE, mai puţin „intelectualii budgetari naţionali“, gazetarii, casta politică naţională. Teoriile pe care la oferă ca propagandă „naţională“: influenţa paralellismului căilor ferate asupra ciclului de menstruaţie ale ratelor sălbatice, spunea un coleg la facultatea despre … indicaţiile preţioase dâmboviţene zilnice ….. Sunt de aceași părăre până azi.

            Apartenenţă ca și identitatea are multe faţete. Nu e exclus să citești literatura română și sa fiie inginer oriunde în UE & lume. Dar nu e neapărat prima opţiune. Cetăţenia e azi o legătura formală (temporară?).

            Un cal născut in grajdul de oi tot cal rămâne. Românii și secuii s-au evitat (sentimentul de apartenenţă scria A. Pleșu despre Siebenbürger Sachsentreffen la Dinkelsbühl Bayern) cu succes 1000 de ani …. ….. La sat e o „lume“, în orașele-regiune e altfel. Cetăţenii din Cluj, Brașov, Sibiu, Timișoara au de 300 / 700 / 1000 de ani vecini cu alte limbi materne. Mă interezeaza mai mult „traducătorii“, cei care trăiesc mai multe limbi.

            E normalitatea pe care o trăiesc. E bine.

  15. @Stefan

    Unde tot vedeti idealism la mine!?

    Am spus de cel putin 3 ori ca asta e realitatea si din pacate trebuie sa o acceptati asa cum e. Si asa cum credeti ca e.

    Spuneti ca asteptati ceva de genul:

    „Tinere, va fi greu! Dar va fi frumos! Nu ezita sa accepti si sa treci peste posibilele obstacole. Pentru ca, dupa ele, va veni frumusetea si satisfactia!””

    As fi intr-adevar idealist din partea mea sa spun asa ceva. Sa spun asemenea lucruri ar fi iresponsabilitate din partea mea si as considera-o la fel din partea oricui.

    Nu mi-as propune si nu imi propun sa atrag tineri in meseria de profesor. Nu fac angajari pentru nicio scoala si nici nu raspund de fericirea tinerilor.

    Daca il intrebi pe X, meseria de porfesor e minunata. Daca il intrebi pe Y, e o mizerie. Fiecare are dreptate, pentru ca pentru ca pentru unul meseria se potriveste si pentru celalalt – nu. Degeaba as incerca eu sau oricine altcineva sa il conving pe X sau pe Y de contrariu.

    Pot doar spune ce inseamna meseria asta pentru mine. Dupa cum pot spune ca imi place mancarea A sau activitatea B. Sunt expereinte personale, nu am de ce sa conving pe nimeni sa ii placa mancarea A sau activitatea B.

    ===

    O societate care sa dea sanse tuturor este solutia. O societate care sa permita fiecaruia sa alega in cunostinta de cauza. Dar o asemenea societate nu are nevoie de mine, de Dvs sau de W sa convinga pe altii de cat e de minunata o anume meserie. Pur si simplu fiecare si-o alege si daca nu ii place o schimba.

    Numai in socialism (si in comunism) partidul unic (sau aproape unic :-)) convinge oamenii sa imbratiseze o anume meserie. „Xonvingerea” e o actiune care face perte din „ingineria sociala” prin care intotdeauna colectivul decide, statul hotaraste in cele mai mici detalii viata fiecaruia.

    In capitalism (care din pacate nu e doar o colectie de legi, ci si o anume conceptie impartasita de indivizi) fiecare este liber sa-si aleaga ce cariera doreste.

    Suspectez ca o parte din frustrarile reliefate de studiul acela (pana la urma, exista o colectie de rapsunsuri, cine a fiantat poate ca are importanta, dar raspunsurile tot acelea sunst) sunt si din cauza faptului ca asteptarile socialiste ale repondentilor nu au fost satisfacute.

    Romania, oricat de socialista ar fi ea acum, pare-se ca nu are mijloacele necesare pentru a pune fiecare cetatean intr-un loc stabilit de stat si pentru a-i controla viata.

    Parintii si bunicii de acum au pierdut in comunism valoarea alegerii libere de catre individ, si au ramas la ideea paternalismului social – adica la inlocuirea familiei de catre guvern, sef, ministru sau mai stiu eu cine.

    Asa ca isi invata copiii si nepoti aceleasi valori strambe inoculate de comunisti: „salariul sigur la stat”, „plata dupa nevoi”, „eu nu raspund de ce fac” samd.

    Valorile astea false s-au infipt bine de tot in mintea noilor generatii. Sunt genii ale smartphone si social media, dar asta nu are treaba cu valorile personale – la fel de comuniste ca ale parintilor si bunicilor lor. Cei care au alte valori pur si simplu pleaca. Asta cred eu ca este drama Romaniei – imputinarea capitalului uman intreprinzator, nu imputinarea fortei de munca calificate, plecarea tinerilor si altele de acest fel. Pleaca cei care ar trebui sa fie depozitarii si „raspindacii” valorilor capitaliste.

    Cei care raman sunt atat de socati de ideea ca traiesc intr-o societate inca socialista incat se apara, ca orice catel pus cu spatele la zid, cu toate labele si ghearele: : -) :

    – „capitalismul asta nu exista, e o idee talibana!” – cu substratul: liberalismul nu exista, politica nu exista doar pentru ca eu nu prea stiu ce e cu ele si mai bine conving si pe altii ca nu exista decat sa imi bat capul sa inteleg

    – „ce ne facem cu saracii?” – asta e una dintre cele mai ciudate replici, pentru ca in realitate nu cred sa fie cineva mai preocupat de soarta unui grup generic decat de proproia soarta, si pana la urma, daca ii intrebi pe respectivi daca au dat vreodata macar o paine unui sarac, vei afla ca nu – de fapt mila aia se refera la „ce da statul”, adica intotdeuana „altii nu eu” …

    – „ce idealism!” – cu substratul: ar fi mai bine sa ne impacam cu soarta, ca de fapt soarta noastra este sa suferim, ne trebuie doar un parfum frantusezc peste mirosul de baliga, ca impotenta sociala este regula, neglijarea propriei soarte este valoarea suprema si incercarea de a schimba ceva – doar dovada de lipsa de realism

    si mai sunt si altele.

    ===

    Toate se aplica si in cazul de fata.

    Am vazut de multe ori, atat in mediul virtual, cat si in cel real, tactica „acoperirii urechilor” – sa ne prefacem ca nu auzim si sa repetam jelaniile socialiste pana cand preopinentul renunta, la capatul rabdarii.

    Am vazut adesea oameni care aud ce vor sa auda, nu ce le spui. Pur si simplu pentru ca lucrurile pe care le aud nu le convin.

    Va veni insa vremea trezirii cu o galeata de apa rece in cap. Sigur ca ar fi bine sa nu ajungem acolo, dar nu sunt semne prea multe de trezire din cosmarul socialist.

    Spun toate astea aici pentru ca profesorii sunt responsabili nu doar de constiinta lor, ci si de cea a celor din clasa. Si, din pacate, din studiul citat rezulta ca sunt, mult prea multi, varful de lance al colectivismului (socialismului) ce a nenorocit jumatate din Europa si o mare parte a lumii.

  16. @Zev – mai sus

    Concurenta nu inseamna doar educatie privata.

    Dar e destul de dificil de ajuns la ea intr-un sistem de educatie preponderent de stat.

    Renzi a incercat o reforma a educatiei in Italia care, in esenta, dadea mai multa autonomie scolilor si reducea puterea sindicatelor (era ceva mai complicat de atat, dar o reduc)

    Rezultatul? Picat cu succes. Asta, cu un premier social-democrat, presupus cu trecere la sindicate (chiar daca le reducea din putere).

    In SUA si Canada avem educatie in jurisdictia (exclusiva) a statelor (provinciilor), ceea ce complica putin comparatia cu Romania. Dar chiar si asa, SUA nu a fost intotdeuana tara cu un sistem educational competitiiv si eficient (amintesc aici „Waiting fo Superman” sau „War on Kids” – merita vazute desi sunt cumva depasite. erau gratis legal pe net candva).

    Finlanda a avut nevoie de aproape 2 decenii pentru sistemul sau multlaudat (ca o curiozitate, finlandezii nu pricep de ce ii lauda lumea :-)).

    UK a trecut recent printr-o reforma a educatiei despre care se stie destul de putin. Au fost si acolo conflicte cu sindicatele .

    Vreau sa spun ca fiecare tara are caracteristici ce o individualizeaza puternic in ce priveste reforma educatiei.

    =====

    Ceea ce insa le diferentiaza pe mai toate (am retineri la Italia, dar e o discutie separata) de Romania este faptul ca au un stat liberal functional.

    Sa distingem statul liberal de partidul liberal. Statul liberal ar fi in 2 vorbe statul caracteristic ordinii capitaliste (dar depinde si de valoarea pe care fiecare cetatean o acorda libertatii, nu e doar o simpla arhitectura administrativa si de legi). Statul liberal poate fi foarte bine sub autoritatea unui partid social-democrat fara prea mari probleme privind pastrarea naturii sale.

    In Romania insa statul nu este liberal. Este socialist, in sensul doctrinar (rau) al termenului. Si aici ce cuvine sa facem diferenta intre statul socialist si protectia sociala (hai sa spun „welfare state” desi asta poate genera aprige discutii :-)).

    In sens doctrinar simplificat, cineva spunea ca „socialistii sunt doar comunisti cu mai multa rabdare”. :-))) Si cu mult mai multa parshivenie, as spune, avand in vedere ca socialismul se prezinta adesea ca fiind „dreptate sociala” adica exact ce nu. Tot socialistii profita de confuzia statelor nordice, cu o protectie sociala puternica, dar extrem de liberale (adica sunt la fel de socialiste pe cat este un chinez de ugandez).

    ====

    De fapt, educatia Romaniei trebuie sa fie intemeiata pe concurenta, asta e cheia. Nicidecum pe masuri superdetaliate administrative care ajung sa spuna si cate pagini are un plan de lectie. Rezultatul acesui pseudo-control de calitate (prin ARACIS si ARACIP, acesti pic si poc ai educatiei nationale) este un munte de dosare de nimeni citite si de nimeni aplicate.

    Educatia Romaniei este lipsita de orice control social (poti sa dai foc la scoala sa strangi copiii de gat, foarte greu vei fi dat afara, poti sa faci 1/2 din ora, cui ii pasa?) si scoasa (cu buna stiinta) de sub controlul pietei.

    Asta este marea confuzie care impiedica reforma educatiei in Romania: toata lumea tot vrea o lege din ce in ce mai detaliata, cand de fapt ar fi nevoie de una supersimpla si superscurta, care sa intoarca scolile la controlul pietei.

    ====

    Sigur exista si exceptii: invatamantul primar, care este daca nu imposibil, cel putin foarte greu de pus sub controlul pietei (in ROmania vorbesc) – am explicat mai sus ca invatamantul primar trebuie sa ramana doar la stat si numai la stat, cu conditia insa de a avea invatatori de o inalta calitate umana. Posibil prin educatie superioara dedicata.

    Insa din ciclul gimnazial incolo avem nevoie de precerea controlului la piata, prin trei obiective majore:

    a) diversificare (organizatorica, de continut, de obiective, tipologie, acceptarea homeschooling si homeschooling partial – de astea doua din urma este absoluta nevoie cel putin pana cand incredereea revine)

    b) transparentizare – contractele de scolarizare trebuie sa isi depaseasca rolul lor foraml, iar aici statul va trebui sa intervina tranzitoriu pentru a stabili elementele consitutive ale contractului de scolarizare, intr-o perioada de tranzitie pana la liberalizarea completa a contractelor

    c) autonomie reala – intr-o prima etapa este nevoie de aceptarea scolilor gimnaziale si liceelor private sub un control restrans al statului (in prezent controlul este de fapt total si doar se mimeaza autonomia scolilor private, este una „de vitrina” cum spunea cineva)

    Fiecare din aceste obiective are un se clar de masuri pentru a fi atinse si o serie de modificari legslative necesare.

    ====

    Dar, toate astea nu folosesc la nimic daca statul roman ramane socialist. Pentru ca de fapt economia Romaniei nu rasplateste efortul de a invata (ca orice stat socialist de altfel) ci ras-plateste plata diplomelor. Statul socialist roman nu rasplateste efortul ci compenseaza nemeritat lipsa acestuia (vezi pomenile neomarxiste ale primaritei Firea).

    Ori, daca pentru educatie nu exista cerere, este clar ca nu putem nici sa o imbunatatim, pentru ca nu am face decat sa producem absolventi pentru export (asta cu mult erfort si in cel mai bun caz).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Doru Valentin Căstăian
Doru Valentin Căstăian
Profesor, publicist, traducator, doctor in filosofie (Universitatea de Vest Timisoara), realizator de scenarii pentru softuri educationale.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro