joi, martie 28, 2024

Profesorul, mod de utilizare

Propunerea noii Legi a Educației, care va trece, în cele din urmă, cu atâtea amendamente încât conținutul inițial se va deforma conform dorințelor ,,administratorilor” sistemului de învățământ, poate fi oricum, bună sau rea, salvatoare sau deplorabilă, câtă vreme aplicarea ei se va face ca până acum, adică riguros din când în când, sub incidența pedepsei, decent în general și prost în liniile ei esențiale. În România nu există legi gândite profund sau superficial, ci amendamente și modificări care să provoace un spor de neclaritate legilor deja tulburi din fașă și încurcătură – prin intermediul supralicitării cazurilor de excepții – în legile gândite salutar. În ambele cazuri, teoria este orientată în așa fel încât să facă din practica legii o afacere pâcloasă ca înțelegere, greoaie intelectual și costisitoare ca timp – ergo, cei mai mulți vizați direct de respectiva lege nu au idee cum s-o aplice și, ca atare, nici să nu încerce să o realizeze cu zel. Referindu-ne strict la învățământul preuniversitar, nu neapărat urmând indicațiile stabilite în regulamente, statute și legea educației, este suficient să încercăm o analiză transversală a activității profesorului din învățământul public din mai multe puncte de vedere, din care ultimul îi va aparține subiectului însuși.

Cu ce se ocupă profesorul preuniversitar din România? Din punctul de vedere al legiuitorului și expertului în educație, care scrie rapoarte și impune regulamente dintr-un birou sau între două workshopuri, cele mai multe de inspirație europeană, profesorul, de la clasele primare până la finalizarea liceului, are multe responsabilități, de la cea de predare-învățare-evaluare până la aceea de reper moral al comunității școlare. Competențele sunt multiple, mergând la limită spre infinit: profesional-didactice, complementare și transversale etc. Profesorului îi sunt trasate ordine și proceduri, aidoma unui soldat pe timp de pace sau de război. Când i se dă voie să gândească pe cont propriu, profesorul are dreptul și obligația să acționeze pe seama principiului ,,în spiritul regulamentelor școlare existente și în interesul elevului”. Tocmai această presiune marțială pusă pe umerii profesorului român, tratat de sus și suspectat din start de neascultare și de nepricepere, face ca modelele credibile de profesori să fie aproape necunoscute public – iar cele vânturate ad hoc în media să lase impresia jenantă a unor fantoșe sau a unor actori de stand-up comedy. E ca o armată cu militari de fier pe hârtie, patrioți absoluți, ireproșabili, dar fără eroi și fără victorii (nici de etapă, nici mărețe). În concluzie, modelul abstract de profesor propus de Ministerul Educației este cel de yesman servil, dar al cărui creier este branșat la mașinăria de râșnit ordine, informări și proceduri operaționale, trimise urbi et orbi de către ,,stăpânire”, Statul Major al României educate. Inspectorii, colonei și generali fără glorie, profesionalizați prin girul partidului, își tratează inferiorii în grad ca pe niște răcani dispensabili (profesorii debutanți), caporali supuși (profesorii cu definitivat), sergenți și plutonieri până la obținerea gradului II, sublocotenți odată cu gradul I și, abia la bătrânețe, locotenenți sau, cel mult, căpitani, cei cu vechime în funcții de conducere (foștii inspector sunt, în schimb, priviți ca permanent în rezervă). Dialogul dintre cei de sus și inferiori în privința aplicării regulamentelor – acesta este singurul schimb oficializat de păreri – atinge nu de puține ori comicul absurd al soldatului Švejk în disputele verbale cu mai-marii săi, cum era locotenentul major Lukáš, personaj emblematic prin scăderile sale pentru colapsul unui imperiu (la noi ar fi vorba doar de ,,țărișoară”).

În ceea ce îl privește pe părinte, dacă, într-adevăr, se dovedește implicat în creșterea și educarea urmașilor săi, acesta are cu totul alte așteptări, mai mult psihologice decât educaționale: profesorul de la învățămâtul primar trebuie să fie un fel de rudă îndepărtată, care îl drăgălește și învață în același timp pe copil, celui de gimnaziu îi revine sarcina de a-i ușura elevului parcursul într-o perioadă tulbure din devenirea sa și de a-l disciplina prin nu se știe ce mijloace, însă exclusiv pe bază de șarm personal, iar pe cel de liceu îl privește cum să-l ferească pe adolescent de tentații, dar fără să își permite a-l penaliza pentru derapaje, și să-i capteze atenția într-un mod distractiv (învățarea ,,utilă” în perioada gimanziului și liceului include, în cazul mediu al părintelui serios, doar notele obținute în urma promovării examenelor de Evaluare Națională și Bacalaureat). Părintele român neimplicat în educația odraslei sale – iar asta din diverse motive, de la sărăcia cruntă și ignoranța crasă până la indiferența ostilă față de instituțiile decredibilizate ale statului – își trimite copilul la școală pentru siguranță, baby-sitting până la 16 ani și, nu în ultimul rând, promovarea numărului de clase suficiente pentru a se putea înscrie ulterior la școala de șoferi.

Directorul unității de învățământ așteaptă de regulă de la colegii săi îndeplinirea a două misiuni mari și late: să îi țină în frâu pe elevii din clasă la ore (pentru a nu avea reclamații și petiții din partea părinților – se poate vorbi de rolul profesorului ca paznic inteligent, deoarece paza se va face printr-o retorică mobilizatoare) și, dacă directorul este în funcție de mulți-mulți ani, să nu ridice pretenții la a-i lua locul în ierarhia stabilită. Acestea sunt, în mod real, preocupările arzătoare ale multor directori din sistemul de învățământ. E de prisos să amintim în acest loc că directorul este el însuși profesor. Mulți ajunși în această poziție uită de meseria lor, pe care nici n-o mai fac cum s-ar cuveni, adică exemplar și motivațional, și se consideră elevați pe o treaptă care le permite să privească de departe, dar cumva dezimplicat, profesia pe care ei înșiși o dețin. Mulți, prea mulți profesori, ajunși directori, devin jandarmii colegilor lor, interiorizând malign izul de cazarmă sau mănăstire ortodoxă emanat din bucătaria birocratică a Ministerului. Totul se face ,,pentru păstrarea liniștii” sau ,,să nu deranjăm pe nimeni”, ceea ce echivalează cu ascunderea mizeriei sub preș. Directorii din învățământul românesc sunt cei care se plâng cel mai aprig de disfuncționalitățile sistemice existente (,,dacă ar fi să iau eu o decizie…”, ,,Domne, nu se mai poate…” sau ,,din punctul meu de vedere ar…”), însă numai între patru ochi, de parcă ei înșiși s-ar situa în afara a ceea ce deplâng, condamnă, înjură, disprețuiesc, critică, ironizează, batjocoresc etc.

În raporturile colegiale, profesorul este privit de ,,cancelarie” în chipuri diferite, în primul rând în calitate de ,,civil”, deci ca om, ca personalitate, ca pregătire intelectuală, iar, abia cu trecerea timpului, pe măsura recunoașterii meritelor sau defectelor probate, ca profesor. Deși abordarea pare a avea, în sfârșit, parcursul firesc, până și aici jocul de oglinzi creează răsfrângeri stranii. Profesorul bun este cel care nu supără pe nimeni, nu ridică nicio pretenție, bârfește puțin (nu există așa ceva ca deloc) și nu are dificultăți cu disciplina elevilor. Profesorul rău nu există în vocabularul colegilor de cancelarie sau este cel mult acel cadru didactic care nu intră intenționat la ore, nu ,,stăpânește” clasele și nu ajută niciodată pe nimeni în proiectele și activitățile școlare, ceea ce aproape că nu se întâlnește nicăieri. Oricât de slab pregătit, profesorul se integrează minimal în viața cancelariei ca un soldat într-o companie. Cel mai apropiat de profilul profesorului rău de cancelarie este, culmea!, profesorul care își face treaba în contra direcției de mers a sistemului de învățământ: intră punctual la ore, discută despre ordine, metodologii etc. de pe poziții lucide, fără frici și concesii ridicole, are rezultate notabile cu elevii, care îi poartă respect, știe ce se întâmplă în mare și, uneori, și-n amănunt în clase, nu clevetește pe la spate, dar poate comenta public fără riscul de a greși, își lucrează singur documentele școlare sau măcar le studiază cu atenție și le personalizează și, în genere, dovedește politețe și bun-simț. În plus, se poate întâmpla să aibă preocupări intelectuale și opinii critice, ceea ce declanșează implacabil un mecanism de temere printre colegii profesori și groaza directorului: ,,Se crede șef”. Cancelaria românească este o poveste în sine, clădită din orice altceva decât pasiune pentru educație și respect față de o conduită profesională cel puțin decentă, dacă nu exemplară. De ce se întâmplă asta? Fiindcă niciodată după 1989, nimeni din Statul Major nu s-a gândit să propună cursuri de training pentru îmbunătățirea relațiilor de muncă în unitățile de învățământ. E adevărat că nici atunci nu s-ar rezolva obligatoriu problema, dar măcar am recunoaște cu toții că există din moment ce se impune nevoia unor asemenea cursuri.

Din punctul de vedere al secretariatului școlii, profesorul este cel care ,,nu face mai nimic”, ,,nu cunoaște ca noi legislația”, ,,nu duce greul raportărilor și situațiilor”, ,,nu realizează dosare esențiale”, ,,nu înscrie elevii în baze de date”, în general, nu știe știința birocrației. Privit de către sindicat, profesorul este ,,masa electorală” cotizantă, care nu are dreptul de a ieși din rând, sindicalizarea apărând ca obligatorie (directorii, care nu au un număr apreciabil de colegi sindicalizați așa sau altminteri, primesc avertismente telefonice în acest sens – sindicalizarea forțată).

Pentru profesorul însuși, meseria sa aduce un șir de complicații și câteva satisfacții, cea mai mare constând în bucuria de a lucra cu oameni în formare, cu copii și adolescenți încă neafectați iremediabil de valorile publice din jur. Starea profesională încâlcită include un salariu mic sau modest (fără a intra în amănunte sociologice legate de cultura patriarhală și sexistă din România, din salarizarea joasă rezultă circumstanța statistică în care, spre deosebire de țările scandinave și Europa de Vest, avem un procent zdrobitor de profesoare în mediul preuniversitar), neîndestulător pentru nevoile unei vieți decente în România (dar despre asta se poate plânge 80% din forța de muncă locală), autoritarismul haotic din sistem, lipsa de transparență și previzibilitate în funcționarea școlilor, cerințele unora dintre părinți, care nu înțeleg limitările impuse financiar și curricular de stat și, nu în ultimul rând, teroarea soft, psihologică, exercitată de cei aflați într-un grad superior în unitatea școlară.

Dincolo de aceste cioburi care, închegate într-un tot, nu s-ar lega la loc între ele, atât de frântă este coloana vertebrală a educației românești, există un tip de profesor de care părinții sunt mulțumiți și de care nimeni de la Minister sau din inspectorate nu s-ar plânge: profesorul meditator, cel care asigură notele ,,frumoase” de la Examenele Naționale și Bacalaureat, rezultatele la concursuri și olimpiade școlare naționale și medalii internaționale (se numește ,,pregătire suplimentară” când profesorul de stat lucrează pe gratis la școală cu o echipă de învățăcei performanți), diplome internaționale de limbi străine, admiteri la facultate în afară și în România etc. Cel mai bun profesor român este cel care își îndeplinește misiunea de unul singur, plătit la bucată, împotriva curentului dominant, înarmat rudimentar, dar cu un devotament și abilități de luptă de guerilla cu atât mai remarcabile, cu cât nimeni nu vrea să le facă publice.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Felicitari autorului pentru atentia si rabdarea de a analiza situatia actuala a profesorului. Din proprie experienta, pot spune ca am predat la o scoala in 3 schimburi cu 38-42de copii la o clasa si mai intai trebuia sa fac politie pentru a avea ceva liniste. Trebuia sa te plimbi printre randuri, iar cand predai la tabla se apucau elevii de tot felul de traznai. Acasa veneai fara suflu. Mai tarziu in universitate privata erau grupe de 30-35 de studenti. Prin urmare solutia a fost plecarea definitiva din invatamant. Pana nu o sa avem clase primare cu 15 elevi, 20 gimnaziu si liceu, asociati si cu pedagogi care sa ajute profesorul nu vom avea calitate in scoli. Profesorul nu poate suplini tot ceea ce lipseste ca organizare in orice scoala.

  2. Citez: “domne, nu se mai poate …”
    A vorbi despre educatie fără sa vorbesti ca aceasta implica:
    1. Dorința familiei pentru accederea urmașilor la educatie, iar atunci când ma refer la educatie înțeleg ca măcar de un minim de scris si citit.
    2. In aceste vremuri triste, in care multe scoli au fost închise, copiilor doritori de școala le este foarte greu sa ajungă acolo, datorită distantei pe care o au de parcurs. Mulți o parcurg pe jos.
    3. In ciuda acestor dificultăți, mulți copii, din zone defavorizate perseverează sa meargă la școala.
    Întrebările vin de la sine: cum ii sprijină guvernul si autoritățile locale pe acești copii, cu dorinta de carte?
    Este EDUCAȚIA urmașilor nostrii o problema problema prioritară guvern sau vorbim doar ca sa ne aflam in treaba?

    • Solutia era ca in 30 de ani, 3-4 comune sa se uneasca sa ridice un internat, cu casa si masa, scoala, iar copiii sa faca carte cum trebuie doar in vacante acasa. Degeaba le da cornul si laptele in fiecare zi, o masa calda, daca acasa stau in conditii grele, unii cu parinti alcoolici, violenti si merg cu autobuzul scolar, daca acasa nu are cine sa ii ajute la lectii. Dar fiecare primar estr sef pe feuda lui si nu intereseaza cum ar face sa rezolve ceva. La noi se merge pe principiul dezbina si conduce. Exists scoli renovate in rural, pe fonduri europene, inchise ca nu au elevi, acestea se puteau transforma in internate.

      • @Agora – stimată doamnă, scoaterea copiilor din familie o pot decide numai instanțele de judecată. Nu este nici treaba primarilor, nici treaba cadrelor didactice, să se ocupe de scoaterea copiilor din familie sub nobilul pretext al școlarizării în internate. Prea mulți ani la catedră lasă urme, așa s-a ajuns la evaluarea psihologică anuală a cadrelor didactice.

        Școala asigură doar instruirea elevului, nu și educarea lui pentru viață. Fetele crescute în internate se ”educă” unele pe altele, cu consecințe nefaste asupra vieții de familie pe care vor fi capabile să și-o organizeze la maturitate.

        • Gresiti ca abordare si mentalitate. Ideea de internate actuale, moderne numai este aceea de pe vremea dv. Scrieti din amintiri din copilarie. Exista scoli renumite care au internate. Atunci sa lasam tinere fete sa devina mame la 15 ani iar baietii sa devina delicventi minori?!! Pana la urma ce ne dorim, generatii de tineri ceva mai scoliti si educati sau loaze fara numar?!!!

          • @Agora – nu sunt amintiri din copilărie și nu am stat niciodată în internat, aveam 6 stații de tramvai până acasă. Școlile renumite aveau internat numai în marile orașe, când satele nu erau nici măcar electrificate. Însă aveam colegi de la țară care stăteau în internat, am o idee despre modul lor de viață.

            Exact astfel de clădiri se construiesc astăzi pentru studenți în UK. Au bucătăria comună, spălătoria și sala de mese în aceeași clădire cu camerele de locuit, studenții nu ies din clădire decât pentru a merge la cursuri. Sunt clădiri construite în 2020-2022, este vorba de viață instituționalizată și este visul de aur al marxismului. Exact ca și pe vremea lui Ceaușescu.

            Nu v-a investit nimeni să vă ocupați de fetele din România în ansamblu. Așa cum scriam și mai sus, e vorba de prea mulți ani la catedră. Educația copiilor e treaba familiilor lor, nu e treaba cadrelor didactice ajunse la final de carieră.

        • Serios l?!! La ce raspuns cinic si rupt de realitate aveti! Nu este nici marxism nici neomarxism. Educatia se face de ambele parti, nu numai de familie dar si de scoala. Exista mii de familii sarace, cu multi copii care nu au bani sa ii trimita la scoala.Fac 4 clase, sunt retrasi de parinti si muncesc la camp, la cosit fan, curatat cotete, etc. Acesti copii vor fi asistatii sociali de maine. Daca familia nu poate sa le ofere minim 8 clase si o meserie atunci statul si scoala trebuie sa intervina. Asa ca va rog. nu mai dati raspunsuri din varful tasturii ci din o judecata mai adanca!

          • @Agora – statul își asumă rolul familiei, asta este însăși esența politicilor marxiste privind educația. Familiile sărace sunt doar pretextul ”nobil” al marxiștilor pentru a lua copiii din familie. Lucrurile astea sunt fumate de mult în UK, dar în România se pare că a mai găsit cineva niște bătrâni învechiți în rele, pe care să-i pună să posteze în slujba cauzei.

            Copiii trebuie să-i crească statul, iar Transnistria trebuie dată Ucrainei, asta e judecata ”adâncă” oferită românilor până acum.

            • Gresit, nu am afirmat ca statul trebuie sa creasca copiii. A creste este una a educa inseamna ceva in plus. Interventia statului este benefica acolo unde sunt situatii vulnerabile si unde nu se pot oferi alte alternative, de a prelua copii in alte medii de familie, decat acelea in care s-au nascut.

  3. Nu mod de utilizare, manual de utilizare pt elevi si parinti. Normal ca ei sa fie sacii de bataie pt toate esecurile indiferent ca sunt sau nu sunt raspunzatori si sunt convins, cu ceva exceptii, ei nu pot fi trasi ” la gramada” la raspundere pt esecul intregului sistem, modelat de 30 de ministrii in peste 30 de ani.
    Situatia este similara in sanatate, de fapt in tot si toate de care raspunde statul romanesc.
    Este incapacitatea leguitorului sa gasesca cadrul legal necesar pt cat de cat buna functionare a celor 2 sisteme vitale ale unui stat modern, educatia si sanatate pt ca ambele trebuie trate la pachet si nu cred ca exista undeva ca unul din aceste 2 sisteme sa fie performant si altul sa mearga extrem de prost.
    Invatamantul in primul rand trebuie debirocratizat, profesorii degrevati de toate hartogaraele , statistici alte tampenii pe care sunt obligati sa le faca.
    Profesorul nu mai are timpul necesar sa-si pregateasca orele la clasa, a se ocupe de propria perfectionare a pregatarii acolo unde este nevoie.
    Pe de alta parte profesorul devine tinta a unor violente atat verbale cat si fizice din partea elevilor, a parintilor, respectul pt dansul tinzand nu de multi ori catre zero.
    Un asemnea om umilit nu mai poate continua activitatea, multi probabil renuntand le profesie cautand alte meserii, le nevoie pe tarlalele don Spania, Italia sau Germania.
    Profesorul nu este altceva decat poate „produce” societatea in intregul ei, asta vem cu asta defilam insa nimnei nu sa gandeste sa schimbe ceva, nu la nivelul sanctiunilor sau a altor umilinte, lasati oamenii in pace sa-si vada de treaba de profesori si apartii interesele mai ales de parinti tot mai inconstienti.

  4. Bine punctat!Dar ce este de facut?Daca ridici capul exista oricand cineva sa te faca sa ti-l pleci.!Nu am fost uniți și nu am fost in stare sa luam niciodata atitudine la ceea ce ni se intampla!Am mers întotdeauna pe premiza capul plecat ,sabia nu-l taie!Cred ca ne meritam soarta!Invatamantul a fost și va rama e cenusareasa sistemului economic in Romania!

  5. Foarte bun articol.
    Amatorismul si oportunismul au infestat intregul aparat de stat din Romania. Niciun motiv pentru care ar fi altfel in invatamant. In foarte rare cazuri, parintii cu instruire precara constientizeaza importanta instruirii copiilor. Chiar si cei care ne conduc dovedesc lipsa de educatie si de cultura generala, mutileaza constant limba romana si se cocoata in functii calare pe doctorate plagiate. In consecinta, respectul pentru profesor, in societate, scade continuu. In consecinta, gradul de educatie si de instruire al populatiei scade continuu. In lipsa conducatorilor educati si cu viziune, in lipsa formarii, promovarii si incurajarii profesorilor cu vocatie, in lipsa competentei, moralitatii si implicarii, nu putem merge decat in jos, oricat am aloca din PIB, pentru invatamant. Inca n-am atins fundul…

  6. Se spune ca in societatile patriarhale moderne meseriile prost platite (fata de efortul depus) se „feminizeaza”: invatamantul, sanatatea, serviciile publice de orice fel, deoarece barbatii concureaza pt meseriile bine platite.
    Dar poate ca e invers: meseriile pentru care femeile au o inclinatie deosebita (ca mame si gospodine, nu doar prin educatie ci prin anatomia si fiziologia specifica) le orienteaza natural spre a avea grija de ceilalti, deci invatamantul, sanatatea si serviciile publice de orice fel iar barbatii profita si platesc prost aceasta munca, chiar daca uneori e prestata de barbati.
    Este greu de inteles cum este posibil ca copiii, viitorii barbati, educati predominant de femei la toate varstele, sa ajunga adulti cu conceptii patriarhale? Iar culmea patriarhalismului este impunerea unui anumit procentaj de femei in politica sau in orice alt domeniu, in loc sa lase evolutia naturala care arata ca exista domenii in care femeile sunt superioare barbatilor, deci ar putea sa domine si numeric. Si atunci ce facem, impunem un procentaj de barbati?!? In concluzie, invatamantul nu trebuie sa fie rupt de educatie si nici sa nu confundam acesti termeni, ca in limba engleza.

    • „barbatii profita si platesc prost aceasta munca”

      Nu ”bărbații profită”, statul profită, pentru că el plătește munca respectivă. Bărbații cu stimă de sine desfășoară diverse activități profesionale (sau cel puțin lucrative) pe cont propriu, nu au nevoie să-i plătească statul.

      Cine vrea să fie plătit de stat, își asumă condițiile de muncă și salarizare. Simplu.

  7. Citeam un articol ca 75 % dintre tinerii la nivel mondial au carente si multe goluri in pregatirea scolara, in tarile dezvoltate undeva intre 10 – 25 % iar in cele subdezvoltate pana la 90 % insa cei 75 % trebue sa dea de gandit.
    Nivelul de pregatire tot mai slab al tinerilor dupa calculele specialistilor este un impediment major care impiedica cresterea economica. Da, in capitalism ce nu poate fi cuantificat, nu exista.
    Motive, dintre cele mai simple din lipsa infrastructurii si pana la abandon din toate punctele de vedere in societatile evoluate, daca privim doar consumul de droguri si dependenta de technica a tinerilor ne putem da seama ca ceva este putred rau de tot si toate reformele din invatamant, dorinte de profilare a unor politicieni , dorinta de impunere a unor metode si continuturi aberante de partea mediului academic.
    Am vorbit la general, cine vede si intelege ce se intampla, suntem pe un drum total gresit.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dan Alexandru Chiță
Dan Alexandru Chiță
Dan-Alexandru Chiță (n. 1985). Absolvent al Facultății de Științe Politice a Universității București (2008), Master (2010) și Doctorat (2014) în cadrul aceleiași universități. Profesor în sistemul preuniversitar din București.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro