În prima perioadă a Războiului Rece, sovietologia a fost dominată de paradigma școlii totalitare care punea accentul pe partid, ideologie și teroare. În anii șaptezeci, istoricii revizioniști au contestat această interpretare, insistând asupra istoriei „de jos” și asupra persistenței unei anume diversități chiar și în timpul celor mai negri ani ai stalinismului. Prăbușirea URSS în 1991 a generat nu doar dispariția instituțiilor leniniste, dar și o extraordinară revoluție arhivistică. Documentele scoase la lumină de cercetători au permis articularea unui nou val în sovietologie. Acesta din urmă a menținut centralitatea viziunii școlii totalitare în privința propagandei, ritualurilor cultului personalității, supravegherii și represiunii, dar, în același timp, a recunoscut importanța formelor de subiectivitate non-înregimentate și existența unui conflict politic intern pe care vechea școală de interpretare l-a ignorat. În aceste condiții putem vorbi despre o nouă sinteză care transcende limitărilor celor două paradigme amintite anterior. Volumele pe care le recenzez se completează în mod fericit unul pe celălalt și exemplifică această literatură post-totalitarism și post-revizionism. În acest eseu mă refer la două remarcabile lucrări: Jan Plamper, „The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power” (New Haven, CT/ London: Yale University Press. 2012) și David Brandenberger, „Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927–1941” (New Haven, CT/ London: Yale University Press. 2011).
Jan Plamper propune o analiză superb documentată, veritabil originală și captivantă a nașterii, dinamicilor, funcționării și declinului cultului lui Stalin. Autorul precizează că demersul său își are originea în faptul că a realizat absența, în sovietologie, a unui studiu echivalent cu lucrarea clasică a lui Ian Kershaw Mitul lui Hitler (Oxford University Press, 1987). În consecință a decis să scrie o astfel de carte. Concentrându-se pe producția și produsele iconografiei staliniste, în special în artele vizuale, dar și în literatură, film, jurnalism, științe sociale ș.a.m.d., Plamper oferă o explicație captivantă și convingătoare privind relația dintre ordinea totalitară (și, într-un anume sens, dezordinea) și mecanismele propagandei. Volumul în cauză nu este doar un studiu remarcabil al misterelor puterii absolute, dar și un impresionat volum de istorie a artei. Reproducerile reflectă cu deplină acuratețe sensurile simbolurilor politice.
Plamper arată cum în ideologia sovietică centralitatea însemna sacralitate. Comitetul Central al Partidului era de fapt Comitetul Sacru. Acest lucru explică poziția variilor personaje în momente cruciale în cadrul structurii iconice. Stalin simboliza omnipotența și omnisciența. Stalin însuși era total implicat în construirea propriului cult, dar simultan pretindea, mai ales în conversații cu vizitatori străini, că îl iritau, ca el disprețuia chiar, excesele hagiografice. Plamper definește corect această atitudine a lui Stalin drept „modestie lipsită de modestie”. Competițiile unionale erau organizate pentru a selecta cele mai potrivite artefacte pentru imortalizarea „geniului” lui Stalin.
Atât Plamper cât și Brandenberger consideră că aniversarea prilejuită de împlinirea de către Stalin a vârstei de cincizeci de ani, în decembrie 1929, a fost începutul unui cult al personalității în toată puterea cuvântului. Ambii istorici percep cultul lui Lenin drept justificarea celui centrat pe Stalin și își exprimă îndoială că Lenin s-ar fi bucurat de o astfel de adorație mistică în timpul vieții. Cel mai probabil au dreptate, cu toate că Richard Pipes, în Revoluția Rusă (Random House, 1990) a afirmat că încă din timpul vieții, cultul lui Lenin a căpătat o intensitate semnificativă. Mult mai important însă este faptul că, spre deosebire de cultul lui Hitler sau al lui Mussolini, propaganda sovietică a insistat asupra rolului Partidului ca entitate providențială, agentul mesianic al necesității istorice. La acest lucru s-a referit politologul Ken Jowitt când a scris despre impersonalismul carismatic al partidelor leniniste. Cultul a fost, înainte de toate, dedicat Partidului. Numai astfel ne putem explica cum, în pofida atacurilor lui Hrușciov împotriva cultului personalității lui Stalin, ideologia comunismului a supraviețuit unei astfel de experiențe traumatice. Ceremoniile cultice au fost fabricate în mod sistematic pentru a menține o impresie de fidelitate universală în raport cu simbolurile sacre ale puterii, în primul rând cele încarnate de persoana liderului (vozhd).
Volumul lui David Brandenberger analizează producția ideologică, de construire a autorității și istoriografică de dinainte și din timpul Marii Terori. Această carte este un demers admirabil de a explora coridoarele puterii din cadrul aparatului ideologic stalinist, dar și de a analiza implicarea personală a Stalin în controlul versiunilor diferite de istorie a Partidului. Inițial epopeea partinică era formulată în termeni abstracți care aveau potențial limitat de mobilizare. În anii treizeci, odată cu intervenția directă a lui Stalin, aceasta a fost ‘umanizată’ incorporând teme care aveau ca scop identificarea cu destinul partidului și entuziasmul popular. În contextul în care propaganda regimului s-a concentrat asupra stahanoviștilor și aviatorilor, istoria Partidului a insistat asupra detaliilor personale, ignorate anterior, din viețile revoluționare ale eroilor bolșevici.
Marea Teroare, afirmă Brandenberger într-un capitol de importanță aparte, a ucis nu doar sute de mii de membri loiali de partid, dar și trecutul legitimizant revitalizat de manualele de istorie din anii precedenți. Atât pentru Plamper cât și pentru Brandenberger, Stalin era un true believer, un fanatic ideologic. El a manipulat diversele grupuri de istorici de partid, reușind în final să impună propria lui interpretare drept singura posibilă a teleologiei bolșevice. Brandenberger propune o analiză fascinantă a rivalității dintre istoricii de partid cărora le era permis să lucreze la biografia lui Stalin. Acestea nu sunt simple detalii istorice, ci exemple semnificative pentru modul în care opțiunile ideologice s-au suprapus cu vanități personale, gelozii și ambiții în timpuri ale disperării politice și ale colapsului moral. Ambele volume accentuează rolul primordial al lui Stalin în definirea agendei ideologice a propagandei de stat. Cursul Scurt a fost de fapt rezultatul redactărilor, rescrierilor și editărilor compulsive ale lui Stalin pe ciorne prezentate acestuia de variile grupuri de istorici de încredere. De multe ori descris drept un oportunist pragmatic, Stalin era de fapt obsedat de idei și s-a asigurat întotdeauna că aceste idei au devenit formele absolute ale ortodoxiei leniniste. În momentul de vârf al Marii Terori, în 1938, „Conducătorul” era ocupat nu numai cu redactarea de liste pentru execuții, dar și cu finalizarea bibliei irevocabile a bolșevismului.
Traducere de Bogdan C. Iacob
Recezie-eseu apărută în revista „International Affairs” (Royal Institute for International Affairs/Chatham House), numărul 3 din 2012, pp. 649-651.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Interesant.
Ce e si mai interesant e ca idolatrizarea conducatorului si a organizatiei nu e ingropata in trecut si nici nu are parte (inca?) de o intelegere care sa permita recunoasterea fenomenului atunci cand se intampla si care e atitudinea cea mai buna fata de asa ceva.
Un exemplu cu care m-am intalnit recent este secta construita de Daisaku Ikeda.
Desi este o secta budista (budism nichiren) conducatorului ei i s-a permis sa viziteze Romania in anii 80 – lucru care mie mi se pare incredibil.
Am avut ocazia sa vad un video cu desfasurarea unui congres al sectei la care s-a vorbit numai despre expansiune. Expansiune, expansiune si iar expansiune. Expansiunea e mai importanta decat ideile promovate si decat orice altceva. De asemenea, congresul semana foarte mult cu congresele partidului comunist: toata lumea aplauda la unison, agitatorii din capetele randurilor sareau primii in picioare pentru a da semnalul la „aplauze si ovatii” etc. Si Daisaku Ikeda e un geniu iar viitorul omenirii sta in mainile budismului nichiren.
Deci…
Cum spunea unul din clasici… „ce e de facut?”
Rezista, rezista, rezista
sau
fugi ca apoi sa te intorci, fugi ca apoi sa te intorci,fugi ca apoi sa te intorci.
Cred ca in primul rand ne trebuie un nume pentru acest fenomen.
Eu l-as numi „mistica militanta” sau „dogmatism mistic si militant”.
Dogmatism pentru ca nu accepta nici un fel de abateri de la „linia oficiala”.
Militant pentru ca expansiunea e in centrul preocuparilor sale. Un alt fel de a spune acelasi lucru este „imperialism” – dar desigur imperialismul e o invectiva care se potriveste doar „dusmanilor”.
Mistic pentru ca se bazeaza pe niste concepte vagi sau prost definite cum ar fi „materialismul dialectic si istoric”. E o expresie care „suna bine” dar nu e foarte clar ce inseamna pentru ca foloseste cuvinte dintr-un vocabular strain celor carora se adreseaza. Ca atare produce o atractie pe care o putem numi „fascinatia misterelor”. Asta e mistica.
E interesant ca in vechime „credinta gnostica” insemna credinta bazata pe cunoastere – ceea ce numim astazi stiinta. In ziua de astazi cei care isi spun gnostici sunt de fapt mistici – cred in mistere. E la fel cu „materialismul stiintific”. Isi spune stiintific, e contra „misticismului” dar in esenta promoveaza o credinta mistica.
Cand credinta asta mistica se asociaza cu militantismul (sau „imperialismul” daca vreti) rezultatul e o miscare ai carei oameni isi dedica viata promovarii unei credinte care-i fascineaza chiar daca nu o inteleg prea bine. De obicei, pentru a rezista provocarilor pe care le aduce militantismul, credinta se rigidizeaza si devine dogmatica. In plus, conducatorii miscarii pot decide ca orice mijloace sunt bune pentru promovarea credintei si miscarea poate deveni violenta.
Parerea mea e ca fata de acest fenomen avem nevoie de un nume, de intelegere, si de identificarea unei atitudini recomandabile. De aceea, orice contributie e binevenita.
Ce le-a permis „tatucilor” sa reziste in memoria colectiva pentru atat de mult timp? Dincolo de orice propaganda, oricat de violenta si asupritoare, e in natura umana actul de a urma, de a accepta in a fi ghidat. Inca se cauta un partid-tatuc in Romania?