vineri, martie 29, 2024

Progresişti şi conservatori

Am văzut-o, în mod repetat, la ultimele alegeri (fie ele europene, fie prezidenţiale, fie locale şi – inevitabil – o vom vedea şi la generale): discursul public de la noi nu se mai polarizează în funcţie de departajarea clasică, stânga – dreapta, ci de una mult mai recentă: progresişti – conservatori.

Pe undeva e de înţeles: partidele (care s-au autopoziţionat) de stânga sau de dreapta au dus fiecare – într-un moment sau altul – politici contrare ideologiei de la care se revendicau (stânga a privatizat industrii, dreapta a majorat salarii, mai ales în sectorul de stat, şi pensii). În plus, dincolo de episoadele de opoziţie parlamentară, au şi coabitat, fie cu guverne comune, fie prin susţinere parlamentară. Să mai adăugăm la toate acestea migraţia “aleşilor” care, de (prea) multe ori au schimbat tabăra în funcţie de interese personale, apărând când sub o siglă electorală, când sub alta. La un nivel mai adânc, nu mai avem grupuri sociale care să se identifice cu o anumită orientare politică (în genul marilor moşieri ataşaţi conservatorismului de modă veche, sau muncitorimii industriale solidară cu stânga social-democrată), ceea ce face ca toate partidele să încerce un discurs mai curând populist (adică adresat tuturor) şi să revendice o poziţionare de “centru”, de la care pot spera să capteze public din toate direcţiile şi cu orice opinii. În egală măsură, am asistat la apariţia unor teme “transpolitice” – chiar dacă, adesea, aflate în contradicţie în interiorul aceluiaşi discurs: de pildă integraţionalismul european şi naţionalismul (adesea mai apăsat decât e nevoie), susţinerea iniţiativei private şi ajutorarea socială (adesea fără o ţintă precisă), privatizarea şi creşterea responsabilităţii statului. Dacă ne gândim şi la faptul că, în cele din urmă, dinamica economică şi socială a fost antrenată mai curând de lucruri care n-au avut prea mare legătură cu politica partinică (apariţia micului sector privat, reluarea procesului de urbanizare, expansiunea studiilor superioare, pătrunderea marilor retaileri pe piaţa română, emigraţia consecventă aderării la Uniunea Europeană, fondurile menite a consolida integrarea etc.), vom înţelege că – în timp – vechile partizanate politice s-au erodat şi oferta pieţei electorale s-a aplatizat. Probabil că astăzi, dacă am rămâne în vechile cadre de gândire, dreapta s-ar identifica prin susţinerea reducerii impozitelor în sectorul privat, iar stânga prin creşterea veniturilor mici (în mod particular a pensiilor). Însă – oricât de patetic ar fi susţinute – aceste măsuri au un interval (destul de restrâns) de funcţionare: o reducere drastică a impozitelor ar antrena prăbuşirea sistemului social (care, aşa cum e, menţine consumatori pentru sistemul privat) şi o mărire necugetată a câştigurilor (mici, dar multe) la baza piramidei sociale s-ar face pe seama ruinării micului întreprinzător care, adesea, e cel ce asigură necesarul redistribuirii pe care o predică o anumită parte a clasei politice. Constrânşi de sărăcie şi de retardul istoric, decidenţii noştri sunt mai curând în situaţia de a adopta politici de supravieţuire pe termen scurt care, în esenţa lor, nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Invocarea acestor categorii în discursul public ţine mai curând de un soi de inerţie retorică decât de opţiuni asumate.

Am avut în schimb ocazia de a asista în ultimul deceniu la apariţia unui alt clivaj – progresişti – conservatori – care recuperează, parţial, teme ale vechilor categorii politice şi le reconfigurează în jurul altor axe. Ce sunt progresiştii şi conservatorii actuali? Mai înainte de toate, ei sunt duşmani ireconciliabili. Peste viaţa politică, socială şi economică a lumii noastre se profilează umbra unui Kulturkampf de sorginte americană. De ce americană? Nu doar pentru că influenţa Statelor Unite (în toate registrele vieţii cotidiene) e mai mare ca oricând, ci şi pentru că ceva din mentalul lor traversează geografia până la noi: în speţă viziunea apocaliptică a unui conflict la scară planetară (pe care media o potențează exponențial), ce presupune o poziţionare şi un angajament clar, care se exprimă prin adeziunea totală la o anumită poziţie şi dedicaţia absolută faţă de ea. Mentalitatea aceasta, a marii confruntări iminente, în care fiecare trebuie să-şi aleagă tabăra şi să lupte până la capăt, ţine de optica milenaristă a credinţelor americane şi nu de cea modernă a politicii proprie europenilor (bazată pe desfăşurarea în timp a raţiunii). Concentrarea pe “acum”, ca moment al unei decizii ce hotărăşte eternitatea (omului şi a colectivităţii), trimite la un mental şi un vocabular al convertirii ce nu se mai întâlneşte în spaţiul public al bătrânului continent. Opţiunea – făcută la începuturile modernităţii – ce viza depăşirea ireconciliabilului ce stătuse la baza războaielor religioase (din secolele XVI – XVII) prin recursul la raţiune (inclusiv la “raţiunea de stat”) a secularizat universul religios al omului medieval. Secularizarea nu e triumful ateismului care neagă credinţa, ci cel al despărţirii domeniului Cezarului (al vieţii publice care, în bună măsură, încetează a mai fi cea rituală a comunităţii mici, pentru a deveni cea productivă, a industriilor moderne), de cel al lui Dumnezeu (al credinţelor, care – cu Reforma mai întâi, apoi cu globalizarea – se diversifică şi se subiectivează tot mai mult). Felul în care, lipsită de normativitatea strictă a religiosului, s-a putut împlini o anumită idee despre om, despre creativitatea lui, despre posibilităţile cunoaşterii sale şi despre existenţa umanității în timp defineşte istoria – şi identitatea – europeană a ultimelor trei veacuri şi jumătate. Pe măsură ce s-a dezvoltat, logica modernităţii a fost una integratoare, de tipul “şi – şi”, care a permis deschiderea către alte lumi, sincretismul cultural, apariţia şi dezvoltarea modelor, contaminarea reciprocă a domeniilor cunoaşterii. În mod generic, această dinamică poartă numele de progres. De cealaltă parte, mentalul apocaliptic îl pune pe om în faţa unei opțiuni de tipul “sau – sau”, în care ceea ce-l defineşte este alegerea şi fidelitatea faţă de aceasta. Iar alegerea nu se raportează la “durata lungă” a istoriei, ci la “acum”-ul în care se poate produce “răsturnarea tuturor valorilor”.

E limpede că logica incluziunii şi aceea a demarcării se opun una alteia. Pentru cea dintâi, noi suntem “noi” în măsura în care ne regăsim în ceilalţi şi integrăm în umanitatea noastră comună diferenţele ce ne deosebesc. Pentru ceilalţi, noi suntem “noi” doar conştientizând intransgresabilul diferenţelor ce ne separă de ceilalţi şi afirmându-ne specificitatea. Căci deosebirile, evidente sau mai puţin evidente, nu au un statut anecdotic ci – în structura gândirii religioase – se integrează într-o ordine ierarhică. Modernităţii, bazată pe egalitatea civică, i se opune tradiţia, având la bază dreptul “natural” (adică sancţionat divin) al ierarhiei. Adesea, această perspectivă ierarhică se prezintă ca fiind una calitativă, opusă cantitativismului (şi masificării) proprii lumii moderne. Numai că, în contemporaneitate, ierarhia se înfăţişează altfel decât în lumea (pe care o numim) tradiţională. În timpul ce precede modernitatea ordinea ierarhică însemna faptul că – în structura lumii – fiecare îşi avea rolul şi locul lui (în care se putea realiza deplin). Prezentul stă, inevitabil, sub semnul cantităţii şi ierarhiile noastre se concentrează, cel mai adesea, în top: singurii care contează sunt cei din vârf (performanţa cantitativă fiind convertită de logica generalizată a eficienţei diferenţă calitativă). Din punctul de vedere al unui conservator pur şi dur (adept al unui “calvinism popular”, la modă printre self-made man-i), sărăcia, înapoierea şi incultura nu sunt rezultatele unei istorii ce se cuvine regândită, ci vicii individuale, care trebuie pedepsite. Optica egalitară îi repugnă, dat fiind că ea nu presupune decât sărăcirea vârfurilor pentru a-i subvenţiona pe “cei care nu vor să muncească”. Idealul conservatorului e călugărul-soldat, care trăieşte cotidian un exerciţiu al ascezei ce-l pregăteşte pentru luptele cărora are a le face faţă. Fără îndoială, lumea la care visează conservatorii e una extrem de competitivă şi beneficiile competitivităţii nu pot fi negate. Însă, în acelaşi timp e una în care merită reflectat dacă competiţia e în măsură a fi deschisă tuturor sau se concentrează pe anumite segmente, a priori superioare, lăsându-le – sau, mai exact, izolându-le – pe celelalte în ghettoul unei condiţii de nedepăşit. Ori, şi mai rău, transformă aceste părţi ale populaţiei într-un “duşman intern”, de care top-ul se demarcă printr-o ideologie a succesului. Problema oricărei ierarhii ideologizate e aceea că, de la un moment dat, fragmentează umanul în umanităţi calitativ diferite.

De cealaltă parte, avem o perspectivă răsturnată: în ciuda numelui, progresismul nu vizează progresul, adică realizarea graduală – în timp – a unor deziderate ci, asemeni rebeliunii adolescentine, el vrea totul acum. Acolo unde conservatorul hipostaziază diferenţa, progresistul o neagă; dacă primul o vede ca fiind “naturală”, pentru celalălalt e doar o problemă de istorie – în fapt, a unei istorii care de azi înainte (din momentul în care el îşi proclamă ideologia) aparţine preistoriei. S-a observat adesea acest lucru: progresistul contemporan se deosebeşte de revoluţionarul clasic prin faptul că nu mai provine din proletariat, ci – dimpotrivă – din upper class-ul academic, politic, mediatic şi al afacerilor. În măsura în care nu e un simplu ipocrit (care joacă pe cartea la modă), el e un ins care s-a realizat şi, în ciuda acestui fapt, reuşita îi e acompaniată de o mauvaise conscience. Ostentaţia cu care-şi exhibă statusul (richesse oblige) e acompaniată de o vinovăţie difuză şi fără obiect. Probabil mulţi dintre cei care au cunoscut succesul într-o formă sau alta vor fi trăit – cel puţin la început – sentimentul accederii într-o altă lume. Apoi, dincolo de paietele şi glamour-ul telegenic ce le iau ochii celor ce nu au această şansă, vor fi descoperit că lumea de sub reflectoare nu e cu nimic deosebită de cea comună, ci – dimpotrivă – expunerea permanentă îi accentuează fragilităţile şi dezechilibrele. (La fel cum noi toţi am trăit la un moment dat fascinaţia consumului de masă pentru ajunge mai apoi să-l detestăm – fără a-l mai putea abandona! – ca fiind non-ecologic, orientat de interesele marilor trusturi, supraevaluat etc.) De unde nostalgia “lumii simple” şi a “bunului sălbatic” de care s-au despărţit atunci când şi-au accelerat cariera. Numai că lumea de la baza societăţii nu e deloc simplă şi problemele ei nu se rezolvă cu măsuri pauşale (mai ales de ordin lingvistic – care pretind a le suprima dificultăţile epurând limbajul de anumite cuvinte sau, invers, creând altele). Iar desemnarea unui/unor (categorii întregi de) ţapi ispăşitori nu duce decât la false solidarităţi, care se destramă imediat ce dispare duşmanul comun. Paradoxul progresismului e acela că cei cărora li se adresează ei – the poor people – au cu totului alte dorinţe decât cele pe care le proiectează asupra lor “elitele” avangardiste. Poate că tocmai această inaderenţă a unui discurs generos, dar (mereu) defazat, la potenţialii lui beneficiari e motivul pentru care retorica progresistă se radicalizează, supralicitând tot timpul. Uităm mereu acest lucru, săracii nu sunt egalitari; ei vor să se îmbogăţească. Şi încă ceva: să se îmbogăţească doar ei, nu şi vecinii lor. Aşadar, pe de-o parte avem o viziune care tinde să obiectiveze ierarhia unui timp istoric şi a unei dimensiuni a existenţei sociale; de cealaltă un egalitarism care suspendă însăşi ideea integrării celor pe care pretinde a-i reprezenta, devreme ce desființează acel ceva în care să fie integraţi.

Dar lucrul cel mai interesant în această polarizare îl reprezintă revenirea religiosului în viaţa publică. Vreme de secole, politica a fost gândită, la scară mare, în termenii conflictului şi ai negocierii având la bază interese (care impun gradarea obiectivelor şi strategii de alianţe), iar la scară mică în cei deciziei bazată pe dezbatere şi revizuibilă în funcţie de dinamica societăţii. Religia a fost exclusă din logica vieţii publice datorită faptului că perspectiva ei e una absolută (nu pot exista mai multe credințe, pentru că nu există mai mulți Dumnezei), în vreme ce raţiunea – cu toate deficienţele ei, sau tocmai din cauza acestora – e în măsură să compună cu relativitatea, cu erorile şi cu ambiguităţile istoriei. E foarte adevărat faptul că secolul XX a discreditat marile idei unificatoare ai lumii moderne: progresul ştiinţific (odată cu Primul Război Mondial), naţionalismul (cu cel de-Al Doilea), egalitatea (cu comunismul), prosperitatea statului bunăstării (cu Criza din 2008). La capătul fiecărui eşec şi, mai ales, la cel al tuturor, revenirea la credinţa pură a timpului originar (deopotrivă al individului, dar şi al istoriei) a părut/pare analoagă unei reîntoarceri – generatoare – la sursa identităţii noastre (personale şi comune). Această întoarcere – a atenţiei şi a angajamentului nostru – către reperul ce fondează istoria e ţinută a constitui premisa unui alt tip de viaţă socială, centrată în jurul “valorilor tari” ale credinţei. Şi totuşi, revenirea religiei nu ţine, aşa cum pare, de o nostalgie conservatoare, ci mai curând de pasiunea unei revoluţii absolute, în care prezentul devine terenul unei confruntări în urma căreia totul va fi schimbat. În fapt, conservatorii nu sunt mai puţin radicali decât progresiştii: şi ei vor o “claritate morală” desăvârşită (evident, fundamentată biblic), care să distingă între noii cruciaţi şi les suppôts de Satan – cei a căror acţiune trebuie curmată prin ridicarea la ebuliţie a strategiilor Războiului Rece. Căci, pentru conservatori, Războiul Rece nu s-a terminat; am avut doar o scurtă perioadă de scădere a intensităţii lui, după care – odată cu ascensiunea preşedintelui Putin, transformarea Chinei în “uzina lumii”, recăderea universităţilor în seducţia stângii şi generalizarea reacţiei anticoloniale în lumea orientală şi africană, lucrurile s-au accelerat de aşa manieră încât conflictul între lumea liberă (a omului alb şi creştin) şi celelalte “oferte civilizaţionale” nu mai poate fi exclus. La fiecare atentat comis pe teritoriu european sau american, la fiecare răpire în afara Europei sau Americii, la orice declaraţie a unui lider politic/religios neoccidental ori atac de troll-i pus pe seama aceloraşi, dar – la fel de bine – la orice sfidare a unui artist radical din lumea noastră, ni se repetă, obstinat: “suntem în război!”. Iar credinţa – ideal reinstituită ca serviciu obligatoriu – e văzută ea însăşi o armă (lăuntrică) ce ne-ar fortifica în vederea luptei finale. Acolo unde modernitatea vorbește de negociere și acorduri, conservatorismul vine cu retorica iminenței războiului.

Religiozitatea pe care o revendică la ora actuala conservatorii are accente net apocaliptice: pentru cel care-o asumă lumea e în derivă şi “doar Dumnezeu ne mai poate salva”. E destul de neclar în ce măsură lucrurile acestea ţin de mesajul efectiv al creştinismului sau de nişte pasiuni cât se poate de postmoderne. După ce, vreme de secole, am trasformat lumea cu ajutorul raţiunii şi în ritmul desfăşurării acesteia în timp, de câteva decenii discursul ştiinţific se deplasează spre zone până de curând evitate: “inteligenţa emoţională”, “leadership”-ul, “energiile” care leagă şi străbat totul, “vindecarea prin voinţă”, “tehnicile de autosugestie”, “manipulările psihologice” etc. Într-o lume în care judecata e suspendată de reacţia rapidă la caruselul ştirilor mai întâi, apoi a mesajelor de pe ecranul diverselor device-uri, raţiunea e în situaţia de a ceda tot mai mult afectivului şi volitivului. “Omul recent” nu se mai defineşte prin ceea ce cunoaşte şi înţelege, ci prin ceea ce simte şi ceea ce vrea. Să nu uităm că lungul “proces al modernizării” a căutat civilizarea progresivă a omului european şi că, în acest parcurs, sentimentul, pasiunea şi ambiţia se cereau a fi reprimate, interiorizate şi exprimate la nivel public doar într-o manieră codificată (care, astăzi, caracterizează stilurile, curentele şi tendinţele acelor vremuri). Odată cu globalizarea, am descoperit – noi, oamenii nordulului dezvoltat – faptul că, în ciuda a ceea ce credeam, codurile noastre culturale nu sunt universale şi că, dincolo de forme istoricizabile, există un conţinut univesal uman care se exprimă în diverse maniere. Ascensiunea diferitelor expresii al emoţionalului este sincronă (şi coextensivă) cu relativismul cultural (adică cu acceptare faptului că forma mentis care ne proprie nouă nu e cea ultimă şi indepasabilă). În formele tradiţionale ale religiozităţii, pasiunea – ce pune accent pe trăirile personale şi se expune riscului derivelor autenticismului – e echilibrată de integrarea persoanei în marile rituri comunitare care structurează timpul şi spaţiul tuturor. În contemporaneitate, pasionalitatea e liberă şi-şi caută suport. Unul dintre ele va fi fiind credinţa carnavalescă a cultelor carismatice (care l-ar fi amuzat pe Nietzsche, deoarece adună – sub umbrela creştinismului – şi apolinicul moralizării şi dionisiacul exploziilor de entuziasm). Altul, purismul justiţiar al stângii extremiste: Antifa, Black Lives Matter, Femen etc. Departe de a fi identităţi structural diferite, conservatorismul milenarist şi progresivismul radical se hrănesc de la aceeaşi rădăcină a pasiunilor exacerbate, trăite paroxistic în medii exaltate şi vehiculând declamativ ideea unei revoluţii unice, ultime şi totale. Pe lângă această origine comună, ele se alimentează şi din reactivitatea reciprocă: fiecare afirmaţie a uneia dintre ele e negaţia unei afirmaţii a celeilalte. Lumea conservatorilor şi a progresiştilor e cea a unei campanii electorale permanente în care – până la victoria finală – nu există decât câştigători de etapă.

Şi mai interesante sunt temele pe care se focalizează noua religiozitate: pe de o parte primejdia islamică, pe de alta moralizarea socială sub pretextul grijii faţă de familie. Cu islamul, lucrurile sunt clare: e vorba de actualizarea unei spaime ancestrale (le Grand Turc la porţile oraşului – în acest caz Viena, capitala Habsburgilor) şi de memoria unui trecut niciodată răzbunat (pierderea Constantinopolelui), dublate de reacţia – şi fascinaţia – faţă de reuşita unui model predicat zadarnic în lumea occidentală. Căci, da, pentru musulmani credinţa e un unificator suprastatal şi un substitutut eficient al ideologiei, atât în rezistenţă, cât şi în ofensivă. Mişcarea islamului – prins şi el în dinamica modernităţii – aminteşte de frământările şi, în acelaşi timp, de vitaliatea Evului Mediu european pe care celebrarea raţiunii iluministe l-a acuzat de toate relele istoriei. Pe de altă parte, e straniu faptul că cei care fac apel la credinţă – “una şi adevărată” – drept chemare la “cruciada” vremurilor noastre nu dau importanţă valorilor laice ale societăţilor occidentale actuale, valori care, în majoritatea lor, vin din creştinism şi sunt reformulate în limbajul raţional al modernităţii: drepturile persoanei, libertăţile civice, recunoaşterea demnităţii fiecărui om, afirmarea dreptului la asistenţă, toleranţa faţă de străin, egalitatea de şanse etc. Ne place sau nu, Gesellschaft-ul în care trăim se bazează pe toate acestea, pe mediul proxim care ni le inoculează, pe educaţia care ni le explică şi pe civilitatea cu care le asumăm. E inutil să visăm la o singură realitate, tare, simplă şi pură care să centreze un iluzoriu Gemeinschaft, de care ne-am despărţit de secole. E drept că şi de partea cealaltă, a progresismului, ne lovim de o problemă: adepţii acestuia ne spun că valorile societăţii moderne sunt discriminatorii pentru că – voluntar sau involuntar – crează ierarhii de putere. De pildă dreptul la asistenţă îi dă unui grup puterea de a interveni în viaţa unei persoane sau a altui grup schimbându-i obiceiurile şi modul de a fi. Soluţia e aceea de a adopta un limbaj non-discriminator; faimosul politically corect. Numai că – vai! – această bună intenţie stă şi ea pe un paradox, acela al numirii: ne place sau nu, atunci când numim ceva, departajăm acel ceva (îi fixăm – prin definiţie – limite) şi atunci când îl includem în propoziţii îl punem în relaţii (care, de multe ori, inclusiv gramatical, sunt de subordonare). Asta nu vrea să spună că nu trebuie să să ne asumăm istoria în efortul de a conştientiza modul în care – uneori involuntar – perpetuăm stereotipuri de limbaj şi de gândire. Ci doar că idealul unei corectitudini politice absolute ne e inaccesibil, pentru că forma lui desăvârşită ar fi aceea a regresului la etapa pre-verbală, cea în care nu se mai pune problema diferenţierii, definirii şi lezării nimănui printr-o formulă nepotrivită. (Deşi, aşa cum putem lesne observa, “lumea celor care nu cuvântă” nu e deloc una a fraternităţii universale!)

Cealaltă temă a conservatorilor este “familia”. Nu e clar, totuşi, care familie. Adesea e numită “familie tradiţională”, deşi ideea a ceea ce era familia în urmă cu secole a fost – în bună măsură – ştearsă de contemporaneitatea care a consacrat familia nucleară (tata, mama şi copilul/copiii – unul, doi, maximum patru). E vorba de o familie în care – dacă sunt ambii părinţi – aceştia se înţeleg, căci s-au căsătorit din iubire, iar dacă e monoparentală, cel rămas caută să suplinească afectiv prezenţa celui plecat. Familia – aşa cum a cunoscut-o Occidentul până la începutul secolului XX şi noi până la mijlocul aceluiaşi veac – nu prea semăna cu acest model: mai înainte de toate, pentru că relaţia afectivă dintre parteneri era foarte rară; aceştia nu se căsătoreau, ci erau căsătoriţi – de familii, de interesele comunitare, de sat. Între ei nu domnea iubirea, ci o încredere bazată pe necesitate căci, înainte de toate – în lumea tradiţională – familia era o unitate de producţie. Divorţul, abandonul domiciliului, relaţiile fără obligaţii, formele carnavaleşti ale sexualităţii liberalizate în ultimele decenii au transformat-o într-o problemă socială. Căci, în primul rând nu ne mai înmulţim (scăderea natalităţii în societăţile dezvoltate e o constatare demografică), apoi nu mai (ştim cum să) creştem copiii – lăsându-i, tot mai mult, în seama mecanismului impersonal al statului. În felul acesta, lanţul generaţiilor se rupe şi tradiţia piere din lipsă de suport. Cred că mai curând în acest sens ar trebui înţeleasă sintagma de “familie tradiţională”. Modernitatea consfinţeşte drepturile persoanei, nu pe cele ale colectivităţii (fie e şi familia). Dezvoltarea condiţiilor de viaţă i-a scos pe oameni de sub imperativul necesităţii reducând, implicind, presiunea colectivităţii asupra individului. Într-o lume în plină mişcare, în care numărul celor care mor acolo unde se nasc e din ce în ce mai mic, iar dependenţa de comunitatea originară scade tot mai mult şi ea. În fine, hipostazierea trăirilor şi a sentimentelor substituie iubirea (ba chiar varianta ei romantică) datoriei ca liant familial. E adevărat că toate acestea au, în contrapartidă, şi o parte problematică (ce, din nefericire, afectează mai ales copilul): divorţul şi avortul. Ambele reprezintă decizii grele şi pline de consecinţe pentru cei care şi le asumă, pe care – probabil – niciunul dintre ei nu şi le doreşte. Soluţia nu e nici interzicerea lor brutală (in polish style), cu supravegherea poliţienească a sexualităţii casnice, nici celebrarea libertină a “amorului liber” şi a chiuretajului subvenţionat de stat. Ci, mai curând, aceea a educării şi a responsabilizării tinerilor (şi mai puţin tinerilor) deopotrivă pentru corpul lor şi al celuilalt şi pentru atenţia faţă de sufletul lor şi al celuilalt. Detabuizarea sexualităţii (mult mai avansată decât şi-o închipuie conservatorii) se cuvine a fi solidară cu conştientizarea faptului că pasiunea de moment îşi găseşte echilibrul doar dacă se împlineşte ca pasiune de durată. Să nu uităm acest lucru: creştinismul a cerut – pentru consacrarea căsătoriei – consimţământul liber exprimat al ambilor parteneri. Punând familia sub controlul auster al unei morale puritane, persoanele îşi pierd dreptul de a alege cum să trăiască, deoarece voinţa lor e anulată de voinţa mai mare, a bisericii sau a statului. Iar atunci când oamenii ajung să nu se despartă sau să aibă copiii în ciuda voinţei lor, mă tem că familia nu mai e familie, indiferent dacă o botezăm “tradiţională” sau altfel.

Se va putea spune: acestea sunt lucruri mai delicate (nu de alta, dar mulţi moralişti de azi pot avea de-a face mâine cu ele), însă e o temă care separă clar apele: aceea a homosexualilor şi a transgenderilor. Alter-normalitatea progresiştilor e, pentru conservatori, alterare a normalităţii. Poate că, într-o anumită măsură, credincioşii ar merita să îşi amintească că acesta era unul din reproşurile ce li se făceau creştinilor în lumea romană (care nu avea o înţelegere prea clară a iubirii universale şi a fraternităţii creştine): faptul că se dedau la practici sexuale abnorme, în speţă la incest (care deregla ordinea cosmică bazată pe succesiunea generaţiilor). Biserica, la rândul ei, va acuza ereticii de aceleaşi lucru. În fine, nu e exclus ca această reactivitate să fie alimentată şi de frica de efeminare; bărbatul care se afişează ca femeie e pandantul eunucului care, corupt în toate sensurile cuvântului, iese din umbră la finele imperiilor. Şi mai rău stau lucrurile cu transexualul: la nivelul imaginarului (mai ales a celui radical) acesta preia rolul clasic al monstrului. Acum nu e mai căpcăunul (cap-cânele – cel cu cap de câine, de la egipteni la Marco Polo), nu mai e piticul (cel care priveşte de jos în sus, cu spaimă şi ură), cel cu corpul acoperit (atavic) de păr, nu mai e negrul (pe care culoarea îl apropie de “talpa iadului”), nici taratul lombrozian şi nici măcar sifiliticul sau bolnavul de SIDA (care se descompun de vii ca urmare a “păcatului” lor), ci transexualul. Adică cel care, amestecând genurile, aduce – asemeni ereticului, anomia/fărădelegea în lume. Întrebarea este dacă nu cumva imaginarul nostru caută să umple golul din care modernitatea, ştiinţa şi – indiscutabil – o anumită corectitudine politică au evacuat ceilalţi “monştri”. Monstru vine de la monstrare – a arăta; în toate avatarurile lui ni se arată abisul unei epoci a lumii. De partea cealaltă, progresistă, domină ideea că normalitatea e un echilibru, în perpetuă mişcare, a excentricităţilor. Nu întâmplător, lucrurile care i se par cele mai revoltătoare “cetăţeanului obişnuit” sunt cele pe care le pune în scenă arta contemporană. Însă noi, privitorii ocazionali ai happening-urilor cu actori dezbrăcaţi, ai defilărilor de modă cu bărbaţi purtând rochii sau a filmelor în care eroul e un “minoritar” uităm adesea un lucru esenţial: scopul artei actuale este tocmai acela de a şoca. A provoca scandal înseamnă a scoate omul din habitudinile lui curente, a-i stârni deopotrivă revolta şi îndoiala, a-i da un impuls care să-l scoată din mişcarea “rectilinie şi uniformă” a producţiei şi a consumului. (Cel puţin pe meleagurile noastre, noi preferăm o altă artă – kitsch-ul – care “înfrumuseţează frumosul”, e uşoară, săltăreaţă, fredonabilă sau difuzabilă la maxim în boxele maşinii şi, mai ales, nu ne dă de gândit şi ne confirmă reuşita socială.)

Conservatorismul creştin înseamnă – la nivel popular – două lucruri simple şi clare: a fi împotriva homosexualilor şi a musulmanilor. În ceea ce mă priveşte, nu încetez a mă mira de pasivitatea bisericilor în raport cu generalizarea acestei noi “mărturisiri creştine”. A reduce creştinismul la proclamarea acestor două “adevăruri” mi se pare a fi o simplificare nepermisă a unei moşteniri teologice, culturale şi instituţionale care ne marchează identitatea. Câţi dintre vajnicii apărători ai tradiţiei ar putea să spună ceva articulat despre relaţia persoanelor Treimii (cauză a marii Schisme) sau despre limitele libertăţii de lectură a Scripturii (care a fost unul din motivele Reformei)? Dacă faptul de a te declara de două ori anti- – homosexuali şi islam – (plus cel de a crede că vaccinurile sunt satanice şi că credinţa îţi garantează îmbogăţirea) au ajuns să fie însemnele credinţei, atunci mă tem că ele anunţă o secularizare religioasă mult mai amplă decât am fi putut-o anticipa. Timp de secole, Biserica a avut o teologie morală în care au predominat virtuţile pozitive (de la smerenie la slujirea aproapelui, trecând prin încredere, recunoștință și altele – despre care acum se vorbește foarte puțin), fără a insista în mod particular asupra condamnării sexualităţii, în diversele ei forme (între altele tocmai pentru că era o problemă a “sponsorilor” ei monarhici). Fireşte că – fidelă mesajului ei – Biserica nu poate decât să le condamne pe cele care “îl distrag” pe om de la îndatoririle lui, însă, în acelaşi timp, a fost conştientă de prezenţa lor în societate. În cea mai mare parte a istoriei ei le-a văzut ca forme ale slăbiciunii omului ce trebuie îndemnat a-şi descoperi şi actualiza binele din el şi care trebuie ajutat în lupta cu sine însuşi. Şi, pentru aceasta, i-a propus un întreg parcurs care, sub forma teologiei dogmatice (sau sistematice) sintetizează întrega istorie a creştinismului şi dă glas milioanelor de vieţi trăite în orizontul credinţei. Conservatorismul actual are marele neajuns de a reduce credinţa (ce presupune atât parcursul Bisericii în timp, cât şi jocul de lumini şi umbre din sufletul celor care-şi calea) la un slogan de campanie. Căci, pentru conservatorul pur şi dur, temelia societăţii nu se (mai) reazămă pe partidele politice, pe opţiuni circumstanţiale (sau pe interese inavuabile), ci pe comunitatea de credinţă şi pe angajamentul în numele credinţei. Pentru el, politica dă naştere unor legături slabe şi uşor pervertibile. Adevăratele legături – cele care pot susţine cu adevărat societatea – sunt cele ale fraternităţii religioase. Dar, în fond, nu exact acelaşi lucru îl vrea şi progresistul (bineînţeles, substituind religia cu exaltarea unor pasiuni generoase, opuse “politicianismului”)?

Ce-i deosebeşte pe progresişti de conservatori? Faptul că cei din urmă invocă credinţa creştină. Numai că, ascultându-i şi pe unii şi pe alţii, ai senzaţia că – devenit minge între două tabere antagonice – creştinismul s-a trasformat într-o colecţie de sloganuri care servesc la întărâtarea competitorilor şi a încetat a mai fi Cuvântul menit a lumina lumea aceasta. Conservatori şi progresişti se opun unii altora, într-o campanie electorală fără sfârşit, care nu e – nici ea – decât varianta secularizată şi târzie a marilor controverse care au jalonat istoria creştinismului. Dincolo de “războiul” cultural dintre progresişti şi conservatori, tehnologiile se schimbă şi ne schimbă, oamenii îşi părăsesc în proporţii masive aşezările tradiţionale (şi credinţele care le-au centrat viaţa timp de milenii) şi se mută în umbra marilor oraşe şi se întâmplă acest lucru – deopotrivă fascinans şi tremendum – pe care nimeni nu-l anticipa acum trei decenii: trei continente intră în istorie. Poate că pentru această ultimă provocare nici una din variantele propuse – cea conservatoare (să ne demarcăm cât mai net de restul) sau cea progresistă (să ne pierdem în multitudinea celorlalţi) – nu e cu adevărat o soluţie.

Distribuie acest articol

37 COMENTARII

  1. Ambele Tabere au Discursuri Abrazive
    Zgomotul bormasinilor afecteaza perceptii, principii dar mai ales Alegerea
    Omul
    Alege azi sa fie Progresist ( deoarece bormasina progresistilor e mai dulce ) insa maine se “tamponeaza” de ceva din Familie sau Comunitate si implicit imbratiseaza bormasina Conservatorilor

    Apoi se schimba …tot asa pana la Moarte

  2. „Poate că pentru această ultimă provocare nici una din variantele propuse – cea conservatoare (să ne demarcăm cât mai net de restul) sau cea progresistă (să ne pierdem în multitudinea celorlalţi) – nu e cu adevărat o soluţie.”
    Intreb naiv: dar care e solutia?
    O stim: in mai putin de o suta de ani s-au incercat citeva solutii. Fascismul, nazismul, comunismul…
    Progresistii nu sint altceva decit „stinga de caviar”, societatea gen strutocamila din China.
    – „să ne pierdem în multitudinea celorlalţi” s-a incercat, dar pina la urma s-a declarat falimentul multiculturalismului. Iar unele efecte se vad din cind in cind: o crima, o decapitare.
    „să ne pierdem în multitudinea celorlalţi” inseamna cumva ce ne spunea o progresista: sa renuntam la proprietate si sa ne adaptam traiului in comun? Eventual, sa ne distrugem trecutul fiindu-ne rusine cu el?
    „să ne pierdem în multitudinea celorlalţi” inseamna cumva ca marxismul e o idee buna, dar a fost prost aplicata? si sa il imbracam altcumva, adaptindu-l zilelor noastre?

    • Foarte adevarat ce scrieti. Din pacate, Europa este progresista, un progresism de tipul „„să ne pierdem în multitudinea celorlalţi”, intr-o lume in care trebuie sa acceptam orice ne este dictat de la un centru. America este singura mare putere unde inca mai exista un echilibru intre conservatori si progresisti. Daca si acest echilibru se strica, atunci putem afirma cu certitudine ca ideologiile totalitare se vor intoarce. Cred ca lumii i se potriveste conservatorismul, nicidecum progresismul. Lumea nu este cladita si structurata pentru a accepta ideologiile progresiste. Acestea ne sunt impuse cu forta la ora actuala, iar acest lucru va duce la conflicte.

  3. Mi-e teamă că un studiu impartial al clivajului conservatori/progresiști va da naștere la atacuri virulente, pe modelul „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”.

    Oricum, posibilitatea unei abordări centriste era posibilă în vechea împărțire stânga/dreapta. Acum nu mai este posibilă, nu poți fi și un pic conservator și un pic progresist. O dată ce accepți această diviziune, adopți automat și una dintre tabere.

  4. all that matters are the big numbers. sa luam china, india, pakistanul si bangladeshul, astia reprezinta jumatate din populatia terrei. mai adaugati indonezia, nigeria si orientul mijlociu si ne apropiem de trei patrimi. cealalta patrime e pe duca, insa si a relocat productia acolo unde piata i cea mai mare. ca sa ce ? sa i hraneasca pe altii si sa si grabeasca propria i extinctie ? invaziile de orice fel – insecte ca n vremea lui lacusta voda sau oameni (a se vedea exodurile populatiilor decimate de foame sau razboaie) – sint iminente si nimicitoare. visul de aur al bolsevicilor se transforma n globalimul egalizator (sa ne ntelegem, egalitate n prostie si saracie) al neo marxistilor

    • Globalismul egalizator n-a fost inițiat si dezvoltat de neo-marxisti, ci de cei care azi se reclama drept conservatori. Asta pana cand au realizat (cam tarziu) ca s-au împușcat singuri in picior.
      N-a îndrăznit sa explice încă nimeni unde este azi granita intre neo-liberalism si conservatorism, noțiuni care pana mai ieri erau antonime. Externalizarea sectorului manufacturier in Asia a început de prin anii 80 cand termenul neo-marxist nu fusese inventat de neo-liberalii, deveniți azi conservatori, aflati in degringolada.

  5. Intreg articolul (eseul ?), cam lung dupa gustul meu, conducea de la primele randuri la concluzia din final : Niciuna din variantele propuse – cea conservatoare (…) sau cea progresista (…)nu e cu adevarat o solutie !

    Dar pe parcursul intregului eseu (uite ca pana la urma m-am hotarat !) autorul te lasa sa te gandesti, daca nu chiar te indruma intr-un mod sofisticat sa gandesti ca solutia ar putea fi aceea a unui conservator mai putin pur si dur caruia i se opune un progresist la randul sau mai moderat !

    PS. Asta bineinteles pana cand … A treia cale nu exista oare ? Sau a treia cale a fost cea pe care deja am experimentat-o si ne-a marcat unora vietile pe veci ?!

  6. E normal si firesc in urma dezvoltarii societatilor clasicele scenarii de stanga- dreapta reprezentate intr-un fel sau altul de partidele politice sa piarda din actualitate in favoarea altor tendinte aparute in urma dezvoltarii technologice, a globalizari, a problemelor la nivel global.
    Clasicele formate politice stanga – dreapta se adreseaza alegatorului la nivel national, formatele progresist-conservatoare parasesc orizontul national, se adreseaza unui public la nivel global, de ce ?
    Cele mai mari „partide” sunt cele formate pe retele de socializare , retele pe care sunt impartasite opinii, valori atat pozitive cat si multe tendinte negative care privesc dincolo de orizontul national.
    Daca privim doar la aspectul religos sus mentionat, foarte mult ce apare in legatura cu islamul pe retele de socializare se adreseaza intregii comunitati islamice indiferent de tara, vezi efectele caricaturilor Charlie Hebdo si mainfestatii impotriva si acte de violenta in mai multe tari.
    Intreaga miscare ecologista, LGBT, Black lives matter, feministe, antirasiste etc.etc au luat amploare globala si le putem incadra la miscari progresiste, cele nationaliste, familie traditionala, intarirea statului national, antiemigrare etc.etc adresandu-se in primul rand publicului national, in speta fiecarui stat in parte.
    Discursul presedintelui Trump este imbratisat de forte conservatoare din intrega lume vezi Bolsonaro, Orban, Kaczyski si altii, tendintele progresiste de regula pe linia political correctnessului , vezi democratii americani, parlamentul european etc. etc.
    Dezvoltarea noilor technolgii de comunicare in masa impreuna. un jurnalism care a parasit de mult clasicul tipar de informare, elite universitare atat de stanga cat si dreapta, personalitati culturale au produs si produc acesta scindare, polarizare periculoasa, vezi situatia exploziva din SUA unde sa vorbeste chiar de situatii de razboi civil intre tabara Trump si Biden.
    Sa nu uitam potentialul imens al internetului, al retelelor de socializare prin care se propaga acele Fake News care produc efecte pana la cel mai inalt nivel, astazi fiind foarte greu de gasit „adevarul”, cu atat mai putin la nivelul consumatorului de stiri el fiind supus propagandei si mai putin al unei informari corecte, impartiale.
    Lume s-a schimbat si se schimba in continuare, politica externa raspunzatoare la urma urmei pentru pacea la nivel global devenind din ce in ce mai dificil de implemetat, cele nenumarate conflicte locale nefiind acum luate in seama.
    Totul s-a agravat pe fundalul lipsei din ce in ce mai acute a increderii a celor 2 tabere, incredere dinamitata mai ales de retelele de socializare, pe acestea discursul anonim putand fi dus si continuat intr-un cu totul alt fel decat fata in fata la vedere.
    In mod normal ar trebui interzise orice fel de manifestari politice pe aceste retele, discursul politic trebuie scos din spatiul virtual si readus la niveul analog, fata in fata altfel se vor crea si mai multe probleme din ce in ce mai mari.
    Retele de socializare permit exprimarea la nivelul „instinctelor joase” fara cea mai mica consecinta, ne miscam intr-in spatiu virtual insa cu efecte maxime in spatiul analog.
    Pe de alta alta parte temele globale supuse discutiei de catre progresisti precum incalzirea globala, emigratia, drepturile femeilor, discriminarea rasiala, drepturi egale pt toti indiferent de gen, religie etc. poluare, inarmare accentuata ne afecteaza pe toti, probleme legate de aceste aspecte neputand fi rezolvate la nivel national asa cum au impresia conservatorii.

  7. Autorul: „Ce-i deosebeşte pe progresişti de conservatori? Faptul că cei din urmă invocă credinţa creştină.” –– Nu, nu credinta crestina, ci valorile crestine: familia, apoi comunitatea mica si desigur natiunea/poporul/comunitatea mare. Conservatorii vor sa pastreze/conserve nealterate valorile mostenite din mosi stramosi, valori invatate de la Iisus. Progresistii vor sa revolutioneze sistemul de valori cu alte preferinte/dorinte. Conservatorii stiu ca omul fara Dumnezeu aluneca incet, incet intr-o amoralitate apoi in imoralitate. Noi avem exemplul Sodomei si Gomorei din Biblie si stim ca a sfarsit rau de tot. Nu vrem sa-l repetam. Nu spun ca progresistii asta urmaresc, sa-l repete, ci spun ca ei deschid drumul/partia spre cadere/alunecare si noi vrem sa prevenim acest lucru. Dar autorul a aratat excelent ca batalia actuala nu se mai da pe politic, unde e confuzie si amestec total, ci pe VALORI, unde apele se despart destul de clar: cu Dumnezeu sau fara Dumnezeu. Atentie e vorba de valori, nu de credinta.

    • @MariS:
      Heeiii… Dar exista valori si in afara lui Dumnezeu !

      PS. Pur si simplu voi incercati sa ne segregati de ceea ce avem noi mai valoros, constiinta, fluturandu-ne obsesiv lipsa credintei !

      • Pe ce se întemeiază acele valori? Cred că acesta ar trebui să fie punctul de plecare al oricărei dezbateri pe o temă precum cea abordată de domnul Maci.
        conștiința să fie acea întemeiere? De unde vine, pe ce se bazează această conștiință? Și dacă cineva zice în ființa lui că nu dă doi bani pe acea conștiință, pe ce bază ar putea să-i reproșeze altcineva, un ateu, că nu e bine să ai conștiință? Cine ești tu să-mi stabilești mie cum ar trebuie să fie conștiința mea? Înțelegeți? ,,Dacă Dumnezeu nu există atunci totul este permis”. Aceasta este consecința logică a ateismului. Iar progresiștii de azi sunt atei, nu?

  8. Dincolo de teoria din care se hrănesc universităţile şi universitarii, chestiunea e simplă: peste denumirea siglei, un partid are scopul final de a ajunge la putere. Şi cum îi pot determina pe cei mulţi să mă voteze? Le promit exact ce aşteaptă: mărirea veniturilor, fie salarii, fie pensii, fie alocaţii de tot felul (inclusiv pentru firmele private!!) ori alte avantage pe categorii profesionale, sociale etc., adică măsuri populiste şi nu-mi pasă că voi fi sub etichetat de progresist ori conservator, câtă vreme voi fi legitimat prin votul zis democratic să iau deciziile pe care le vreau eu. Când ajung la putere, voi mări mai întâi privilegiile celor care sunt în partidul meu (ori în alianţă), avantajele grupului care m-a sprijinit în alegeri şi mă voi plânge de „blestemata moştenire” în faţa electoratului dezamăgit şi de astă dată. Şi vorbesc numai despre ceea ce este la vedere… Aşa arată, simplificat, pe înţelegerea mea, „paradigma” ajungerii la putere, peste etichete şi sigle. Bun motiv pentru mine să nu mă deranjez în duminica votului să ajung la urnă. Votând, legitimez furtul şi sunt complice moral la mascarada penală a politicienilor, indiferent de partid, etnie, rasă religie sex (sau gen!). Cât mai este ceva de vândut, de furat pe-aici, sigur vom avea politicieni, preşedinţie, guvern, parlament, curte constituţională, justiţie, poliţie şi tot felul de „autorităţi”! Eu mă bucur doar că încă sunt liber şi am bucata de pâine! Da, mă mulţumesc cu puţin şi aproape că-mi prisoseşte. Cu mine n-a dus-o bine nici socialismul (se vede doar), n-o duce bine nici caricatura asta de democraţie. Am scris cam mult, dar m-aţi inspirat, domnule Maci…

  9. Mai întîi: istoria Europei şi a Lumii nu a fost „şi-şi” ci „sau-sau”, adică ori noi, ori ei. Exemple imediate: WW1, WW2, „războiul rece”, etc.
    Dar, da, azi, sub influenţa dezvoltării tehnologice, alte două ideologii exclusive sunt în vogă: conservatorismul clasic( un fel de „dreapta” ideologică, apărătoare a establishmentului liberalismului clasic, al istoriei, culturii şi civilizaţiei creştine şi al statului-naţiune) şi progresismul( o ideologie de stânga, ne-marxistă, globalistă).
    Efectele se văd peste tot, începând din SUA( unde lupta conservatori-progresişti ia forme de anarhie socială), continuînd cu Europa( unde se pare că progresismul a învins definitiv…) şi ţări ca China( comunist-progresistă….), Rusia( naţionalist-ortodoxistă), Turcia( naţionalist-musulmană), etc.
    Dacă privim lucrurile ideologic, atunci trebuie analizate jocurile de putere, respectiv să concluzionăm că ambele ideologii-conservatorismul şi progresismul au acelaşi obiectiv: LUPTA pentru PUTERE.
    Mai simplu spus: progresismul/ progresiştii vrea/ vor câştigarea puterii de la conservatori. Un exemplu: multinaţionalele vor să nu mai fie limitate/ constrânse de statele-naţiune.
    Aici îmi permit un punct de vedere. Trebuie eliminată din analiza progresism vs. conservatorism Religia, fiindcă este un aspect minor, neesenţial, utilizat ca armă doar de statele slabe. Ex. China, SUA, Europa îl utilizează puţin, chiar deloc.
    Trebuie introdusă însă obligatoriu noţiunea de LIBERTATE, pe care progresiştii o ignoră, sau consideră că simpla anarhie socială asigură problema. De fapt, noţiunea de LIBERTATE ar trebui să fie adevărata dispută între conservatorism şi progresism. Conservatorii au pus în practică o soluţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, progresiştii nu propun nimic în legătură cu asta. Ceea ce este extrem de periculos…..

    • Dilema, libertatile si drepturile cetatenesti individuale fata de cele comune, globale, care ar trebui sa primeze ? dezvoltarea libera a individului cu toate consecintele incepand de la incalzirea globala si degradarea mediului pana la interzicerea si ingradirea unor activitati, drepturi si altele, spectrul fiind foarte larg.
      In opinia mea, aici sa sa vor desparti apele, interesele individuale fata de cele ale diferitelor grupuri, ce va conta mai mut si cine va primi castig de cauza ? si totul cu mijloace pasnice si democratice.

  10. Orice fel de ideologie te duce intr-o fundatura, pana la urma. Pentru ca ideologia nu e altceva decat un apriorism. Persistenta in ideologie te duce la cartela la paine, pe care am trait-o in Craiova, inainte de 1989, adica la faliment. Le-am trait si credeam – in naivitatea mea – ca lumea s-a intors la ratiune in Romania dupa 1989 (nu cunosteam lumea, numai Romania, atunci). Se pare, insa, ca noutatea pe care a adus-o omul in lumea animalelor este tocmai traiul intr-o lume a imaginatiei, fara legatura (necesara) cu realitatea. Sunt sceptic, vad ca s-a ajuns la refuzul dialogului, la refuzul argumentelor, la incercarea de a respinge dovezile care contrazic „teoria”. In multe privinte asta aduce cu „socialismul multilateral dezvoltat” in care „clasa muncitoare” murea de foame cu cartela-n buzunar dar canta fericita slava conducatorului iubit. Oare a treia cale, cea a ratiunii si compasiunii, nu exista? Eu cred ca galagia conflictului conservatori-progresisti si propaganda voluntara sau involuntara care li se face in media acopera dorintele si sperantele majoritatii, care nu e nici conservatoare nici progresista, e pur si simplu normala, adica rationala.

  11. Vedem aici ce se intampla cand un progresist vrea sa puna in balanta progresismul si conservatorismul, dand impresia ca a pus ceva in fiecare taler: 1) o insiruire de asertiuni contrare realitatii. 2)straw men 3) comparat mere cu pere. Se pare ca pentru autor conservatorismul este reprezentat de taranul cu patru clase, iar progresismul de elita Ivy League (Scoala de la Frankfurt) (eventual activisti arestati la razmerita BLM, precum fiica lui Andrew Cuomo sau avocatii incendiatori Colinford Mattis si Urooj Rahman).
    A cui este obsesia religiei? In toate dezbaterile de calibru academic despre avort si „casatoriile homosexuale”, subiectul religiei este adus de progresisti pentru a desfiinta pozitia conservatoare. Conservatorii nu sufla o vorba de credinta, Biblie ori Dumnezeu, in timp ce argumentul progresistilor e ca pozitia conservatoare e bazata pe religie, deci n-are ce cauta in spatiul public.
    A cui e obsesia (homo)sexualitatii? Pozitia conservatorilor e sa tot repete, fara sa para sa-i auda nimeni, ca nu ei au ales aceasta batalie, ci a venit peste ei. Pozitia progresistilor e ca conservatorii sunt si ignoranti, si malefici, pentru ca refuza sa progreseze cu ei. Domnul autor vrea ca subiectul disputei sa fie Sfanta Treime, cand legislativele, curtile supreme si referendumurile decid definitia familiei, a barbatului, a femeii, a insasi prersoanei si vietii umane. Cand vine asupra ta revolutia antropologica, secularistii iti spun ca ar trebui sa aducem in spatiul public disputele teologice si hristologice de acum doua milenii.
    Nu exista un cliseu mai exasperant din partea progresistilor decat casatoria traditionala pusa in ghilimele – acele „scare quotes” care trebuie sa duca conceptul in derizoriu. Este un argument nedemn de cineva care isi spune filozof. Toate imperfectiunile sociale ale trecutului devin o justificare perfida pentru a nega cea mai stabila institutie a istoriei si cea mai stabila si cea mai obiectiva caracteristica a ei, complementaritatea masculin feminin. Faptul ca conceptul crestin de iubire conjugala a fost uzurpat de fantezii romantice adolescentine si faptul ca omul recent refuza intelepciunea batranilor in alegerile de viata devine justificarea pentru demolarea tuturor elementelor constitutive ale casatoriei. Dar toata discutia de fond este irelevanta, din moment ce toata lumea stie foarte bine ca „casatoria traditionala” nu este decat o eticheta pentru o anumita pozitie intr-o disputa legislativa, care a devenit necesara ca un revers la cealalta pozitie, „casatoria homosexuala”. La fel „pro-life”, termen denaturat si el intr-un interviu recent de „conservatorul” Baconschi. Mai mult decat atat, discutia despre proprietatea termenului „casatorie traditionala” e irelevanta, din moment ce insusi autorul se contrazice, recunoscand ca formal se intemeia intotdeauna pe acordul liber consimtit al sotilor.

    Care sunt caracteristicile progresismului? O imbinare de vicii care se potrivesc laolalta ca rotile dintate ale unui angrenaj destinat deraierii.
    1) Disolutia oricaror distinctii
    Natura a facut oameni puternici si oameni slabi, progresismul vrea egalitate
    Natura a facut oameni inteligenti si oameni mediocri, progesismul problematizeza inteligenta.
    Natura a facut femei si barbati, progresismul vrea un numar infinit de sexe, genuri si orientari sexuale.
    Natura a facut casatoria, progresismul vrea sa o aboleasca.
    Natura a facut rase si etnii, progresismul nu recunoaste ca exista asa ceva.
    2) Extinctia
    La inceput a fost revolutia sexuala. Apoi s-a trezit occidentul ca nu are suficienta forta de munca, asa ca s-a apucat de importat populatii. Prin asimilare interna si prin influenta externa, progresismul isi propune sa aduca intreaga planeta la iarna demografica occidentala. Odata ce femeia si-a atribuit dreptul de a nu mai face copii, adio homo sapiens. Mai sunt trans-umanistii care ne propun solutia bebelusilor in eprubeta, dar evident, asta n-o s-o auziti prea des, suna prea tare a Brave New World.
    3) Contradictia
    Progresismul vrea sa ne convinga in acelasi timp ca rasismul este o vina morala oribila, si ca toti albii sunt rasisti.
    Vrea sa ne convinga ca „casatoria homosexuala” nu afecteaza pe nimeni cu nimic, dar daca te opui esti echivalentul rasistului anti-miscegenare care trebuie exclus din societate.
    Rasele nu exista, dar exista rasism. Sexele nu exista, dar exista transsexuali.
    Feministele vor sa demoleze stereotipurile de gen, trangenderii spun ca stereotipurile de gen sunt insasi identitatea lor.
    Progresismul spune ca vrea diversitate, dar lucreaza de zor la amalgamarea populatiilor, ceea ce va duce inevitabil la omogenizare.
    Are o credinta dogmatica in lupa pentru progres, si in acelasi timp in materialism. Stiintele sunt materialiste, deci deterministe, deci nu au loc pentru liber abitru, deci nici pentru vini morale. Pe de alta parte, intregul proiect al teroriei critice este o imensa vina colectiva, pentru rasism, sexism, homofobie, si cate si mai cate. Refuza sa recunoasca ca, intr-o lume materialista, drepturile omului sunt o religie.
    4) Irationalitatea
    Progresismul este incapabil sa castige o dezbatere prin argument. Arsenalul argumentelor lor se reduce la „Esti Hitler” si „Vrei sa reinvii inchizitia” iar tactica e inabusirea dezbaterii sub pretext de „hate speech”. Sa luam cazul protestelor recente din Polonia. Ati vazut in presa vreo dezbatere despre moralitatea avortului sau constitutionlitatea selectiei fiintelor umane pe criteriu de dizabilitati? Tot ce s-a vazut au fost istericalele unor feministe infuriate.
    5) Voluntarismul
    Aceasta irationalitate vine din relativism, adica respingerea ideii de adevar obiectiv la care se poate ajunge prin ratiune. Orice dezbatere nu e altceva decat o inclestare a vointelor, orice concluzie nu e altceva decat dominatia celui puternic. Ratiunea insasi e un construct imperialist occidental instrumentalizat pentru dominatie.
    4)Deceptia
    Progresistii sunt cei mai mari maestri ai disimularii, cu marele concurs al formatorilor de opinie. Hoaxurile sunt la ordinea zilei. Agentii provocatori isi fac din asta titlu de glorie – vezi Borat. Adversarii sunt blamati de toate imoralitatile si marsaviile pe care le intrebuinteaza, intr-o ampla operatiune de proiectie. Orice protest al stangii este „pasnic”, orice miting al dreptei este o adunatura de extremisti care degenereaza in violente. Cum anume se intampla asta – contrademonstranti antifa care apar cu scopul explicit de a-i impiedica pe ceilalti sa se exprime – nu ni se spune niciodata. Care e destinatia ultima a progresului – vezi punctul 2 – este foarte abil trecut sub tacere.
    Ar trebui sa fie celebra deja declaratia Mashei Gessen in care admite ca „casatoria homosexuala” e o minciuna – e doar o etapa de parcurs pana la abolire casatoriei.
    O senatoare democrata a acuzat-o de homofobie pe Amy Coney Barrett pentru ca a folosit expresia „preferinta sexuala”, desi expresia a fost folosita de publicatii progresiste gen Salon si politicieni democrati. A doua zi dictionarele au schimbat definitia preferintei sexuale pentru a reflecta noua realitate construita ad hoc de progresisti pentru Amy Coney Barrett.
    Din nou referitor la Polonia, Hotnews titra: „Festivalul ipocriziei”: Biserica Catolică din Polonia, în mijlocul controverselor privind interzicerea aproape totală a avortului. Cine acuza Biserica Catolica de „festivalul ipocriziei”? In ultima instanta, un anume Adam Szostkiewicz, descris de AFP „observator și analist al vieții ecleziastice”. Adica un fel de Toma Patrascu. Doar ca acuzatia lui e pusa titlu la ziar de AFP, si de acolo preluata de toata presa internatinala, inclusiv de Hotnews. Daca intrebi toate aceste ziare, ele evident, sunt independente si impartiale si relateaza doar opiniiile altora. Iata cum presa poate fi formatoare de opinii, in timp ce sustine ca nu face decat sa reflecte realitatea.
    Lista de crime intelectuale ale progresismului e interminabila.

  12. Dumneavoastră operați cu definiții personale și portretizări anecdotice, născocite, ale unor subiecte de politologie serioase.
    De pildă:
    „În mod generic, această dinamică poartă numele de progres”
    Poate in genericul de la teveu, nu și in cartea de istorie. Acolo aflăm cum fasciștii se imaginau drept factori ai progresului. Tot de acolo aflăm de cum comuniștii se visau vectorii „propășirii” popoarelor, omenirii, universului.

    Sau:
    „Din punctul de vedere al unui conservator pur şi dur (adept al unui “calvinism popular”, la modă printre self-made man-i), sărăcia, înapoierea şi incultura nu sunt rezultatele unei istorii ce se cuvine regândită, ci vicii individuale, care trebuie pedepsite. ”

    care conservator? aveți vreun autor conservator demn de a ilustra această lighioană? că dacă nu, io zic că se cuvine să vă regândiți istoria.

    Prin urmare, cu asemenea erori de terminologie, plus părtinirea bizară pe criterii continentale (de când America e altceva decât țara europenilor ce au fugit de sărăcie, de războaie, de absolutism? de când America a fost desprinsă de iluminismul european? de când e America -cea mai tolerantă țară din istorie, unde oamenii îngenunchează pe străzi împotriva rasismului și unde un negru, deci un minoritar, a ajuns președinte- lumea lui ‘sau-sau’?), nu cred că se poate ajunge la vreo concluzie validă. Nici măcar la vreo polemică civilizată. Și o spun ca libertarian ateu ce nu se vede prins in niciuna din tabere.

  13. Obiectiv, Dreapta și Stînga sînt repere convenționale pt. un evantai sau complex ( haotic, rizomic ) de ideologii interdependente, ce pare a funcționa, după propriile reguli ( un fel de laissez-faire), precum mașinăria lui Kafka (din ´Colonie´ ). Alinierea în două tabere, de luptă, prin care diversitatea e simplificată brutal și comasată, corespunde gradului de radicalizare ( de incandescență ), totuși opoziția aceasta e una ´dialectică´ sau transversală, în oglindă ( gemelară). După istovirea miturilor naționaliste radicalismul revine ca esențialializare și ideologizare pură, teratomorfizare, oarecum ´virtuală´, fără substrat ( sau ´mobil´) : se profilează două tipuri umane și ´rase´ ideologice, (d)efect si al (r)evolutiei tehnologice. Au existat și in trecut pustiitoare rivalități tribale , Verzii și Albastrii în Bizanț, Guelfii și Ghibelinii, Lankaster și York, etc. Să ne amintim că Dreapta și Stînga moderne și ideologice s-au format în urma unei diviziuni în rîndurile hegelienilor și e interesantă viziunea lui A. Kojeve, care spunea ca Stînga și Dreapta, așa cum le vedea el, au o origine comună și sînt în ultimă instanță convergente, concepție ( o versiune a ´celei de-a treia căi´, ca sinteză ) preluată și prelucrată de unii neoconservatori: varianta ´optimistă´ – Fukuyama, ´pesimistă´- Huntington, acești Marx și Engels, cum au fost numiți, ai neoliberalismului triumfal.
    …´ai senzaţia că – devenit minge între două tabere antagonice´…
    Ca o curiozitate, pt. ilustrarea acestei opoziții dialectice: în New York Square a existat o statuie ciudată, parte a unui portic-ceas, Stuff and Guff or Gog and Magog. Cei doi fauri lovesc într-un clopot al apocalipsei – această tragicomedie ! ( ´Sfîrșitul Istoriei´ , în jargonul teologilor-politici, dnul H. R. Patapievici știe să explice – și să complice – aceste mistere ), străjuiți de deasupra de Minerva ( apropo și de celebra ei bufniță, care era o cucuvae ).

  14. Ceea ce lipsește cred in articol este ca diferențierea conservator-progresist este legata de contrastul dintre local si global, dintre cei care sunt atașați unui loc si cei care se simt cetățeni ai lumii, fara o ancorare la o limba, patrie sau regiune. Din acest punct de vedere progresistii desi mult mai bine educati, sunt oameni fără identitate, fara rădăcini adânci si, ca in celebra parabola a lui Isus, iertati-mi vorba cam brutala, sterili. Progresistii imbratiseaza tot felul de cauze ale minoritatilor (etnice, sexuale, religioase) si-i ignora pe cei din clasele mijlocii si chiar pe cei săraci.
    Conservatorii, mai putin educati, in general egoisti, au simțit asta si încearca sa recaptureze clasa mijlocie pe care au tradat-o timp de peste 30 ani, in timpul globalizarii.

  15. Autorul scrie cu dezinvoltură despre optica milenaristă a „credințelor” americane uitând prea ușor că singura teorie purtătoare de mesianism milenarist a ultimelor secole pornește de la Marx și a fost importată în Statele Unite foarte târziu (sec.XX) tot de niște evrei germani. Mentalitatea marxistă revendicativă și resentimentară, bântuie și azi în Europa cu succes
    la publicul postpuber și nu numai.
    Dar umblă învăluit în veșminte foto- și telegenice, însoțit de obișnuită gălăgie a stângii eterne.
    De la 1792 încoace lumea noastră se împleticește prin telenovela iacobin-revoluționară care, în furorul ei militant a încercat cu disperare să se erijeze în „progres”, discreditând subreptice conservatorismul, matrice de gândire ancestrală astfel încât acesta a căpătat, sub bombardament ideologic, chiar o conotație negativă. Nici autorul nu pare a fi familiar cu tendința conservatoare ceea ce nu e de mirare având în vedere că generații întregi am crescut sub semnul „progresului”.
    „Voi progresul cu orice preț”, spunea sentențios un personaj de comedie. Se pare că și Caragiale și Eminescu, și Maiorescu precum și alte multe minți strălucite de pe la noi și de aiurea erau mai relaxate în privința conservatorismului decât zglobiii noștri progresiști ai harababurii globaliste.

    • Nu de la 1792, ce de la 1776 bantuie progresistii astia. Niste conservatori adevarati ar fi ramas loiali regelui George III, fideli matricii de gandire ancestrala a regalitatii. In loc de asta, derbedeii au aruncat in apa ceaiul proprietate a altora, ca niste adevarati precursori ai BLM, si si-au tras congres mai ceva decat Catalonia. Dupa care i-au mai inspirat si pe bietii francezi la rele.

  16. s au auto numit neo liberali dar n aveau nimic de a face cu liberalismul. cind o institutie financiara se declara sistemica sau prea mare sa dispara, lasind falimentul / jaful practicat sistematic in seama guvernelor (in fapt a cetatenilor onesti carora li s a bagat adinc mina n buzunar) in ce doctrina se incadreaza ? poti sa te ntinzi cu banii pe tot mapamondul, dar fa o pe banii (si riscul) tai nu ai altora (prin smecherii camataresti-„inovatii financiare”-in limbajul lor de escroci/bisnitari ce se vrea savant!)

  17. Mihai Maci e mare și tare, foarte de centru, dar dacă ar fi acum in Occidentul lovit de fragmentare și atentate, dacă ar fi primit o bătaie pe stradă de la un gang de imigranți care-au imbogățit Occidentul, n-ar mai face pe detașatul in problema Islamului – nu mai zic că in Franța au murit peste 300 de oameni nevinovați din cauza teroriștilor proveniți sau din ghetto-urile create de stângișii generosi (care au importat minorități ca să caștige voturi și să pozeze virtute civică) sau din ultimul val de migrație adus de Mama Merkel, împărăteasa Uniunii Europene care-a decis ea peste capul tuturor.

    E foarte confortabil să fii bugetar in România intr-un oraș bijuterie de tip Europa Centrală care a avut noroc de o cultură conservatoare relativ omogenă in care incă nu avem adus „cote obligatorii” și „imbogățire culturală” ghetto-uri pline de teroriști ca Moelenbeck din Bruxelles, Saint-Denis din Paris, Neukoln Berlin, Favoriten – Viena.

    Oameni slabi au fost cei care au adus milioane de musulmani in Occident și au distrus durabil pacea socială și siguranța publică pe altarul unei utopii progresiste in care popoarele sunt infrățite ca in uniunea sovietică – infrățite cat timp bagi subventii și bani publici, și pana ajung destul de mari incat să genereze grupuri radicale.

  18. Just semantics.
    Ar fi interesant să cunosc opinia domniei voastre despre polarizarea liberali-iliberali, deși cred că șansele sunt reduse să văd un astfel de articol aici, dat fiind ….

  19. Mie mi se pare că avem de a face cu o confuzie majoră de etichete și termeni și e nevoie să ne întoarcem la definiții.
    „Conservator” e o persoană care dorește să păstreze o situație convenabilă.
    „Progresist” e o persoană care dorește o schimbare în bine.

    In mod natural generația tânără e preponderent progresistă iar cea în vârstă e preponderent conservatoare. Ideologia nu e decât o justificare ulterioară a unui impuls natural. Dacă ai o justificare ideologică pentru impulsul natural al unei mase mari de cetățeni poți să-ți faci partid.

    Comuniștii erau progresiști în perioada ilegalitații și au devenit conservatori după ce au luat puterea.
    Totalitarismul nu era mai puțin conservator decât monarhia absolută.
    „Dreptul istoric” al partidului comunist și „dreptul divin” al monarhului nu sunt decât aceași Mărie cu altă pălărie.

    De asemenea – „liberal” e cineva care dorește independența individului față de normele sociale constituite iar „socialist” e cineva care dorește unitatea societății. In mod natural, adolescenții sunt înclinați spre liberalism iar părinții spre socialism. „Revoluție” este o mișcare (sau schimbare) care nu este liniară/rectilinie – („volută” înseamnă curbă).

    • Definitia este una, realitatea este alta. Astazi, „Conservator” nu inseamna comunist sau cineva care doreste sa mentina o societate in „Epoca de piatra”. Astazi, lucrurile s-au inversat, in sensul in care progresismul nu mai inseamna o forma de progres real al unei societati, ci o ideologie care ascunde tendinte comuniste. „Conservatorismul” nu face decat sa impiedice noua tendinta asa-zis progresista, adica sa mentina vie democratia occidentala care acum se afla in pericol. De aici se trage concluzia gresita ca, acest „Conservatorism” este ceva nociv, invechit, care doreste sa pastreze trecutul intact, ceva care duce la regresul unei societati prin mentinerea unor surse de energie clasice (petrolul) in detrinentul moristilor eoliene, de exemplu. De asemena, progresismul actual nu face decat sa controleze si mai mult masele si societatile, si sa impuna in numele „diversitatii culturale” amestecarea religiilor, traditiilor, constiintelor nationale intr-un mare creuzet social in care ficare individ se amesteca cu ceilalti si isi pierde orice urma de constiinta sau demnitate.

  20. ‘Din punctul de vedere al unui conservator pur şi dur (adept al unui “calvinism popular”, la modă printre self-made man-i), sărăcia, înapoierea şi incultura nu sunt rezultatele unei istorii ce se cuvine regândită, ci vicii individuale, care trebuie pedepsite.’

    Care are fi pedeapsa? Neacordarea unui sprijin material de catre cei care reusesc prin efort si sacrificii personale sa depaseasca sărăcia, înapoierea şi incultura?

    Nu cred ca saracia „este rezultatul unei istorii ce se cuvine regandita”, Milton Friedman argumenteaza opusul: valorile fundamentale occidentale precum piata libera, guvernul limitat si eficient, responsabilitatea individuala, sunt motoarele cresterii economice din care decurg firesc bunastarea, progresul si cultura. India si China au preluat aceste valori si au facut salturi uriase in reducerea saraciei, inapoierii si inculturii.

    Alte detalii aici:
    https://americancompass.org/

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro