sâmbătă, ianuarie 23, 2021

Propagandă, teroare, ideologie: alchimia puterii staliniste

În prima perioadă a Războiului Rece, sovietologia a fost dominată de paradigma școlii totalitare care punea accentul pe partid, ideologie și teroare. În anii șaptezeci, istoricii revizioniști au contestat această interpretare, insistând asupra istoriei „de jos” și asupra persistenței unei anume diversități chiar și în timpul celor mai negri ani ai stalinismului. Prăbușirea URSS în 1991 a generat nu doar dispariția instituțiilor leniniste, dar și o extraordinară revoluție arhivistică. Documentele scoase la lumină de cercetători au permis articularea unui nou val în sovietologie. Acesta din urmă a menținut centralitatea viziunii școlii totalitare în privința propagandei, ritualurilor cultului personalității, supravegherii și represiunii, dar, în același timp, a recunoscut importanța formelor de subiectivitate non-înregimentate și existența unui conflict politic intern pe care vechea școală de interpretare l-a ignorat. În aceste condiții putem vorbi despre o nouă sinteză care transcende limitărilor celor două paradigme amintite anterior. Volumele pe care le recenzez se completează în mod fericit unul pe celălalt și exemplifică această literatură post-totalitarism și post-revizionism. În acest eseu mă refer la două remarcabile lucrări: Jan Plamper, „The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power” (New Haven, CT/ London: Yale University Press. 2012) și David Brandenberger, „Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927–1941” (New Haven, CT/ London: Yale University Press. 2011).

Jan Plamper propune o analiză superb documentată, veritabil originală și captivantă a nașterii, dinamicilor, funcționării și declinului cultului lui Stalin. Autorul precizează că demersul său își are originea în faptul că a realizat absența, în sovietologie, a unui studiu echivalent cu lucrarea clasică a lui Ian Kershaw Mitul lui Hitler (Oxford University Press, 1987). În consecință a decis să scrie o astfel de carte. Concentrându-se pe producția și produsele iconografiei staliniste, în special în artele vizuale, dar și în literatură, film, jurnalism, științe sociale ș.a.m.d., Plamper oferă o explicație captivantă și convingătoare privind relația dintre ordinea totalitară (și, într-un anume sens, dezordinea) și mecanismele propagandei. Volumul în cauză nu este doar un studiu remarcabil al misterelor puterii absolute, dar și un impresionat volum de istorie a artei. Reproducerile reflectă cu deplină acuratețe sensurile simbolurilor politice.

Plamper arată cum în ideologia sovietică centralitatea însemna sacralitate. Comitetul Central al Partidului era de fapt Comitetul Sacru. Acest lucru explică poziția variilor personaje în momente cruciale în cadrul structurii iconice. Stalin simboliza omnipotența și omnisciența. Stalin însuși era total implicat în construirea propriului cult, dar simultan pretindea, mai ales în conversații cu vizitatori străini, că îl iritau, ca el disprețuia chiar, excesele hagiografice. Plamper definește corect această atitudine a lui Stalin drept „modestie lipsită de modestie”. Competițiile unionale erau organizate pentru a selecta cele mai potrivite artefacte pentru imortalizarea „geniului” lui Stalin.

Atât Plamper cât și Brandenberger consideră că aniversarea prilejuită de împlinirea de către Stalin a vârstei de cincizeci de ani, în decembrie 1929, a fost începutul unui cult al personalității în toată puterea cuvântului. Ambii istorici percep cultul lui Lenin drept justificarea celui centrat pe Stalin și își exprimă îndoială că Lenin s-ar fi bucurat de o astfel de adorație mistică în timpul vieții. Cel mai probabil au dreptate, cu toate că Richard Pipes, în Revoluția Rusă (Random House, 1990) a afirmat că încă din timpul vieții, cultul lui Lenin a căpătat o intensitate semnificativă. Mult mai important însă este faptul că, spre deosebire de cultul lui Hitler sau al lui Mussolini, propaganda sovietică a insistat asupra rolului Partidului ca entitate providențială, agentul mesianic al necesității istorice. La acest lucru s-a referit politologul Ken Jowitt când a scris despre impersonalismul carismatic al partidelor leniniste. Cultul a fost, înainte de toate, dedicat Partidului. Numai astfel ne putem explica cum, în pofida atacurilor lui Hrușciov împotriva cultului personalității lui Stalin, ideologia comunismului a supraviețuit unei astfel de experiențe traumatice. Ceremoniile cultice au fost fabricate în mod sistematic pentru a menține o impresie de fidelitate universală în raport cu simbolurile sacre ale puterii, în primul rând cele încarnate de persoana liderului (vozhd).

Volumul lui David Brandenberger analizează producția ideologică, de construire a autorității și istoriografică de dinainte și din timpul Marii Terori. Această carte este un demers admirabil de a explora coridoarele puterii din cadrul aparatului ideologic stalinist, dar și de a analiza implicarea personală a Stalin în controlul versiunilor diferite de istorie a Partidului. Inițial epopeea partinică era formulată în termeni abstracți care aveau potențial limitat de mobilizare. În anii treizeci, odată cu intervenția directă a lui Stalin, aceasta a fost ‘umanizată’ incorporând teme care aveau ca scop identificarea cu destinul partidului și entuziasmul popular. În contextul în care propaganda regimului s-a concentrat asupra stahanoviștilor și aviatorilor, istoria Partidului a insistat asupra detaliilor personale, ignorate anterior, din viețile revoluționare ale eroilor bolșevici.

Marea Teroare, afirmă Brandenberger într-un capitol de importanță aparte, a ucis nu doar sute de mii de membri loiali de partid, dar și trecutul legitimizant revitalizat de manualele de istorie din anii precedenți. Atât pentru Plamper cât și pentru Brandenberger, Stalin era un true believer, un fanatic ideologic. El a manipulat diversele grupuri de istorici de partid, reușind în final să impună propria lui interpretare drept singura posibilă a teleologiei bolșevice. Brandenberger propune o analiză fascinantă a rivalității dintre istoricii de partid cărora le era permis să lucreze la biografia lui Stalin. Acestea nu sunt simple detalii istorice, ci exemple semnificative pentru modul în care opțiunile ideologice s-au suprapus cu vanități personale, gelozii și ambiții în timpuri ale disperării politice și ale colapsului moral. Ambele volume accentuează rolul primordial al lui Stalin în definirea agendei ideologice a propagandei de stat. Cursul Scurt a fost de fapt rezultatul redactărilor, rescrierilor și editărilor compulsive ale lui Stalin pe ciorne prezentate acestuia de variile grupuri de istorici de încredere. De multe ori descris drept un oportunist pragmatic, Stalin era de fapt obsedat de idei și s-a asigurat întotdeauna că aceste idei au devenit formele absolute ale ortodoxiei leniniste. În momentul de vârf al Marii Terori, în 1938, „Conducătorul” era ocupat nu numai cu redactarea de liste pentru execuții, dar și cu finalizarea bibliei irevocabile a bolșevismului.

Traducere de Bogdan C. Iacob

Recezie-eseu apărută în revista „International Affairs” (Royal Institute for International Affairs/Chatham House), numărul 3 din 2012, pp. 649-651.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Interesant.
    Ce e si mai interesant e ca idolatrizarea conducatorului si a organizatiei nu e ingropata in trecut si nici nu are parte (inca?) de o intelegere care sa permita recunoasterea fenomenului atunci cand se intampla si care e atitudinea cea mai buna fata de asa ceva.
    Un exemplu cu care m-am intalnit recent este secta construita de Daisaku Ikeda.
    Desi este o secta budista (budism nichiren) conducatorului ei i s-a permis sa viziteze Romania in anii 80 – lucru care mie mi se pare incredibil.
    Am avut ocazia sa vad un video cu desfasurarea unui congres al sectei la care s-a vorbit numai despre expansiune. Expansiune, expansiune si iar expansiune. Expansiunea e mai importanta decat ideile promovate si decat orice altceva. De asemenea, congresul semana foarte mult cu congresele partidului comunist: toata lumea aplauda la unison, agitatorii din capetele randurilor sareau primii in picioare pentru a da semnalul la „aplauze si ovatii” etc. Si Daisaku Ikeda e un geniu iar viitorul omenirii sta in mainile budismului nichiren.
    Deci…
    Cum spunea unul din clasici… „ce e de facut?”

    • Cred ca in primul rand ne trebuie un nume pentru acest fenomen.
      Eu l-as numi „mistica militanta” sau „dogmatism mistic si militant”.
      Dogmatism pentru ca nu accepta nici un fel de abateri de la „linia oficiala”.
      Militant pentru ca expansiunea e in centrul preocuparilor sale. Un alt fel de a spune acelasi lucru este „imperialism” – dar desigur imperialismul e o invectiva care se potriveste doar „dusmanilor”.

      Mistic pentru ca se bazeaza pe niste concepte vagi sau prost definite cum ar fi „materialismul dialectic si istoric”. E o expresie care „suna bine” dar nu e foarte clar ce inseamna pentru ca foloseste cuvinte dintr-un vocabular strain celor carora se adreseaza. Ca atare produce o atractie pe care o putem numi „fascinatia misterelor”. Asta e mistica.

      E interesant ca in vechime „credinta gnostica” insemna credinta bazata pe cunoastere – ceea ce numim astazi stiinta. In ziua de astazi cei care isi spun gnostici sunt de fapt mistici – cred in mistere. E la fel cu „materialismul stiintific”. Isi spune stiintific, e contra „misticismului” dar in esenta promoveaza o credinta mistica.

      Cand credinta asta mistica se asociaza cu militantismul (sau „imperialismul” daca vreti) rezultatul e o miscare ai carei oameni isi dedica viata promovarii unei credinte care-i fascineaza chiar daca nu o inteleg prea bine. De obicei, pentru a rezista provocarilor pe care le aduce militantismul, credinta se rigidizeaza si devine dogmatica. In plus, conducatorii miscarii pot decide ca orice mijloace sunt bune pentru promovarea credintei si miscarea poate deveni violenta.

      Parerea mea e ca fata de acest fenomen avem nevoie de un nume, de intelegere, si de identificarea unei atitudini recomandabile. De aceea, orice contributie e binevenita.

  2. Ce le-a permis „tatucilor” sa reziste in memoria colectiva pentru atat de mult timp? Dincolo de orice propaganda, oricat de violenta si asupritoare, e in natura umana actul de a urma, de a accepta in a fi ghidat. Inca se cauta un partid-tatuc in Romania?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Navalnîi a fost judecat în secția de poliție. Doar pe vremea lui Stalin se mai putea întâmpla așa ceva. Interviu cu analistul Armand Goșu

Duminică seara, la revenirea în Rusia, Aleksei Navalnîi a fost arestat, la punctul de control al pașapoartelor, din...

Transgenderii, „Dezastru al unor oameni fără Dzeu”?

Îi mai țineți minte pe CpFeii ăia cu mîna pe cruce și familia-n gură care puseseră de-un referendum acum vreo doi ani...

Democrația este pentru zei. Nu trebuie să ne surprindă faptul că oamenii nu o pot menține

„De ce eșuează democrațiile?” Am auzit această întrebare de multe ori în ultimii ani, în cărți, în paginile de...

O variantă modernă a poveștii cu vulpea bearcă: „Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite a calculat că mai avem circa 60 de...

Dacă ați fi participat în iulie 2015 la lucrările Conferinței dedicate Anului Internațional al Solurilor, desfășurate în Colorado sub auspiciile Organizației pentru...

Radiografia dezastrului industriei energetice românești în 10 ani

Cifrele nu mint, sunt luate din site-ul Transelectrica și puse în tabele și grafice pentru a trage concluziile. Am extras datele SEN...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.