sâmbătă, februarie 4, 2023

Profesorul Dinu Antonescu despre impactul comunismului asupra medicinei românești. Un exercițiu de autoritate morală la Teatrul Național din București

Duminică 19 ianuarie, profesorul Dinu Antonescu a susținut la Teatrul Național din București conferința ”Impactul comunismului asupra medicinei românești”. A vorbit academic, cu o voce limpede, măsurat, fără iritare. Nu a ridicat tonul, nu scrâșnit din dinți și, mai ales, nu a plătit polițe. A făcut recurs la istorie și a documentat solid ce era medicina românească până în 1945: o medicină europeană, modernă, cu savanți străluciți, membri de drept ai elitei mondiale. Dar și cu neîmplinirile asistenței medicale primare, marcată de situația economică de după Primul Război Mondial și de criza economică din 1929, mai ales în regiunile rurale, unde trăia o atât de mare parte a populației. O medicină care a evoluat constant, cu privirea ațintită la modelele lumii occidentale, cu un sistem de concursuri bine stabilit, care asigurau o promovare bazată pe merite profesionale atât în medicina academică, cât și în cea ”de stat”. În treacăt fie spus, erau vremuri în care un medic primar era adesea privit ca egal de către cei mai reputați profesori universitari. Toată construcția s-a prăbușit după război. Elita medicală românească a fost atacată sistematic, instituțiile academice au fost destructurate. Și profesorul Dinu Antonescu ne-a prezentat pe un ton egal distrugerea unor cariere prin presiuni politice, prin delațiune, prin amenințare directă: Iuliu Hațieganu, Vintilă Ciocâlteu, Grigore T. Popa, Alexandru Pop, Victor Papilian, Gheorghe Buzoianu. Așa a vrut Partidul Comunist.

Și, cu adevărat, Dinu Antonescu este un om drept. Așa ar fi fost cu siguranță și cariera sa într-o lume normală. Prin 1979-1980 eram student și mă interesam de anatomia aparatului locomotor. Am dat de monografia Gonartroza, la care unul dintre autori era dr. Dinu Antonescu, și am constatat cu plăcută surpriză că exista un capitol de biomecanică, adică de interpretare pe baze matematice a complicatei mașinării a genunchiului uman. Și mi-am zis: uite că există și chirurgi cu un asemenea nivel intelectual. Deci se poate și așa! Dr. Dinu Antonescu era tânăr atunci, dar printre noi, studenții din primii ani, se auzise că ”e cel mai bun”. Și asta s-a confirmat cu fiecare an, cu fiecare pas pe care l-am făcut în lumea medicală. Reputația domniei sale a crescut și ea, astfel încât toată lumea s-a convins că ”e cel mai bun”. Toată lumea, cu excepția Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila, care a socotit că nu e cazul să-l promoveze la poziția de profesor universitar decât în 1992, adică la 57 de ani. Așa a vrut Partidul Comunist. De altfel, în cursul conferinței, a recunoscut că, dacă lucrurile ar fi rămas ca înainte de 1989, nu ar fi ajuns niciodată profesor de ortopedie.

A practicat cea mai dificilă chirurgie ortopedică din România (tumori osoase, operații pe coloana vertebrală, tuberculoză osoasă) într-un spital cu mai multe etaje, dar care nu avea lift. Pacienții, de multe ori imobilizați în aparate gipsate, erau transportați pe o scară îngustă de câțiva brancardieri voinici; dacă se întâmpla ca o brancardă care urca să întâlnească una care cobora, problema era dificil de rezolvat. Așa a vrut Partidul Comunist. Dr. Dinu Antonescu nu a făcut niciodată contracte cu bolnavii. Era, cum este lesne de înțeles, foarte căutat de pacienți din toată țara. Și trebuie să spun că dădea prioritate celor cu afecțiuni grave, nu celor cu relații influente. Criteriile medicale au prevalat întotdeauna. S-a pensionat la 65 de ani, ca și profesorul Dan Setlacec, cel de care l-a legat o prietenie de decenii.

Profesorul Antonescu are și slăbiciuni. M-a invitat de mai multe ori la domnia sa acasă. Are un birou acoperit de teancuri de cărți, reviste, manuscrise, pe care există un mic afiș, așezat în așa fel încât interlocutorul să-l poată vedea bine: ”A CLEAN DESK IS A SIGN OF A SICK MIND”. Disciplina este interioară, iar dezordinea este creativă, cel puțin in acest caz. Nu m-am mirat ca vorbește la Teatrul Național; din simplul motiv că, de multe decenii, dacă te vei duce la un spectacol de teatru sau la un concert de muzica simfonica în București, îi vei întâlni acolo negreșit pe doamna și pe domnul profesor Antonescu.

Rechizitoriul împotriva comunismului a fost susținut de probe, a fost clar. Domnul profesor ne demonstrează că lucrurile sunt simple: există fapte, există vinovății, există victime. Ne spune cu o voce domoală: ”comunismul a distrus medicina românească, iar urmările se fac, din păcate, resimțite până astăzi”. Ce este de comentat aici? Relativismul moral, nuanțele analitice și eseistica de inspirație postmodernă rămân fără nici un sens.

Problema este una de distribuție. Cui i se potrivește rolul acesta de martor-acuzator? Meandrele politice și sociale ale ultimilor 30 de ani au generat în medicina românească făpturi bizare, venite parcă din zoogonia lui Empedocle, unde apăreau membre si părți ale trupului combinate la întâmplare, generând hibrizi bizari, ca oameni cu cap de animal sau animale cu cap de om. De brațe și picioare combinate la întâmplare, după cum s-a nimerit în contorsionatul lor parcurs politic. Ce poate să apară după atâtea bruște viraje la dreapta, la stânga și iarăși la dreapta (întotdeauna aproape de unul din cei 15 miniștri ai sănătății pe care i-a avut România după 1990) a unor persoane mânate de puterea schimbătoare a lăcomiei, a narcisismului patologic, a ambiției maligne, pentru care medicina este, de fapt, ultima grijă. Ei negociază, tranzacționează, controlează, sunt marii maeștri ai tuturor combinațiilor, mai ales politice. Și astfel de oameni ne învață ce e bine și ce e rău, cum trebuie să fie asistența sanitară, care este cheia succesului, dau tonul și ocupă ecranele televizoarelor. Medicina suferă de un morbus politicus și în ziua de azi. Dar cine are dreptul să o spună? Cine are calitatea morală și suprafața profesională care să atragă atenția? Să convingă? Pe cine să credem?

Eu cred că profesorul Dinu Antonescu nu putea fi altceva decât ortoped. Numele specialității provine, ca atâția termeni medicali, din elină, unde orthos înseamnă drept. În profesiunea domniei sale este crucial ca reperele osoase să fie corect aliniate. Adică drept, chiar dacă de multe ori în sens metaforic. Un om care nu poate îndura dezordinea morală.

La TNB, profesorul Dinu Antonescu a reușit să rămână elegant și atunci când a acuzat. A judecat cu franchețe și fără patimă, cu liniștea celui care are toate îndreptățirile din lume să o facă. Există în conferința domniei sale doar semnificații generale. Dar noi, cei care îi cunoaștem destinul profesional care s-a dezvoltat împotriva unui sistem absurd și a umilințelor de tot felul, știm că mașina a mers înainte, dar a mers mereu cu frâna de mână trasă. Înțelegem semnificația personală a cuvintelor sale, chiar dacă ea nu a fost formulată explicit, chiar dacă s-au evitat, cu mare tărie de caracter, referirile la propria persoană.

”Comunismul a distrus medicina românească iar urmările se fac, din păcate, resimțite până astăzi”. Ce poate să fie mai limpede de atât? Sub zâmbetul elegant al domnului profesor Antonescu nu putem să nu descifrăm o mare tristețe. Ar fi putut să fie altfel. Dacă ar fi ajuns la catedră cu douăzeci de ani mai devreme, dacă ar fi putut merge la congrese și ar fi putut consulta revistele medicale atunci când era nevoie și nu pe apucate (când mai aducea câte una un coleg mai norocos), dacă ar fi avut la vreme tehnologia medicală fără de care ortopedia modernă este de neimaginat. Măcar dacă spitalul ar fi avut lift. El a rămas în România pentru a deveni, și așa, ”cel mai bun”. A improvizat, a încercat, cu disperare uneori, să suplinească lipsurile materiale prin marele său talent chirurgical. Spre norocul pacienților săi. A format o școală de chirurgie ortopedică, elevi care îi fac cinste. Elevi care îl însoțesc, uneori, la concerte la Ateneu. A îndreptat lucrurile atât cât puteau ele să mai fie îndreptate. Pentru că asta face un ortoped, îndreaptă ce se mai poate îndrepta.

La TNB, profesorul Dinu Antonescu a avut tristețea unui om drept în fața simplității ordinii morale.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Este foarte important ca domnul profesor Antonescu a ramas in Romania. Nu cred ca ar fi putut face altfel.Conferinta pe care a sustinut-o la Ateneu este inregistrata?

  2. Imi pare rau ca nu am stiut despre aceasta conferinta.
    Il stiu pe domnul profesor Antonenscu, atat cat il poate cunoaste un pacient. De fapt mama mea i-a fost pacienta, eu o insoteam si discutam cu domnul profesor. Un om extraordinar. Mama a avut mare incredere in dansul si l-a apreciat enorm. Si eu. Mi s-a parut in egala masura un profesionist desavarsit si un mare timid. Si un mare modest. Si un mare apropiat al bolnavilor.

    Da , stiu ca a pregatit doctori la Foisor. Unul dintre ei a operat unii colegi de ai mei si a avut rezultate foarte bune.

    Din pacate, comunismul a distrus atat de mult…atat de mult…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Catalin Vasilescu
Absolvent al Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila, București. Bursier al Fundației Alexander von Humboldt 1992 – 1993 (Universitatea Ulm, Germania). Doctor în medicină al Universității Ulm Germania (prof. Hans G. Beger). Doctor în medicină al UMF Carol Davila București (prof. Dan Setlacec). Actualmente profesor de chirurgie, șeful disciplinei Chirurgie Generală la Institutul Clinic Fundeni, București.

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro